Discernământ – trezvie

ˇ        Stăruie în inima ta luând seama la simţurile tale şi dacă vei împăca cu tine amintirile lor, ai prins tâlharii care o fură, căci cel ce pătrunde în toată amănunţimea gândurile sale cunoaşte pe cei ce voiesc să intre în el şi să-l întineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusă de necazuri, ci ne este necesară grija de omul interior şi renunţarea la voile proprii pentru a dobândi virtuţile. Numai renunţând la propria voie câştigăm virtuţile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este să renunţăm la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te îngrijeşti de porunci cu inima fierbinte, vei înţelege ce te tulbură şi din ce motive, îndemnându-te să-ţi schimbi din lene, fără nici un motiv serios locul şi răzgândindu-te, vei rămâne acolo unde te afli. Căci tulbură mintea ca să se mişte între multe, dar şi să se lenevească, însă cei ce cunosc viclenia lor rămân neclintiţi mulţumind Domnului pentru locul în care li s-a dat să rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Căci îndelunga răbdare unită cu dragostea mulţumesc pentru osteneli şi greutăţi, dar lenevia şi plictiseala unite cu iubirea de odihnă caută locul în care omul este slăvit, însă slava celor mulţi slăbesc simţurile, iar robia adusă în mod necesar de patimi îl ia în stăpânire şi ca urmare părăseşte înfrânarea cea ascunsă prin împrăştiere şi săturare. (Când simţurile slăbesc, se amestecă în cele percepute răul – este luat în stăpânire de patimi. Mai multă putere manifestă în simţuri cel ce rabdă şi se înfrânează, cel cu mintea concentrată şi neîmprăştiată. O minte dispersată lasă simţurile slăbite să fie invadate de cele ce aduc şi o slăbire minţii. Simţurile care au o tărie morală susţinută de o minte tare, curăţă cele percepute de ispite.)

ˇ        Cel ce voieşte să intre în Împărăţie, să păzească faptele ei. Căci Împărăţia este oprirea a tot păcatul. Vrăjmaşii îşi seamănă în acela gândurile lor, dar ele nu odrăslesc fiindcă dacă mintea ajunge să privească dulceaţa dumnezeirii, săgeţile lor nu mai pătrund în ea ci este îmbrăcată cu toate armele virtuţilor care o păzesc şi se îngrijesc de ea şi nu îngăduie să fie tulburată, ci o fac să rămână cu vederea ei în cunoştinţa de unde să fugă şi în deosebirea celor două căi şi de una să fugă, iar pe cealaltă să o iubească.

ˇ        Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune, cunoşti cu adevărat cele rele opuse lor, în care te-ai complăcut, căci până n-ai ajuns să recunoşti cele bune prin osteneala pentru ele nu cunoşti urâţenia celor rele în care ai trăit ci ai crezut că ele sunt bune. În zadar îţi spuneau alţii că sunt rele – nu-i credeai, despre ele tu aveai părerea ta şi nu erau mulţi care îndrăzneau să-ţi spună că greşeşti şi că ele sunt rele. Trăiai deci în întuneric; deşi vedeai răul ce-l făceai prin faptele tale altora, nu-ţi păsa, căci îi dispreţuiai pe aceia. Socoteai că numai tu şi părerile tale au importanţă. Privirea ţi se lărgeşte şi vezi valoarea altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când ai ajuns să cunoşti dulceaţa şi lărgimea celor bune ţi se descoperă urâţenia şi îngustimea celor rele în care trăiai. O reală comparaţie între cele două moduri de viaţă nu poate face decât cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la cele bune, luptă în mod hotărât să nu recadă în cele rele, dar sunt unii care nu fac aceasta.

ˇ        Păcatul sau răul este aşezat ca un zid întunecos în faţa minţii, de nu-L mai vede pe Dumnezeu şi lărgimea tuturor în El. S-a aşezat ca un zid despărţitor de Dumnezeu, din care se răspândeşte lumina explicativă peste toate. În acest caz, sufletul se goleşte de un conţinut real; lumea însăşi devine inexplicabilă, strâmbată.

ˇ        De remarcat unirea între lumina dumnezeiască şi sfeşnicul omenesc al minţii. Mintea nu poate lumina dacă nu are în ea pe Dumnezeu ca lumină, sau dacă nu vine în ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina minţii. Mintea închisă lui Dumnezeu nu mai are în ea lumina reală, sau redusă la lumina ei nu mai vede decât pe omul care are şi lumea în sine, deci o lumină îngustă care nu explică nici pe om, nici lumea. Dar dacă mintea este făcută ca sfeşnic al luminii dumnezeieşti, numai unită cu ea realizează ceea ce este propriu firi ei. Împlinirea poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu; împlinirea lor îi pun în lumină celui ce le împlineşte importanţa fiecărui om chiar de este duşman. Îi arată pe Dumnezeu care-l ţine în existenţă pe fiecare om, chiar dacă nu face voia Lui. Împlinirea acestor porunci lărgeşte lumina cunoaşterii celui ce le împlineşte sau lumina lărgită a cunoaşterii îl ajută să le împlinească. De aceea le-a împlinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una cu binele căci binele fiind totdeauna făcut altora lărgeşte orizontul celor cunoscute şi valoarea lor.

ˇ        Cel ce voieşte să cunoască de s-a sălăşluit Hristos în el, va cunoaşte din gândurile lui căci câtă vreme păcatul convinge inima lui, Dumnezeu nu s-a sălăşluit încă în el, nici Duhul Lui n-a aflat odihnă în el. (Se dă relaţia dintre bărbat şi femeie ca chip al relaţiei dintre Hristos şi inima omului. Cât timp inima se simte atrasă de gândurile păcătoase, Hristos nu este în om, ca în femeia lui şi cât timp Hristos nu este în om, nici duhul omului nu este odihnit căci păcatul îl ţine în agitaţie, iar Hristos îi aduce odihnă precum îi aduce femeii prezenţa bărbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu să se sălăşluiască în om, ca omul să săvârşească faptele în Dumnezeu, ca sufletul să se elibereze de păcat căci “Cel ce se lipeşte de desfrânată, este un singur trup cu ea, iar cel ce se lipeşte de domnul, este un singur duh cu El.” Astfel, toată starea contrară firii se numeşte desfrânată. (E contrar firii omului să nu fie cu Dumnezeu, mai precis cu Hristos. Ea trăieşte în acel caz nu cu bărbatul ei firesc, ci cu satana, care e vrăjmaş lui Dumnezeu. Trăieşte contrar stării care o face pe veci fericită, arătându-i sensul adevărat al vieţii.) Dar de se eliberează sufletul şi trece peste cele ce caută să-l împiedice în văzduh, rămâne în Dumnezeu şi primeşte Duhul Lui, după spusa: “Cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El.” Hristos învaţă sufletul cum să se roage, ca unul ce i se închină lui neîncetat şi este lipsit de El, iar El rămâne în suflet dăruindu-i neîncetat odihnă, descoperindu-i cinstirile şi darurile Lui negrăite.

ˇ        Cercetează-te deci pe tine, frate ce lucru este al tău şi mintea va afla care dintre ele rodeşte lui Dumnezeu şi care dintre ele se încrede în păcat, când ochii sunt răpiţi spre plăcere, sau limba este biruită de vreo grabă, sau inima ta se îndulceşte cu cinstirea omenească, sau urechile tale se bucură de vorbirea împotriva cuiva. Căci toate acestea sunt păgubitoare minţii, fiindcă s-a scris în Levitic: “Aşa să spui lui Aaron: Să nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pată ca să nu mori.” (Lev. 22,18-20). Aaron este chip al minţii fiindcă duşmănia amestecă răutatea ei cu pretenţia dreptăţii, a poruncit ca să se cerceteze înainte de a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca să nu moară. Iar a muri înseamnă a coborî de la contemplare şi a se nevoi cu cei ce voiesc să întineze simţurile ei. (Adam după cădere n-a mai putut mânca din pomul vieţii sau din curăţie căci din acesta nu se poate hrăni cineva decât rămânând unit cu Dumnezeu, izvorul vieţii fără început şi fără sfârşit. Dumnezeu, curăţia, viaţa sunt una. Hristos a reintrodus firea omenească asumată de El “în raiul ascuns”, în raiul nevăzut, nu în natura văzută, ci în planul trăit spiritual. Întâi a introdus firea asumată de El în raiul trăit spiritual apoi va introduce şi pe cei ce s-au unit cu El. Dar curăţia la care a introdus firea sumată de El şi apoi pe cei uniţi cu El prin credinţă, nu ce poate dobândi fără cunoştinţa Lui şi a poruncile Lui şi fără păzirea acestora. Căci în poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viaţă al Lui ca om, conformă întru totul cu voia Lui dumnezeiască.)

ˇ        Cel lucrător şi iubitor de Dumnezeu trebuie să fie atent la orice gând al său şi să se sfătuiască cu ele şi să le deosebească. Trebuie să distingă de vin de la trup sau de la altceva căci până ce domneşte în vreunul din mădularele lui cele contrare ale firii, încă nu e socotit “fecioară”.

ˇ        Monahul trebuie să ştie că sufletul are puteri îndoite: părerea, închipuirea şi simţirea. (Părerea, închipuirea au şi ele o pretenţie de cunoaştere chiar dacă nu cunosc realitatea adevărată. Simţirea este şi ea într-o legătură cu realitatea deosebită de subiectul ei.) Cele în care se manifestă viaţa sunt voinţa şi alegerea. Prin simţire se iveşte în suflet patima care se uimeşte în închipuire (fantezia), iar din închipuire se naşte părerea. Apoi cugetarea cercetând părerea de este adevărată sau mincinoasă stabileşte adevărul şi prin acesta devine discernământ. De aceea şi înţelegerea vine de la a înţelege şi a deosebi adevărul. Iar ceea ce e distins şi stabilit ca adevăr, se numeşte raţiune. În alt mod se cunoaşte că întâia mişcare a minţii se numeşte cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce înţelegerea şi aceasta are drept conţinut înţelesul care exprimă legătura sufletului cu ceea ce înţelege, care e viaţa lui – iar aceasta se numeşte reflexiune. Reflexiunea lărgită produce gândul care este cuvântul lăuntric, pe care definindu-l zicem că este mişcarea nedeplină a sufletului ca dialog interior nerostit, din care provine cuvântul rostit.

ˇ        De cunoaştem care sunt patimile sufletului şi care ale trupului, ale inimii şi ale minţii, biruim uşor gândurile rele. Mândria este o boală a sufletului, slava deşartă la fel precum şi închipuirea, deci toate cele asemănătoare sunt ale inimii iar ale minţii sunt părerea, nălucirea, prostia, umflarea – ale minţii conducătoare. Suflările tulburi ale duhurilor răutăţii vin asupra înţelegerii şi conştiinţei fie spre a le pricinui cununi, fie ruşine, iar gândurile urâte care fac mintea uşor de robit şi le atrag în prinsoare făcându-l pe om să se închipuie când împărat când căpetenie ori arhiereu peste cetăţi şi ţări, stăpân peste tabere şi averi, ziditor de biserici şi mănăstiri, case de oaspeţi şi spitale, sunt cele pe care le năluceşte şi le preschimbă deşertăciunea minţii în monahii iubitori de slavă deşartă şi doritori de-a plăcea oamenilor şi în cei ce se cugetă oameni mari. Ele sunt gânduri ce-şi fac cuiburi în ei din lipsă de frică, din nepăsare şi lenevie căci de nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin în noi păcatele iertate mai înainte şi se răceşte inima prin retragerea harului şi îndată se trimit în ea muştele păcatului, gânduri viclene şi pătimaşe care murdăresc mintea conducătoare, tulbură inima şi întunecă cunoştinţa.

ˇ        Este nevoie de luptă şi de trezvie multă ca să consimtă mintea cu inima şi cu buzele la ora rugăciunii ca să nu mâniem pe Dumnezeu, în loc să-I slujim Lui să amestecăm în tămâia rugăciunilor noastre mirosul iute al gândurilor rele şi să afle jertfa rugăciunilor întinată ca a lui Cain. (Rugăciunile în care ne dăruim întregi lui Dumnezeu, uitând de noi sunt o jertfă a arderii de tot dacă nu amestecăm gândul capacităţii noastre în care ne afirmăm cu mândrie în faţa lui Dumnezeu, sau o socotim ca o ispravă a voii noastre. Tăierea voii noastre e ca o moarte spirituală a noastră, ca o vărsare a sângelui nostru.) Căci e cumplită şi pierzătoare încrederea ascunsă în gândurile necurate. Fiindcă din gânduri se iveşte pe încetul înstrăinarea de Dumnezeu. Căci când omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite păcat. (Încântându-ne de gânduri, ne încântăm pe noi înşine de capacitatea noastră de a le produce, deci ne mândrim în faţa lui Dumnezeu. Ele se amestecă ca un miros urât în buna mireasmă a rugăciunii care trebuie să fie jertfa totală a noastră adusă lui Dumnezeu.)

ˇ        Deci i se cuvine monahului să pătrundă în sufletul său ca să afle să judece, să examineze, să biciuiască, să alunge din mintea lui gândurile urâte care sunt: jucăuşe, fermecătoare, vânătoare, comunicative, ucigătoare. Căci sunt şi în suflet tulburări şi zgomote produse de gânduri rele şi cetăţi ale relelor şi ale puterilor vrăjmaşe.

ˇ        De nu vom curăţi omeneşte căile, tulburările şi zăpăcelile produse de gândurile rele degeaba ne vom osteni. Deci când vom pleca genunchiul spre cerere şi rugăciune, la Dumnezeu, să luăm aminte de nu cumva cel rău a răpit vasele noastre bune prin care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt gândurile noastre. Dacă acestea sunt răpite de vrăjmaşii noştri, prin ce vom sluji lui Dumnezeu? Nu are trebuinţă Dumnezeu ca trupul şi limba să se roage, iar gândurile să fie răpite şi să rătăcească risipite în afară. Voia lui Dumnezeu este ca gândurile, mintea şi cugetarea să fie îndreptate către El în chip neîmpărţit şi în acest caz Dumnezeu nu se va despărţi deloc de noi căci este în chip nevăzut cu noi privind mintea, înţelegerea şi gândurile noastre, văzând cu câtă ardoare îl căutăm, cum ne străduim să luptăm cu gândurile urâte şi rele şi cum ne războim cu înţelesurile viclene; de cântăm şi ne rugăm din tot sufletul. Căci stând în chip neobosit, cu hotărâre, în chip cuminte şi treaz la rugăciune îndată sunt alungaţi demonii şi ne încununează pe noi. Căci de ne vede îndreptaţi prin gândurile noastre spre căutarea cu dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arată şi ne întăreşte, ne luminează sufletul, îmbrăcându-l cu frumuseţe negrăită. Şi astfel ne dăruieşte ajutorul Lui şi toată biruinţa, scăpându-ne de vrăjmaşii noştri nevăzuţi. Dar de ne vede leneşi, molatici, zăbavnici şi nepăsători, stând la rugăciune cu mintea adormită, îşi retrage ajutorul de la noi şi ne facem vas ce se mişcă pe mare fără cârmă, bătut neîncetat de valurile ispitelor, clătinaţi ca o trestie de orice vânt.

ˇ        De voieşti să scapi de visurile necurate şi de nălucirile şi înrâuririle urâte ale demonilor, nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Căci în modul acesta ţi se luminează mintea şi-ţi va străluci lumina cugetată în inima ta, iar demonii vor fugi de al tine plângând şi ţipând, iar sfântul înger te va împuternici împotriva patimilor păcătoase. (Dumnezeu, îngerii şi demonii stau în jurul nostru şi lucrează diferit asupra noastră în sufletul nostru.)

ˇ        Agricultorul semănându-şi sămânţa aşteaptă înmulţirea ei, dar dacă va lucra împotriva vântului, întristarea îi va stăpâni inima pururea pentru păgubirea de seminţe şi pentru zădărnicia ostenelilor pe care le-a depus cu pământul.

ˇ        Cel ce petrece pururea în inima lui, iese numaidecât din cele ale vieţii trupeşti căci umblând în duh, nu poate cunoaşte poftele trupului deoarece acesta îşi face călătoria în cetatea virtuţilor. El are virtuţile străjere la poarta vieţii curate de aceea şi uneltirile demonilor rămân nelucrătoare asupra lui. Săgeţile dragostei lumeşti ajung cel mult până la ferestruicile firii.

ˇ        Gândurile minţii şi mişcările inimii sunt cele ce încununează sau osândesc pe om. (Anima nu este goală, ea arată viaţa în gândurile bune sau rele exprimând intenţiile şi legăturile ei cu cele ce le cunoaşte: cu lumea, cu Dumnezeu şi gândurile ei aduc încununarea sau osânda chiar dacă nu apucă să le prelungească în fapte. Prin inimă sau prin cugetarea sau simţirea ei se arată că omul nu este singur, aceste gânduri de rămân numai în legătură cu lumea sunt de la draci, iar de nu o văd pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui în legătură cu ultimele izvoare ale binelui şi răului. Dar pentru că omul este cel ce primeşte cu voia pe unele sau pe altele, el este încununat când primeşte gândurile bune de la Dumnezeu, sau este dus la chinuri când primeşte gândurile plăcerii egoiste, de la diavol.

ˇ        Monahul trebuie să fie atent numai la sine şi nu la lucrurile lumii, dar când este atent numai la sine şi nu la cele ale lumi, vrând nevrînd dă de Dumnezeu căci cu totul singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine în legătură cu Dumnezeu, se va bucura de linişte, nu va fi atras când de o poftă când de alta şi afectat de vreun necaz sau de altul, de o frică lumească sau de alta. Va avea în sine numai frica de Dumnezeu şi aceasta îi va da linişte.

ˇ        Din fiecare virtute este pericol să se nască o patimă îndată ce omul slăbeşte gândul la Dumnezeu şi se gândeşte mai degrabă la sine cu mulţumire pentru virtutea în care socoteşte că a înaintat sau când o virtute a fost dusă din încredere de sine prea departe: de pildă, din prea mult post se poate naşte lăcomia pântecelui, din prea multă osteneal㠖 lenevia. Smerita cugetare şi măsura în toate sunt două mijloace care feresc virtuţile de a deveni pricini ale unor patimi contrare.

ˇ        Lupta cea după Dumnezeu este întru osteneală şi în sudoarea ascunsă a inimii faţă de gândul care te apasă ca să nu lase săgeata lui să rănească inima ta.

ˇ        Cel ce se linişteşte trebuie să se cerceteze în toată clipa, de a trecut peste cei ce-l ţin în văzduh şi de s-a eliberat de ei avându-i încă în jur. Căci câtă vreme este supus robiei lor, încă nu s-a eliberat. De aceea osteneala trebuie să dureze până ce se arată mila.

ˇ        Ia aminte la tine cu amănunţime ca să te probezi în tot ce voieşti, grăieşti, te întâlneşti cu cineva, mănânci, bei sau dormi, de este după Dumnezeu şi abia atunci să te hotărăşti să faci. Deci să făptuieşti totul cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu şi astfel mărturiseşte-te în toate lucrurile tale înaintea lui Dumnezeu ca să ai multă legătură cu El şi îndrăzneală în rugăciune. (Înainte de a face orice lucru, să ne gândim de este după voia lui Dumnezeu şi care este adevărata pricină sau motiv care ne îndeamnă să-l facem. Să mărturisim aceasta deschis în faţa lui Dumnezeu despre orice vorbă sau faptă, întâlnire, mâncare sau odihnă, la ce-ţi vine în gând spre împlinire. Să nu porneşti la nimic fără a te gândi înainte de este sau nu cu voia lui Dumnezeu ca să nu-ţi pară rău după ce ai săvârşit fapta. Aceasta înseamnă să fii în dialog cu Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai după ce l-ai făcut, ci încă înainte de-al face. Să nu te laşi condus numai de gândul personal ce-ţi răsare în minte, să nu te simţi singur nici o clipă. Dacă Dumnezeu vede înainte ce ai să faci, întreabă-L pentru orice lucru pe care te gândeşti să-l faci şi făcând aşa eşti în permanentă relaţie cu El şi vei fi cu îndrăzneală în tot răspunsul ce i-l vei da pentru faptele săvârşite.

ˇ        Viclenii draci se silesc asupra noastră neîncetat şi ca nişte străjeri iau aminte la lucrarea noastră iscodind ce gândim noi, ce iubim şi la ce ne silim, şi astfel cunoscând ei spre ce înclinăm, la aceea ne şi silesc pe noi. Că mai întâi ne luptă gândurile patimilor făcându-ne vinovaţi întâi de gânduri şi pentru aceste gânduri caută dracii pricină la noi. De aceea mai mult din voinţa noastră cădem în păcat. Dracii nu ne pot sili la ceea ce noi nu voim şi nu primim, iar ei cunosc că nu-i vom asculta, ci mai întâi ne încearcă puţin să vadă cu ce patimă ne împăcăm, apoi meşteşugeşte asupra voinţei şi a poftei noastre, iar învoirea la patimă se face din voia noastră. Cursele sunt bântuiala cea din pofte şi gânduri spurcate; acestea sunt uşile dracilor şi ale patimilor prin care intră în noi robindu-ne. Pricinile intrării dracilor mai sunt: somnul cel mult, îmbuibarea şi multa băutură. Mai întâi bat la uşa inimii punând gânduri pe ascuns ca nişte tâlhari, fie că este străjer fie că nu, adică fie că le primim, fie că nu. Dacă le primim încep a tocmi patima şi a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta şi gândurile spurcate având mintea surdă şi mută către acestea, atunci nu ne mai pot dracii vătăma. Multe feluri de curse ne întinde vrăjmaşul: uitarea, iuţimea, ignoranţa, iubirea de sine, iubirea de îndulcire, îmbuibarea, curvia, neîndurarea, vorbăria, trândăvia, împuţinarea cu sufletul, pizma, ura, făţărnicia, viclenia, cârtirea necredinţa, iubirea de agoniseală calicească (strângerea de cârpe, petece, hârburi, etc.), îndoiala, iubirea de stăpânire peste alţii, a place oamenilor, râsul, nepăsarea şi uitarea. După ce seamănă pârga răutăţii, ne tulbură cu viforul cel mare, adică cu gândurile curviei, hulei, etc. neîncetat ca să-i înfricoşeze pe cei ce se nevoiesc şi astfel să arunce monahul în deznădejde ca să nu se mai roage şi să se nevoiască. De nu reuşesc aceasta atunci născocesc alt meşteşug căutând ca facerea binelui să ne fie prilej de slavă deşartă. Ne îndeamnă apoi a întocmi întrebări duhovniceşti cu fraţii, a face îndulciri cu mâncăruri şi băuturi, la odihnă şi la altele sub cuvânt că facem bine. Deci puţin câte puţin, fără ca noi să băgăm de seamă, ne întunecă mintea aruncându-ne astfel în braţele curviei, iar dacă nici aceasta nu ne doboară, ne fac năluciri noaptea, pornesc oameni împotriva noastră şi chiar ei înşişi se ridică cu mare înfricoşare asupra noastră. Dar ostaşul lui Hristos nu bagă în seamă aceste ispite, ci le rabdă socotindu-le trecătoare. Încă şi altfel ne luptă şi anume, cu înălţarea minţii făcându-ne să credem că suntem ceva, fiindcă dracii sunt ca vânătorii alergând de colo unde văd că este vânat. Se reped unde văd partea slabă a sufletului şi nu se depărtează nici nu slăbesc până nu ne aruncă în groapă.

ˇ        Din împrăştierea gândurilor se face întunecarea minţii, iar din aceasta căderea în păcat apoi deznădejdea, moartea şi chinul veşnic.

ˇ        Zburdarea sufletului se face din umblarea printre smintelile lumeşti, deci ni se cade a fugi ca de foc de acestea şi a ne cerceta gândurile ca prin păzire să scăpăm de faptele cele rele. De vom lăsa mintea slobodă la deşertăciuni, atunci se trezesc şi patimile una câte una. Drept aceea, trezeşte-te cu mintea şi caută un loc care să fie de plângere, netrebnic oamenilor şi depărtat de lume. Viaţa ta este pentru plâns, asemănătoare dobitoacelor, căci în pustie chiar de vei şi pofti vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla şi vei fi astfel fără de cădere din pricina depărtării căci numai prin depărtare de cele ale lumii – în pustie se sting patimile.