Vorba deşart㠖 tăcerea

ˇ        A-l cerceta pe frate, bine este, dar a flecări este un lucru murdar şi această faptă te pune la probă. Cercetează-i pe toţi dar păzeşte-te de vorbărie şi zi de pildă ca şi în întâlnirile Sfinţilor Părinţi: “Cum te afli avva? Apoi: “Spune-ne nouă un cuvânt al vieţii, cum aflăm calea lui Dumnezeu? Roagă-te pentru mine că multe păcate am.” şi cele asemenea acestora. La sfârşit faceţi o rugăciune şi pleacă de la el cu pace.

ˇ        Ce să fac Părinte că mă tem de ruşine şi de dispreţ căci când cad în vreo convorbire cu unii sunt atras şi robit de ea încât uit de mine iar de-mi aduc aminte de mine, mi-e ruşine să-i părăsesc pe cei cu care vorbesc? – Ca să nu cadă cel slab în acestea şi în iubirea de slavă, trebuie să fugă deîndată de vorba multă şi să taie convorbirea dând ca motiv că avva i-a poruncit ceva şi că se grăbeşte. Iar nesuportarea dispreţuirii vine din necredinţă. Iisus s-a făcut om şi a fost dispreţuit; frate, eşti tu oare mai presus decât El? Aceasta este necredinţă şi amăgire a dracilor. Cel ce doreşte smerenia poate oricât să zic㠓o vreau”, de nu suferă necinstiri nu poate nicidecum să o dobândească. Să nu nesocoteşti ceea ce ai auzit căci altfel vei fi dispreţuit prin însăşi fapta ta.

ˇ        Frica de Dumnezeu este în afară de orice fel de tulburare, neorânduială şi zăpăceală, drept aceea de ne înarmăm înainte de orice întâlnire cu frica de Dumnezeu şi luăm aminte la noi înşine cu multă atenţie, cum e vom mai tulbura şi pentru ce vom mai râde, căci frica de Dumnezeu nu este râs. De aceea se spune de cei nebuni c㠓îşi înalţă glasul lor”. apoi cuvântul celor nebuni este făr’ de rânduială şi fără har, iar despre cel drept se spune că de abia zâmbeşte. Dacă deci purtăm în noi pomenirea lui Dumnezeu şi gândul că trebuie să păstrăm în întâlnirile cu fraţii smerenia şi cugetarea liniştită şi ne place să stăruim în acestea având în faţa ochilor înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu, starea aceasta alungă din inima noastră toate gândurile viclene. Acolo unde este linişte, blândeţe şi smerenie locuieşte Dumnezeu. Să ne amintim de Sfântul Apostol Pavel care zice: “Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har şi cu sare dres” şi dacă vom stărui în acestea, Atotţiitorul Dumnezeu ne va da cu mila lui o stare desăvârşită prin frica Lui.

ˇ        De îndrăzneală nu putem scăpa de nu ne vom sili să scurtăm vorbirea căci multa vorbire nu foloseşte chiar de ar părea că se ocupă cu lucruri duhovniceşti. Cât despre râs lucrurile stau la fel căci e rodul îndrăznelii, fiindcă de are cineva îndrăzneala veseliei, prin aceasta se naşte în el râsul şi precum s-a zis de îndrăzneală că nu-l foloseşte pe om, aşa nu trebuie să zăbovească sau să se reverse cineva nici în râsul ei, ci să-şi strângă cugetarea ca să rostească cu cuviinţă. Să ştii că cei ce se revarsă în ea, toţi vor cădea în curvie!

ˇ        Cel ce stă de vorbă cu vreunii trebuie să-şi arate faţa şi cuvântul vesele dar cugetarea lăuntrică să suspine căci despre aceasta s-a scris: “suspinul inimii mele înaintea Ta este pururea” (Psalmi 37,10)

ˇ        Starea lăuntrică înainte şi în timpul convorbirilor cu ceilalţi. – Precum meşteşugarul nepriceput dacă stă de vorbă în vreme ce lucrează îşi primejduieşte lucrul, aşa şi cel ce se foloseşte de veselie. El trebuie să se asigure cu grijă luând aminte la cuvinte, la veselie şi la privire ca nu cumva să se abată cu totul de la plânsul lăuntric. Deci unul ca acesta având să intre în vorbă cu cineva trebuie să-şi întrebe gândul său ce trebuie să facă şi aşa să se pregătească pe sine căci s-a scris: “M-am pregătit şi n-am fost tulburat.” (Psalmi 118,60) Iar a se pregăti înseamnă a deosebi persoanele pentru a şti din ce pricină voiesc să vorbească cu noi şi a-şi pregăti gândirea în frica lui Dumnezeu potrivit cu scopul celui ce vine. De vine cineva din prietenie să se folosească cuvinte plăcute potrivite cu ea; dacă e să primeşti Părinţi, fă-o cu bucurie ca Avraam care a spălat picioarele Stăpânului şi ale îngerilor primindu-i cu bucurie. În fiecare caz împrejurarea ne va spune ce dispoziţie să adoptăm. Când vom pofti pe cei ce vin la noi să ia ceva: fie de mâncare, fie de băutură să o facem cu bună dispoziţie dar şi aceasta să fie ţinută sub pază ca să nu ni se tulbure cugetarea.

ˇ        Fiindcă de multe ori lucrurile indiferente mă duc la vorbărie în care nu pot ocoli păcatul, ce să fac? – Să ţinem măsura în felul acesta: de ştim că am vorbit o dată biruiţi de un gând să ne oprim a doua oară pe cât e cu putinţă. De suntem biruiţi şi a doua oară, să ne pregătim să dăm lupta şi a treia oară. În felul acesta ne vom pregăti pentru tăierea tuturor convorbirilor următoare căci de va ajunge numărul lor la zece şi cineva a fost biruit doar în nouă şi s-a oprit de la una, iată că a ajuns mai bun decât cel ce a fost biruit în toate zece.

ˇ        Dacă în lucrurile bune este de folos tăcerea, cu cât mai mult în cele de mijloc? Dar dacă nu putem tăcea, ci suntem biruiţi de dorinţa de a vorbi, să nu zăbovim în aceasta ca să nu cădem din multa vorbire în cursa duşmanului. (De câte ori n-am experiat că convorbirile ne-au făcut robi nu numai demonilor prin păcatele săvârşite în cursul lor, ci ne-au produs şi duşmani văzuţi pentru că am spus vreun lucru ce n-a plăcut celor de faţă, sau celor absenţi cărora li s-a comunicat.)

ˇ        Dacă dai impresia oamenilor că taci cu voia, aceia te pot socoti mândru şi că îi jigneşti. De smerenie ţine să-ţi faci smerenia şi virtuţile neobservate.

ˇ        Tulburarea ce-ţi vine în cursul convorbirii este pricinuită pentru că nu ai pomenirea lui Iisus în inimă, din a nu fi adunat în tine în timp ce vorbeşti, sau să ai gândul la păcatele tale şi la datoria de a ne smeri. De aici vine pasiunea pusă în convorbire – prea dăm multă importanţă celor ce le spunem, şi nouă ca şi când de noi ar depinde ca să se cunoască adevărul.

ˇ        Cuvântul deşert iese din omul deşert şi întreţine deşertăciunea din el iar omul deşert e cel ce şi-a îngropat bogăţia adâncurilor sale sau şi-a uscat. O răspândind moartea deşertăciunii în jurul său.

ˇ        Când cuvintele nu slujesc scopului de a-i îmbunătăţi şi a-i umaniza pe oameni, de a produce o apropiere între ei, ele mai mult încurcă viaţa lor. ele încurcă astfel logosul relaţiilor dintre oameni, le umple de întunericul neîncrederii, le aruncă într-o năclăială murdară, acoperă totul de non-sens.

ˇ        Dacă aud că cineva mă vorbeşte de rău pe mine, ce să fac? – Ridică-te şi fă o rugăciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-l pe acest frate şi pe mine, sluga nevrednică şi ne acoperă de cel rău cu rugăciunile sfinţilor.”

ˇ         De începe careva să-l bârfească pe altul şi observ, ce trebuie să fac? – Trebuie să tai repede ori să muţi cuvântul la o convorbire folositoare. Dar nici în ea să nu zăboveşti ca nu cumva din multă vorbărie să se ajungă la clevetire.

ˇ        Dacă începi să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca şi cum ai învăţa pe ceilalţi, dar dacă învaţă cineva neavînd însă putere, cuvântul lui nu este convingător, ci neroditor. Deci dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să mai vorbeşti? (Orice discuţie despre Dumnezeu către altul e ca şi cum i-ai preda, dar de n-ai putere să-i înveţi pe alţii convingându-i, nu te băga în vorbă.)

ˇ        De sunt cu prieteni de-ai mei şi încep aceştia să spună cele nefolositoare, porunceşti să mut convorbirea la cele bune? – De ştii că primesc cu plăcere cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte-le din “Vieţile Părinţilor” îndreptând convorbirea spre mântuirea sufletului.

ˇ        Cel ce întreabă plin de preocupare de Dumnezeu trezeşte răspunderea şi în cel întrebat astfel trece vibraţi conştiinţei prezenţei lui Dumnezeu de la cel ce întreabă la cel întrebat, sau acesta însuşi se va simţi mişcat de răspunderea trezită în el, să se roage lui Dumnezeu să-i dea cuvântul adevărat. Un interlocutor serios îl face şi pe celălalt serios.

ˇ        Iar pentru că vorbeşti de sfinţi, urmează-le ascultarea şi credinţa arătată prin fapte şi fiindcă vorbeşti de ascultare, să ştii că nu e una mai bună decât cea arătată în supunere, căci în aceasta stă ascultarea. Şi a zis cineva: “Fiul ascultător va trăi.”

ˇ        Când ţi se cere vreun lucru să-l faci sau îi ceri tu cuiva ceva, răspunde-i până la a treia oară: “Iartă-m㔠şi dacă stăruie şi după a treia oară, atunci fă-o cu smerenie. Iar tu la fel, cere-i de trei ori şi de nu vrea, lasă-l în pace căci cearta nu e bună. Şi pentru orice lucru, fie că e vorba să suporţi ceva de la cineva, fie că-i întinzi mâna, roagă-te până la a treia oară şi de nu vrea încetează cu pace. Şi nu-l necăji. Aceasta este adevărata cale a lui Dumnezeu în care ia aminte la tine ca să lucrezi fără fâţâie, cu inima curată căci în acest caz Dumnezeu îţi dă mâna şi te ajută prin harul Lui.

ˇ        Cât despre plăcerea de care vorbesc Părinţii, nu ştii ce este – cum nu ştiu mulţi – căci tăcerea aceasta nu înseamnă doar a tace cu gura. Pentru că există un om care grăieşte zece mii de cuvinte folositoare şi i se socoteşte ca tăcere şi este altul care grăieşte o singură dată un cuvânt deşert şi i se socoteşte ca şi când ar fi călcat în picioare toate învăţăturile Mântuitorului.

ˇ        Nu este bine să vorbeşti neîntrebat.

ˇ        Oamenii comunică în lucruri superficiale, materiale, din interese trecătoare şi adeseori ignobile, pe când adevărata comunicare este cea în care se aduc la mijloc problemele existenţiale, capitale şi grave ce determină omul la efortul de autodepăşire, la deschidere, sinceritate şi iubire altruistă. Comunicând pe pământ lucruri superficiale şi deşarte, cu atât mai puţin vom fi într-o comuniune strânsă între noi şi Dumnezeu dincolo.

ˇ        Înţelepciunea lumii prin faptul că defineşte, închide ceea ce cunoaşte în margini despărţitoare rămânând departe de realitatea în care toate sunt unite în chip tainic, indefinibil. Unitatea aceasta a lor o vedem cel mai clar în Dumnezeu, dacă ne deschidem lui.