Suferinţ㠖 răbdare

ˇ        Un mare rol în înaintarea omului spre chipul real al lui îl are răbdarea necazurilor. Aceasta îl întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea de lume, ci de la Dumnezeu Cel atotputernic şi iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri, însăşi robia şi slăbiciunile în care-l coboară pe om patimile ca alipiri excesive la lume, arată incapacitatea ei de a-l îmbunătăţi de a face din el o fiinţă liberă. Omul este unit prin spiritul său în mod deosebit cu Dumnezeu Cel netrecător şi infinit în viaţa Lui, de aceea trebuie să cultive mai ales legătura cu El dezrobindu-se de lume şi devenind prin aceasta stăpânul ei cu adevărat. Toate căutările de ocolire a necazurilor alegând viaţa comodă prin ceea ce i se oferă de către lume sunt împreunate cu egoismul care separă pe om de om, împiedicându-l prin aceasta în înaintarea spre Împărăţia Cerurilor care este Împărăţia iubirii între el şi Dumnezeu, între om şi semenii săi. De aceea sfinţii Varsanufie şi Ioan socotesc că nu există alt drum spre Împărăţia Cerurilor decât suportarea cu răbdare a durerii, a necazurilor şi chiar săvârşirea oricărui bine ei o socotesc împreunată cu suportarea unui necaz, căci aceasta trezeşte invidii văzute şi nevăzute. În răbdarea necazurilor se manifestă o relativizare a legăturilor noastre cu cele ale lumii; prin ea se face iarăşi transparent sau simţit planul vieţii spirituale superioare caracterizată prin bunătate şi iubire în viaţa de veci. Acest simţ al relativităţii celor pământeşti care slăbeşte patimile noastre dă omului odihnă tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile şi influenţele lumii acesteia, de aceea “odihna” este o altă importantă stare duhovnicească accentuată insistent de cei doi bătrâni. Prin aceasta se arată că lumea e făcută nu pentru a ne robi spiritul, ci pentru a fi transfigurată prin spiritul nostru unit cu Dumnezeu ca să fie luată în stăpânire de spiritul nostru. Sfântul Varsanufie explică această odihnă arătând că ea se dobândeşte ca arvună încă în viaţa de aici prin răbdarea necazurilor produse de o prea mare lipire de lume, care ne ţin într-o agitaţie chinuitoare; înaintăm spre marea şi netrecătoarea odihnă a vieţii viitoare care nu este o încremenire, ci o bucurie netulburată, de iubirea în care vom vieţui în veşnicie. Odihna veşnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în răbdarea necazurilor are şi ea o linişte a conştiinţei de a nu fi făcut rău altora, sau de a fi obţinut iertarea pentru relele pricinuite altora.

ˇ        Taina suferinţei care înnobilează nu o pot înţelege decât cei subţiaţi prin experienţele duhovniceşti. “Inima tare” constă în a suporta necazurile şi a rămâne în iubire faţă de cel ce-ţi provoacă răul. “Inima tare” stă în stăruirea de a fi dulce cu cei ce te adapă cu paharul amărăciunii.

ˇ        Te descurajezi în necazuri ca un om trupesc ca şi când n-ai fi auzit că te aşteaptă necazuri cum i-a spus şi Duhul lui Pavel (Fapte 20,23) care-i mângâia pe cei ce erau cu el pe corabie îndemnându-i să fie cu voie bună.

ˇ        Cine strigă în necaz împotriva altora strigă împotriva puterii arătată de Hristos pe Cruce. Hristos şi-a arătat puterea răbdând şi neocărând pe nimeni. Aşteptând necazuri şi mai grele decât cele de faţă, le vei simţi pe acestea mai uşoare şi prin aceasta te vei simţi deasupra lor, deci şi odihnit. Libertatea şi odihna sunt nedespărţite, dar la această stare nu se ajunge căutând comoditatea căci şi aceasta ne robeşte leneviei făcându-ne totodată insensibili în sens egoist. Nu evitând necazurile ne umanizăm, ci răbdându-le; aceasta este în acelaşi timp adevărata mângâiere a Duhului sfânt care va mângâia duhul nostru – aceasta este adevărata odihnă.

ˇ        Cel ce a răbdat până la sfârşit, arată că nu s-a lăsat copleşit de nici o greutate, acela a câştigat deplin lupta pentru libertate în care s-a unit cu Duhul Sfânt – Duhul libertăţii.

ˇ        Cel ce rabdă arderile cu fierul înroşit al necazurilor se va mântui.

ˇ        Să-l socoteşti pe cel ce te loveşte ca pe cel ce te mângâie şi pe cel ce te necinsteşte ca pe cel ce te slăveşte, pe cel ce te necăjeşte ca pe cel ce te odihneşte, iar pe cel ce te ocărăşte ca pe cel ce te cinsteşte.

ˇ        Răbdarea necazurilor ne face părtaşi la patimile lui Hristos, iar aceasta ne pune n comuniune cu El. Prin aceasta ne împărtăşim de puterea Lui de a ne ridica mai presus de noi înşine, mai presus nu numai de plăceri, ci şi de suferinţele care pot să aibă o mare putere asupra noastră. Mila pentru alţii ne eliberează şi de unele şi de altele. Hristos a pătimit pentru noi, dar nu ca să ne scutească pe noi de a mai face ceva, ci ca să înnobileze firea noastră. Punând în firea Lui omenească această putere ne-o comunică şi nouă. Altfel Hristos nu s-ar mai fi făcut începătorul unei vieţi noi a umanităţii. Cei din occident au renunţat la orice efort de îmbunătăţire din puterea lui Hristos, aceasta ducându-i la o mare slăbănogire, indiferentism şi libertinaj.

ˇ        Răbdarea necazurilor este un ajutor de întărire a subiectului uman. Cine rabdă, stăruie sub greutăţi, nu fuge de ele nu dă loc slăbiciunii sau deznădejdii. Cel ce rabdă învaţă astfel stăpânirea de sine, cel c stăruie răbdând atinge treapta supremă a umanului de a fi subiect şi nu obiect purtat încolo şi încoace, fără voia lui. Împărăţia Cerurilor este o comuniune a subiectelor libere, nesupuse fără voia lor răului şi nerăbdării chinuitoare a subiectelor ce se bucură de comunicarea cu Tatăl, ca nişte fii ai Tatălui, supremul Subiect liber, devenind şi ei stăpâni pe ei înşişi asemenea supremului stăpân, nesupus nici unei forţe superioare Lui. În această împărăţie nu pot intra decât cei ce şi-au întărit libertatea prin răbdarea stăruitoare a necazurilor şi a supărărilor inevitabile ce le vin de la natura schimbătoare a lumii şi de la starea încă nedesăvârşită a semenilor. Pildă ne-a dat în această privinţă Însuşi Hristos, dar nu numai pildă ci şi putere punând în firea Lui omenească toată puterea stăpânirii nepătimitoare de sine prin suportarea răbdătoare a pătimirii şi a morţii. Deci aşa cum a întemeiat El Împărăţia Cerurilor pentru oameni sau Împărăţia sufletelor umane ridicate peste robia de sub stăpânirea patimilor interioare şi a stăpânirilor lumeşti exterioare.

ˇ        Pentru ce vă tulburaţi pentru nişte nimicuri ca nişte începători nepricepuţi? De ce uiţi cuvântul: “Lipsiţi, strâmtoraţi, rău chinuiţi”? (Evrei 11,37) Părinţii noştri şi-au ales lor necazurile iar noi nu ne ruşinăm să căutăm orice fel de odihnă. Cât despre moartea ta, ţi-am spus şi ţi-o repet: nu vei mai zăbovi mult timp în trup.

ˇ        Nu s-a rugat Iisus pentru sine să treacă paharul de la El, ci pentru ca să ne înveţe şi pe noi să ne rugăm când ne aflăm în mare strâmtorare şi rugându-ne să luăm putere să răbdăm. Astfel nici El n-a primit şi nici noi nu primim prin rugăciune depărtarea încercării şi a necazului, ci puterea de a răbda căci aceasta ne este de folos pentru a ajunge la tăria stăpânirii peste toate cele ce caută să ne robească, nu scăparea facilă de durere. Deci Iisus n-a obţinut ceea ce a cerut, nici noi, dar obţinem altceva mult mai de folos. Rugăciunea nu este ascultată totdeauna pentru ceea ce cerem, dar este ascultată totdeauna prin faptul că ni se dă putere să răbdăm în ceea ce ni se lasă să suportăm.

ˇ        Dumnezeu a primit mai mare slavă prin răbdarea de către Iov a încercărilor venite asupra lui, atât pentru că mărturia lui Dumnezeu pentru el s-a dovedit prin ea adevărată cât şi pentru că s-a arătat cât de tari sunt cei ce se încred în El.

ˇ        Numai bucurându-te de boala care o ai ca fiind spre binele tău, aceasta îţi va fi de folos.

ˇ        O, iubite frate, Domnul a răbdat crucea iar tu nu te bucuri de necazurile a căror răbdare ne duce la Împărăţia Cerurilor? Drept ai spus că eşti necăjit, dar nu ştii că atunci când cineva cere părinţilor să se roage pentru el lui Dumnezeu să-i dea ajutorul său, i se înmulţesc necazurile şi cercetările spre probarea lui? Nu cere odihnă trupească dacă Domnul nu ţi-o dă căci El a zis: “În lume necazuri veţi avea!” Domnul să te ajute în toate. Iartă-mă pentru cele ce ţi le-am spus căci am vorbit ca unul care cere multe fără să le aibă el însuşi, dar am spus cele ce le ştiu de la alţii care le-au cercat cu fapta.

ˇ        Frate, “toată odihna trupului este un lucru de scârbă lui Dumnezeu” căci a zis El însuşi: “Îngustă şi plină de necazuri este calea ce duce la viaţă”, deci în alegerea ei există voia cea bună şi cel ce o ţine pe ea îşi alege sie-şi în tot lucrul un necaz de bună voie după puterea lui. Nu ştii ce zice Apostolul: ”Îmi chinuiesc trupul meu şi-l port robit”? Vezi că chiar fără să vrea, trupul, dumnezeiescul Apostol îl duce robit cu voia sa? Cel ce are această voinţă bună a mântuirii, în orice lucru din cele trebuitoare lui amestecă puţin necaz. De pildă: am prilejul să dorm pe o saltea de lână, dar aleg să dorm pe una de paie şi aceasta numai pentru neputinţa trupului meu, ruşinându-mă că alţii dorm pe pământul gol, pe scândură şi îşi pun sub cap o pernă de ogrinji ca cel între sfinţi Arsenie şi mulţi alţii. Alţii încă şi-au pus sub capul lor mărăcini alegând mai mult chinuirea. Am apa folositoare la bucătărie aproape? Trebuie să aleg ca un iubitor de osteneală una mai îndepărtată ca să ostenesc trupul cu puţin necaz. Pot să mănânc pâine bună şi curată? Trebuie să aleg una proastă ca să mă chinuiesc puţin, aducându-mi în acelaşi timp de cei ce n-au gustat nimic copt mai ales de Stăpânul nostru Hristos, Care a gustat fierea şi oţetul pentru mine. Aceasta este voia după Dumnezeu, iar cea după trup caută odihna în toate cele dimpotrivă. Aceasta se întâmplă când zic: “Închide repede uşa să nu mă tragă curentul şi să răcesc”, sau “Vezi frate că ai afumat mâncarea şi nu pot s-o mănânc” şi celelalte. Aceasta este voia cea rea; tai-o pe aceasta şi te vei mântui, iar de eşti biruit de ea, osândeşte-te pe tine şi dă dreptate aproapelui. Deci, dac㠓Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce se silesc”, dacă nu ne silim, cum ne vom mântui?

ˇ        Totdeauna să amestecăm în cele ale noastre puţină strâmtorare şi necaz de orice fel temându-ne de cele spuse: “Ai luat cele bune în viaţa ta.” (Luca 16,25) Nu este bine să ne odihnim întru nimic căci cel ce caută aceasta îşi trăieşte lui şi nu lui Dumnezeu, iar unul ca acesta nicicum nu-şi poate tăia voia sa.

ˇ        Să nu te leneveşti deci, ci lucrează şi nu pregăti hrana care putrezeşte, ci pe cea care rămâne pentru viaţa veşnică şi o hrăneşte pe aceasta în Hristos Iisus Domnul nostru întru Care întăreşte-te pururea.

ˇ        Frate, voia Stăpânului este să ne mântuim, pentru ce atunci noi nu voim? Căci nu minte Cel ce-a spus: “Cereţi şi veţi lua.” (Cum nu s-ar bucura Hristos când i-am cere să ne ajute să-I urmăm pilda ca să ne asemănăm cu El? Prin aceasta ne facem fraţi cu el şi moştenim cu el Împărăţia Tatălui. De aceea s-a făcut şi s-a adus jertfă Tatălui ca om predându-se cu desăvârşire Tatălui ca şi noi să ne facem din puterea Lui asemenea Lui renunţând la egoismul nostru, predându-ne Tatălui şi unii altora. Chipul lui Hristos este ţinta spre care înaintăm în eforturile noastre de desăvârşire şi din El luăm puterea lor. mai ales din puterea Lui care a culminat în răbdarea crucii luăm şi noi putere de a răbda.)

ˇ        Moartea din generozitate înseamnă ieşirea din închisoarea egoismului. Moartea de pe urma păcatului înseamnă a te sărăci şi sufoca în strâmtorarea egoismului tău. Noi purtăm în sine moartea din egoism chiar din sămânţa părinţilor din care ne naştem, dar o putem preface în moarte din generozitate şi aceasta ne trece la viaţă. Ne naştem în orice caz ca să murim: să murim de bună voie a iubirii faţă de alţii sau de moartea din egoism.

ˇ        Cât despre fratele cel împreună cu tine, suportă-l după puterea ta căci cel sănătos trebuie să-l suporte pe cel bolnav, până ce va face Dumnezeu ceea ce este de folos.

ˇ        Chinuieşte-ţi mult simţurile tale: vederea, auzul, gustul, mirosul, pipăitul şi vei înainta prin harul lui Hristos căci nu ajunge cineva martir fără chinuri.

ˇ        Omul probat este un om tare; el devine tare dacă rezistă ispitelor – acesta fiind sensul probării. Împărăţia Cerurilor este a oamenilor tari care prin probe au ajuns de neclătinat de ispitele plăcerii şi ale durerii; care nu se lasă luaţi în stăpânire de nimic ci stăruie în comuniunea liberei iubiri de Dumnezeu.

ˇ        Nu se poate scoate răul din fire fără încordarea ei. Păcatul, patima reprezintă o slăbiciune a firii. Nu suferinţa pur şi simplu o întăreşte şi o izbăveşte de rău, ci răbdarea ei care reprezintă o încordare o folosire a tuturor rezervelor de putere însoţită de cererea cu încredere a ajutorului lui Dumnezeu, care şi ea reprezintă o încordare a puterii. Şi înfrânarea de la plăcerile care ispitesc este o încordare, o răbdare a ispitei fără încovoierea care cedează, dar numele de răbdare se foloseşte mai propriu împotriva ispitei de a fugi ce durere, tendinţei de a ieşi de sub ea. Slava firii este starea care nu mai simte nici atracţia superficială spre plăcere, nici durerea trupului, când duhul a copleşit viaţa trupului. Dar de duh ţine şi voinţa. Fără a se exercita în efortul voinţei, în duhul nu poate deveni puternic ca să copleşească plăcerea şi durerea trupului. Acesta a fost rolul răbdării lui Hristos şi a crucii suportate de el. Firea Lui omenească trebuia să meargă până la supremul grad al răbdării care este răbdarea morţii pentru a se întări deplin. O cedare în ultimul moment ar fi fost o alunecare din tot ceea ce a dobândit prin ce a răbdat anterior. Trebuie să-ţi dai însuşi viaţa ca să o dobândeşti în suprema tărie a ei pe planul superior oricărei slăbiciuni. Aceasta nu exclude faptul că Hristos a suferit şi din compătimire cu noi sau ca să ne arate iubirea sa. Propriu-zis acestea au stat la baza răbdării Lui prin care a învins slăbiciunile din firea noastră de pe urma păcatului, slăbiciunea care mergea prin cedarea sub plăcere şi durere până la biruirea ei prin moarte. Trebuia să se întâmple această întărire şi eliberare în pârga firii noastre asumate de El pentru ca să treacă şi la noi puterea biruirii plăcerii şi durerii legate de patimi. Hristos a pătimit pentru noi în sensul că numai El a putut întări cel dintâi în mod real firea noastră prin Cruce şi din comunicarea cu El primim şi noi puterea de a întări firea noastră liberând-o de slăbiciune. Răbdarea Lui este izvorul răbdării noastre care ne întăreşte şi pe noi. – “Nu te amăgi deci, căci altă cale afară de aceasta nu există!”

ˇ        Nu socoti că dacă ai fost lovit de cineva ai suferit mare lucru căci Însuşi Domnul cerului şi al pământului a fost lovit. Nu te lăsa clintit ca să te muţi din locul tău şi să te desparţi de fratele tău căci aceasta nu e după Dumnezeu, ci plinirea voii diavolului. Iar dacă faci aceasta tot nu vei avea odihnă, ci-ţi va face şi mai rău căci din rău nu iese nici un bine. Apoi aceasta este nesupunere şi înălţare a frunţii căci “unde este ceartă şi zavistie, acolo e neorânduială şi tot lucrul rău” (Iacov 3,16). Nimeni nu se tămăduieşte prin aceasta în veac căci numai cel ce-şi taie voia sa şi luptă să nu-l iscodească pe aproapele, nici să nu spună vreodată: “Ce este aceasta sau aceea?” ori “De ce aceasta?” Iar cel ce zice: “Vreau şi eu aceasta” se face fiu al diavolului şi străin de Dumnezeu căci este vădit că face voia diavolului şi pe cea a lui Dumnezeu. Deci roagă-te din tot sufletul pentru fratele tău şi iubeşte-l pe el în Hristos Iisus Domnul nostru.

ˇ        Mulţi au plătit altora ca să fie înjuraţi pentru a învăţa răbdarea iar tu o înveţi fără nici o plată.

ˇ        Frate, când lucrătorii au cerut plata de la stăpânul viei nu s-au lăudat cu altceva decât cu un singur lucru: “Am răbdat arşiţa zilei şi greutatea ei.” Să răbdăm şi noi cu mulţumire necazul ca să ne împărtăşim cu îmbelşugare de mila lui Dumnezeu şi să nu ne descurajăm căzând astfel în robia trândăviei căci este începutul pierzaniei.

ˇ        Dumnezeu nu vrea să aibă decât fii puternici care se arată mai tari decât greutăţile care le întâmpină şi mai presus de tentaţiile plăcerii. Dumnezeu Cel tare nu vrea să aibă drept fii nişte cârpe plângăreţe!

ˇ        Sfinţii Varsanufie şi Ioan unesc răbdarea necazurilor cu mulţumirea. Prin ultima se întăreşte şi mai mult răbdarea şi se arată ca fiind pentru Dumnezeu, căci dând slavă lui Dumnezeu nu numai pentru cele plăcute, văzând şi cele din urmă, văzând înţelepciunea şi iubirea pedagogică a lui Dumnezeu faţă de noi.

ˇ        Luptă-te ca să câştigi mulţumirea în toate!