Retragerea

ˇ        Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.

ˇ        Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)

ˇ        Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.

ˇ        Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: “Un lucru-ţi lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor” – şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.

ˇ        Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: “Lasă morţii” adică pe cei din lume, “să-şi îngroape morţii lor”, adică pe cei ce au murit trupeşte.

ˇ        Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult decât de altele.

ˇ        “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi” (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putu săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?

ˇ        Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.

ˇ        Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi mereu să te întinzi.

ˇ        Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.

ˇ        Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca şi unul ce nu cunoaşte limba printre cei de altă limbă.

ˇ        Să nu-ţi fie milă de lacrimile părinţilor şi ale prietenilor dacă voieşti să nu plângi tu însuţi pururea.

ˇ        Retragerea să ne fie în regiunile cele mai lipsite de mângâiere, mai aspre şi mai deprimante, altfel vom zbura din lume ducând cu noi şi patimile noastre.

ˇ        Nu putem naşte în noi obiceiul cel bun şi statornic decât prin osteneală şi trudă, iar cel îndreptat cu multă osteneală poate să piară într-o clipă. “Prieteniile rele strică obiceiurile bune.” (I Cor. 15,33) Cel ce după depărtarea de lume mai are încă relaţii cu cei din lume sau cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cădea în cursele lor, ori îşi va întina inima cugetând la cele ale lor, sau de va rămâne curat, osândindu-i pe cei întinaţi şi va întina şi pe sine-şi dimpreună cu ei.

ˇ        Dacă te grăbeşti spre înstrăinare şi spre singurătate nu căuta tovărăşia şi sprijinul unor suflete iubitoare de lume pentru că furul vine pe neaşteptate. De aceea mulţi încercând să mântuiască împreună cu ei pe alţii nepăsători şi zăbavnici şi-au pierdut împreună cu aceştia focul sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Dacă ai primit flacăra, aleargă căci nu ştii când se va stinge şi te va lăsa în întuneric.

ˇ        Mustră amânările care adorm mereu mişcările spre cele bune.

ˇ        Cel ce se înstrăinează şezând între cei de aceiaşi limbă ca unul de altă limbă nu se socoteşte pe sine vrednic să spună ceva altora sau să vorbească cu ei. ( “Întru cunoştinţ㔠poate însemna şi că este conştient că trebuie să rămână străin deci că nu trebuie să caute să se înţeleagă cu ceilalţi.)

ˇ        N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pământ şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie; adică să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe iubitorii de slavă, de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul se bucură de împerecherea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El.

ˇ        Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint râde de evanghelii şi le nesocoteşte. (Zgârcitul vede în sine numai trupul de aceea caută să-i lungească viaţa cât mai mult vădindu-şi nebunia în această pornire spre un fel de durată socotită fără de sfârşit aici pe pământ. De aceea patima zgârceniei este legată cu o mare laşitate – abdică de la orice ca să-şi prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie, dimpotrivă, cunoscând că sufletul este infinit mai valoros decât trupul şi că el este nemuritor, dispune de un mare curaj. El poate renunţa la toate ale lumii, până şi la trup; iubitorul de argint depărtându-se de iubirea de Dumnezeu, iubeşte idolii. Auzind “vinde averile tale şi le dă săracilor”, râde de poruncă socotind-o imposibilă, la fel auzind “nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”, nu crede, ci face împotrivă. Pentru el, banii şi bunurile materiale sunt cele mai sigure valori. El nu-L nesocoteşte numai pe Dumnezeu, ci îi calcă şi pe semenii lui în picioare.)

ˇ        Viaţa iubitorului de argint este ca o cameră pentru morţi, avându-le pe toate, gândeşte la ceea ce nu are. În general iubirea de argint întreţine în viaţă chinul unei permanente nesiguranţe din lipsa credinţei. Pe de o parte ea dă un preţ absolut vieţii pământeşti, pe de alta trăieşte o spaimă continuă. În zgârcenie şi lăcomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de plăceri iubeşte arginţii ca prin ei să se desfăteze, iubitorul de slavă ca prin ei să fie slăvit, necredinciosul ca să-şi asigure confortul viitor şi să elimine greutăţile bătrâneţii, bolii şi a străinătăţii. El crede mai mult în bani decât în Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al întregii creaţii până la cele mai mici şi mai neînsemnate vietăţi. În fond, iubitorul de argint nu cunoaşte că realitatea supremă este o Persoană care ne iubeşte şi are puterea să susţină totul, ci se încrede ca în realităţi supreme şi sigure în obiectele de consum stricăcioase şi lipsite de capacitatea de a dărui mereu viaţa din iubire.

ˇ        Cel ce-a biruit această patimă şi-a tăiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodată în chip curat.

ˇ        Călugărul neagonisitor este stăpânul lumii; el a încredinţat grijile sale lui Dumnezeu şi prin credinţă toate i se supun lui. (El nu este stăpânit de nimic, el refuză toate arătând că este mai presus de ele. Dacă ajunge să posede ceva, dă arătând că este stăpân peste orice ar putea avea; el a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă a persoanelor şi al legăturii iubitoare dintre ele şi în ultimă analiză al Persoanei lui Dumnezeu, care întemeiază existenţa şi viaţa în iubire a tuturor persoanelor.)

ˇ        Să nu ne arătăm o, călugări mai necredincioşi decât păsările, căci acestea nu se îngrijesc pentru viitor, nici nu adună.

ˇ        Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia şi întristarea din iubitorul de arginţi. Cel ce dispreţuieşte bunurile materiale s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri, dar iubitorul de agoniseală se luptă pentru un ac până la moarte.

ˇ        Credinţa adevărată curmă grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuieşte lepădarea de trup.

ˇ        Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor căci ea pricinuieşte ură, furtişaguri, pizmă despărţiri, duşmănii, certuri, ţineri de minte a răului, nemilostivire şi crime.

ˇ        Precum cei ce dormitează sunt uşor de prădat aşa sunt şi cei ce se îndeletnicesc cu virtutea în apropiere de lume.

ˇ        Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimţitor la acestea.

ˇ        În general Părinţii recomandă liniştirea împreună cu altul care pe de o parte îi uşurează trezvia, pe de alta îi dă putinţa cugetării neîmprăştiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei recomandă liniştirea în trei.

ˇ        Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiază pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de trebuinţă vădeşte sârguinţa celui ce se linişteşte. Cel dintâi pluteşte moleşit pe ape, cel de-al doilea trândăvindu-se se amestecă în mulţime. (Nu trebuie părăsită liniştea în vremea ispitelor închipuind motive, zică-se binecuvântate ci trebuie să şezi înăuntru şi să rabzi primind cu bărbăţie pe toţi cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trândăviei, care fiind mai tare ca toţi face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însă de luptă sau te laşi biruit îţi vei face mintea nepricepută şi laşă.)

ˇ        Nu te teme de zgomotele care te tulbură căci plânsul nu ştie de frică nici nu se sperie.

ˇ        Nu aştepta vizite nici nu te pregăti pentru ele căci starea de linişte este simplă şi liberă de orice alegere.