Patimi – ispite

ˇ        Îţi poruncesc să nu mă tulburi cu cererea unei convorbiri căci nu fac deosebire între oameni atât timp cât trăiesc!

ˇ        A răspunde răului cu rău, a căuta satisfacerea plăcerii, dă impresia că întăreşte fiinţa noastră. Pe aceasta se întemeiază argumentarea părută raţională a ispitei. Trebuie să demascăm falsitatea acestei argumentări arătând c㠓întărind” prea mult trupul, întărim pentru un timp ceea ce este pieritor slăbănogind însă în acelaşi timp puterea şi libertatea noastră ca subiect. Peste tot cei doi bătrâni văd mântuirea omului prin a ceea ce este netrecător în fiinţa lui. Cel bun este tare şi puternic: săvârşirea binelui este o întărire reală a existenţei; ontologicul deplin implică eticul – Hristos întăreşte pe om pe cruce comunicându-ne tăria Lui de a suporta şi noi greutăţile şi ispitele, ne face şi fiinţa noastră tare pentru că o face bună.

ˇ        Ispita ca o sămânţă a răului este primită de om prin cedarea lui, prin faptul că nu luptă ca să nu se semene ea în el. Omul primeşte ispita printr-un act de slăbiciune, este o cedare în faţa falsei argumentări.

ˇ        Îngerii răi – demonii, pot face rău oamenilor prin distrugerile de produse în natură deoarece există posibilitatea de lucrare tainică a spiritului asupra naturii.

ˇ        Omul păcătos este ros de patimi ca de nişte viermi, este sfâşiat de ele trăindu-şi starea de descompunere prin ele. Este închis de ele în temniţa egoismului său întunecat. Sub masca satisfacţiilor de scurtă durată ca nişte spasme, oferite de lume, se ascunde o mare nefericire.

ˇ        Dacă ne-am depărtat de rele şi ne-am înstrăinat de meşteşugarul lor – diavolul, cu noi este Dumnezeu. Dacă ni s-a făcut amară dulceaţa lumii şi ni s-a îndulcit dorinţa de faptele cele bune având totdeauna vieţuirea în ceruri (Filipeni 3,20), cu adevărat cu noi este Dumnezeu. De vedem pe toţi oamenii ca pe unul şi toate zilele deopotrivă, cu adevărat cu noi este Dumnezeu. Dacă-i iubim pe cei ce ne osândesc, ocărăsc, dispreţuiesc şi ne păgubesc ca pe cei ce ne iubesc şi ne laudă, cu adevărat cu noi este Dumnezeu. Semnul de a fi ajuns cineva la măsura aceasta este că îl are întotdeauna cu sine pe Dumnezeu căci de fapt Dumnezeu chiar este totdeauna cu el, iar cel ce nu este în felul acesta şi nu-l are pe Dumnezeu cu sine, le va avea negreşit pe cele ale celui potrivnic şi urmarea o cunosc toţi cei ce au minte.

ˇ        Este propriu celor desăvârşiţi să lase gândul să intre în inima lor ca apoi să-l scoată, tu însă nu lăsa focul în pădure ca să nu o ardă. Nu lăsa să-ţi ia hainele ca să nu fii nevoit să le iei înapoi cu mare luptă şi sudoare. Deci nu te juca cu tulburarea căci sigur nu vei rămâne neclintit în această luptă!

ˇ        În ceea ce priveşte boala ta, dacă trupul primeşte hrană în fiecare zi şi totuşi slăbeşte, atunci este de la draci.

ˇ        Când ne închipuim persoane cu care ne certăm avem de-a face cu ispita despărţitoare a diavolului din pricina mândriei sau a ambiţiilor noastre din pricină că ne amintim de niscai jigniri ce ni s-au adus. Când ne închipuim persoane care stârnesc în noi pofta desfrâului care în beţia ei uită de toate, avem de-a face cu mişcări iscate în noi de îmbuibarea care-i stăpânită şi ea de egoismul lor. Ispitele din plăcere ne vin noaptea iar cele de mândrie – ziua.

ˇ        Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în vicii. Omul are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte şi în afară; omul bun îi îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui, de aceea toţi sfinţii comunică o dulceaţă sufletească. Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe toţi. Atât bunătatea cât şi răutatea au o forţă iradiantă: de aici se vede că atunci când cineva devine rău fără să fi suferit vreo influenţă văzută pe măsura răutăţii lui, trebuie să fi primit această influenţă de la fiinţele nevăzute.

ˇ        Ai păcătuit? Linişteşte-te din tulburarea păcatului şi nu lua în seamă cele rele, ci cele bune căci cel bun ia în seamă cele bune, iar cel rău – cele rele (Mt.12,35). Ridică-te iarăşi susţinut de mâna lui Dumnezeu şi să nu crezi gândurilor tale căci dracii îţi arată lucrurile precum voiesc ei. Asigură-te deci împotriva lor căci sunt cumplit de răi şi plini de furie împotriva noastr㠖 Domnul să-i alunge pe ei degrabă de la tine!

ˇ        Pizma diavolului orbeşte inima ta ca să cugeţi cele rele în locul celor bune şi cele amare în locul celor dulci şi aşa să ai parte de osândă împreună cu cel ce zice binelui rău şi dulcelui amar şi cu cel ce socoteşte lumina întuneric şi întunericul lumină (Isaia 5,20). (Aceasta este minciuna care nu împiedică numai cunoaşterea realităţii, ci conduce viaţa celui ce o susţine sau şi-o însuşeşte şi celor amăgiţi de el pe drumul fals, pe drumul eşecului lor, al strâmbării fiinţei umane, a slăbirii ei şi a unirii ei cu nefiinţa. Luând întunericul drept lumină toată fiinţa se scufundă în întuneric nemaivăzând nici un sens al existenţei, toată fiinţa se cufundă în felul acesta în non-sens).

ˇ        Trebuie oare să îmbrac veşmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei, sau să să-mi acopăr cu o haină până la călcâie? Agoniseşte-ţi mai degrabă hlamida duhovnicească care îi face plăcere lui Dumnezeu. Haina până la călcâie înseamnă omorârea mădularelor. Spune-mi frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă din mătase şi este desfrânat, îl curăţeşte cumva veşmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce va fi cu cei vrednici de Sfintele Taine dar sunt lipsiţi de veşminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul să purtăm – pe cea a curăţiei.

ˇ        Însăşi reţinerea de la păcate înseamnă izbăvirea de ele căci aceasta aduce tăria manifestată de ea şi o transformare în fiinţa omului, dat fiind că reţinerea înseamnă o frică continuă de Dumnezeu, un fel de trăire a puterii lui în om.

ˇ        Răbdarea bolilor şi a necazurilor cu sentimentul că sunt o certare a lui Dumnezeu spre îndreptare şi însănătoşire, produce şi ea o mutaţie treptată în fiinţa omului împreunată cu scăparea de păcate prin reţinerea de la ele. Păcatul şi virtutea sunt stări totale ale fiinţei umane care se modifică prin liberul arbitru al omului. Acolo unde se neagă păcatul şi virtutea se neagă libertatea şi putinţa de schimbare în bine sau în rău a firii omeneşti prin libertate omul fiind considerat ca o bucată a naturii în care se împlinesc legile firii fără voia lui.

ˇ        Sunt tulburat de patimile sufletului meu; spune-mi pentru Dumnezeu ce să fac ca să mă uşurez de ele? Frate, cel ce voieşte să se mântuiască şi doreşte cu dinadinsul să fie copilul lui Dumnezeu să agonisească: smerenie, supunere, ascultare şi neîndrăzneală. Ia seama că ai spus: “Ce să fac?” şi iată că ţi-am zis! Şi îţi dau chezăşie că nu vei mai fi stăpânit nici de vrăjmaşi, nici de patimi.

ˇ        Semnul învoirii stă în a place acel lucru omului şi a se îndulci în inima lui cugetând la el cu plăcere. Iar când cineva se împotriveşte gândului şi luptă cu sârguinţă să nu-l primească arată că nu primeşte învoirea ci mai vârtos o respinge, iar această luptă pricinuieşte omului probare şi sporire.

ˇ        Când cineva este ispitit de pofta sa, este semn că n-a avut grijă ci şi-a lăsat inima să se pogoare la cele săvârşite de el mai înainte şi astfel îşi aduce singur asuprăşi mânia din pofta proprie.

ˇ        Diavolul caută să pună stăpânire pe om prin toate păcatele şi patimile. Omul este chemat să lupte pentru a scăpa de orice formă de stăpânire a lui pentru ca înlăturând orice acoperiş al celor relative care îl pot stăpâni să se afle în comuniune nemijlocită cu Dumnezeu Cel absolut nesupus planului celor relative, libertatea iubirii depline, Dumnezeu fiind iubire, nu-l face pe om rob, nu-l stăpâneşte propriu zis. Când omul ajunge sub vreo stăpânire, s-a despărţit de Dumnezeu , s-a supus domniei forţelor inferioare care întrerup legătura cu Dumnezeu.

ˇ        Demonii îţi aduc gânduri ispititoare pentru că nu le cunoşti rafinatele uneltiri, sau Dumnezeu îi lasă să facă aceasta pentru a spori şi tu în cunoaşterea subtilităţilor binelui ce se opune subtilităţilor mincinoase ale răului.

ˇ        Păzeşte-ţi limba de la grăirea deşartă, pântecele de plăcere, iar pe aproapele păzeşte-l de mânia ta. Agoniseşte neîndrăznirea, nepreţuirea de sine, dragostea faţă de toţi şi ţinerea lui Dumnezeu în minte gândindu-te că curând te vei arăta în faţa Lui. Să le ai pe toate acestea în tine şi pământul tău va aduce câte o sută roadă lui Dumnezeu.

ˇ        Alungarea patimilor – patimile sunt necazuri şi Domnul nu ne-a ferit de ele ci a zis: “În ziua necazului cheamă-Mă pe Mine şi te voi izbăvi şi Mă vei slăvi.” deci în orice patimă nimic nu e mai de folos decât a chema numele lui Dumnezeu. Cât despre împotrivirea în cuvânt, ea nu este cu putinţă oricărui om, ci numai celor puternici cărora dracii li se supun, căci dacă vreunii din cei neputincigşi încearcă una ca aceasta, dracii îşi râd de el ca de unul ce vrea să se împotrivească aflându-se deja sub puterea lor. La fel certarea lor este cu putinţă numai celor mari care au putere, nouă celor slabi nu ne este dat decât să alergăm la numele lui Iisus căci patimile sunt draci după Sfânta Scriptură şi aceştia ies în numele lui Iisus. Deci ce voieşti mai mult de atât? Dumnezeu să te întărească şi să-ţi dea putere în frica Lui.

ˇ        Dacă mănâncă cineva vreo mâncare şi se vatămă la stomac, la splină sau la ficat şi prin îngrijirea şi priceperea doctorului se vindecă, numai e cu negrijă de sine ca să nu-l ajungă ceva şi mai rău, ci îşi aduce aminte mereu de primejdia dinainte cum a spus şi domnul celui vindecat de El: “Vezi, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu păţeşti ceva mai rău.”

ˇ        Răul nu se poate desfiinţa cu rău niciodată!

ˇ        Există o pace din partea patimilor de scurtă durat㠖 este mulţumirea fiarei care s-a săturat, e pacea trupului obosit de spasmul plăcerii, dar patima se va trezi din nou.

ˇ        Când te luptă vreun gând rău cheamă fără tulburare numele lui Dumnezeu şi va fi alungat acel gând.

ˇ        Ce să fac, căci sunt tulburat de războiul lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al altor patimi? Când te războieşte patima lăcomiei luptă cu toată puterea pe care o ai după Dumnezeu ca să nu dai trupului ce pofteşte, iar faţă de iubirea de argint, la fel. Până ce te necăjeşte războiul să n-ai nimic de prisos peste haină. Luptă-te tot aşa în ceea ce priveşte vasele şi în cele mai mici lucruri.

ˇ        Cel ce începe să înainteze în bine este împresurat de pizma şi mânia diavolului, dar şi a multor oameni prin care el lucrează.

ˇ        Voile despărţite de voia lui Dumnezeu nu sunt voi deplin libere, ele nu sunt voia cea adevărată căci aceasta este robită de mândrie ori de alte patimi. Ea este multiplă căci tu însuţi eşti sfâşiat supunându-te când unui stăpân, când altuia, neputînd avea nici o consecvenţă. Voia cea adevărată se afirmă când afirmă voia lui Dumnezeu. Atunci este omul cu adevărat liber şi unitar, sau el însuşi, căci face permanent ceea ce corespunde subiectului său ca fundament veşnic al existenţei sale fericite în fundamentul ultim al lui.

ˇ        Cele contrare firii sunt patimile; fără ele poate omul trăi căci nu fac parte din fire, deci părăsindu-le pe acestea pentru Dumnezeu, nu dă ceva din ceea ce îi este necesar, dar cel ce dă din ale firii sale, aduce o jertfă lui Dumnezeu. Însă prin aceasta se ridică pe un nou plan de existenţă mai presus de fire. Jertfa este sfinţită de Dumnezeu când este primită.

ˇ        Lucrând Dumnezeu în noi ca Persoană liberă şi iubitoare, nu înăbuşă voia noastră, ci se aşează pe linia ei, deci o ajută şi pe ea să se împlinească. Numai forţele impersonale sau numai cel ce vrea să te domine îţi stinghereşte voinţa, cel ce te iubeşte însă îţi promovează libertatea, te încurajează, te ajută să lucrezi tu însuţi căci se bucură să-i răspunzi cu iubirea ta liberă lucrând de bunăvoie cele bune care corespund şi voii lui. Binele este iubirea întreolaltă sau este produsul ei.

ˇ        Dacă vrăjmaşul stăruie să ne războiască în acestea socotind să ne prindă în cursa neruşinării lui şi să ne surpe, să nu ne lăsăm răpiţi, ci după întâiul atac să luăm aminte la al doilea şi tot aşa în continuare căci s-a scris: “De şapte ori într-o zi cade dreptul şi se ridică.” (Psalmi 24,16). Dar a se ridica înseamnă a lupta, iar cel ce luptă cade şi se ridică până ce la sfârşit arată cine este. Dar în toate să avem grijă să chemăm numele cel sfânt al lui Dumnezeu căci unde este Dumnezeu, acolo sunt toate cele bune. Dar tot aşa de adevărat este că unde e diavolul sunt toate cele rele şi e vădit că de vorbim pentru a plăcea oamenilor sau cu tulburare în chip rău, acestea sunt de la diavol.

ˇ        Somnul are şi el dulceaţa lui căci este şi un somn al firii integrale a omului în care se odihneşte şi sufletul nu numai trupul.

ˇ        Dacă cineva este bolnav şi are nevoie de baie, nu este păcat să facă, dar dacă este sănătos baia îi aduce refacere, odihnă însă şi moleşeală trupului.

ˇ        Nimic altceva nu-i de folos omului decât să nu ia şi să nu facă un lucru cu patimă.

ˇ        Animalele, lucrurile, energiile naturii sunt unelte indirecte ale sufletului, şi de acestea toate ne folosim prin intermediul trupului. Trupul este o unealtă directă prin care ne facem toate celelalte unelte indirecte. Tot cosmosul este un fel de trup lărgit al omului; toate ale lumii sunt simţite de suflet prin trup devenind prin trup nu numai obiecte ale sufletului, ci şi un câmp simţit şi mijloace de lucrare asupra lumii. Toate se adună în cunoaşterea şi simţirea sufletului prin trup. Curăţind simţirile trupului, curăţim simţirea tuturor împreună cu sufletul. Când nu folosim trupul pentru lucrarea binelui prin el, ci numai pentru satisfacerea poftelor lui din folosirea lucrurilor, îl facem slujitor egoist al răului. Trupul ca unealtă a sufletului câştigă în lucrările cu care se obişnuieşte o dexteritate uimitoare care nu se poate explica fără lucrarea minţii prin el. Toţi muşchii palmei capătă o flexibilitate conformă cu lucrul ce-l împlineşte. Ochiul prinde nuanţe din formele văzute şi din sentimentele spirituale ale persoanelor faţă de ele. Trupul este ecranul trăitor al tuturor imaginilor unite cu revelaţiile spirituale ale sufletului.

ˇ        “Binele făcut îţi trezeşte mulţumire ori de câte ori te gândeşti la el, deci în veci.” a spus Sfântul Grigorie de Nissa.