Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

Smerenia – mândria

·        Fă-te ca Iov “bând batjocura ca apa”.

·        Lucrarea vădită, cu ostentaţie sau chiar neacoperită din negrijă a poruncilor deseori stârneşte pizma şi resentimentul celorlalţi, fiind catalogată de ei (precum şi este de fapt) contrară smereniei; de aceea pentru ocolirea acestor neajunsuri trebuie să faci acest lucru cât mai disimulat şi mai acoperit.

·        Cel ce rabdă aceste arderi cu fierul înroşit se va mântui iar cel ce are în nări răul miros al său, nu simte alt miros, chiar de-ar sta deasupra tuturor mortăciunilor. Şi cel jefuit de tâlhari n-are ce da altora. Ia seama iubitule că toţi suntem stăpâniţi de lene şi nu putem fi cu totul fără griji, ci să ne socotim drept ceea ce suntem: pământ şi cenuşă. Şi am îmbătrânit hrănind slava deşartă.

·        Tăierea voinţei se arată în acelaşi timp în “tăierea voii faţă de aproapele”, desigur nu pentru a-i îndeplini capriciile şi îndemnurile lui la rău, ci pentru a nu-l domina. Aceasta o facem pentru a-l ajuta, renunţând la voia de a lua ceea ce ne place nouă pentru a face ceea ce este de folos aproapelui. Cel mai greu însă este să fii stăpân pe voia ta.

·        Când ţi-ai tăiat voia, ai câştigat netulburarea căci nu mai voieşti nimic pentru tine. O tai în folosul aproapelui ascultând pe Dumnezeu; acesta îţi face străvezie prezenţa feţei bucuroase a Domnului, pe El îl vezi de câte ori îţi tai voia, de câte ori te-ai depăşit prin aceasta. Vezi privirea Lui în acelaşi timp iubitoare şi stăpânitoare, o vezi stăpânindu-te prin iubire. Când simţi că nu mai eşti prin voia ta, simţi că eşti prin Dumnezeu te simţi asigurat în El. Toate aceste virtuţi fiind moduri ale comuniunii. Nici un bine nu e făcut de unul singur sau în izolare, binele este un produs al comuniunii, aceasta ca să nu se laude nimeni în mod egoist. De fapt însăşi existenţa ne vine de la ceilalţi, ne vine şi e susţinută de toţi şi de cosmosul întreg, iar acesta e susţinut de Dumnezeu.

·        Plângi, jeleşte-te, nu căuta să fii luat în seamă şi nu te preţui în nici o privinţă. (Când te socoteşti a fi nimic, eşti mult mai mult decât cel ce n-are această convingere căci acela fiind nimic, nu are nici măcar conştiinţa că e nimic; el este nimic în grad sporit. A avea conştiinţa că eşti nimic înseamnă a avea conştiinţă, şi prin această conştiinţă cunoşti nu numai nimicul tău ci şi măreţia lui Dumnezeu. Şi într-un fel omul prin conştiinţă participă mai mult la Cel de la care este fiindcă ştie de măreţia Creatorului său. El poate da prin smerenie în veci ce va da şi altora.)

·        Cât despre gândul de a pleca în pustie, părinţii au spus că sunt trei lucruri de preţ şi dacă le păzeşte monahul pe ele poate vieţui şi în mijlocul oamenilor şi în pustie şi oriunde s-ar întâmpla, iar acestea sunt: să se defaime pururea pe sine însuşi, să-şi arunce voinţa la spate şi să se aştearnă sub picioarele a toată făptura. (Dacă te socoteşti cel mai de jos, nu poţi cădea în mândrie, dacă te socoteşti cel mai de jos, nu-ţi mai place să te înalţi, nu te mai ispiteşte mândria şi nu mai poţi socoti pe altul mai jos decât tine; nu mai vrei să te afirmi, să ieşi în evidenţă. Nu te mai temi că părerea cuiva te coboară mai jos.)

·        Dumnezeu ar putea să dea ajutorul Său şi omului în izolarea sa dar El face clară lucrarea Lui când dă fiecăruia prin celălalt. Prin aceasta leagă pe fiecare nu numai de Sine ci şi prin celălalt astfel că impune fiecăruia o răspundere pentru aproapele său şi susţine iubirea între ei. Îl fereşte pe om de mândria de a socoti că n-are nevoie decât de ajutorul lui Dumnezeu, deci de a-i dispreţui pe ceilalţi. Cât de mult îmi încălzeşte viaţa interesul celuilalt pentru mine! Este şi celălalt capabil să mă întărească cum sunt şi eu capabil să-l ajut; omul nu este anulat dar iubirea reciprocă ce-i înnobilează îi face mai capabili să se înalţe la simţirea lui Dumnezeu, însă nu numai această nobleţe produsă în ei de iubire îi ridică la simţirea lui Dumnezeu, ci şi experienţa pe care o fac cunoscându-şi puterea lor limitată de a se ajuta în unele situaţii fără un ajutor ce le vine amândurora de la Cineva mai presus de ei – de la Dumnezeu, ultimul izvor al puterii.

·        Frate, s-a împlinit cu mine prin tine Scriptura care zice: “Poporul Meu, cei ce vă fericesc pe voi, vă amăgesc.” (Isaia 9,16) O astfel de fericire (laudă) nu ne lasă să vedem ruşinea faptelor noastre, ea îi vatămă precum socotesc, chiar pe cei ajunşi la o măsură mai înaltă şi-i desparte de credinţa în Dumnezeu, căci zice Domnul: “Cum puteţi crede în Mine primind laudă unii de la alţii?”

·        Firea se slăbeşte în cei ce caută laudele de la alţii sau se dovedeşte slabă căci ce va face când nu va mai fi lăudat? Cu siguranţă că laudele ce i se aduc pentru că s-a simţit că le doreşte şi are putere să le impună, nu sunt sincere şi nu vor ţine mult, mai ales după ce nu va mai avea puterea să le impună. Chiar cei ce-l laudă pe cineva de nevoie îl osândesc în sinea lor în vreme ce la arătare îl laudă iar când nu vor mai arăta interesul să-l laude, îl vor osândi pe faţă. Laudele le caută de obicei cel ce se arată cunoscător al poruncilor însă nu şi împlinitor al lor, ca om duhovnicesc. Cel ce împlineşte personal poruncile se va face tuturor slujitor, deci se va smeri; prin aceasta el este duhovnicesc şi nu caută lauda, el nu vrea să arate că cunoaşte poruncile, căci cine caută aceasta de fapt nu le lucrează ci vrea să se laude cu ştiinţa sa, dar aceasta rămâne de fapt o cunoaştere la suprafaţă, nicidecum una existenţială. Aplicarea în practică a cunoştinţelor se imprimă în fiinţa proprie, acela vesteşte împlinirea poruncilor cu viaţa sa.

·        Iertaţi-mă că m-am lăsat atras de întrebări copilăreşti părăsind grija desăvârşirii. (Purtătorul de Dumnezeu părinte arată limpede că cel ce se străduieşte la mântuirea sufletului nu trebuie nicidecum să caute darul ştiinţei, căci “ştiinţa îngâmfă” cum zice Apostolul).

·        Se cuvine să întrebi despre patimi şi cum să-ţi conduci viaţa căci aceasta este în primul rând necesar şi duce la smerenie, iar smerenia este mântuirea prescurtată: “M-am smerit şi m-a mântuit Domnul” spune oarecare dintre sfinţi. “Monahul smerit nu va iscodi cele înalte, însă cel mândru ca cerceta judecăţile.” (Sfântul Ioan Scărarul) (Spunând bătrânul “iertaţi-mă că m-am lăsat atras de întrebări copilăreşti” dă de înţeles că astfel de întrebări sunt pline de cuget copilăresc şi de multă neştiinţă, ba pe lângă acestea, aruncă omul în cumplită mândrie).

·        A te supune cuiva pentru Dumnezeu înseamnă a te supune lui Dumnezeu Care cere aceasta. Dumnezeu de fapt ne cere să ne supunem unul altuia, aceasta fiind contrariul mândriei care dezbină. A asculta fiecare cuvântul celuilalt înseamnă a se supune fiecare celuilalt şi prin el lui Dumnezeu. Înseamnă a se supune amândoi lui Dumnezeu Care a dat fiecăruia cuvântul pentru celălalt şi e ascultat de celălalt.

·        Vorbirea este pentru a întreţine şi pentru a încălzi frăţia între noi, ceea ce nu se îndeplineşte acolo unde nu ne înţelegem unul pe altul prin cuvinte. Rostul acesta al vorbirii este cuprins în termenul “cuvânt” – coventus (venire la un loc în înţelegere). Nu ne este dat cuvântul ca să ne mândrim unul faţă de altul căci aceasta ne desparte. Ca să venim la buna înţelegere trebuie să ne vorbim unul altuia fără mândrie, cu smerenie, atenţie şi delicateţe unul altuia. De cuvânt ţine smerenia şi respectul reciproc, omul trebuind ca prin cuvânt să înfăptuiască “venirea laolaltă” – convenientia. Fiul lui Dumnezeu Însuşi ni s-a făcut pildă de smerenie însuşindu-şi cuvântul omenesc, dar acesta pentru că El Însuşi este sânul potenţial al cuvintelor, de El atârnăm ca cuvinte întrupate, în El suntem chemaţi să ne unim prin cuvinte, El ne cere să ne vorbim şi să ne răspundem unii altora pentru a ne uni cu El.

·        Dumnezeu cerându-mi prin celălalt să ţin seama de acela şi de El, mă trezeşte la realitate din somnul mândriei care mă face să mă socotesc o existenţă autonomă, stăpân peste tot şi peste toate, întins cu sărăcia mea într-un păcat infinit asemenea celui beat care nu mai ştie de nimeni şi de nimic, nici chiar de sine. Prin cuvintele altuia sunt trezit la realitatea de netrecut dar şi bucuroasă a datoriilor mele, a graniţei mele dar şi a unei realităţi cu adevărat mai bogate decât a mea şi a lui, de care prin împlinirea datoriilor şi prin iubire mă pot împărtăşi.

·        Dă mâna fratelui tău care este în tulburare şi vei avea şi tu pe cineva care-ţi va întinde mâna în vremea încercării. (E cu neputinţă să nu te fi văzut vreunii când i-ai ajutat pe alţii şi aceasta va face şi pe vreunul din ei să-ţi ajute la nevoie, dar prin acela te ajută Dumnezeu.

·        Dezgustul, plictiseala te apasă când nu-ţi găseşti rostul având grijă de altul, dar nu numai grija pentru viaţa lui trecătoare, ci mai ales pentru cea veşnică. Aceasta înseamnă să-ţi vezi rostul lucrând pentru veşnicia ta şi a altora în Dumnezeu căci fără Dumnezeu nu ţi se deschide vederea spre veşnicie şi grija pentru viaţa trecătoare sfârşeşte într-o plictiseală de moarte.

·        A-ţi tăia voia când şezi în chilie înseamnă a dispreţui plăcerea trupească în toate, iar voia trupului stă în a-l mulţumi pe el în orice lucru. Ca să nu-l mulţumeşti deci pe el, taie-ţi voia ta când şezi în chilie. A-ţi tăia voia când eşti cu oamenii stă în a muri faţă de ei şi a fi cu ei ca şi când n-ai fi. Voia cea de la draci este pornirea de a-ţi apăra “dreptatea” şi de a te încrede în tine – atunci să ştii că ai căzut în cursă.

·        Voia ce-ţi vine de la draci sau pe care ei te fac să ţi-o socoteşti drept voinţa ta, este de a te justifica în tot ceea ce faci şi în a socoti că nu poţi greşi. Este lauda cu propriile păcate; în felul acesta ţi-ai închinat eu-l demonului; este dovada mândriei egoiste ce-şi apără iubirea de sine.

·        Frate, ai spus: “Sunt bolnav cu sufletul şi cu trupul”, pentru ce nu te mărturiseşti ca să te faci sănătos în voia ta? Nu ştii ce este de folos sufletului şi trupului, dar ce este de folos voii tale, zeci de mii de specialişti nu ştiu ca tine. Nu vezi că eu te muşc mereu , una după alta? De poţi răbda, rabdă căci eu vorbesc ca un lipsit de minte şi de aceea vorbeşti şi tu la fel. Iar vorbindu-ţi, arăt că nu ştiu ce-i este de folos. (Cea mai bună metodă de a vindeca o voinţă egoistă e răbdarea în care e o altă voinţă; este o experienţă pe care nu o poare trăi nimeni aşa de mult ca cel ce practică răbdarea – numai el trăieşte acest efort. Sfântul Varsanufie socoteşte îndemnurile ce le dă prin scrisorile lui ca tot atâtea muşcături ale celui ce primindu-le cu răbdare îşi vindecă voinţa de a răspunde cum nu se cuvine. Voinţa care nu primeşte sfat, este o voinţă slabă care nu lucrează spre întărirea omului şi spre pace între oameni. Sfântul însă ia asupra sa vina fratelui care nu primeşte cu răbdare sfaturile date. Pentru că el îl provoacă pe acela prin voinţa sa de a-l învăţa, să reacţioneze în apărarea voii sale; sunt impasurile ce apar adeseori în raporturile cu oamenii. Vreau să-l învăţ pe altul să renunţe la voia sa pentru binele lui, dar poate că el vede în aceasta, nu fără dreptate pornirea de a-i impune voia mea din cine ştie ce interes. Cel care dă altuia sfat, numai dacă ajunge la o smerenie care face cu totul evident faptul că nu dă sfat decât când este cerut cu stăruinţă, şi-l dă numai spre binele celui ce-l cere, poate să evite efectul rău pentru acela şi pentru sine. Dar ca să ceară cineva cu stăruinţă un sfat şi apoi să-l urmeze, i se cere şi lui să fi ajuns la o culme a smereniei. Este un drum ce trebuie să-l facă amândoi pentru a se putea folosi fără nici o primejdie unul pe altul, ca să evite fricţiunile între oameni în practica sfătuirii unuia prin celălalt.

·        În conştiinţa neputinţei noastre de a fi şi de a ne mântui prin puterea noastră e conştiinţa că Dumnezeu este Cel ce ne-a creat, ne susţine şi ne mântuieşte. Prin aceasta ne deschidem puterii Lui; în smerenia noastră stă putinţa deschiderii noastre lui Dumnezeu ca să ne umple de putere.

·        Cel ce este lăudat trebuie să-şi spună: “Ei au despre mine această părere pentru că nu ştiu cu adevărat cele ascunse ale mele.”

·        Îţi spun adevărul că nu sunt nimic, dar din ascultare îţi spun ceea ce am în inima mea. Nu te asigur că e numaidecât aşa, dar spun ceea ce pot. (Un paradox: dacă răspund cererii tale de a-ţi da un sfat este primejdia să mă mândresc, pe de altă parte n-am dreptul să nu fac ascultare, deci prefer riscul să fiu ispitit de mândrie împlinind cererea ta decât să o resping. Şi voi lupta împlinind-o să nu fiu totuşi biruit de mândrie. De aceea iată, îţi spun de la început, înainte de a-ţi da sfatul cerut că nu sunt nimic şi nu ştiu nimic, deci nu te asigur că ceea ce-ţi spun este bun, dar spun ceea ce am în minte.)

·        Domnul vrea să ai pe tot omul mai presus de tine! Deci arată ascultare în toate, fie în privinţa mâncării, a băuturii sau a oricărui lucru. De vei fi bârfit, bucură-te că îţi este de mare folos şi dacă te va necăji careva, rabdă căci cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui.” În toate mulţumeşte lui Dumnezeu căci mulţumirea mijloceşte la Dumnezeu pentru orice neputinţă. (Mulţumirea către Dumnezeu te justifică pentru neputinţa de a face fapte mai însemnate cerute de Dumnezeu. Rămâi legat de Dumnezeu măcar prin mulţumirea pe care o aduci.)

·        În toate osândeşte-te pe tine ca cel ce ai păcătuit şi ai greşit şi nu te va judeca Dumnezeu. De vei face aşa îţi va ajuta Dumnezeu să afli putere.

·        Iar despre patimi nu e nevoie să-ţi scriu despre fiecare din ele, căci printr-un singur cuvânt ţi-am arătat leacul lor. Fiindcă zice Domnul: “Voi locui în cei smeriţi.” (II Cor. 6,16). Oare socoteşti că poate locui peste tot ceva din răutatea vrăjmaşului acolo unde îl vede locuind pe Domnul? Înţelege dar că nu se poate arăta răufăcătorul în palatele dregătorilor.

·        Dacă-ţi place cea ce-ţi spun – împlineşte, dacă nu, iartă-mă pentru toate. (Este o ultimă încercare de a înmuia sufletul adresatului în cazul că n-ar vrea să împlinească ceea ce i se cere, deci ar rămâne învârtoşat. Dar cerându-i sfântul şi pentru acest caz iertare, mai încearcă odată să-l înmoaie şi din scrisoarea următoare se vede că a reuşit făcându-l şi pe acela să ceară iertare. Chiar dacă nu i-a greşit aceluia cu nimic, îi dă o pildă de smerenie care poate să înmoaie mândria lui, iar rugându-se celui ce eventual se încăpăţânează în mândrie, sporeşte el însuşi în smerenie).

·        Pofta de a fi mai mult îi zugrăveşte cuiva un chip măreţ al său care-l stăpâneşte ca o vrajă şi-l face să se mânie când nu i se arată cinstea la care se aşteaptă pe măsura acestui chip. Vraja îl face să se închipuie mai presus de realitatea sa.

·        Îmi aduc aminte că Părinţii spun să stăm în chilie şi să ne amintim de păcatele noastre, dar când mi le amintesc nu sufăr durere pentru ele. De multe ori doresc să mă pocăiesc dar nu izbutesc – spune-mi ce împiedică pocăinţa de nu vine? – Frate, glumeşti când spui că voieşti, căci nu voieşti cu adevărat. A intra în chilie înseamnă a intra în suflet şi a-l cerceta pe el, a aduna gândul nostru de la orice împrăştiere şi abia atunci ne îndurerăm şi ne pocăim. (Gândul la alt om te face să uiţi de tine, nu te mai gândeşti la tine în mod atent, ci la el surprinzându-i o multitudine de aşa zise defecte.) Deci, ceea ce împiedică pocăinţa să vină la noi este voia noastră şi de nu-şi taie omul voia sa, inima lui nu se îndurerează. Dar ceea ce opreşte pe om să-şi taie voia sa este necredinţa, iar necredinţa se naşte din voinţa omului de a se bucura de slava oamenilor. Domnul a zis: “Cum puteţi crede când primiţi slavă de la oameni şi nu căutaţi slava de la unicul Dumnezeu.” De nu te vei osteni cu durere să-ţi tai voia ta chiar dacă inima ta nu o vrea, ce folos vei avea din întrebarea ta? De vrei să plângi cu adevărat pentru păcatele tale ia aminte la tine însuţi şi fii mort faţă de orice om. Taie acestea patru: voia, dorinţa de a-ţi arăta dreptatea şi cea de-a place oamenilor – atunci abia vei vedea că-ţi va veni cu adevărat pocăinţa şi te va acoperi Dumnezeu de orice rău. Frate, adevărat îţi zic: Ia aminte la tine, bucură-te când eşti lovit, ocărât, înjurat, certat; depărtează de la tine viclenia şarpelui şi nu înţelepciunea. Iată calea mântuirii; de-ţi place – păzeşte-o şi Dumnezeu îţi va da mâna, iar de nu o voieşti, tu vei vedea!

·        Când importanţa slavei deşarte de la oameni începe să ia pentru cineva proporţii mari, el nu mai vede importanţa lui Dumnezeu în viaţa lui. Ea poate scade atât de mult, încât însăşi existenţa lui Dumnezeu nu mai contează pentru el.

·        Uneori ocoleşti prilejurile de a-ţi astâmpăra setea de laudă în mod direct dar cauţi să te pui în arătare măcar pe o cale ocolită a justificării păcatelor sale sau a laudei faptelor bune.

·        Taie voia ta prin care vrei să te afirmi faţă de alţii sau în faţa lor, cea de a-ţi satisface plăcerile prin ei, setea de a arăta că ai avut dreptate în cuvânt sau faptă, sau voinţa de a place oamenilor ca să obţii cu orice preţ lauda sau stima lor. Uneori o iei înainte de faptă cu afirmarea ta, alteori te lauzi după ce ai făcut-o de este bună, iar de vezi că este criticată o aperi. Apoi se întâmplă să ţii să dai impresia că nu vrei să te afirmi ci să slujeşti altora, dar de fapt o faci cu scopul de a te afirma pe această cale ocolită şi mai subtilă. În toate te mulţumeşti cu tine, cu oamenii şi în parte cu lucrurile, deci nu ai trebuinţă de Dumnezeu, şi făcând astfel, desigur că nu te poţi pocăi. Pocăinţa ca nemulţumire de sine este contrară acestei mulţumiri. Până ţi se pare că-ţi astâmperi setea cu apa stătută a băltoacei din tine sau din oameni, nu cauţi izvorul pururea curat şi curgător care e Dumnezeu. Până eşti închis în preocuparea de tine şi de părerea oamenilor despre tine nu ţi-a devenit Dumnezeu transparent.

·        Ascultarea şi tăierea voii tale de suprafaţă printr-o altă voie mai adâncă e tăierea voii pătimaşe a egoismului prin voia de a-ţi stăpâni egoismul plăcerilor care te ţin în îngustimea orizontului biologic individualist şi de a te ridica în lungul orizontului dumnezeiesc şi altruist. Este mai multă încordare a voii în a asculta decât în a te opune. Voia egoistă este un capriciu uşuratic, un răsfăţ, de aceea se spune că nu se poate tăia voia neascultătoare fără osteneala inimii şi a trupului. Se numeşte voie ce se cuvine tăiată “voie proprie” pentru că prin ea omul se slujeşte numai pe sine în mod egoist, deci în primul rând pe sine. Dar şi voia prin care taie cineva această “voie proprie”, e voie care-l are pe om ca subiect dar ca subiect care-şi pune voia în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor şi prin aceasta în slujba eu-lui său destinat la o viaţă înaltă şi netrecătoare. El face oarecum voia altora, dar nu voia egoistă a lui, ci voia care slujeşte binele lor identic cu binele propriu. În acelaşi timp face voia lui Dumnezeu Care urmăreşte binele său şi al semenilor.

·        A-ţi tăia voia înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, înseamnă să te jertfeşti, dar eu-l prin care trăiesc patimile egoiste este un “eu” de suprafaţă, un eu prin care nu trăieşti în adâncul, plinătatea şi autenticitatea ta. Acest eu de suprafaţă trebuie omorât pentru ca să iasă la iveală adevăratul tău subiect în comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii.

·        A se lepăda cineva de sine şi a-şi lua crucea înseamnă a-şi tăia în toate voia sa şi a primi nesocotirea din partea altora.

·        Dacă ţii să arăţi faptele tale bune, îi umileşti pe alţii şi nu dovedeşti că Cel ce ţi-a dat puterea să le faci este Dumnezeu. De aceea Mântuitorul a spus: “Când veţi fi făcut toate acestea spuneţi: Slugi netrebnice suntem căci ceea ce eram datori să facem am făcut.”

·        Dacă vrei să te izbăveşti de patimile de ocară, taie de la tine îndrăzneala faţă de orice om şi mai ales faţă de cei spre care vezi că înclină inima ta prin patima poftei; prin aceasta te eliberezi de slava deşartă căci slava deşartă e soaţa dorinţei de a place oamenilor, iar aceasta e soaţa îndrăznelii – cum ştim, îndrăzneala e pecetea tuturor patimilor.

·        Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? – Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a nu se socoti cineva pe sine înseamnă a nu se socoti cineva pe sine deopotrivă cu altul şi a nu spune despre un lucru bun – “eu l-am făcut”. (Nepreţuirea de sine este o detaşare de sine, o nepreocupare de valoarea sa şi o împăcare cu această atitudine faţă de tine şi din partea altora. Ea nu are sens decât în conştiinţa curată a relaţiei tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie cu El socoteşti că tot ce este şi tot ce faci datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce face El pentru tine şi câtă silinţă ai pus pentru a înmulţi darul ce ţi l-a dat. Aceasta-ţi dă o linişte continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi în valoarea ta. Eşti liber de tine şi de părerea celorlalţi şi îl socoteşti numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când te închipui lucru mare nu mai vezi realitatea cu adevărat mare şi bogată care este Dumnezeu deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale).

·        O osteneală fără smerenie îl face pe om să-şi atribuie lui ca izvor ultim puterea de a împlini faptele lui, deci de a nega provenienţa puterii de la Dumnezeu. În smerenie este conştiinţa omului de a avea totul, deci şi puterea arătată în osteneală de la Dumnezeu. Dacă n-ar fi această conştiinţă, n-ar fi nici smerenia sau smerenia ar fi fără rost; pentru ce să mă smeresc în faţa unei lumi cu care sunt una în sens panteist? Nu mă pot smeri decât în faţa unei conştiinţe înzestrată cu puterea de a crea toate, deci pe mine şi de care depind întru toate. Unde este delicateţea smereniei, este conştiinţa de Dumnezeu, altfel este justificată orice aroganţă grosolană cu toate conflictele născute din ea.

·        Sporirea stă în a primi să ţi se poruncească fără să te împotriveşti, iar dispreţuirile sunt de două feluri: una din inima ta, alta din osândirile şi ocara ce ţi se aduce din afară. Dar este mai mare cea care-ţi vine din afară, căci cea din inima ta nu cere atâta osteneală pentru a o suporta ca cea de la oameni care pricinuieşte o mai mare durere în inimă. Iar zdrobirea inimii stă în păzirea inimii tale!

·        Nu trebuie să caute omul cu dinadinsul o grăire smerită ci ajunge să zică “Iartă-mă!” sau “Roagă-te pentru mine!” (Când spui altuia “Iartă-mă” nu te mai poate domina căci sau răspunde iertându-te, deci nemaisocotindu-te dator cu ceva, sau refuză să te ierte şi în acest caz este un pătimaş care rămâne inferior ca unul ce e robit de patimă. Dar în acest caz nu-l dispreţuieşti, ci-l compătimeşti nu din superioritate ci din durere pentru suferinţa lui; la fel se întâmplă când spui “Roagă-te pentru mine”)

·        Nu trebuie să alerge de la sine după fapte de smerenie căci aceasta şi a urmări să vorbeşti smerit pricinuiesc slavă deşartă nelăsându-l pe om să sporească. Adevărata sporire stă în a primi să ţi se poruncească fără să te împotriveşti.

·        De este lăudat cineva de altul, este bine să nu răspundă ca să-şi arate modestia? – Mai mult foloseşte tăcerea, căci dacă răspunde se află pe sine primind laudă iar aceasta nu este altceva decât slava deşartă. Asemenea şi ceea ce se arată ca modestie în răspuns este de fapt slava deşartă, căci cele pe care le spune el în acest caz despre sine, dacă le-ar spune altul, nu le-ar suporta. (Răspunzând cu modestie voieşti de asemenea să-ţi atragi admiraţia pentru modestia pe care o afişezi. Când răspunzând la o laudă cu cuvintele: “nu sunt chiar aşa” sau “n-am făcut cine ştie ce lucru mare”, dacă ai auzi că le spune altcineva n-ai putea suporta, dar spunându-le tu, le poţi suporta iar asta vădeşte că nu le spui crezându-le cu adevărat, ci le spui doar ca să auzi dezminţirea lor. numai atunci refuzi cu modestie reală laudele când eşti în stare să nu te superi nici dacă ai auzi pe altul spunând despre tine bine sau rău. În acest caz ai fi într-o perfectă obiectivitate faţă de tine, dar văzându-te cum te vede altul e mai uşor să fii obiectiv cu tine decât cu altul. Numai obiectivitatea cu tine te-ar arăta perfect liber, chiar faţă de tine.

·        Iartă-mă frate că nu văd la mine nici un bine şi de aceea n-am găsit ce să-ţi răspund.

·        Frate, cel ce voieşte să fie monah nu trebuie să aibă nici un fel voia sa în vreun lucru; aceasta ne-a învăţat Domnul zicând: “Am venit în lume nu ca să fac voia Mea” (Ioan 6,38) căci cel ce voieşte să o facă pe aceasta iar pe aceea să nu o facă, se arată pe sine în stare de mai multă deosebire a lucrurilor decât cel ce porunceşte şi astfel e batjocorit de draci. Deci trebuie să asculţi în toate, chiar de ţi-ar părea că ceea ce ţi s-a poruncit e un păcat, iar dacă ţi se pare ceea ce ţi se cere greu, întreabă-l şi lasă lucru pe seama hotărârii lui căci dacă vrei să faci tu deosebire între lucruri, îţi atragi necazuri. Alege dar odihna crezând că orice ţi s-ar spune e după Dumnezeu iar ceea ce e după tine aduce întristare căci “tot pomul bun face roade bune”.

·        Ce înseamnă a vorbi cu smerenie? – A spune ceva cu smerenie înseamnă a spune ca unul care nu învaţă, ci ca unul care l-a auzit de la avva sau de la părinţi. Ceartă slava deşartă şi dispreţuieşte-o, iar după ce ai vorbit pocăieşte-te înaintea lui Dumnezeu zicând: “Iartă-mă că am vorbit din slavă deşartă”.

·        Dacă vreunul din cei mai presus decât mine mă întreabă un lucru, trebuie ca eu să-i spun ceea ce socotesc că este de folos? – Tu n-ai nimic de spus căci nu cunoşti voia lui Dumnezeu ca să ştii ce foloseşte; deci dacă te întreabă careva dintre ei, spune-i cu smerenie: “Iartă-mă că nu ştiu”.

·        Fereşte-te de mândrie şi de voinţa de a te îndreptăţi (justifica) căci aceasta împiedică pocăinţa. (Smerenia e susţinută de frica de Dumnezeu; ea se opune mândriei slavei deşarte şi voinţei omului de a se justifica care tocesc sensibilitatea lui. Cel ce se justifică nu recunoaşte că a păcătuit, el nu vrea să se pocăiască, deci nu foloseşte putinţa de a se îndrepta, de a-şi schimba cursul vieţii. Aceasta este o altă formă de mândrie şi a tocirii responsabilităţii; acestea îl închid pe om în îngustimea sa din care nu se vede lumina mai presus şi de toate a lui Dumnezeu. Plecare în faţa altuia cu recunoaşterea greşelii săvârşite trebuie să se facă nu numai cu smerenia susţinută de frica lui Dumnezeu ci şi cu discernământ ca nu cumva să-l facă pe cel căruia i se adresează să creadă că cel care i-o face a greşit fără să fie adevărat. Această plecare în faţa altuia este şi ieşirea din sinea sa superficială, e situarea în taina recunoscută şi respectată a altuia, dar şi în taină deschisă în infinit a lui Dumnezeu.)

·        Dacă vezi că îl judeci pe cineva că a făcut sau a zis ceva rău, dă repede anatemei acest gând şi spune-i: “E mai bun fratele decât mine”, şi va înceta gândul acela.

·        Trebuie să socotim că toate cele ce ies din gura sfinţilor sunt spre folosul celor ce le aud, tot aşa trebuie să socoteşti şi când neîntrebînd tu, îţi spune un Părinte de la sine, mişcat de un gând după Dumnezeu cum s-a întâmplat şi în trecut de multe ori. Căci oarecare dintre Bătrâni voia să intre într-o cetate şi un alt Bătrân i-a spus de la sine: “De vei intra, vei cădea în curvie.” Acela n-a ascultat şi intrând, a căzut.

·        Îmi şopteşte gândul să nu-i întreb pe sfinţi ca nu cumva primind răspuns şi nesocotindu-l, pentru slăbiciunea mea să greşesc. – Acest gând este înspăimântător, să nu-l suferi nicidecum! De păcătuieşte cineva cu ştiinţa se osândeşte pe sine însuşi, iar de greşeşte din neştiinţă nu se osândeşte niciodată, dar patimile lui rămân nevindecate. Deci, tu întreabă aşa: “Spune-mi Părinte ce-mi este de folos căci ştiu că dacă-i spui nu pot să păzesc, dar totuşi întreb chiar şi numai ca să mă dispreţuiesc pe mine că am trecut cu vederea ceea ce-mi este de folos”.

·        “Dreptul de la întâiul său cuvânt se face pârâşul său” (Pilde 18,16) Cel ce pare să voiască după Dumnezeu dar e împiedicat de cineva iar din această privire îl osândeşte şi-l bârfeşte, arată prin aceasta că gândul lui încă de la început nu era după Dumnezeu căci s-a spus: “Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei.” Fiindcă cel ce şi-a pus în gând ceva după Dumnezeu şi a fost împiedicat să-l împlinească, mai degrabă se smereşte şi se socoteşte pe sine nevrednic, iar pe cel ce l-a împiedicat îl consideră prooroc.

·        Smerenia stă în a tăia în toate voia proprie şi a fi fără de grijă în toate. (Voia manifestată în patimi este o voie slabă, o voie robită, aceasta trebuie tăiată de o voie mai înaltă, de voia adevărată prin care devenim cu adevărat stăpâni pe noi înşine. De aceea numai prin ea ne eliberăm de robia patimilor.)

·        A nu lua sfatul Părinţilor pentru o lucrare care pare bună conduce în cele din urmă la rău. Nicăieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva să facă ceva de la sine, căci a nu cere sfat este mândrie, iar “celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har”. Cine deci altul este smerit decât cel ce-şi pleacă grumazul înaintea bătrânilor şi cere sfatul lor în frica de Dumnezeu?

·        Adevărata smerenie stă în “a-ţi tăia voia” pe care Dumnezeu ţi-o lasă şi în a ţi-o tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu Cel nevăzut fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu de a cărui prezenţă îţi stă mărturie un altul ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea noastră, ci vrea să-şi facă simţită în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul care are conştiinţa întărită de comunitatea bisericii începută de Apostoli că-ţi vorbeşte în numele lui Dumnezeu.

·        Unii s-au împotrivit stareţului care voia să-i alunge dintr-un loc pentru oarece motiv. – Peste tot vedem că împotrivirea pe mulţi i-a pierdut, de pildă pe cei din jurul lui Datan şi Aviron care s-au răsculat împotriva lui Moise. Şi ce s-a întâmplat acum e semn rău căci dacă nu s-au întors de la hotărârea lor la cererea avvei, cine îi va întoarce? Iar a nu ne lăsa convinşi de caneva e semn de răscoală a gândului şi răscoala este din îndemnul diavolului căci diavolul s-a răzvrătit de la început iar cei ce fac acelaşi lucru se fac fiii lui, deci ce li se va întâmpla acestora? Aceştia s-au scos pe ei din smerenie astupându-şi urechile ca să nu-l audă pe Cel ce zice: “De vă vor alunga pe voi din cetatea aceasta plecaţi în alta” şi “Celui ce voieşte să-ţi ia haina dă-i şi cămaşa”. Aceştia s-au supus însă răului, iar răul nu naşte nici un bine căci este scris: “nu poate pomul rău să facă roade bune”. Au călcat prin aceasta rânduiala Părinţilor prin neascultarea lor căci Părinţii zic că de pleci să locuieşti în oarecare loc, întreabă mai întâi dacă nu superi pe cineva pentru aceasta şi faci tulburare. Iar dacă aceasta a fost poruncită de ei când e vorba de supărarea altora, cu cât mai mult când acest lucru pricinuieşte întristare stareţului? Acest lucru numaidecât trebuie să se sfârşească astfel: cei care au greşit să ia şi pe alţii şi să-l roage pe avva lor să-i ierte nerăsplătind răul cu rău căci este scris: “noi cei tari trebuie să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi”. Dar şi Domnul zice: “De nu veţi ierta oamenilor greşalele lor nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta greşalele voastre.” Astfel se va slăvi Dumnezeu întrucât aceasta va fi spre zidirea multora. (A rămâne în smerenie este a rămâne în acord cu voia lui Dumnezeu şi deci în comunicare cu el. Opoziţia dintre noi întrerupe comunicarea, dar voia noastră e făcută să rămână în acord cu voia Celui care ne-a creat căci nu noi l-am creat pe El. Iar Dumnezeu creându-ne a voit ceea ce este bun pentru firea noastră, a voit ceea ce are să aleagă şi voia noastră cea adevărată. Acordul cu voia Lui ne susţine în comunicare cu Cel din care ne-a venit şi ni se susţine viaţa. Voia care susţine voinţa noastră e cea care rămâne în acord cu voia lui Dumnezeu, aceasta e voia conformă fiinţei noastre. Voia contrară lui Dumnezeu e o voie contrară fiinţei noastre, ea roade fiinţa noastră, o ţine în sărăcie şi chin.

·        Cine este ucenic adevărat ascultă în toate de avva său până la moarte şi prin toate câte le face avva se zideşte neîndrăznind să facă deosebiri în cele spuse de el, nici să întrebe “pentru ce aceasta?”, “cu ce scop cealaltă?” căci de face aşa nu mai este ucenic al avvei ci judecător şi toate acestea nu vin decât din cea mai rea voie a omului. Dacă deci avva cuiva spune să facă un lucru iar ucenicul se împotriveşte, e vădit că acesta vine să împiedice acel lucru şi să golească de putere cuvântul avvei. Unul ca acesta trebuie să cugete cine este părintele său: acela al cărui cuvânt a fost zădărnicit sau al cărui cuvânt s-a împlinit? De voieşte deci să facă voia sa este fiul diavolului şi oricine face voia acestuia – face voia diavolului. Însă chiar de-şi împlineşte acesta voia sa nu ajunge nicidecum la odihnă căci ce află între ele decât neascultarea care este pieirea sufletului? Dacă se vede cineva deci pe sine smintindu-se de părintele său trebuie să plece de la el ca să nu-şi piardă sufletul purtând astfel vina osândirii celorlalţi cărora le-a sucit mintea neştiind de a făcut bine sau rău avva, ci smintindu-se fără rost de dragul părerii sale. Iar dacă a făcut voia sa, nu s-a făcut mai drept ca avva, şi apoi de ştie mai bine ce e de folos decât părintele său, pentru ce să mai rămână ucenic la el? Să plece mai bine ca să-i înveţe pe alţii! Fiilor, nu vă lăsaţi înşelaţi de diavol ca să rămâneţi păstrându-vă voia spre vătămarea voastră; de altfel niciodată nu se va împlini voia voastră căci răul nu se desfiinţează nicicum cu alt rău – răul se nimiceşte numai când predaţi voia voastră lui Dumnezeu ca să facă El ce voieşte. Eu, fraţilor v-am scris ca să vă cruţ, lucrul pe care-l ştie Dumnezeu; de primeşte cineva acestea, îi vor fi spre mântuire, iar de nu să scuipe dacă vrea pe cele scrise – aceasta stă în puterea lui. E ceea ce au şi făcut unii în inima lor, iar alţii ne-au bârfit cu buzele. Iertaţi-mă! (Cel ce vrea să-şi facă voia sa contrară avvei nu are odihnă nici când începe să se împotrivească nici când îşi vede împlinită voia sa, căci în cazul din urmă a dus la capăt dezbinarea între sine şi părintele său, aceasta neaducându-i nici pe departe linişte. Dar şi până la împlinirea voii sale se află în tensiune agitată şi chinuitoare provocată de neascultare, se află într-o tulburare a nefirescului care nu-i conferă liniştea propice cugetării la Dumnezeu, liniştea rugăciunii. Ca atare ea înseamnă vătămarea sufletului căci sufletul fără comuniunea cu Dumnezeu este mort, de aceea cel ce nu-şi pune voia sa de acord cu voia avvei, mai bine să plece decât să-şi împlinească voia sa ducând până la capăt (deci la pieire) împotrivirea sa atrăgând poate şi pe alţii la răzvrătire, deci la pieire pentru care negreşit va da socoteală în ziua judecăţii).

·        Fiindcă avva vrea să mă cruţe, oare trebuie să întreb eu: “Porunceşte să fac acel lucru.”? – Ca să nu pui voinţa ta câtuşi de puţin în acel lucru, zi: “Ce porunceşti să fac?” căci cel ce voieşte un lucru şi întreabă despre el, chiar de i se porunceşte de altul să-l facă, poartă el însuşi răspunderea pentru primejdie pentru că-şi face voia proprie.

·        Dacă aud că cineva vorbeşte rău de mine, ce să fac? – Ridică-te îndată şi fă rugăciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-l pe acest frate şi pe mine sluga nevrednică şi ne acoperă de cel rău cu rugăciunile sfinţilor.”

·        Cine-şi ascunde gândurile ocroteşte, cloceşte răul şi minciuna în sine. El se închide în sine uneltind mai departe împotriva altora. Astfel pierde comuniunea cu ceilalţi care dă bucurie, care îi aduce încurajarea şi viaţa. Închizându-te faţă de alţii nu te poţi deschide nici lui Dumnezeu precum nici invers. Spunându-ţi gândurile rele duhovnicului, îi spui lui Dumnezeu dezlipindu-te de ele căci lepezi egoismul şi intri în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

·        Vai frate în ce nenorocire a căzut neamul nostru! Unde am ajuns şi cu ce ne pierdem timpul! Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit cele simple şi de trebuinţă mare căutând cele înalte şi pierzătoare împlinindu-se cu noi cuvântul: “Vai celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate.” (Sirah 2,16) Cu adevărat frate am lăsat plânsul pentru mine şi plâng pentru tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine copilul meu; tremură cerul văzând iscodirile oamenilor, se clatină pământul văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt flecărerile deşarte ale oamenilor care-şi închipuie că e ceva în ele, cuvinte ale oamenilor leneşi care spunând că sunt înţelepţi au înnebunit. (Romani 1,22) Şi dacă vrei să înveţi, ia aminte ce spune Domnul nostru Iisus Hristos lumina noastră, Împăratul nostru: “Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei”. Deci ce roade au ei: îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepăsarea, sminteala, înstrăinarea de lege sau mai bine zis de Dătătorul legii, sălaş al diavolilor. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului; ele nu scot ci mai vârtos afundă în mocirlă; ele usucă lacrimile şi învârtoşează inima.

·        Frate, de voieşti să te mântuieşti nu te arunca în acestea altfel îţi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că vei cădea. Desparte-te de acestea şi păşeşte pe urmele Părinţilor – câştigă-ţi smerenia, ascultarea, plânsul şi nevoinţa, sărăcia, nebăgarea în seamă de către ceilalţi şi toate câte sunt şi vei afla în “Cuvintele şi Vieţile Părinţilor”. Fă roade vrednice de pocăinţă şi nu te uita la mine că vorbesc şi nu fac.

·        Nu ne este nouă îngăduit să cercetăm acestea căci timpul care ni s-a dat e pentru a ne cerceta patimile noastre, a ne plânge şi a ne tângui.

·        Fraţilor, e timpul potrivit a spune ca Apostolul: “M-am făcut nebun dar voi m-aţi silit”. De fapt mă silesc pentru voi să cercetez şi să grăiesc cele peste măsura mea care nu folosesc sufletului, ci mai vârtos îl vatămă. L-am uitat pa Pavel Apostolul care zice: “Să se depărteze de la voi toată mânia, iuţimea, hula împreună cu toată răutatea”. Iar eu adaug: “împreună cu lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi şi celelalte patimi pentru care trebuie să ne tânguim şi să plângem neîncetat ca prin mulţimea lacrimilor să se spele toată întinăciunea lor; să ne putem face din întinaţi – curaţi, din păcătoşi – drepţi, din morţi – vii şi să ne gândim că şi pentru un cuvânt vom da socoteală căci s-a spus: “Vei răsplăti fiecăruia după faptele lui” şi iarăşi “Va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, aducând fiecare cele făcute prin trup, fie bune fie rele”. Cu acestea trebuie să ne străduim cu care s-au străduit şi Părinţii noştri cei din jurul avei Pimen şi cei după aceia. Să ne străduim să nu fim băgaţi în seamă, a nu ne lăuda pe noi înşine, să ne socotim pământ şi cenuşă. Opusă stării acesteia este străduinţa de a ne socoti cunoscători, erudiţi (gnostici), a spori în mândrie, a ne preţui pe noi înşine şi a ne lăuda în orice lucru.. iertaţi-mă, oare nu pentru că sunteţi nelucrători aţi ajuns la acestea? De e aşa, coborâţi-vă în piaţă unde va veni Stăpânul şi vă va lua la via Lui. De-ar fi fost în inima voastră ghimpele cu privire la acel răspuns înfricoşat nu v-aţi mai fi gândit la acestea. A uitat proorocul “să-şi mănânce pâinea sa” iar nefericiţii de noi petrecem fără de grijă şi în adâncă nepăsare pentru aceasta şi cădem în atâtea răutăţi. Fraţilor, nu cere Dumnezeu acestea de la noi, ci sfinţenia, curăţia, tăcerea şi smerenia. (Sfântul Varsanufie consideră că nu trebuie să se ocupe cu asemenea probleme teoretice şi speculaţii, ci să-şi vadă de felul cum poate să-şi cureţe cât mai repede patimile. Chiar a cere lui Dumnezeu să-l lumineze în asemenea probleme, socoteşte că e un chin pentru el, căci prin aceasta îl supără oarecum pe Dumnezeu deoarece arată că este preocupat mai mult de teorie decât de pocăinţa sa.)

·        Iată mi-aţi auzit toată prostia. Liniştiţi-vă acum şi ocupaţi-vă cu frica de Dumnezeu încetând cu desăvârşire grăirea deşartă; luaţi aminte la patimile voastre de care vi se va cere socoteală în ziua judecăţii, în vreme ce despre acestea nu vi se va cere pentru că n-aţi ştiut sau n-aşi aflat. Plângeţi şi vă tânguiţi deci, umblaţi pe urmele Părinţilor voştri şi “alergaţi ca să apucaţi”.

·        Am citit unele lucruri într-o carte de dogmatică şi îmi văd inima tulburată şi mă feresc să vorbesc despre acestea, dar nici a tăcea nu pot din pricina gândurilor. Ce porunceşti să fac Sfinte Părinte? – Fiule, diavolul vrea să te arunce într-o ocupaţie nefolositoare; a semănat în tine o îndeletnicire necerută de trup căci trupul ce-l ai îţi cere să plângi şi să te tânguieşti pentru păcate. Vorbeşte numai pentru a nu spori răul!

·        Fii treaz fratele meu, veghează, deşteaptă-te din somnul adânc şi din beţia care te stăpâneşte. Unde este smerenia, unde ascultarea, unde tăierea voii în toate? Căci dacă-ţi tai voia în una iar în alta nu ţi-o tai, e vădit că şi în ceea ce ai tăiat-o ai arătat o altă voie: cel ce se supune, se supune în toate. (Când odată îţi tai voia, iar altă dată nu, arăţi că tu însuţi hotărăşti când să asculţi şi când nu. Nu te laşi condus cu adevărat de hotărârea părintelui duhovnicesc sau de voia lui. Arăţi în felul acesta şi când “îţi tai voia” că o faci pentru că vrei tu, pentru că-ţi afirmi astfel voia ta. Dacă nu tai voia ta nu realizezi comuniunea deplină cu altul, ci ţii voia ta ca un zid între tine şi acela; astfel obişnuit a te ţine închis prin acest zid faţă de cel căruia îi eşti dator cu ascultarea în numele lui Dumnezeu, te ţii închis faţă de Dumnezeu.)

·        Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie şi unii nu mă găzduiesc? – Gândeşte-te, cine este Cel ce are grijă de toţi dându-le toate cele de trebuinţă? Dacă deci Acesta ar fi voit să te hrănească i-ar fi îndemnat să te primească, dar dacă nu te-au primit e vădit că Dumnezeu nu a voit, deci nu ei sunt de vină căci toate se fac spre cercarea şi mântuirea omului ca să rabde şi să se osândească pe sine însuşi ca nevrednic.

·        Când vorbeşti despre “Viaţa Părinţilor” şi despre “Cuvintele” lor trebuie să te osândeşti zicând: “Vai mie că vorbesc despre virtuţilor Părinţilor şi eu n-am câştigat nimic din ele. N-am ajuns la nici o sporire şi stau pe scaun vorbind altora ca să-i folosesc; oare nu se va plini prin aceasta cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi?” Dar trebuie să iei aminte cui vorbeşti şi dacă ştii că se va folosi vorbeşte, de nu e nevoie să cheltui vorbă căci s-a scris: “Fericit cel ce grăieşte la urechile celor ce ascultă”. E mai bine să nu te afli dând “cele sfinte câinilor şi aruncând mărgăritare porcilor”.

·        Oare nu trebuie să cercetez cele stabilite (dogmele) ca să le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cel ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte primejdioase, ci mulţumeşte-te cu mărturisirea dreptei credinţe necăutând nimic mai mult.

·        De socoteşte cineva de la sine că un lucru este bun şi nu prin întrebarea Părinţilor e în afara învăţăturii şi n-a lucrat potrivit legii; iar de face ceva prin întrebare, împlineşte legea şi proorocii, căci a întreba este semnul smereniei. Omul fără sfătuitor îşi este el însuşi pricină de război, deci e mai de folos să întrebe pe cineva cu smerenie decât să umble după voia lui, căci de fapt Dumnezeu e cel ce pune în gura celui întrebat ce să spună pentru smerenia inimii şi pentru dreptatea celui ce întreabă. (Însăşi experienţa ne adevereşte că atunci când cineva se smereşte cerând un sfat, se trezeşte în noi răspunderea de a ne sili să cugetăm la găsirea unui răspuns bun. Deschiderea inimii aceluia ne face şi pe noi să ne deschidem inima, iar această întâlnire reală între cei doi prin deschiderea inimii se face simţită şi transparentă prezenţa lui Dumnezeu căci ne-am depăşit pe noi înşine şi unul pe altul în faţa unui for superior nouă.

·        Nu te lăsa niciodată atras în disputele despre credinţă căci nu-ţi cere ţie Dumnezeu aceasta, ci crezi drept precum ai primit de la Sfânta Biserică la Botez şi împlineşte toate făgăduinţele şi poruncile Lui. Pe acestea să le păzeşti şi te vei mântui. Nu trebuie nicidecum să vorbeşti despre dogme căci acestea sunt mai presus decât tine, ci roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele tale. Cu acestea să se ocupe mintea ta iar de vei fi întrebat despre unele ca acestea, spune: “Acestea întrec puterile mele, iertaţi-mă sfinţi Părinţi.”

·        Oare nu trebuie să cercetez măcar cele stabilite ca să le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cele ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte primejdioase, ci mulţumeşte-te cu mărturisirea dreptei credinţe necăutînd nimic mai mult. În privinţa Scripturilor dacă nu cunoşti ceea ce eşti întrebat sau despre ceea ce se discută, nu spune nimic din cugetarea ta căci aceasta este nebunie.

·        Cel ce răspunde la învăţătura primită arată prin aceasta că este mai deştept trădându-şi astfel orgoliul şi lipsa de smerenie, iar cel ce caută să-şi impună sfatul sau învăţătura cu orice preţ este asemenea celui dintâi.

·        Mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine recunoscându-te vinovat chiar dacă se întâmplă să nu fii – tu vei spori făcând aceasta conştient fiind că nu eşti vinovat, apoi vei adăuga la aceasta şi mulţumirea de a-l vedea pe acela împăcat şi cu inima înmuiată. Bunătatea biruie până la urmă răutatea sau comuniunea – răceala singurătăţii egoiste.

·        Dacă nu-mi văd limpede păcatul şi nu mi se pare drept să mă învinovăţesc, ce să fac? – Spune aşa: “Că am păcătuit este clar, dar păcatul meu s-a ascuns acum de la mine.” Aceasta este încă o învinovăţire de sine. (Memoria nu reţine toate faptele şi gândurile mele dar ele se întipăresc în felul meu de a fi şi a mă purta. Astfel câteodată revin în amintire dintr-un inconştient pe care-l port cu mine.)

·        Nu este nimeni care să nu aibă nevoie de sfat decât singur Dumnezeu, Care a făcut înţelepciunea.

·        Păzeşte-te de supărarea împotriva celui ce te ocărăşte.

·        Cele ce se fac dintr-un gând propriu, chiar de-ar părea bune nu plac lui Dumnezeu.

·        Când faci voia lui Dumnezeu, Dumnezeu îşi face voia Lui prin tine sau El lucrează prin tine.

·        “Ştiinţa cu nume mincinos” stă în a te încrede în gândul tău că aşa e un lucru.

·        Nu te grăbi să dai pe cineva (eretic) anatemei, oricine-ar fi căci cel ce se socoteşte pe sine păcătos trebuie să-şi plângă păcatele şi nimic mai mult, căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi.

·        Nu urma judecăţii tale ca să nu te primejduieşti din pricina neştiinţei.

·        Cel smerit cu inima are odihnă în sufletul său necăutînd să impună altora prin tot felul de mijloace ca să-şi menţină o părută superioritate. El nu e chinuit de teama de a nu fi băgat în seamă de ceilalţi.

·        Spune cu smerenie care este adevărul celor ce te întreabă ceva: “Iertaţi-mă că rătăcesc”.

·        Ceea ce-ţi întrece puterea nu căuta să auzi, căci deocamdată ai învăţături care te folosesc pe măsura ta.

·        Frate, nu te repezi la fapta deosebirii gândurilor ce-ţi vin căci aceasta nu ţine de măsura ta. De aceea te vor tulbura cum vor ca pe unul ce nu cunoaşte meşteşugirile lor. când însă te tulbură zi-le lor: “Nu ştiu cine sunteţi, Dumnezeu care vă ştie nu vă va lăsa să mă amăgiţi.” Şi aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu zicând: “Doamne, sunt în mâinile Tale, ajută-mă şi mă scoate din mâinile lor!” Iar gândul care zăboveşte în tine şi te războieşte, spune-l bătrânului tău şi acela te va lecui pe tine prin Dumnezeu.

·        Întrebările arată şi ele o nemulţumire a omului cu starea în care se află, deci o voinţă de trecere peste ea, de ieşire din ea. Este o frământare spre viaţă nu o împăcare cu nesimţirea păcătoasă.

·        Este o îndrăzneală obraznică şi nesimţită care toceşte sufletul făcându-l să ia în râs şi să dispreţuiască toate sentimentele delicate, tot respectul pentru valorile superioare. Smerenia susţine o sensibilitate delicată în om chiar faţă de fiinţa lui proprie, chiar faţă de trup ştiind că chiar acest complex organic plin de taine este dat omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu de manifestare a sentimentelor curate şi faptelor bune ale sufletului. Smerenia este opusul obrăzniciei grosolane care pe toate le murdăreşte, care n-are respect pentru nimic pentru că nu înţelege nimic din realitate, pentru că nu vede nimic din prezenţa lui Dumnezeu.

·        De ce ceri pâine de la cel ce mănâncă râşcove?

·        Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fratele nostru cel mare a confirmat voinţa lui Dumnezeu de a fi ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru întru umanitate. A arătat prin aceasta marea importanţă a fratelui în existenţa noastră şi importanţa mea ca frate în existenţa altora iar prin aceasta răspunderea noastră, a unuia faţă de altul, ca fraţi. Când ne-a făcut Dumnezeu aşa, a pus o temelie voinţei de a-l face pe Fiul Său, Frate al nostru prin care să ne mântuim sau să ne asigurăm viaţa de veci. Iisus a aşezat în sine ca frate al nostru toate posibilităţile comunicării de putere de la un frate la altul, nesfârşitele resurse de milă. El a trăit în mod culminant responsabilitatea fratelui pentru fraţi, valoarea ce o au fraţii Săi umani pentru El; conţinutul emoţional ce-l dă vieţii proprii interesul meu pentru fratele, interesul fratelui pentru mine, căldura şi sensul ce-l dă vieţii omeneşti relaţia dintre frate şi frate. În Iisus însă responsabilitatea nelimitată pentru frate nu e împreunată cu durerea de a nu-i putea asigura viaţa veşnică aşa cum voiesc dar nu i-o pot oferi, de a asigura de fapt valoarea eternă a fratelui simţită de mine, căci în El această responsabilitate de frate poate şi realiza pe seama fraţilor ceea ce doreşte el: eternizarea lor. Coborând Fiul lui Dumnezeu din cer ca să se facă Frate al nostru a coborât suprema nobleţe care-i poate mobiliza pe oameni prin iubirea reciprocă reală.

·        Este o îndrăzneală bună şi una rea: cea bună e cea care are încredere în mila lui Dumnezeu; cea rea este obrăznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiţi şi de a trece peste regulile bunei cuviinţe între oameni. Ea este unită cu neruşinarea şi cu obrăznicia. Aceasta pare un act de libertate dar nu e deloc aşa căci adevărata libertate se află în smerenie, aceasta hrănindu-se din iubirea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu. Între cel smerit şi Dumnezeu este o relaţie de iubire în libertate. Obraznicul, îndrăzneţul şi neruşinatul, dimpotrivă este împins la îndrăzneala sa de desfrâu sau de mândrie.

·        Nu te moleşi ci lucrează cât se întinde timpul înaintea ta; fii ascultător, supune-te şi-ţi va veni într-ajutor Dumnezeu, Cel care “celor smeriţi le dă har, iar celor mândri le stă împotrivă”. Zi neîncetat: “Iisuse, ajută-mă” şi-ţi va ajuta.

·        Nepreţuirea de sine ţine locul ostenelii! Cel ce voieşte să ţină smerenia adevărată să nu se preţuiască în ceva – şi aceasta este adevărata smerenie.

·        Când eşti mereu cu cineva, ajungi cu el la o familiaritate îndrăzneaţă care te lipseşte de seriozitate.

·        Un frate l-a întrebat pe marele Bătrân dacă este de folos să vieţuiască în retragere. – Cel ce voieşte să păşească pe calea lui Dumnezeu să nu-şi ceară lui cinste căci calea lui Dumnezeu ce este oare dacă nu să-şi arunce în toate voia înapoia sa şi să se socotească pe sine nemernic şi cel din urmă dintre toţi? Numai unul ca acesta poate păşi pe calea aceasta căci cel ce nu-şi taie voia şi nu-şi pune nădejdea în Domnul, nu poate. Aceasta este viaţa şi mântuirea pe care trebuie să o râvnească şi să o dobândească, căci altă cale afară de aceasta nu este. Frate nu te lăsa batjocorit!

·        Vreau să iau pe cineva să-mi slujească dar stau pe gânduri dacă îmi va folosi cu adevărat. – Să ştii că avem şi noi Stăpân şi dacă ne vom supune şi noi Stăpânului nostru, va face şi pe slujitorii noştri să ni se supună. (Când te vede slujitorul tău supunându-te lui Dumnezeu, se va supune şi el ţie pentru Domnul, sau Domnului împreună cu tine.)

·        Când voiesc să-l mustru pe cel ce greşeşte, îmi spune gândul: “Mai rău păcătuieşti, cum deci îl mustri pe el neîndreptându-te întâi pe tine?” şi aceasta îmi opreşte mustrarea. – aceste gând este de la diavol, ca acela să rămână neîndreptat iar tu să dai socoteală pentru el în ziua de apoi. Spune deci gândului: “Că mai mult greşesc eu, este vădit şi o recunosc, dar nu vreau să dau socoteală pe lângă asta şi pentru fratele meu, căci Dumnezeu îmi cere îndreptarea lui.” Deci după ce l-ai mustrat cu cruţare şi cu frica lui Dumnezeu, spune-ţi cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi?” Astfel te vei afla îndreptându-l pe acela cu smerită cugetare. (De-l voi mustra, voi da socoteală numai pentru mine dar nu şi pentru el. Mai bine este deci să dau socoteală numai pentru greşelile mele decât pentru ale altuia din pricină că n-am făcut totul ca să-l îndrept. Mustrarea trebuie făcută “cu frică de Dumnezeu” pentru păcatul propriu şi ca acela să vadă că n-o fac cu mândrie, ci văzând că o fac “cu frică de Dumnezeu” să simtă mustrarea ca făcută din ascultarea mea de porunca lui Dumnezeu şi aceasta să aibă efect şi asupra lui, simţind şi el frică de această poruncă.)