Credinţă

ˇ        Dacă sunt multe valurile mării, nu este oare cineva care să-L trezească pe Iisus ca să certe vânturile şi să facă linişte pentru a-L cunoaşte ca Dumnezeu şi a I se închina?

ˇ        Toţi suntem slabi sau bolnavi în privinţa credinţei putând-o afirma cel mult prin cuvânt. Numai cel ce s-a vindecat de o boală fără mijloace ajutătoare arată că a crezut cu adevărat.

ˇ        De crezi cu adevărat că Dumnezeu este cel ce te-a adus aici, încredinţează-i Lui grija de tine, aruncând asupra Lui toată grija ta şi El va rândui precum voieşte ale tale. Iar de te îndoieşti pentru vreun lucru, sau pentru boala trupească ori pentru niscaiva patimi sufleteşti, trebuie să te îngrijeşti singur precum ştii căci îndoiala ce apare în cel ce a lăsat toată grija lui Dumnezeu, necazul unei mici supărări, îl face să spună totdeauna: “Dacă m-aş fi îngrijit de trup n-aş fi astfel.” Dar cel ce se predă pe sine lui Dumnezeu din toată inima, trebuie să se predea Lui până la moarte căci el ştie mai bine decât noi ceea ce este de folos sufletului şi trupului nostru şi cu cât îl lasă să fie mai chinuit în trup, cu atât îi aduce mai multă uşurare de păcatele săvârşite. Căci nimic nu cere Dumnezeu de la noi decât mulţumire, răbdare şi rugăciune pentru iertarea păcatelor. În măsura în care crezi mai puţin că se îngrijeşte Dumnezeu de ale tale, te îngrijeşti tu însuţi mai mult de tine. Aceasta pentru ca nu cumva venindu-ţi totuşi vreo supărare de pe urma aşa zisei lăsări în grija lui Dumnezeu, să dai vina pe el. Cel ce se lasă din credinţă tare în grija lui Dumnezeu să o facă cu gândul de a suporta chiar moartea căci abia atunci se arată deplina lui credinţă că Dumnezeu îl va scăpa când i se părea că nu mai este scăpare pentru el. Aceasta bineînţeles dacă va vrea Dumnezeu să-l scape.

ˇ        Dacă Dumnezeu ne dă bunătăţile veşnice cele negrăit de mari şi de preţioase, oare nu va putea El bunul cu mult mai mult să ne dea acest mic dar al sănătăţii?

ˇ        Zis-a Domnul către Marta: “De crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu.”, crede deci şi tu şi vei vedea pe Lazăr înviat din morţi stând la masă cu Iisus şi vei vedea şi pe Maria şezând lângă sfintele Lui picioare izbăvită de grijile Martei.

ˇ        Iar despre ochii bolnavi, puternic este Cel ce i-a plăsmuit să-i lumineze împreună cu ochii dinăuntru cu care dacă am vedea, după cuvântul Mântuitorului, n-am mai avea nevoie de cei dinafară care văd deşertăciunea lumii.

ˇ        Să cunoaştem tăria cea mai mare a puterii care vine să se unească cu noi, a puterii Stăpânului nostru Iisus Hristos care ne-a dat putere să călcăm în picioare “şerpi, scorpioni şi toată puterea vrăjmaşului”.

ˇ        Dumnezeu ne cere nouă numai cât putem, dar noi nu dăm nici cât putem datorită moleşelii noastre pricinuită de voia noastră. De fapt nu vrem să dăm cât putem, chiar dacă aş da cât pot, aceasta ar fi şi ea cu mult sub ceea ce este necesar pentru curăţirea mea de păcate, pentru mântuirea mea. Dar mila lui Dumnezeu împlineşte nu numai ce nu pot de fapt să dau, ci şi ceea ce lipseşte din ceea ce pot să dau. Se cere numai să crezi în dărnicia Lui. Aceasta este îndrăzneala credinţei şi Dumnezeu va da datorită credinţei, nu numai pe măsura credinţei noastre, ci şi cât este nevoie.

ˇ        Frica de Dumnezeu dă putere, ea nu slăbănogeşte; cu cât mai mare este frica de Dumnezeu în cineva, cu atât este mai prezent El în acela cu puterea Lui care se răspândeşte din El. De aceea cel plin de frica de Dumnezeu este plin de puterea Lui căci în frica aceasta este trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de altceva, te ajută împotriva patimilor îţi mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă. În frică Dumnezeu este trăit ca Cel ce nu poate fi definit, este o frică ce-ţi deschide orizontul de dincolo de lume care în acelaşi timp te atrage, care te face să te pocăieşti de păcate, şi să urmăreşti binele simţindu-l pe Dumnezeu ca susţinător al binelui.

ˇ        Zi întotdeauna gândului tău: “Eu şi Dumnezeu suntem singuri pe lume şi de nu voi face voia Lui, nu voi fi aflat ca al Lui, ci ca al celui străin.” (Trebuie să mă port ca şi cum n-ar fi altul pe lume în afară de mine şi de Dumnezeu, de aceea nu pot face decât sau voia mea sau a lui Dumnezeu. Dar dacă o fac pe a mea nu voi fi socotit ca al lui Dumnezeu, ci ca o fiinţă autonomă, străin de Dumnezeu sau ca a celuilalt a cărui voie o fac căci făcând voia mea, mă dovedesc robul orgoliulua meu sau a celui ce mi-a insuflat mândria.

ˇ        Să privim la Azaria şi Anania, care având încredere în Dumnezeu că poate să-i scape din cuptor, ziceau împăratului: “Avem în ceruri pe Dumnezeu care poate să ne izbăvească din mâinile tale şi din cuptorul de foc. Şi chiar dacă nu o va face, noi zeilor tăi nu ne închinăm.” (Daniil 3,16-17) Dumnezeu nu i-a slăvit îndată ce i-a lăsat, până ce-au fost aruncaţi în cuptor, iar când s-a arătat tuturor desăvârşita lor încredere în Dumnezeu i-a izbăvit şi i-a slăvit pe ei lăsând prin ei pildă celor zăbavnici în a crede în Dumnezeu, care zice: “Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.”

ˇ        Unii călugări auzind de apropierea unor tâlhari voiau să plece din mănăstire. Dumnezeu care ne-a izbăvit până acum de toate necazurile, negreşit că ne va izbăvi şi ne va apăra de orice rău. Să aruncăm, deci asupra Lui toată grija noastră (I Petru 5,7) şi toată nădejdea. Oriunde v-aţi afla să nu vă fie teamă de nici un rău prin rugăciunea sfinţilor. Staţi tari în credinţa în Hristos cântând cu Proorocul: “Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” Luaţi seama să nu vadă omenii că avîndu-L pe Dumnezeu, vă temeţi de oameni, căci este scris: “chiar de-aş umbla în mijlocul umbrei morţii nu mă voi teme de rele că Tu cu mine eşti.” Spune sufletului care se îndoieşte să aibă curaj: “Domnul puterilor este cu noi, ajutorul nostru este Dumnezeul lui Iacov.” Vă îmbrăţişăm pe toţi în Domnul care zice: “Eu sunt, nu vă temeţi.”

ˇ        Prelungirea bolii sau sfârşitul ei ţin de preştiinţa lui Dumnezeu, cei ce se lasă deci cu desăvârşire în seama lui Dumnezeu sunt scăpaţi de grijă şi El face cum voieşte şi cum este de folos. Deci fiecare se va folosi de mâncare după credinţa pe care o are. Dar ce înseamnă după credinţa pe care o are? Dacă Dumnezeu a sfinţit toate şi le-a curăţit spre a se împărtăşi cei ce cred, de ele, omul trebuie să ia cu mulţumire din cele ce se găsesc nefăcînd nici o deosebire. Fiindcă nu cele sfinte şi curate vatămă ci numai conştiinţa şi bănuiala fricoasă şi lipsa de credinţă, prin socotinţa că-l vatămă. Acela fiind şovăielnic în credinţa lui face deosebire între acestea şi de aceea sporeşte în el boala. Dacă crede însă în Cel ce a venit şi a “vindecat toată boala şi neputinţa în popor”, crede că puternic este El să vindece nu numai bolile trupeşti ci şi pe ale omului dinăuntru. Însă de face deosebire, se fereşte de cele “vătămătoare” neavînd încredere că le poate suporta şi aşa a fost biruit în cugetul lui dovedindu-se în felul acesta ca neavînd o credinţă fermă. De aceea feriţi-vă să luaţi ceva cu patimă, căci aceasta vatămă sufletul şi trupul. (Cel ce face deosebire între mâncăruri ca unele ce-ar putea să-l vatăme trupeşte şi sufleteşte, dovedeşte că n-are credinţă că Dumnezeu îl poate feri de ambele feluri de vătămări, sau că-l poate vindeca de toată boala trupească, fapt care-l fereşte şi de patima sufletească. Unul crezând că toate sunt bune şi sfinţite ca creaturi ale lui Dumnezeu şi că Dumnezeu poate vindeca orice boală şi-l poate feri de orice vătămare, prin credinţa lui fermă are siguranţa că Dumnezeu îl va vindeca de orice boală şi de aceea se foloseşte de orice mâncare fără nici o reţinere. Toate lucrurile, întrucât s-au creat ca daruri ale lui Dumnezeu pentru noi sunt prin aceasta sfinte şi deci nevătămătoare, dar cei ce le deosebesc, unesc cu ele o patimă şi prin aceasta le fac vătămătoare. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus că lucrurile au un sens pur care este de la Dumnezeu dar noi legăm de unele sensuri o patimă, dacă putem desprinde patima de ele, acestea nu mai sunt vătămătoare. Deci în libertatea omului stă putinţa folosirii curate sau a întinării lucrurilor. Trebuie să ne curăţim noi înşine de patimă ca să putem vedea sau folosi lucrurile cum sunt de fapt ele, adică curate. Omul le murdăreşte pe toate pentru că le vede despărţite de Dumnezeu, dacă însă refacem legătura noastră cu Dumnezeu văzându-le şi pe ele ca venind de la Dumnezeu le readucem la sfinţenia lor).

ˇ        De crede cineva că nu se vatămă însă simte durerea bolii, ce trebuie să cugete ca să nu cadă în necredinţă? De mănâncă cu credinţă dar stăruie durerea, nicidecum să nu intre în îndoială, căci Dumnezeu l-a lăsat în pătimirea aceasta ştiind că durerea aceasta îl va izbăvi de multe patimi. El trebuie să-şi aducă aminte de cuvintele Apostolului: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. Să nu creadă cumva că aceasta se datorează mâncărurilor ce i se par că-l vatămă, ci din îngăduinţa lui Dumnezeu căci chiar de s-ar împărtăşi de cele socotite bune şi folositoare, cu nimic nu-l pot folosi acestea fără voia şi lucrarea lui Dumnezeu.

ˇ        Puterile de la Dumnezeu se dau omului care este deschis lor prin credinţă. Asemenea revărsări de putere se fac prin şi deci şi din spiritul nostru.

ˇ        Eu, preaiubite frate, în lâncezeala mea de odinioară nu m-am arătat vreunui doctor, nici nu mi-am pus vreun leac pe rană, nu din virtute ci din lene, ferindu-mă să umblu prin sate şi oraşe şi să îngreunez pe cineva făcându-l să se îngrijească de mine nevrednicul, temându-mă de răspunsul ce voi avea să-l dau în ceasul pe care-l şi aşteptăm, vrăjmaşilor mei. Fericit este cel ce poate să rabde, căci se face părtaş răbdării lui Iov. Mă gândesc că sunt şi multe femei care au stăruit răbdând în durerile lor trupeşti, lăsând totul în seama lui Dumnezeu, încât să mă ruşinez să-mi spun bărbat cu numele. Cea care suferă de curgerea sângelui părăsindu-şi gândirea de mai înainte, după ce văzuse că doctorii trupeşti nu i-au putut folosi la nimic măcar că cheltuise tot ce avea, şi-a însuşit o altă gândire şi a alergat la Marele şi Duhovnicescul Doctor ceresc, care tămăduieşte şi sufletele trupurilor. Astfel, boala a fugit speriată de poruncă. Apoi cananeanca a lăsat pe oamenii lumii, pe vrăjitori, ghicitori văzând deşertăciunea meşteşugului lor şi a venit la Stăpânul strigând: “Miluieşte-mă, Fiul lui David” şi de la o margine a pământului la alta s-a vestit tuturor ceea ce i-a făcut ei Doctorul de oameni iubitor. Le las pe celelalte oprindu-mă doar la acestea două, gândindu-mă că doar voi putea ajunge şi eu cândva la credinţa lor ca să mă învrednicesc la fericire, căci îmi ajung aceste două femei ca să mă dea de ruşine nemaifiind nevoie să mai aduc vorba de credinţa şi de smerenia sutaşului care nu numai că a lăsat doctorii şi vracii timpului şi a căzut la Stăpânul, ci s-a şi socotit pe sine nevrednic să-L ducă în casa sa, ci I-a spus cu credinţă puternică: “Spune numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”. Astfel marea lui credinţă a fost lăudată de chiar Mântuitorul celor de faţă.

ˇ        Cine are credinţă în Hristos ca o teorie şi nu trage din ea nici o concluzie pentru viaţa lui, având de fapt o credinţă lipsită de viaţă, de miezul ei cel viu şi roditor, este tot un eretic pentru că mai mult compromite credinţa decât o slujeşte.

ˇ        Semnul că cineva are nădejde în Dumnezeu este să se scuture de tot gândul şi grija trupului nemaiînchipuindu-şi cumva că are ceva al veacului acestuia căci altfel şi-ar avea nădejdea în aceasta şi nu în Dumnezeu.

ˇ        În numele Domnului, de ai trebuinţă de ceva, spune-mi ca să-ţi dau! Frate, Dumnezeu să-ţi dăruiască răsplată pentru buna intenţie, dar niciodată trebuindu-mi vreun lucru, n-am spus cuiva “dă-mi”, ci vede Dumnezeu de am trebuinţă de ceva şi înseamnă cuiva acest gând, iar acela îmi aduce iar eu primesc. Aceasta o spun pentru că dacă cer eu, nu este trebuinţă ci poftă. (Dumnezeu are grijă de împlinirea trebuinţelor oamenilor, nu a poftelor. Trebuinţele sunt cele ce ţin de firea dată de Dumnezeu; poftele şi le stârnesc oamenii căutând cele peste trebuinţa firii, sau sunt stârnite de demoni.)

ˇ        “Fiule, n-am voit să-l necăjesc pe acel frate, de aceea am aruncat toată grija asupra lui Dumnezeu (I Petru 5,7), căutând să cunosc prin el voia lui Dumnezeu. Am crezut că dacă vrea Dumnezeu ca noi să luăm acel loc, îl va convinge pe acel frate să nu se supere, iar de se va supăra, se va arăta că Dumnezeu încă nu voieşte ca noi să luăm acel loc. Iată însă că Dumnezeu la convins pe acesta şi el a primit cu bucurie îndeplinindu-se astfel lucru cu pace.” S-a minunat atunci fratele de credinţa avvei, de nădejdea neclintită în Dumnezeu, de iubirea lui faţă de aproapele şi de nelipirea faţă de lucrurile lumii – căci nu l-a biruit nevoia şi apăsarea unei trebuinţe.

ˇ        Frate, credinţa în Dumnezeu cere ca dacă cineva se predă pe sine lui Dumnezeu să nu se mai aibă pe sine în stăpânirea sa, ci să se supună Lui până la ultima suflare. Deci orice vine peste el, să primească cu mulţumire de la Dumnezeu şi aceasta înseamn㠓a mulţumi în toate” ( I Tesaloniceni 5,18) Dacă omul nu primeşte cele ce-i vin asupra, nu ascultă de Dumnezeu căutând de fapt să-şi impună voia sa. Deci credinţa este una cu smerenia. Roagă-te pentru mine şi nu te descuraja pentru că altfel mânii pe Dumnezeu, susţinându-ţi voia ta.

ˇ        Tristeţea care vine din neîncrederea în Dumnezeu dă proporţii mari greutăţilor venite sau aşteptate pricinuind prin aceasta nu numai o inhibiţie, o paralizie a puterilor sufleteşti, ci chiar o neputinţă de a mai suporta viaţa – aceasta înseamnă moarte. Cine crede în Dumnezeu relativizează toate greutăţile vieţii, ştie că ele sunt trecătoare, că Dumnezeu va interveni la cererea lui şi le va înlătura.

ˇ        Dacă credem că Dumnezeu nu minte şi c㠓celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă”, cum de n-ai dobândit ceea ce-ai dorit?

ˇ        Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie, iar unii nu mă găzduiesc şi nu-mi dau de mâncare, mie fiindu-mi foame? Gândeşte-te, cine este Cel care are grijă de toţi şi îi hrăneşte pe toţi. Dacă deci Acesta ar fi voit să te hrănească, i-ar fi îndemnat pe ei să te primească, dar dacă nu te-au primit, este vădit că Dumnezeu nu a voit, deci nu sunt nicidecum ei de vină, căci toate ce se fac spre cercarea şi mântuirea omului ca să rabde şi să se osândească pe sine însuşi ca nevrednic.

ˇ        De cumpăraţi ocrotirea omului, nu vă va ocroti Dumnezeu! Nu căuta să placi oamenilor căci unul ca acesta se înstrăinează de Hristos. Aceasta o arată Apostolul zicând: “De aş mai plăcea oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos.” Fă-le toate după voia lui Dumnezeu şi-L vei avea pe El în ajutor.

ˇ        Dumnezeu vrea să-L avem pe El, sau gândul la El în tot ce facem şi noi ne gândim numai la noi ca fiinţe autonome, ignorând total omniprezenţa şi măreţia lui Dumnezeu ca şi cum am putea fi noi sau vreun lucru despărţit de fundamentul ultim al lui.

ˇ        Păzeşte totdeauna pe Dumnezeu în duhul tău rugându-te pentru orice lucru şi păzeşte cu hotărâre căile tale. Nu căuta să placi oamenilor şi vei primi harul lui Dumnezeu, căci cei ce caută să placă oamenilor sunt străini de Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu nu este cu ei. Să ai duhul lui Dumnezeu şi El te va învăţa toate precum e drept, căci fără el nu poţi izbuti cum se cuvine. Nu te teme de nimeni, ci adu-ţi aminte de cuvântul: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?”

ˇ        Ce este îndoiala inimii şi ce înseamnă a fi îndoielnic? Îndoiala inimii stă în a te întreba sau a avea mereu în suflet întrebarea: “Oare Dumnezeu are milă de mine sau nu?” Dacă cugeţi că nu, aceasta este necredinţă, iar de nu crezi că Dumnezeu are mai multă milă de tine decât poţi înţelege, pentru ce te mai rogi? Apoi a fi îndoielnic înseamnă a nu te preda cu desăvârşirii morţii pentru Împărăţia Cerurilor, ci a te îngriji mai mult de trup.

ˇ        Cine aleargă la rugăciunile Maicii Domnului şi a sfinţilor ca la nişte munţi, aleargă de fapt la credinţa în Hristos. Cine nu crede că Hristos s-a născut din Fecioară nu crede că el este Dumnezeu întrupat. Cine crede în rugăciunile sfinţilor către Hristos, crede în credinţa lor în Acela ca Dumnezeu care deci ne poate mântui.

ˇ        Îndoiala produce şi ea o boală; când zici “nu cred că sunt sănătos” simţi cu adevărat un început de îmbolnăvire.

ˇ        Dac㠓celui ce crede toate-i sunt cu putinţ㔠unde este atunci credinţa ta? Sau dacă ţi-ai ales starea unui mort, întreabă-l pe mort dacă o mai doreşte pe soţia sa sau dacă nu va fi osândit pentru că venind ea, a curvit. Dacă i-ai lăsat pe morţi să-şi îngroape morţii lor, pentru ce nu binevesteşti Împărăţia lui Dumnezeu? Unde s-a ascuns de la tine cuvântul Scripturii: “Credincios este Dumnezeu care nu ne va lăsa pe noi să fim ispitiţi” iar dacă le pătimim pe acestea din necredinţa noastră, să nu învinuim soarele că nu luminează. De este puternic Cel ce-i zdrobeşte pe toţi vrăjmaşii împreună cu noi şi pentru noi, pentru ce-l bârfim că stă departe de noi dacă aceasta ni se trage din pricina necredinţei şi lenevirii noastre? Dacă nimeni nu-i mai tare ca El şi te făleşti zicând: “Tu cu mine eşti” atunci de ce te mai temi şi tremuri ca un copil având asemenea apărător? (De ce te vaiţi că nu poţi birui această întristare când ştii că celui ce crede toate-i sunt cu putinţă? Unde este credinţa ta dacă socoteşti că nu poţi birui întristarea pricinuită de despărţirea de soţie.)

ˇ        Dacă suntem sensibili la cuvântul lui Hristos în care lucrează Hristos Însuşi, simţim în conştiinţă chemarea sau revendicarea Lui şi trebuinţa de a-I răspunde afirmativ. Simţim în această chemare atractivă lucrarea Duhului lui Hristos cel viu şi nu o poruncă cunoscută din litera Scripturii, privită ca exterioară lui Dumnezeu. Simţim pe Hristos Însuşi prin Duhul Său în această revendicare dulce şi necondiţionată, simţim o viaţă nouă pătrunsă în noi, această viaţă ne face sfinţi căci în ea ne simţim uniţi cu Hristos, izvorul sfinţeniei noastre.

ˇ        Să folosim leacurile ca unii ce n-au ajuns încă la desăvârşire dar nu trebuie să ne punem nădejdea în ele ci în Dumnezeu care d㠓moartea şi viaţa” după spusa: “Eu bat şi Eu vindec” (Deuteronom 32,39). Nu uita deci că nu se vindecă cineva fără Dumnezeu.

ˇ        Roagă-te frate să ieşim cu pace din puţinele noastre zile căci nimic nu vine la întâmplare şi “Cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El.” ( I Corinteni 6,7)

ˇ        Tot ce face omul din frica de Dumnezeu foloseşte sufletului său.

ˇ        Predând fiinţa ta ca pe o unealtă activă voii celui ce-ţi cere să faci ceva, care este rânduit spre aceasta de Dumnezeu , trăieşti predarea ta absolută, care-ţi cere ceea ce-i spre binele tău prin altă voie concretă. Prin aceasta îţi arăţi încrederea absolută în Dumnezeu. Voia ta nu se mai interpune între tine şi El; când voia ta nu mai închide intrarea spre interiorul fiinţei tale, atunci îl simţi pe Dumnezeu în suveranitatea Lui de care atârni în mod absolut recunoscând această atârnare. A primi din ascultare pentru Dumnezeu chiar şi moartea – aceasta înseamnă predarea totală lui Dumnezeu sau aducerea ca jertfă lui Dumnezeu. Cel ce trăieşte în această dispoziţie este tot timpul o “jertfă vie” lui Dumnezeu capabil de a devei o jertfă prin moarte. Dar cel ce se predă lui Dumnezeu total primindu-l în sine se sfinţeşte căci nu face nimic contrar lui Dumnezeu sau separat de el, ci numai ceea ce place lui Dumnezeu şi din puterea lui Dumnezeu.

ˇ        Simţirea prezenţei lui Dumnezeu cel Atotputernic dă omului putere să-şi stăpânească agitaţia şi frica manifestată în violenţă şi aroganţă celui ce nu-şi cunoaşte modestele sale măsuri.

ˇ        Cel ce vine la Dumnezeu nu trebuie să se descurajeze şi să se teamă, altfel nu va pune niciodată început căii lui.

ˇ        Dacă Dumnezeu te-a adus aici, El te va şi călăuzi, iar dacă ai venit prin voia ta, scris este: “Le-a trimis după meşteşugirile inimilor lor”. (Psalmi 80,10)

ˇ        Deznădejdea paralizează orice iniţiativă şi orice efort spiritual; nu mai crezi în tine, nici în ajutorul lui Dumnezeu.

ˇ         Nu poate muri cineva fără hotărârea lui Dumnezeu, chiar de-ar fi muşcat de zeci de mii de şerpi veninoşi. (Chiar muşcătura însăşi se produce prin voia lui Dumnezeu.)