·
Marea trebuie să fie
agitată şi tulburată ca să poată arunca la mal
pământul, iarba şi toate mortăciunile pe care râurile le-a
vărsat într-însa. Să ne uităm mai bine şi vom constata
că, după ce a fost frământată de o astfel de furtună,
marea devine foarte liniştită.
·
Cel ce primeşte necazurile
din timpul de faţă în aşteptarea bunătăţilor de
mai târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va
izbăvi uşor de mânie şi de întristare. Îşi cunoaşte
mult mai bine complexitatea firii cel ce suportă necazurile decât cel
pentru care decurge lin, fără nici un fel de probleme şi care în
felul acesta rămâne la suprafaţa fiinţei lui nepusă la
încercare prin grele necazuri.
·
Nu numai cei ce mor de sabie şi
pe cei ce l-au mărturisit pe Domnul îi încununează Dumnezeu, ci
şi pe cei ce şi-au dovedit iubirea întru nevoinţă căci
precum aceia au răbdat împunsăturile pentru domnul, aşa şi
aceştia au răbdat asuprelile şi nevoinţa pentru Domnul.
·
Cel ce ia de bunăvoie stare
smereniei şi ostenelile cele grele, fiind astfel într-un fel pregătit
dinainte, nu va mai suferi atât de mult la venirea asupra lui a ocărilor
şi greutăţilor inevitabile vieţii. Acestea nu-l vor întrista,
ba chiar nici nu le va mai simţi, ci dimpotrivă se va bucura de ele
pentru că le vede în lumina dumnezeiască rostul lor
binefăcător.
·
Mai bine este să fim
ispitiţi de oameni decât de draci, dar cel ce place Domnului îi
biruieşte şi pe unii şi pe alţii. Dracii luptă
descoperiţi împotriva pustnicilor, iar împotriva celor ce petrec în
chinovii sau săvârşesc virtutea însoţiţi cu alţii, îi
înarmează pe cei mai fără de grijă dintre fraţi. Dar
războiul al doilea e de departe mai uşor decât cel dintâi pentru
că nu există oameni atât de amarnici cum sunt dracii. Oamenii cât de
răi ar fi mai au şi o parte infimă de milă, mai pot fi
înduplecaţi, au slăbiciunile lor: somn, foame care întrerup chinul
pornit asupră-ţi, pe când dracii nu. În orice caz, poţi lupta cu
oamenii ce te ispitesc sau te tulbură cel puţin tot atât de tare ca
ei, poţi afla o portiţă de scăpare în ispitirea lor şi
deci îi poţi înfrânge mai uşor.
·
Cel ce se roagă pentru oamenii
care-l nedreptăţesc se împotriveşte cu succes dracilor, dar cel
ce se împotriveşte celor dintâi, e biruit de cei din urmă. Lupta
oamenilor împotriva noastră nu este despărţită de cea împotriva
dracilor, dar prin oameni lupta dracilor este mai slabă căci oamenii
se mai înmoaie de rugăciunea noastră pentru ei, de vorba bună
şi de ajutorul ce le dăm.
·
Avva Zosima a zis că cel ce
doreşte să umble pe calea cea adevărată şi
dreaptă, când se tulbură se loveşte pe sine zicând: “De ce te
mânii suflete al meu? De ce te tulburi ca cei ce fac spume? Chiar din aceasta
arăţi că eşti bolnav căci de n-ai fi bolnav nu ai
suferi. De ce încetând să te ocărăşti pe tine îl
învinovăţeşti pe fratele tău că ţi-a arătat
boala cu fapta şi cu adevărul. Ia aminte la porunca lui Dumnezeu:
“Când era ocărât, nu ocăra, când pătimea, nu ameninţa” (I
Petru 2,23) ci suferea totul. Şi zicea că de va trăi cineva anii
lui Matusalem şi nu va umbla pe calea cea dreaptă pe care au umblat
toţi sfinţii, adică cea a necinstirii lor de către oameni,
a iubirii şi a răbdării bărbăteşti, nu va înainta
câtuşi de puţin ci îşi va cheltui anii în deşert.” Cel ce
rabdă va sta de-a dreapta Celui răstignit şi după
răstignire, înviat, pentru că s-a lăsat şi el
răstignit de ocări şi şi-a predat grija de sine
dascălului său, ca Hristos, tatălui. Omorând cu totul voia sa
egoistă, a înviat în dragostea lui Hristos.
·
Mustrarea te face atent la tine
însuţi, te face să-ţi dai seama că e ceva rău în tine
sau care face altuia impresia că nu eşti cum trebuie în vreo
privinţă oarecare. Drept urmare, te sileşte să te vindeci
şi în acea privinţă şi deci să-ţi câştigi
mântuirea. E o cruce care te desăvârşeşte, însăşi primirea
mustrării pricinuindu-i cuiva pocăinţa de greşale îi aduce
iertarea lor.
·
Precum pe ostaşul care a primit
răni grele în vremea războiului, împăratul nu porunceşte
să-l scoată din oaste, ci mai degrab să-l înainteze în gard,
aşa îl încununează Împăratul ceresc pe călugărul care
a suportat de la draci primejdii multe.
·
Dacă hotarul trândăviei
este a nu avea răbdare în nici o odihnă, al răbdării este a
se socoti cineva în orice necaz ca fiind în odihnă. Leneşul
niciodată nu socoteşte că se odihneşte cât îi place – este
şi aici o sete infinită a lâncezelii; dimpotrivă, răbdarea
nu se socoteşte sleită de nici o greutate.
·
Există o boală pentru
curăţirea de păcate şi este o alta pentru smerirea
cugetului. Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede
pe unii mai trândavi în nevoinţă, smereşte trupul lor prin
boală ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar uneori ea
vine şi pentru a ne curăţi sufletul de gândurile rele sau de
patimi. Toate cele ce ni se întâmplă, văzute sau nevăzute se pot
primi şi bine şi cu patimă şi cu o simţire de mijloc.
Am văzut trei fraţi supuşi greutăţilor: unul se
revolta, altul rămase neîntristat iar al treilea a cules din aceasta rod
mult primind totul cu mulţumire.
·
Pe măsura smeritei
cugetări, ţi se dă ţie şi răbdarea în
greutăţile întâmpinate şi după răbdarea ta ţi se
uşurează povara necazului tău şi agoniseşti mângâieri.
Smerenia este ea însăşi izvor al răbdării căci nu
socoteşti că ai dreptul la mângâieri, iar răbdarea stând tare,
întăreşte firea ta încât nu mai simţi greutatea necazului. Din
răbdare curge în tine o forţă căci voinţa ascunde în
ea rezerve de forţă pe care nu obişnuim să le punem în
lucrare. Mai bine zis aceste rezerve de forţă sunt firea noastră
şi ea le pune în lucrare prin voinţa care e o calitate generală
a ei pe care nu o pune de obicei în mod deplin în lucrare. Rezervele de putere
ale firii noastre sunt de fapt nesfârşite când ea stă în
legătură cu Dumnezeu. Mai uşor biruim greutăţile prin
răbdare decât prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice
preţ, fapt în care se manifestă o frică, o slăbiciune care
ne face de fapt slabi. Cele dinafară ne pot zdrobi mai uşor firea
dacă nu o întărim din rezervele ei lăuntrice care stau în
legătură cu rezervele de putere nesfârşită ale lui Dumnezeu
Care a creat şi susţine firea noastră ca adevăratul ei
fundament şi izvor. Toate primejdiile şi necazurile care nu sunt
întâmpinate cu răbdare aduc un chin îndoit căci răbdarea omului
e pe măsura primejdiilor ce-i vin. Atât se încordează omul cât e de
mare greutatea căreia trebuie să-i facă faţă, iar slăbirea
curajului este maica chinului, pe când răbdarea e maica mângâierii şi
putere de a se naşte din necazurile sale, fără harul dumnezeiesc
care vine prin căutarea cea cu dinadinsul a rugăciunii ei şi
vărsarea lacrimilor.
·
Bărbatul răbdător a
murit înainte de mormânt făcându-şi mormânt chilia sa. Răbdarea
se naşte din nădejde şi plâns, căci cel lipsit de acestea
două e robul trândăviei.
