|
|
·
Ce să fac părinte că
mi-e frică? – Locuitorii cetăţii se tem de barbari până ce
nu au ajutorul împăratului, dar când află că a sosit în cetate
generalul, nu se mai tem ştiind că acum are cine să-i apere.
Chiar de vor auzi că se apropie barbarii, nu se îngrijorează având pe
cel ce se luptă pentru ei. Deci şi noi, dacă credem în Dumnezeu,
nu ne vom mai teme de draci căci ne va trimite ajutorul Lui. (Sfinţii
Varsanufie şi Ioan)
·
Un frate se înfricoşa tare de
tâlhari şi a destăinuit Bătrânului frica sa. – Dumnezeu nu
părăseşte pe nimeni căci a zis: “Nu te voi lăsa, nici
nu te voi părăsi” (Evrei 13,15), dar ne predă
necredinţei noastre. Sunt oare mai mulţi tâlhari care
năvălesc decât carele şi puterile lui Faraon? Şi ştim
cu toţii că printr-un cuvânt şi la un semn al Domnului au fost
deodată înecate toate. Nu-ţi aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce
veneau asupra lui Elisei? (IV Împăraţi 6,18) Cel ce ştie
să izbăvească de ispite pe credincioşi, Acela le-a
făcut şi le face şi acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura
care zice: “Domnul te va păzi pe tine de tot răul, păzi-va
Domnul sufletul tău”. Şi cum vom da uitării cuvântul: “Vouă
şi perii capului vă sunt număraţi”, ori: “Nici o vrabie nu
va cădea în plasă fără ştirea Tatălui vostru, nu
e cu mult mai de preţ omul decât o vrabie?” O, frică – fiică a
necredinţei, până unde m-ai coborât! Aceasta-i
înspăimântătoare: orbeşte mintea, moleşeşte inima,
împuţinează sufletul şi-i desparte pe oameni de Dumnezeu. Este
sora lipsei de nădejde şi-i mână pe oameni de la frica de
Dumnezeu în ţara pierzaniei. Frate, să fugim de ea şi să-l
deşteptăm pe Hristos din somn zicând: “Stăpâne,
mântuieşte-ne că pierim!” şi El sculându-se, va certa
năvala vântului şi o va potoli, iar nouă ne va spune: “Eu sunt,
nu vă temeţi!” Să părăsim deci toiagul de trestie
şi să luăm toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce şchiopătează,
prin care se scoală morţii, întru care se laudă Apostolul, cu
care am fost izbăviţi de prădarea diavolului, noi înşine
aşezându-ne lângă Cel ce S-a răstignit pentru noi, căci El
ne păstoreşte pe noi oile Sale şi prin El sunt alungaţi
lupii poftitori de sânge. (Crucea este puterea noastră de a ne
depăşi, este puterea pregătită nouă de Hristos. El a
răbdat-o pentru a întări firea omenească din El împotriva
cruţării egoiste şi pentru a ne comunica această putere
şi nouă. Pomenirea ei legată de semnul ei îl aduce pe Hristos
Însuşi în noi, pe Hristos care a întărit firea Sa omenească
răbdând crucea şi care, în urma acestei întăriri a biruit
moartea. Nu putea învia Dumnezeu o fire omenească moleşită
îmbrăcând-o în viaţa largă netrecătoare care reprezintă
o supremă tărie ca pe un obiect. Ea însăşi trebuie să
vină în întâmpinarea învierii sale, ca actul acestei tării spirituale
prin răbdarea durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada milei lui
Hristos pentru noi, dar şi mijlocul pe care ni l-a dăruit pentru a ne
întări şi a creşte spre tăria vieţii generoase
nesupusă morţii, îngustării egoiste. În cruce îl avem pe Hristos
cu puterea Lui atotiubitoare dar ca să ne însuşim şi noi
această putere. Prin ea alungăm diavolii care ne supun când suntem
fricoşi din egoism, prin ea suntem păziţi în păşunea
întinsă a hranei nemuritoare adusă nouă de Hristos. Diavolul
vrea să ne facă fricoşi ca să ne predăm şi
să devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici, liberi, fraţi
ai Lui şi ai tuturor, părtaşi la puterea generozităţii
şi la slava Lui. Dracii ne robesc pentru că de fapt nici ei nu sunt
liberi fiind robi slabi ai patimii mândriei lor, lucrând sub stăpânirea
ei. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)
|
