Retragerea

ˇ        Dacă toate sunt deşarte şi trecătoare pentru ce este împinsă inima noastră de ele ca să uite cuvântul Domnului: “Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată iar sufletul său îl va pierde.”

ˇ        De doreşti să te faci duhovnicesc respinge cele ale trupului căci cele ce le tăgăduieşte cineva pe acele le şi leapădă. Ascultă glasul domnului care zice: “De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie.” Dar cum se va lepăda omul de sine dacă nu prin părăsirea voilor lui. (Avem aici o explicare a lepădării de sine, a tăgăduirii sale care înseamnă nu o nimicire totală a fiinţei proprii ci o neîmplinire a trebuinţei vieţii naturale sau a voilor acestei vieţi împlinind în acelaşi timp voile lui Dumnezeu. Aceasta arată că omul continuă să existe ca subiect care împlineşte voia lui Dumnezeu pe un plan superior umplându-se de voia dumnezeiască. Aceasta este ridicarea fiinţei pământeşti în planul existenţei unită cu Dumnezeu într-o deschidere pentru puterile ce vin de la Dumnezeu. Propriu-zis, într-un plan pur natural omul nu poate trăi. Când vrea să rămână închis în acest plan el se mândreşte făcându-se astfel robul unei patimi venită de la tatăl trufiei care este diavolul şi caută să dezvolte firea sa prin porniri exagerate care sunt tot atâtea patimi. Patimile se mişcă în orizontul lumii acesteia în care toate sunt pieritoare, în realitate îl pustiesc pe om în viaţă. Numeroasele satisfacţii ce i le procură împlinirea patimilor sunt urmate de o destrămare şi o pustiire generală, o pustiire anticipată de o pustiire parţială ce urmează după satisfacerea fiecărei patimi în parte. Părăsirea voii şi a poftei este însă un act de mare curaj, de o mare iubire a lui Dumnezeu, decât părăsirea celor contrare firii. Desigur, până la un anumit loc unele din cele ale firii trebuie păstrate şi satisfăcute dar unii păstrează mai puţine din ele decât alţii.)

ˇ        Dacă ne îngrijim noi înşine de soţie şi de copii (odată ce ne-am lepădat de toate) nu se mai îngrijeşte Dumnezeu de ei, dar dacă îi lăsăm, Dumnezeu se va îngriji de ei şi de noi. Nu socoti deci că trebuie să te îngrijeşti de ei, sau să te rogi pentru ei ca nu cumva să-i ai în amintirea ta ivindu-se astfel patimi în sufletul tău.

ˇ        Dacă erai mort şi-ar fi venit o văduvă nedreptăţită puteai oare să o ajuţi? Iar dacă ai ajutat-o pe aceea şi vine alta, de-o vei trece cu vederea pe a doua, iată că ai călcat porunca. Mortul însă nu se îngrijeşte de unele ca acestea, deci chiar de vor bombăni împotriva ta, aceasta să nu te tulbure nicidecum.

ˇ        A prefera un loc altuia sau un om altui om înseamnă a ţine la cele din planul acesta, a da importanţă celor lumeşti nestatornice prin fire şi a socoti că mântuirea depinde de un loc sau de un om din lume condiţionând prin aceasta şi împiedicând de fapt înaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul şi ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel preocupat intens de curăţirea lui şi de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie să schimbe mediu (locurile, oamenii) şi nu pune pasiune în această direcţie. Se cere să mori faţă de oameni în sensul de a nu-ţi face dependentă fericirea şi mântuirea faţă de ei şi nici de a căuta la păcatele lor, la plăcerile ce ţi le aduc, la ceea ce se poate exploata din ei dar aceasta înseamnă totodată a nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat lumeşte de tine. Nu te va supăra gândul că nu eşti luat în seamă, vei rămâne calm şi vei putea cugeta la Dumnezeu în loc să te agiţi pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafaţă găsindu-te pe tine, cel adevărat.

ˇ        Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a te socoti pe tine deopotrivă cu cineva şi a nu spune despre un lucru bun “eu l-am făcut”. (Nepreţuirea de sine este o detaşare de sine, o nepreocupare de valoarea proprie şi o împăcare cu această atitudine faţă de tine şi din partea altora. Ea nu are sens decât în conştiinţa acută a relaţiei tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie cu El socoteşti că tot ce eşti şi ce faci datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce face pentru tine şi câtă silinţă ai pus tu să înmulţeşti darul ce ţi l-a dat. Aceasta îţi dă o linişte continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi în ce ai tu bun, în valoarea ta. Eşti liber şi de tine şi de părerea celorlalţi; îl socoteşti numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când îţi închipui că eşti mare lucru nu mai vezi realitatea cu adevărat mare şi mai bogată care este Dumnezeu deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale.)

ˇ        Spune-mi părinte cum trebuie să se răspundă unei întrebări trupeşti? Presupune că au venit unii întrebând despre purtarea unui război şi le-am răspuns că lucrul acesta este o nedreptate, iar Dumnezeu nu ajută nedreptăţii. Deci, dacă întreabă cineva despre lucruri trupeşti, dă-i răspuns adevărat după Dumnezeu şi nicidecum ocolit şi trupesc.

ˇ        Cine pune mare preţ pe lucrurile lumii socotind nevoia de ele prea apăsătoare se tulbură uşor când nu reuşeşte în ciuda eforturilor să le obţină, sau le pierde, ori nu-şi adaugă ceva la ceea ce deja posedă. Astfel se întâmplă că n-are pacea pe care o dă Hristos care n-a căutat cele trecătoare ale lumii. Mila de oameni pe care a avut-o Hristos şi pe care o putem avea de la El şi noi, ne face să dispreţuim judecăţile cu ei pentru lucrurile lumii căci ne descoperă relativizarea lor în comparaţie cu valoarea absolută a sufletului.

ˇ        Domnul a zis: “Tot cel ce nu urăşte pe mamă, pe copii, ba încă şi sufletul lui, nu poate fi ucenicul Meu”. Iar a-şi urî cineva sufletul înseamnă ca prin nevoinţă să-şi taie voile sale. Unul ca acesta nu bagă de seamă câtuşi de puţin în seamă cuvintele oamenilor, nici nu caută să placă lor ci ia aminte numai şi numai la întrebările lui Dumnezeu şi la răspunsurile date lor prin gura sfinţilor. Dar cel ce întreabă să creadă că Dumnezeu pune în gura celui întrebat răspunsul după inima lui, căci este scris: “dea ţie Domnul după inima ta” (Ps. 19,5)

ˇ        Cel străin şi sărac de bună voie este cu adevărat tare şi s-a ridicat deasupra tuturor putând vieţui şi fără ele. Şi-a descoperit subiectul său nesfârşit mai de preţ decât toate. El este cu adevărat liber şi puternic fiind unit cu Tatăl Cel Atotputernic şi supremul subiect nesupus de nimic. El este un fiu după har al Împăratului Suprem.

ˇ        O, tu care eşti printre oameni şi voieşti să mori lor nu judeca, nu dispreţui pe nimeni şi nu rămâne lipit voii tale căci aceasta înseamnă a muri oamenilor aflându-te printre ei. (Este un paradox: eşti alipit de oameni şi de lume când eşti alipit voii tale, când eşti egoist. Ţi se pare că prin aceasta eşti stăpân peste ceilalţi şi pe lucruri, fiind de fapt robul lor. Numai prin lepădarea generoasă de egoism care te deschide oamenilor şi tainelor lumii. Slujind intereselor adevărate şi eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru că ai murit voinţei proprii de a te folosi de ei în mod egoist. Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei; ai murit în acest caz oamenilor şi lumii în ceea ce au superficial dar i-ai descoperit şi îi ajuţi pe oameni în adâncul lor netrecător şi tot în acest adânc ţi s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemănat mai mare în Dumnezeu. Te uneşti cu ei şi cu toate în mod real în Dumnezeu; ai înviat pentru toţi şi toate în Dumnezeu.

ˇ        Am cărţi proprii şi gândul îmi spune să le dau mănăstirii ca să scap de grija lor odată ce cele deobşte ale mănăstirii se dau fiecăruia ca să le citească. La fel despre haine spune-mi părinte dacă trebuie să fac la fel şi ce haine trebuie să păstrez pentru slăbiciunea trupului meu? Dacă voieşti să scapi de ele, bine este să le dai mănăstirii căci toate cele ale mănăstirii sunt ale lui Dumnezeu. Cât priveşte hainele de care ai nevoie, ţine pentru iarnă două mantale fără mâneci, groase şi o bluză, iar pentru vară două mantale uşoare şi o bluză. Pentru iarnă mai ţine un cojoc pentru piept în cazul în care va fi tare frig, iar când nu este frig, culionul şi două haine lungi, una pentru iarnă şi una pentru vară. De asemenea două acoperăminte: unul gros şi altul subţire. Să ai o saltea şi o pernă căci este nevoie de ele. Cât despre mantaua de lână, ţine-o şi pe ea dacă ai nevoie, iar de primeşti o haină şi ai nevoie de ea, ţine-o şi dă-o în schimb pe cea veche avvei. De n-ai însă nevoie de aceasta, dă-o şi pe ea avvei.

ˇ        Faptul de a muri faţă de orice om te face să te moşteneşti cetatea şi comorile ei.

ˇ        Ceea ce nu e de folos este şi păgubitor, iar ceea ce păgubeşte trebuie lepădat.

ˇ        Ucenicul serios şi dornic să se facă monah se păzeşte pe sine de întâlniri cu alţii căci din ele se nasc dispreţul, moleşeala, nesupunerea şi cumplita îndrăzneală. De aceea se spune despre avva Ioan Colov că nu pierdea nicidecum timpul cu astfel de întâlniri. Iată, aceasta înseamnă a fi fără grijă faţă de orice om!

ˇ        Ce este liniştea? Ea constă în a-şi aduna cineva mintea oprind-o de la a da şi a lua, de la dorinţa de a place oamenilor şi de la celelalte lucruri vătămătoare. Dar să ştii că mila este mai mare ca jertfa căci sub masca liniştii se poate ajunge foarte uşor la mândrie până ce omul nu s-a câştigat pe sine însuşi, adică până ce n-a ajuns fără prihană căci abia atunci se naşte în om cu adevărat liniştea – când am purtat crucea.

ˇ        Retragerea din relaţiile cu ceilalţi se recomandă numai celui nesporit duhovniceşte pe care aceste relaţii îl ispitesc.

ˇ        Când omul coboară în smerenie sporeşte. Rămânerea în chilia ta te face lucrător pentru că eşti ferit de necazuri iar aflându-te fără de griji înainte de vreme, vrăjmaşul îţi pregăteşte mai multă tulburare decât odihnă şi astfel te va aduce în stare să spui: “mai bine nu m-aş fi născut.” Cât priveşte stingherirea de către oameni Părinţii au spus: “Se află vreun om gemând de moarte care să ia minte la prieteniile lumii acesteia?” Deci nici tu nu le da şi nu primi nimic de la ei şi aşa se vor înstrăina de la tine. În privinţa slujirii tale de către frate, de-ţi faci ceea ce-ţi trebuie prin tine însuţi te ajuţi pe tine, dar de faci aceasta prin altul, ce prisoseşte din osteneala lui o ia acela.

ˇ        Dacă se întâmplă că cineva voieşte să-mi dăruiască un lucru şi am nevoie de el dar îmi văd inima că vrea să-l primească din patimă ce să fac? Se întâmplă aici ca şi cu hrana – tu ştii că avem nevoie de hrană în fiecare zi dar nu trebuie să o primim cu plăcere şi pentru plăcere. De vom primi mulţumind lui Dumnezeu Care ne-o dă şi ocărându-ne ca nevrednici de ea, Dumnezeu face din ea un lucru sfânt şi o binecuvântare. Astfel, Dumnezeu va alunga patima de la tine.