Rugăciune

ˇ        Rugăciunea şi răbdarea pot susţine împreună cu urcuşul continuu şi o neîncetată tensiune, ca o căldură care dacă se răceşte, greu mai poate fi reaprinsă.

ˇ        Numele Domnului nostru Iisus Hristos este înfricoşător dracilor şi celor ce se lasă stăpâniţi de patimile inspirate de aceia. Dar este înfricoşător prin blândeţea şi curăţia umanităţii Sale, care înseamnă totodată o libertate de tot ce este rău, o putere absolută faţă de rău. În El existenţa umană nu este supusă nici unei robii sau limitări egoiste.

ˇ        Din rugăciunile sfinţilor se revarsă în noi o putere care ne susţine aşa cum în cuvântul de încurajare al prietenilor simţim prezentă inima lor care ne dă putere în dureri şi greutăţi. În puterea venită nouă prin rugăciunile sfinţilor şi care ne susţine răbdarea se întâlneşte puterea lor cu puterea noastră trezită de puterea lor şi cu puterea lui Dumnezeu din care sfinţii se întăresc în rugăciunea lor şi care ne-o comunică. Este o comunicare între trei persoane: între mine, sfânt şi Dumnezeu care este prezent între mine şi sfânt unindu-ne. “Unde sunt doi sau trei adunaţi (sufleteşte) în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.”

ˇ        Cât despre citit, este de folos a citi “Vieţile Părinţilor” căci aşa se luminează mintea în Domnul.

ˇ        Este de trebuinţă moartea faţă de oameni şi faţă de lucrurile trecătoare în sensul de moarte a voinţei de a te folosi de ei şi de ele în chip egoist şi pentru a obţine plăceri trupeşti în sensul de a refuza să fii oamenilor de ajutor şi de a te folosi de lucruri pentru a ajuta prin ele pe oameni şi mai ales de a cunoaşte prin ele pe Dumnezeu. Adică gândurile la oameni şi la lucruri trebuie adunate în gândul la Dumnezeu spre slujirea Lui şi spre mântuirea oamenilor prin aducerea lor la El. În Dumnezeu trebuiesc adunate toate pentru că toate sunt din el şi toate se desăvârşesc în el. Gândindu-te în legătură cu Dumnezeu, ele sunt curăţite de orice atracţie egoistă şi pătimaşă, sfinţindu-se.

ˇ        Trebuie să se pomenească la sfârşitul doxologiei de seară sau de noapte sfintele Biserici, împăratul, conducătorii, poporul, săracii, văduvele şi cele de asemenea? Şi cel căruia i se cere de către cineva să se roage pentru el, trebuie să o facă chiar de este stăpânit de patimi? – Este bine să cerem în rugăciune pacea sfintelor biserici şi cele următoare, dar să o facem ca nişte nevrednici care nu avem putere spre aceasta. Aceasta este poruncă apostolică şi e bine să ne rugăm pentru cel ce ne-o cere căci este un cuvânt al Evangheliei şi al Apostolului: “Celui ce cere, dă-i” (Matei 5,42) şi “Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă vindecaţi.” (Iacov 5,16) Şi iarăşi: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea.” Ba unii se rugau şi pentru Apostoli (Fapte 12,5). Deci cel ce nesocoteşte porunca, se osândeşte pe sine însuşi, iată pentru ce putând sau neputînd, eu mă silesc spre aceasta din pricina poruncii.

ˇ        Cererile marelui Bătrân către Dumnezeu puse în mişcare de cererea celui ce-l roagă să le facă, se adresează în acelaşi timp sfinţilor ca să-şi adauge rugăciunea lor la rugăciunea lui şi a celui ce a determinat rugăciunea lui. Astfel toate se împletesc: cele de jos se întemeiază pe cele mai de sus şi acestea sunt puse în mişcare de cele mai de jos. Este o întâlnire de întregire, o sobornicitate a completării în rugăciunea tuturor într-un fel în jurul celui mai de jos, deşi acesta şi-a adresat cererea celui mai de sus. Este în ea o urcare de la cei mai de jos la cei mai de sus şi o coborâre a acestora la cei mai de jos, dar toţi urcă prin această rugăciune întregitoare spre Dumnezeu, sau Dumnezeu îi face să se unească în această sobornicitate a rugăciunii în El. Nimeni nu urcă spre Dumnezeu şi în Dumnezeu singur, ci toţi împreun㠖 aceasta este Biserica.

ˇ        Rugăciunea în izolare nu are efect deplin; dacă mă rog singur pentru mine şi nu vreau să cer şi rugăciunea altora pentru mine dau dovadă de mândrie şi “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă”. Dacă nu mă rog pentru alţii dau iarăşi dovadă de egoism, iar dacă rugăciunea pentru altul nu este însoţită şi de rugăciunea aceluia iarăşi rămâne fără rezultat. Aceasta în cazul când acela mi-a cerut să mă rog pentru el, dar el nu însoţeşte rugăciunea mea cu a lui. Când însă eu mă rog pentru altul care este încă în valurile necredinţei, poate să aibă efect asupra lui, dar cumva el trebuie să afle că mă rog pentru el şi să fie cât de cât transpus într-o sensibilitate de dragostea mea pentru el. Numai însoţită de iubirea a doi sau a mai multor inşi, rugăciunea are efect. Rugăciunea are şi un rost de unificare a persoanelor, un rost de extensiune şi de susţinere a Bisericii ca o comuniune de dragoste în Dumnezeu.

ˇ        Cine crede în Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu lângă el. Credinţa şi rugăciunea sunt semnul lucrării lui Dumnezeu în om. Când te gândeşti la cineva eşti în comunicare cu el, cu atât mai mult eşti în comunicare cu Dumnezeu când te gândeşti la Dumnezeu cu încredere în El şi când îi adresezi cererile tale de ajutor.

ˇ        Cine se roagă pentru altul câştigă el însuşi căci săvârşeşte un act de iubire şi sporeşte în ea ridicându-se la o stare superioară. Apoi se roagă şi pentru sine căci prin însăşi faptul că se roagă, se pune în legătură cu Dumnezeu de la Care vine bunătate şi putere. Deci rugându-te pentru altul continuu, te rogi şi pentru tine continuu şi câţi pot să facă aceasta? Apoi cine poate să-i aibă mereu în minte pe toţi în mod continuu? Dar cel desăvârşit îi poate avea virtual pe toţi în gând. În orice caz rugăciunea cuiva pentru altul îl uneşte cu acela în cugetul lui. Astfel rugăciunea este un mijloc de unire între oameni pentru că este un mijloc de unire între ei.

ˇ        A avea grijă de Dumnezeu înseamnă a te gândi la El şi la împlinirea poruncilor Lui prin care înaintăm în vieţuirea în El şi în grija de semeni şi prin aceasta împlinim adevărata grijă de noi.

ˇ        Nu te încovoia, frate, nici nu te preda deznădejdii, ci rugându-te neîncetat, zi: “Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă de patimile de ocar㔠şi vei afla mila lui Dumnezeu.

ˇ        Aţi osteni inima ta înseamnă a te ruga pururea lui Dumnezeu să nu te lase să rătăceşti sau să umbli după voile tale. Prin aceasta vii la deosebirea gândurilor (dreapta socoteală). Seamănă deci cu nădejde ca să seceri fără să slăbeşti.

ˇ        Din mreaja demonilor, de robia nevăzută a lor şi de sub robia văzută a patimilor omul nu poate scăpa decât intrând în relaţia de dialog direct cu Dumnezeu prin chemarea numelui Lui. Numele lui Dumnezeu chemat te pune sub ocrotirea lui Dumnezeu, te opreşte de la rele, te scoate din egoism în care omul nu este propriu zis singur, ci sub robia celui rău.

ˇ        Ia aminte cu toată grija la psalmodie, la rugăciune şi la citit ca să poţi lua de la cele spuse, căci dacă primim să ne ocupăm de gândurile vrăjmaşului, niciodată nu vom putea face nimic. (Numai conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu trezită de chemarea numelui Lui poate atrage sufletul de la un gând necuvenit. Numai ea mă scoate din limita puterilor mele; alte gânduri invocate de mine împotriva acelui gând nu mă poate ajuta să-l biruiesc pentru că sunt susţinute numai de slaba mea putere. Numele nu este doar o copie a întregului, ci întregul lui real care fără a înceta să fie şi în afară, este şi înăuntrul celui ce-i rosteşte numele.)

ˇ        Dacă vrei să te rogi pentru multe lucruri odată ce Dumnezeu ştie de care lucruri avem trebuinţă, roagă-te zicând: “Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, călăuzeşte-mă după voia Ta!” iar de vrei să te rogi împotriva patimilor, zi: “Tămăduieşte-mă după voia Ta”. Dacă te rogi împotriva ispitelor, zi: “Tu şti ce-mi este de folos, ajută slăbiciunii mele şi fă sfârşit ispitelor după voia Ta!”

ˇ        La rugăciune stăruie în înţelegerea cuvintelor.

ˇ        A chema numele Domnului înseamnă a-l chema pe Dumnezeu Însuşi şi Dumnezeu vine când este chemat căci atunci i se deschide inima. Deci unde este chemat Dumnezeu, este de faţă Dumnezeu Însuşi.

ˇ        Noi ne vom ruga iar tu foloseşte puterea ta pentru a câştiga smerenie, supunere şi neţinere la voia ta în ceva, căci din aceasta se naşte mânia. Să nu judeci nici să dispreţuieşti pe cineva căci din aceasta vine tocirea inimii şi orbirea minţii, născându-se astfel nepăsarea şi învârtoşarea inimii. Veghează neîncetat gândind la legea dumnezeiască din care se încălzeşte inima de focul ceresc. Să nu te moleşeşti nici să te împuţinezi căci nu-ţi cere Dumnezeu ceea ce este peste puterea ta. Păzeşte-ţi gura de la cuvântul fără rost şi nu primi în mintea ta să cugeţi câtuşi de puţin la cele rele.

ˇ        Cât despre mâncare, băutură, somn, tuturor să le premeargă mulţumirea. Cugetă la cuvântul Apostolului: “Fie de mâncaţi, fie de beţi, fie că faceţi orice altceva”. Păzeşte-o pe aceasta în toate şi te va păzi Dumnezeu, căruia îi mulţumeşti.

ˇ        Observăm cât de mult face sfântul Varsanufie dependentă aflarea adevărului în lucruri nesigure de rugăciunea către Dumnezeu. Numai în responsabilitatea trăită faţă de Dumnezeu sau în faţa lui Dumnezeu prin rugăciune, înţeles ca Persoană infinită omul este ferit să afirme sau să preia afirmaţii greşite. Rugăciunea ca mijloc de aflare a adevărului nu exclude osteneala cercetării, iar osteneala la aceasta aduce şi o sporire a înţelegerii duhovniceşti a omului care îl îndeamnă şi ea pe om la rugăciune şi-l deschide luminii iubitoare ce-i vine de la Dumnezeu prin ea. Deci descoperirea înţelesurilor adevărate şi mai adânci ale Scripturilor depinde şi de creşterea omului prin osteneala sa în timp, dar şi de înşiruirea de generaţii de cercetători care au descoperit urmaşilor întrebări noi şi putinţa de a găsi sensuri noi şi mai adânci ale Scripturii, prin răspunsurile la ele. De aceea unele greşeli pe care le găsim la învăţătorii vechi s-au datorat şi faptului că s-au grăbit să dea răspunsuri într-un timp necopt. Căutarea este şi ea s-ar putea spune o rugăciune când este făcută din răspunderea în faţa lui Dumnezeu, şi rugăciunea o căutare, căci prin amândouă omul se adânceşte în taina izvorului tuturor care este Dumnezeu. Dar este trebuinţă ca omul să-şi înţeleagă căutarea prin rugăciune şi rugăciunea ca efort de apropiere prin înţelegere de izvorul dumnezeiesc şi tainic al tuturor.

ˇ        Pomenirea numelui lui Dumnezeu opreşte toate relele şi întăreşte neputinţa noastră. (deci poţi vorbi cu alţii şi să te gândeşti permanent la Dumnezeu; iar gândul la El te ţine treaz şi în cele ce le vorbeşti cu cineva. Aceasta se întâmplă când vorbeşti de lucruri serioase, pline de răspunderea în faţa lui Dumnezeu.)

ˇ        Când îl rog pe Stăpânul Însuşi, cum trebuie să zic? – “Miluieşte-mă Stăpâne pentru Sfinţii Tăi mucenici şi pentru Sfinţii Părinţi şi-mi iartă păcatele pentru mijlocirile lor.” Căci şi Proorocul zicea: “Pentru Avraam, robul Tău”, ba Însuşi Domnul a zis: “Voi apăra cetatea aceasta pentru Mie şi pentru David, robul Meu.”

ˇ        De mă aflu între oameni şi aceştia încep să grăiască fără rost, să rămân sau să plec? – Dacă nu eşti nevoit de vreo treabă să rămâi, pleacă, iar de este nevoie, mută-ţi mintea la rugăciune neosîndindu-i, ci recunoscându-ţi slăbiciunea ta.

ˇ        Oare este bine ca vremea convorbirii să se cheme numele lui Dumnezeu? – Trebuie să se cheme numele lui Dumnezeu în vremea convorbirii cât şi înainte şi după ea, în tot timpul şi în tot locul căci s-a scris: “Neîncetat să vă rugaţi”. Aşa se alungă ispita.

ˇ        Cum poate să se roage cineva neîncetat? – Când cineva e sigur trebuie să psalmodieze cu gura şi să se roage şi în inimă. Dar de e cineva în piaţă sau cu alţii, nu e nevoie să psalmodieze cu gura, ci numai cu cugetul, dar trebuie să-şi păzească ochii ca să nu hoinărească şi să cadă astfel în cursele vrăjmaşului.

ˇ        Psalmodierea nu înseamnă numaidecât cântare; orice după un anumit timp de practică capătă un anumit ritm, o armonie interioară care este un fel de cântare. Numai rugăciunea grăbită nu are această ordine ci este lipsită de ritm şi armonie. Aceasta ridică cuvintele rugăciunii peste înţelesul ei mărginit, produce sentimentul că Dumnezeu este un mister care le uneşte pe toate într-o rânduială. Produce simţirea prezenţei şi ajutorul Lui. Numai adunată în Dumnezeu creaţia scapă de dezordine.

ˇ        “Puterea” cuvintelor înseamnă şi înţelesul lor. Ele au în ele o putere; cuvintele au puterea asupra celui ce le rosteşte sau le aude când acela este conştient de sensul lor, sau pătrunde la el.

ˇ        Omul se poate linişti oriunde şi în orice slujbă dacă îl cheamă pe Dumnezeu în tot ce face.

ˇ        Oare este bine să stărui în rugăciunea : “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-m㔠sau e mai bine a citi din Sfânta Scriptură şi a rosti psalmi? – Trebuie făcute amândouă; puţin din una şi puţin din cealaltă, căci s-a scris: “Aceasta să o faceţi şi aceea să n-o lăsaţi.”

ˇ        Cât priveşte psalmii, nu lăsa învăţătura lor căci aceasta îţi dă putere şi luptă-te ca să-i rosteşti pentru că mult folosesc. Ceea ce-ţi întrece puterea nu căuta să auzi căci deocamdată ai învăţături care te folosesc pe măsura ta.

ˇ        De ţi se întâmplă să trebuiască să faci un lucru după ce ai chemat pe Dumnezeu şi ai cerut rugăciunea Sfinţilor şi ai rămas în îndoială, totuşi fă-l căci aceasta este voia lui Dumnezeu şi eu Îl voi ruga pe El pentru acel lucru. Iar, dacă întrebat fiind, ţi se cere să răspunzi îndată dat fiind că nu se mişcă mai repede mintea, trimite-o la Dumnezeu şi El îţi va da ce să răspunzi fără grijă. (Dumnezeu cu care mintea se pune îndată în legătură, te va face să răspunzi în mod cumpănit şi plin de răspundere întrebării ce ţi se pune.)

ˇ        Mă văd că toată ziua sunt împrăştiat şi nu reuşesc să pomenesc numele lui Dumnezeu! – Mulţi aud mereu despre o cetate şi apoi li se întâmplă să intre în ea fără să ştie că aceasta-i cetatea de care a auzit. Frate, toată ziua te gândeşti la Dumnezeu şi nu ştii? A şti de o poruncă a lui Dumnezeu şi a se ocupa de împlinirea ei înseamnă a sluji lui Dumnezeu şi a te gândi la El. (Chiar dacă nu pomeneşti numele lui Dumnezeu în mod expres, împlinind o poruncă dată de El, tot pomenire a Lui săvârşeşti, căci cine lucrează în curtea unui stăpân chiar de nu se gândeşte direct la el în mod permanent, îl are pe el în slujirea sa.)

ˇ        În privinţa pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu, fiecare o poate pe măsura sa, dar smereşte-te numai!

ˇ        Când nu poţi întreba un bătrân trebuie să te rogi de trei ori pentru orice lucru şi după aceasta, ia seama spre ce înclină inima ta măcar şi cât un fir de păr şi fă aceasta. Căci e vădită înştiinţarea şi ea se arată neîndoielnic inimii.

ˇ        Când mă îndoiesc de un lucru dacă să-l fac sau nu, spune-mi ce să fac? – Când se iveşte trebuinţa să faci un lucru roagă pe Dumnezeu de trei ori cerându-i să nu rătăceşti şi dacă rămâi în acelaşi gând, fă ce-ţi spune el căci în acest caz îţi vine de la Dumnezeu şi nu de la tine. Când nu dobândeşti siguranţă, întreabă-i pe Părinţi.

ˇ        Ceasurile şi cântările sunt predanii bisericeşti pentru conglăsuirea întregului popor, la fel, la fel în mănăstiri ele sunt pentru conglăsuirea obştii de călugări. Skitioţii însă, nu au nici ceasurile şi nu cântă nici imnuri, ci săvârşesc lucrul de mână şi meditează, fac câte puţină rugăciune de unul singur iar la vecernii skitioţii spun cei doisprezece psalmi spunând la sfârşitul fiecăruia în locul doxologiei: “Aleluia” şi fac apoi o rugăciune. La fel şi noaptea spun doisprezece psalmi iar după aceasta se aşează la lucrul de mână. (Avva Varsanufie) Monahii din Sketis cunoşteau numai două oficii divine: vecernia, după apusul soarelui şi privegherea. O veghe de noapte de patru ore până la răsăritul soarelui care în parte consta şi din lucrul de mână căruia îi dedicau de altfel întreaga zi. Monahii pahomieni nu lăsau din mână acest lucru nici măcar la rugăciunea comună întrucât considerau că acesta nu împrăştie mintea, ci dimpotrivă o ajută să se concentreze. Skitioţii ţineau următoarea rânduială: “Când te aşezi la lucru de mână trebuie să spui din inimă psalmi, iar la sfârşitul fiecărui psalm să te aşezi zicând: “Doamne, miluieşte-mă pe mine ticălosul!” De eşti hărţuit de gânduri, adaugă: “Dumnezeule, vezi necazul meu şi ajută-mă.” Deci, când ai făcut trei rânduri de plasă, scoală-te la rugăciune şi plecând genunchiul apoi sculându-te, spune la fel rugăciunea amintită.” (Sfântul Vasanufie) Metoda este simplă: ea constă din aceea de a întrerupe munca (împletitul plaselor) la mici intervale pentru a ne scula la rugăciune şi la închinările legate de ea. Astfel Macarie Alexandrinul şi ucenicul său Evagrie făcea zilnic o sută de rugăciuni respectiv o sută de îngenuncheri. Aceasta pare să fi fost regula obişnuită (se găsesc şi alte cifre întrucât fiecare îşi avea măsura sa personală). În timpul lucrului mintea nu lâncezea ci era ocupată cu meditaţia, adică cu repetarea versetelor scripturistice, chiar psalmi întregi care în acest scop erau memoraţi pe de rost. Unei astfel de meditaţi îi urma de fiecare dată o scurtă rugăciune de împunsătură care era făcută şezând. Aceasta nu era fixă în ce priveşte conţinutul şi putea fi schimbată după preferinţă atunci când era preluată o anume “formulă”. Nici mai sus numitele “rugăciuni” nici această scurtă rugăciune de împunsătură nu erau deosebit de lungi şi nici nu trebuiau să fie astfel. “Cât priveşte prelungirea rugăciunii, dacă stai în picioare sau dacă te rogi neîncetat potrivit Apostolului, nu trebuie să o reiei ori de câte ori te ridici căci mintea ta este le rugăciune toată ziua. (Sfântul Varsanufie)

ˇ        La rugăciunile mai lungi există întotdeauna pericolul împrăştierii fiindcă scade rapid concentrarea sau şi mai rău, demonii seamănă în ea neghina lor. “Stând la rugăciune trebuie să te rogi să fii eliberat de “omul cel vechi” sau să zic “Tatăl nostru”, ori să le faci pe amândouă şi apoi să şezi la lucru de mână. (Sfântul Varsanufie)