Mânia – blândeţea

ˇ        O mare importanţă se acordă în aceste “Scrisori” iertării unora de către alţii şi rugăciunii unora pentru alţii. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce cere dar şi celui căruia i se cere, precum îl înmoaie iertarea pe cel ce iartă şi pe cel iertat făcând astfel cu putinţă comunicarea reală de putere şi de viaţă de la unul la altul căci amândouă contribuie la înaintarea în smerenie şi la eliberarea de slavă deşartă. Numai cerând rugăciunea altora ne smerim eliberându-ne de mândrie, precum în rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru alţii ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre.

ˇ        De ce mi se întâmplă să osândesc pe alţii chiar după ce am întrebat?

- Ai de îndurat ispita de a osândi pe alţii chiar după întrebare pentru că n-a murit în tine înclinarea de a te socoti drept, de a te justifica mereu şi nici nu-ţi iei osteneala de a te feri de această patimă. Osândeşte-te pe tine şi astfel va pleca degrab de la tine osândirea altora.

ˇ        Când eşti răpit prin cuvânt sau prin faptă ca să greşeşti cuiva, grăbeşte-te să mergi şi să-i pui metanie şi Dumnezeu văzând aceasta te va acoperi de faţa vrăjmaşilor tăi.

ˇ        Avva Varsanufie îşi încheie aproape întotdeauna scrisorile cerând iertare adresantului deşi nu-i greşeşte cu nimic. El n-ar putea fi fericit deplin în Dumnezeu dacă ar şti că cineva a rămas afară fiind tulburat de ceva împotriva lui. El trebuie să lupte continuu să însenineze sufletul fiecărui om cu care a avut o legătură pe pământ, de aceea cine nu iartă sau nu cere iertare nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, a iubirii. Şi apoi cine poate spune că a făcut totul pentru altul? Poate că cineva să fie tulburat chiar de o gelozie pe cei virtuoşi şi să nu se simtă bine văzându-i, de aceea cei buni au trebuinţă să se smerească pentru a nu le da acelora sentimentul că se socotesc superiori. Dacă totuşi nu-i poate fac să accepte societatea lor în Împărăţia Cerurilor, rămân pe de o parte compătimitori pentru ei, dar pe de alta nu au ce să le facă. Într-un fel aceia se simt “mai bine” în afara societăţii lor; este mai suportabil pentru ei chinul ce le vine din dispreţul bucuriei de bine a celor buni, decât trăirea silită în societatea lor.

ˇ        A cere iertare chiar celui ce i-ai greşit este mai greu decât a-ţi spune păcatul tău altuia, dar iertarea ce i-o ceri şi-ţi vine de la el te pun din nou chiar cu el în comunicare afectuoasă, căci umilindu-te în faţa lui, el te vede ieşind din duşmănia faţă de el. Dar câtă vreme cererea iertării este semnul unei pocăinţe care-ţi înmoaie inima ta şi prin ea dai dovadă despre aceasta celuilalt şi crezi că se poate înmuia şi el, disperarea ce duce la sinucidere este o învârtoşare definitivă întrucât nu mai crezi că celălalt şi Însuşi Dumnezeu se poate înmuia la inimă. Disperarea e o necredinţă în iubirea lui Dumnezeu şi în capacitatea de iubire a oamenilor.

ˇ        Mila nu dispreţuieşte, ci pune în valoare pe sărac, văzându-l legat de Dumnezeu ca un transparent al lui Dumnezeu prin care Dumnezeu pune la probă pe om.

ˇ        Nu pentru a-l alunga pe el ţi-am spus să-l slobozeşti, ci pentru slăbiciunea gândului tău, că nu puteai suporta să fii ispitit de el. Căci noi suntem păcătoşi şi nu ne este îngăduit să alungăm pe cineva, că de puteai să-i suporţi lenea ai fi luat plată pentru aceasta. De fapt unii părinţi îi ziceau avvei Pimen despre un bătrân oarecare ce-l suporta pe ucenicul lui leneş, şi a zis avva Pimen: “În locul lui eu i-aş fi pus sub cap o perniţă.” Şi au zis aceia: “Şi ce-ai fi spus lui Dumnezeu?” – “Doamne, Tu ai zis: Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi apoi vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul din ochiul fratelui tău.

-         A făcut deci, bine bătrânul că nu l-a mustrat pe frate?

-         Nu fără rost l-a lăsat bătrânul nemustrat, căci de multe ori a făcut aceasta, dar el n-a primit mustrarea. Deci, văzând că nu se îndreaptă, a lăsat lucrul la judecata lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeu ştir mai bine ce e de folos, căci fratele meu e mai bun decât mine.” Aceasta o făceau cei desăvârşiţi neîndrăznind să judece pe nimeni. Aceasta o făceau spre ruşinarea celor ce nu sunt nimic, dar îi judecă pe toţi!

ˇ        Frate, nu căuta la altul, ci la tine. Nu iscodi cele ale lui căci nu-ţi va folosi la nimic şi nimic nu tulbură atât de mult inima ca acestea. (Nu cerceta plin de curiozitate umbrele din viaţa altuia, ci pe ale tale, căci făcând primul lucru vei fi tulburat continuu de tendinţa de a-l osândi, iar de păcatele tale vei uit; astfel că prin aceasta vei spori păcatele tale).

ˇ        Cine nu iartă, păstrează în sine o mândrie care împietreşte; nu se umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi în afară de ea omul pierde condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în împărăţia iubirii şi a umanităţii scăpată de rigiditate.

Când rogi pe cineva să te ierte îl înmoi tot aşa de mult pe el ca şi pe tine atunci când îl ierţi tu. Îl ajuţi pe acela să iasă din rigiditatea lui cum ieşi şi tu. Îl ajuţi să urce cu tine în Împărăţia lui Dumnezeu izvorul iertării, pentru că e izvorul iubirii care vrea să-i cuprindă pe toţi în ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simţi şi pe El ca iertător, aceasta fiind cu adevărat atotputernicie a lui Dumnezeu.

ˇ        Dacă e o mare mângâiere să te audă cineva când eşti în suferinţă şi să te compătimească, cea mai mare şi mai grea nefericire e să nu te audă , să nu vrea să te audă şi să nu te compătimească nimeni – acesta e iadul fără nici o lumină. I-ai dispreţuit pe toţi, eşti uitat de toţi; te-ai obişnuit să n-ai încredere în nimeni, ţi se închide poarta comuniunii de către toţi pentru că tu însuţi ţi-ai închis-o pe a ta şi nu mai eşti în stare să ţi-o deschizi. S-a înţepenit în starea încuiată şi ai pierdut cheile.

ˇ        Împreuna-pătimire a altuia cu mine, numai durerea altuia pentru mine mă poate înviora, readuce la viaţă din moartea trândăviei şi a nepăsării. Durerea altuia pentru mine mă poate trezi şi pe mine la durerea pentru ticăloşia mea, aşa cum Petru a fost adus la plâns când a văzut că Hristos va primi moartea pentru el şi pentru toţi.

ˇ        Dacă se întâmplă că în legăturile de nevoie cineva te supără, poartă-te cu dulceaţă faţă de aproapele care-ţi este dator cu ceva, spunându-ţi: “Dumnezeu ştie ceea ce este de folos, poate El a voit aşa ca să nu aflu vreo plăcere pentru trup, ci mai degrabă o suferinţă”. Adu-ţi aminte totdeauna de sfatul: “În toate mulţumiţi” şi vei avea odihnă căci făcând aşa nu vei mai fi robul supărării, ci eşti ocrotit de Dumnezeu prin mulţumirea care o aduci. (Nemulţumirea îţi menţine sufletul într-o continuă neodihnă, tulburare, agitaţie care nu te lasă să te gândeşti la Dumnezeu şi să te întâlneşti cu El socotind că în El ai totul, în orice împrejurare, în fiecare necaz. Nemulţumirea desparte de Cel ce te chiverniseşte şi le umple pe toate, ea nu te lasă să te bucuri nici de ceea ce ai – nemulţumitului i se ia darul).

ˇ        Mila este o putere eficientă pe plan spiritual.

ˇ        Nu căuta pricină cuiva pentru toate, ci fă-te lui plăcut în toate şi să nu gândeşti rău despre cineva ca să nu te faci tu însuţi rău, căci cel rău cugetă cele rele, iar cel bun – cele bune. (Gândind rău despre altul, te-ai făcut însuţi rău căci gândul este al tău, se imprimă în tine şi te înveninează.

ˇ        Frate, îţi vorbesc ca sufletului meu. S-a scris: “Cunoştinţa voastră să nu fie sminteală fraţilor mai slabi.” (I Cor. 8,9). Fratele care te slujeşte este simplu, deci nu căuta să-l învăţaţi să fie înţelept căci vei stârni mânia lui. Îndestulează-te cu împlinirea de către el a trebuinţelor tale. Este bine să nu-i trezeşti vreun gând de înţelepciune ca să nu-i tulburi inima.

ˇ        Omul progresat duhovniceşte este în acelaşi timp puternic şi simţitor; are o inimă plină de bărbăţie dar şi de delicateţe în bunătatea şi curăţia lui. N-are nimic grosolan şi trivial fiind statornic în această stare. În aceasta stă puterea şi delicateţea, sensibilitatea lui fermă pentru tot ce e bun şi contrară pentru tot ce e rău. “Dragostea niciodată nu cade” cu toată delicateţea ei sau pe măsura delicateţii ei. Dar paradoxul mai are şi alt sens: omul progresat duhovniceşte este aspru cu sine şi delicat cu alţii.

ˇ        Ce voi face avvo căci sunt stârnit cu uşurinţă la mânie? Dacă te-ai lupta să mori faţă de orice om şi să câştigi puţină smerenie te-ai odihni şi te-ai scoate din multe primejdii. Să se smerească inima ta înaintea lui Dumnezeu şa bunătatea Lui îţi va veni în ajutor în toate. (Să mori oricărui om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da importanţă cuvintelor şi comportamentului său care-ţi stârneşte mânia sau alte patimi. Să fii sensibil faţă de tot ce-ţi aduce gânduri de păcat. Este o moarte care, întrucât se împacă cu smerenia este una cu îngăduinţa, cu înţelegerea slăbiciunilor omeneşti dar şi cu păzirea curată de ceea ce-ţi poate provoca paguba din ele.

ˇ        Viaţa de unul singur neîncălzită de dragostea altuia care ne este apropiat ca o rudenie strânsă, e rece şi fiind aşa pe pământ, desigur că ea nu va putea fi fericită nici în cer căci fericirea constă în căldura comuniunii. Deci, dacă n-ai făcut nimic pentru alţii, nu le-ai putut câştiga dragostea lor, iar faptul căn-ai făcut nimic sau n-ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, va fi un ghimpe dureros care te va face să suferi veşnic. Iacov este simbolul pentru Dumnezeu, fiii lui Iacov suntem toţi, deci nu pot vedea faţa lui Dumnezeu fără să-l am cu mine şi pe Veniamin, un alt fiu al lui. “Nu voi putea vedea faţa lui Iacov tatăl lui Iosif, neavându-l pe Veniamin cu mine.” (Facere 44,34)

ˇ        Toţi suntem slabi, toţi ne descurajăm când suntem singuri, dar primim putere unul de la altul – este o experienţă pe care o facem mereu. Chiar numai simplul cuvânt al altuia ne întăreşte, cu atât mai mult e întărită rugăciunea noastră de rugăciunea altuia. Este un fluid de putere care trece de la unul la altul.