Pocăinţa

ˇ        Cine se obişnuieşte cu amânarea greu mai scapă de această obişnuinţă; cine se opreşte din urcuş, a căzut în aceiaşi clipă mai jos de unde este. Cel ce cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea asupra lui însuşi.

ˇ        N-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci pe care n-o mai poţi îndeplini altădată. Fiecare clipă s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu având o însemnătate pentru veşnicie.

ˇ        O clipă poate fi cea din urmă, în alt sens să cugetăm că orice ceas ar putea fi ceasul din urmă al vieţii noastre moarte şi deci, ceasul trezirii noastre din moarte la viaţă dacă auzim glasul celui în stare să ne trezească la o existenţă responsabilă, să ne facă treji ca să ne dăm seama că existăm. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obişnui să nu-l mai auzim niciodată rămânând deci în moarte definitiv făcând din această clipă în sens contrar, clipa noastră cea din urmă. Cine “intră în chilie” sau în intimitatea sensibilă cu Dumnezeu părăsind alipirea de lucrurile moarte, a trăit în momentul acela şi trăieşte tot timpul cât rămâne în această stare ceasul din urmă în sens bun.

ˇ        Gândeşte-te că puţină vreme vom petrece în lume!

ˇ        Cine urcă, o face pentru că aude glasul Domnului care-l cheamă, însă cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii lui Dumnezeu îndată ce o aude aşteptând să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii, începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simţirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului în cel al automatismului naturii încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui acum şi al lui astăzi, necesitatea de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne este dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima în noi ceea ce ne cere şi Dumnezeu Însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

ˇ        Să nu ne cheltuim, frate, zilele noastre în împrăştiere, ci să câştigăm plânsul plin de lacrimi ca să dobândim fericirea.

ˇ        Aşteaptă ziua ieşirii şi te vei uşura de plictiseală!

ˇ        Prin păstrarea amintirii morţii omul se gândeşte că este muritor, iar cel muritor nu este veşnic, iar cel ce ştie că nu este veşnic părăseşte de bunăvoie cele ale veacului acestuia.

ˇ        Adu-ţi aminte că vom părăsi fără voie lumea şi că viaţa noastră nu este lungă căci ce este viaţa omului? N-avem câtuşi de puţin siguranţă că vom trăi pe lumea aceasta nici de dimineaţă până seara. Să părăsim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegându-ne mai degrabă negrija de lucrurile pământeşti cei ce dorim să ne arătăm feţei lui Dumnezeu. Grăbeşte-te, păşeşte repede “până ce e ziu㔠înainte de a cădea noaptea în care vor plânge cei nepăsători şi leneşi căutând atunci în zadar a se pocăi. Află că timpul nu se va lungi iar când va veni ceasul să ne temem de ziua şi de ora aceea înfricoşătoare în care nu vom mai avea îndurare căci cine s-a rugat lui şi a fost auzit? Să ne temem de ziua aceea înfricoşătoare în care nu vom mai avea ca apărător nici frate nici rudenie, putere, bogăţie sau slavă. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Să vindem lucrurile stricăcioase care ne atrag în adâncul fără fund cumpărându-ne în schimb haină de nuntă. (“ceasul care va veni” este ceasul prin excelenţă, ceasul cel din urmă în care sunt concentrate toate ceasurile trăite anterior şi după care nu vom mai avea nici un ceas al hotărârilor noi.)

ˇ        Fii ascultător şi smerit cerându-ţi socoteală pentru ce-ai făcut în fiecare zi. Să nu-ţi scape vreo clipă de sub stăpânire, să nu ţi se întâmple în vreo clipă ceva ce n-a fost sub atenţia ta. Să nu-ţi răpească diavolul clipele date ţie spre creşterea ta. Nu lăsa vreun “acum” să treacă nefolosit; să nu amânăm împlinirea a ceea ce ni se cere în acest moment căci prin aceasta ne obişnuim să tot amânăm. Fă fapta bună pe care ţi-o cere situaţia chiar în acel moment. Tot timpul şi spaţiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul că fiecare moment al timpului şi al persoanei îşi are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuinţă în acel moment arată că nici momentele timpului nici împlinirile persoanei nu sunt destinate să se topească într-o esenţă indistinctă ci îşi au ecoul lor prelungit şi unic ca mulţumire sau osândă în eternitatea persoanei. Trebuie să mai vedem şi ceea ce nu este potrivit să facem într-un moment dat, la aceasta ajutându-ne discernământul.

ˇ        Întrebările arată şi ele o nemulţumire a omului cu starea în care se află, deci o voinţă de trecere peste ea, de ieşire din ea. Este frământare spre viaţă nu o împăcare cu nesimţirea pătimaşă.

ˇ        Cel ce plânge din durere pentru păcatele sale îşi înmoaie fiinţa, intră cu adevărat în comunicare cu Dumnezeu şi cu semenii, a ieşit din starea rigidă şi egoistă a păcatului – este un om nou. S-a spălat, a înlăturat rugina care-l învârtoşa şi-i acoperea faţa adevărată de om adevărat, comunicativ. S-a făcut un om simţitor care nu mai poate continua viaţa nesimţită în păcat.

ˇ        Este necesară o comunitate de gânduri pentru sănătatea trupească a omului. Omul nu este sănătos când se închide în sine, aceasta o arată caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gândurile mele să fie comune nu pentru a le susţine, ci pentru a le lepăda. Adică trebuie lepădate gândurile care susţin egoismul şi nu se pot lepăda decât comunicându-le altuia cu scopul hotărât al lepădării. Cel căruia le comunici trebuie să-ţi devină un soţ de comuniune. Nu mă pot lepăda de egoism dacă nu intru în comuniune cu altul căci numai unei alte conştiinţe mă pot descărca arătându-i că părăsesc egoismul. Cel ce nu simte ticăloşiile sale ca păcate şi se laudă cu ele este nesimţit şi cinic – acesta nu mai poate ieşi din ele. Dar nici cel ce le recunoaşte glumind nu le simte cu adevărat şi ca atare nu se poate lepăda de ele. Adevărata simţire a lor este împreunată cu o adâncă nemulţumire şi cu o mare suferinţă pentru ele, acesta este începutul adevărat al schimbării prin pocăinţă şi străpungere a inimii.

ˇ        Tocirea sau nesimţirea inimii, orbirea minţii sunt unite între ele. Nesimţirea inimii este legată de neînţelegerea valorii celorlalţi oamenii, a necunoaşterii lui Dumnezeu şi a sensului vieţii pe care-l luminează cunoaşterea Lui.

ˇ        Semnul iertării păcatelor îl are cineva în aceea că le urăşte şi nu le mai face, căci câtă vreme mai cugetă la ele şi inima lui are plăcere de ele, este semn că încă nu i s-au iertat, ci este încă ţinut de ele. (Ţi s-au iertat păcatele când ai cerut cu adevărat iertare pentru ele şi ai cerut cu adevărat iertare pentru ele când nu-ţi mai place să persişti în ele ci te dezgustă provocându-ţi repulsie, deci nu mai vrei să le săvârşeşti în continuare. Dacă încă îţi place să le faci înseamnă că sunt încă întipărite în fiinţa ta, că n-au fost câtuşi de puţin şterse de acolo pentru că n-ai voit cu putere să ceri să ţi se şteargă cu adevărat. Nu ţi se iartă un păcat dacă continui să fii ataşat de el.)

ˇ        Învârtoşarea inimii este de fapt ca un somn foarte adânc, o mare nesimţire. Jigneşte pe altul fără să simtă durerea ce i-o pricinuieşte. Învârtoşarea este ca o piele sau ca o pânză de ghimpi pusă peste inimă făcând-o pe de o parte nesimţită, pe de alta înţeapă cu ghimpii ei pe alţii. Aceasta însă îi provoacă şi lui suferinţă căci i se răspunde şi lui cu aceiaşi monedă.

ˇ        În tot lucrul trebuie să ai nemulţumire de sine căci chiar de vei face cer nou şi pământ nou, nu poţi fi fără de grijă!

ˇ        Prezenţa morţii iminente în mintea noastră să sprijine cugetul tău, căci este ascunsă de tot omul. Să ne sârguim să facem bine înainte să fim luaţi de aici căci nu ştim în ce zi ni se va face chemarea.

ˇ        Perseverarea, încăpăţânarea, cantonarea în rău cu toate greutăţile şi impedimentele ce se nasc din aceasta, sporeşte răul din noi căci învârtoşează tot mai mult fiinţa noastră şi acesta este răul cel mai mare. El ne dezobişnuieşte de a ne mai pocăi, de a ne mai pare rău, de a ne înmuia, cu toate greutăţile şi suferinţa ce decurge din această stare. Aceasta ne face să înţelegem iadul veşnic sau chinul veşnic în care te chinuieşti în răutate, în mândrie fără să mai ai puterea de a scăpa de ele prin pocăinţă. Întunericul cel mai dinafar㠖 singurătatea extremă în afara oricărei comunicări cu viaţa ce-ţi vine din legătura de iubire cu alţii şi cu Dumnezeu – supremul izvor al iubirii. Viermele care secretă venin – mândria care secretă veninul încăpăţânării chinuitoare şi te roade mereu. Scrâşnirea dinţilor – de scârbă, dar şi de gol, de plictiseală, de încăpăţânare.