·
Să ne arătăm
tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa
celorlalţi căci abia atunci dovedim şi dobândim cea mai
multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în vorbe
multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă şi
află.
·
Tăcerea fără rost este
pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minţii şi aceasta-i
semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări
intense a minţii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei.
În această tăcere mintea omenească se întâlneşte cu
lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de
cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci
şi a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana
poate tăcea în felul acesta intens de gândire.
·
Alungă departe de tine duhul
mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna,
îndrăzneala, gluma uşuratică, râsul, calomnia, răutatea,
vorba prostească şi pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa
vorbire nu va lipsi păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul
tăcut este scaunul simţirii iar Domnul a spus că vom da
socoteală pentru orice cuvânt deşert. (Teodor al Edesei)
·
Limbuţia este tronul slavei
deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se
facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti
pe ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a
prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea
umilinţei, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea
somnului, împrăştierea minţii, nimicitoarea pazei sufletului,
răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.
·
Tăcerea întru
cunoştinţă este maica rugăciunii, izbăvire din robia
cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea
gândurilor, strajă împotriva duşmanilor, închisoare unde intră
sufletul şi-şi plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii
morţii, zugrav iscusit al chinurilor veşnice, iscoditoare a
judecăţii lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării
(pocăinţei), vrăjmaşa îndrăznelii, tovarăşa
liniştii, potrivnica iubirii de a învăţa pe alţii, adaus de
cunoştinţă, prilejuitoarea vederilor dumnezeieşti, progres
nearătat al virtuţii, suire tăinuită către Dumnezeu.
·
Cel ce nu-şi cunoaşte
greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a
cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat
pe Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă.
·
Un singur cuvânt rostit a Petru
şi din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a s-a spus: “Zis-am:
păzi-voi căile mele ca să nu greşesc cu limba mea.” (Psalmi
38,1) şi de ceea ce-a spus altul: “Mai bine să cazi de la
înălţime pe pământ, decât din pricina limbii.” I
·
Tăcerea creează o stare de
linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu
pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care
caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu
şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea
dă naştere rugăciunii.
·
Tăcerea întru
cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de
vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie.
·
Cine s-a cunoscut pe sine cum
trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi
dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta,
cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa
micimii şi nepriceperii sale şi nu vrea să mai spună nimic
căci orice cuvânt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai
în tăcere se cunoaşte pe sine ca negrăit, numai în tăcere
se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în
care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu
Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaşte pe Dumnezeu ca
subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. “De-ţi
vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul
străpungerii inimii ca să priveşti sufletul tău şi
prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de
limbă, crede-mă că niciodată nu vei ieşi din
întuneric.”
·
Limbuţia se naşte sau din
prea mare libertate în vorbire şi din obişnuinţa cea rea –
deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, aşa precum s-a deprins
şi precum îi cere obiceiul, aşa şi grăieşte – sau mai
ales din slavă deşartă la cei ce se nevoiesc şi mai ales la
ei şi deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori
mulţi dintre cei care-şi înfrânează stomacul cu oarecare
sforţare opresc şi multa grăire a limbii.
·
Cel ce se sârguieşte în
cugetarea la moarte îşi opreşte limba, iar cel ce a agonisit plânsul
inimii se fereşte de vorbărie ca de foc.
·
Iubitorul de singurătate şi
linişte şi-a ferecat gura; cel căruia îi place să se arate
în lume însă, este alungat din chilie de către însăşi
patima sa.
·
Cel ce a simţit focul
dumnezeiesc fuge de însoţirea cu oamenii cum fuge albina de fum, căci
precum fumul necăjeşte albina, tot aşa acestuia îi este
neplăcută şi respingătoare întâlnirea cu oamenii.
·
Foarte greu se poate opri puhoiul
unei ape dezlănţuite, dar şi mai greu este a opri potopul de
cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea –
cel ce a biruit-o a tăiat rădăcina unei mulţimi de patimi!
·
După cum lovind piatra cu un
fier aceasta scapără scântei, tot astfel minciuna se naşte din
vorba multă, gluma prostească şi prea multă veselie.
·
Minciuna este nimicirea dragostei,
iar jurământul mincinos – tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimeni ,
dacă este sănătos la minte, nu-şi va închipui că
minciuna este un păcat de mică importanţă, căci Duhul
Sfânt a rostit un verdict înfricoşător: “Pierde-i-vei pe toţi
cei ce grăiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor
pătimi atunci cei ce nu ezită să întărească minciuna
cu jurăminte?
·
I-am văzut pe unii care,
lăudându-se întru minciuna lor şi producând râsul prin glume
uşuratice şi de prost gust, vorbe găunoase şi povestiri
neruşinate, că au nimicit şi au alungat plânsul celor ce-i ascultau
lăsându-i într-o stare jalnică.
·
De multe ori maica minciunii este
făţărnicia căci unii spun că făţărnicia
nu este altceva decât plănuirea şi născocirea minciunilor având
împletit jurământul. Cel ce pururea se teme de Domnul e străin de
minciună, având ca judecător nemitarnic propria
conştiinţă.
·
Judecătorii îi lecuiesc pe
mincinoşi prin tortură; cei ce se pocăiesc însă
înlătură cu desăvârşire minciuna prin mulţimea
lacrimilor.
·
Mincinosul găseşte ca
pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau
faptul că a voi să-şi ajute aproapele şi astfel
socoteşte ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi
pierde sufletul.
·
Numai când ne vom curăţi cu
totul de minciună şi numai atunci să încercăm a o folosi,
însă cu numai multă teamă şi doar în caz de forţă
majoră.
·
Mincinosul prezintă realitatea
în chip distorsionat ca să pună pe cineva în situaţia de a nu
lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva
trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei pentru
a-l pregăti treptat pentru ea.
·
Nu cunoaşte pruncul minciuna
şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune
fără să vrea adevărul în toate, la fel şi cel
îmbătat de umilinţă nu va putea minţi.
