Trândăvia – osteneala

ˇ        Toţi cei care intră în această frumoasă luptă dură, cu multe piedici şi totuşi uşoară, să ştie că trebuie să se arunce oarecum în focul ispitelor şi al luptelor cu ei înşişi dacă voiesc să primească într-înşii focul nematerialnic. Să se cerceteze fiecare pe sine şi apoi să mănânce din această pâine cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta cu lacrimi ca sfârşitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.

ˇ        Vrednic de dispreţ şi primejdios lucru cu adevărat este ca un călugăr să intre de la început moleşit şi descurajat în arenă prevestind tuturor junghierea sa. Fără îndoială deci ne va fi de folos a începe cu tărie, chiar dacă pe urmă slăbim, căci sufletul care a fost odată puternic, dar acum a slăbit este îmboldit ca şi cu o lance de amintirea vigorii anterioare. Mulţi au fost aceia care s-au încurajat cu acest gând, deci când sufletul deznădăjduieşte pierzându-şi fericitul şi vrednicul de iubire zel, să cerceteze cu atenţie din ce pricină l-a pierdut şi împotriva ei luptând să-şi recâştige degrabă vechea sârguinţă şi râvnă, căci nu va fi cu putinţă să se întoarcă prin altă poartă decât prin cea care a ieşit.

ˇ        Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocând ca motiv greutatea şi mulţimea păcatelor sale, nici să nu-şi închipuie că se smereşte dacă nevrînd să se lipsească de dulcea împătimire îşi dă ca pricini pentru stăruirea în păcate însăşi păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuinţă şi de o mare intervenţie chirurgicală spre a fi îndepărtată necurăţenia. Iar cei sănătoşi n-au nevoie să vină la spital.

ˇ        Dăruieşte lui Hristos cu sârguinţă nevoinţele tale şi te vei bucura la bătrâneţe de bogăţia liberării de patimi. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi-i mângâie la bătrâneţe pe cei slăbiţi.

ˇ        Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaştem timpul morţii. Avem duşmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoşi, înşelători şi mârşavi, puternici şa neadormiţi, materiali şi nevăzuţi, care doresc să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înşişi se pârjolesc. Nici un tânăr să nu plece urechea la vrăjmaşii lui diavolii care-i spun: “Să nu-ţi chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală şi slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care să-şi supună trupul morţii. Scopul urmărit de diavol este acela de a ne arunca în moleşeală şi trândăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca apoi şi sfârşitul să corespundă începutului.

ˇ        Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc aşa, ceea ce înseamnă că numai în aparenţă e greutate, dar de fapt este ceva uşor. Totuşi Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi ştiut ei, nu s-ar mai fi lepădat nimeni şi ar fi primit viaţa monahală. Pentru că după Apostol: “omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului căci nebunie sunt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede însuşirile proprii ruşinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin meşteşugul Lui? Căci “trup şi sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu “ (I Cor. 15,50). Mulţi văzând greutatea stadionului zic: “Dacă Hristos numeşte jugul bun şi uşor, de ce sunt supuşi unei sile cei ce-l iau?” Aceştia însă nu ştiu că celor ce privesc şi caută spre nădejdea celor viitoare, fericite şi veşnice, li s-a spus că acestea sunt bune şi uşoare; dar celor ce se târăsc pe jos şi se agaţă cu putere de lucrurile deşarte ale lumii acesteia, le sunt aspre şi greu de străbătut. Cel ce se dezlipeşte cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuş. Aşa şi tânărul din Evanghelie declarând că le-a făcut pe toate, a greşit tocmai faţă de lucrul cel mai desăvârşit, dar cel ce s-a scuturat brusc de toate, zboară cu multă uşurinţă prin văzduhul acesta.

ˇ        Binele bărbatului este când ia jugul din tinereţea lui.

ˇ        Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerii proprii, căci iubirea de sine nu e strâmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar “necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire pe când odihna o hrăneşte şi o creşte. Ei se strâmtorează pe ei înşişi pentru alţii şi în primul rând pentru Dumnezeu, din iubirea faţă de El şi de ei, dobândind în schimb iubirea lor.

ˇ        Leneşii caută totdeauna ce este mai uşor; de fapt trecerea de la poruncile ascultării la rugăciune sau invers, când una din ele li se pare mai uşoară, e numai un pretext pentru a scăpa de una, dar a nu o face şi pe cealaltă. Cine are râvnă adevărată le împlineşte pe amândouă.

ˇ        Bărbatul supus prin practicarea ascultării nu va cunoaşte trândăvia căci prin cele ale simţurilor înfăptuieşte cele ale gândirii, adică prin cele sensibile îşi chiverniseşte realităţile spirituale. Viaţa de obşte este potrivnică lâncezelii, însă bărbatului trăitor în pustie îi este veşnică însoţitoare nepărăsindu-l până în pragul morţii. Văzând chilia pustnicului îşi zâmbeşte şi apropiindu-se d el se fixează acolo.

ˇ        Doctorul îi cercetează pe bolnavi dimineaţa, iar trândăvia, pe cei ce se nevoiesc la amiază.

ˇ        Stând la rugăciune, din pricina trândăviei ne aducem aminte de lucruri necesare şi urgente şi astfel se foloseşte de toată ingeniozitatea spre a ne trage de la rugăciune cu căpăstru unui pretext binecuvântat.

ˇ        Dracul trândăviei sufleteşti aduce pe la amiază o tremurare de trei ceasuri împreună cu dureri de cap, fierbinţeală ameţeli şi crampe la stomac. Pe la ceasul al nouălea (15), acestea se domolesc. Punându-se masa, ne face să sărim din aşternut; sosind vremea rugăciunii, iarăşi ne îngreunează trupul. Stând noi la rugăciune ne cufundă în somn şi ne împiedică prin căscat să pronunţăm stihurile în întregime.

ˇ        Fiecare din celelalte patimi este nimicită de o virtute, dar trândăvia sufletească este moartea tuturor virtuţilor.

ˇ        Silitorii se vădesc pe sine în lupta cu trândăvia căci nimic nu încununează mai cu prisosinţă monahul ca biruinţa trândăviei.

ˇ        Ia seama şi o vei vedea războindu-te când stai în picioare îndemnându-te să te aşezi pe scaun, să rezemi peretele chiliei şi să te mişti de pe un picior pe altul.

ˇ        Cel ce-şi plânge din toată inima păcatele nu cunoaşte trândăvia.

ˇ        Stăruie în locul în care te afli, împotrivindu-te moleşelii care nu prin strămutare vei domoli patimile, ci prin luare aminte a minţii. Avem nevoie de răbdare ca făcând voia lui Dumnezeu să dobândim făgăduinţele. Cel ce e purtat din loc în loc de trândăvie s-a depărtat de adevăratul său scop ca şi bolnavul de sănătate. Deci nu în fugă se face cunoscută virtutea, ci în răbdare, iar răbdarea noastră se întăreşte prin îndeletnicirea minţii cu contemplarea şi cu cugetarea la cele ce ne aşteaptă. Prin acestea, îngrăşându-se, mintea primeşte putere precum trupul din mâncările simţite.

ˇ        Când ţi se îngreuiază ochii, apucă-te de lucrul mâinilor, dar dacă nu-ţi vine somnul, nu părăsi rugăciunea căci nu poţi să slujeşti în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lucrului de mână.

ˇ        Somnul este din fire, din pricina mâncării sau poate dintr-o postire exagerată din care trupul slăbind, caută să se întărească prin somn. Precum multa băutură vine din obişnuinţă, aşa şi somnul mult, de aceea să luptăm împotriva lui mai ales la începutul lepădării, căci cu anevoie se tămăduieşte o obişnuinţă.

ˇ        Stând la rugăciune în biserică demonii ne cufundă în somn, alţii ne lovesc în stomac pe neaşteptate cu dureri greu de îndurat; alţii ne îndeamnă să vorbim în timpul slujbei, ne atrag mintea spre gânduri spurcate, ne fac să ne rezemăm ca şi cum am fi obosiţi. Uneori ne fac să căscăm des, unii să râdem mult în vremea rugăciunii pentru a ne depărta cât mai mult de Dumnezeu, alţii din lenevie ne silesc să ne grăbim când rostim rugăciunile sau invers, din iubirea de plăcere ne îndeamnă să tărăgănăm cântarea psalmilor, alteori ne fac să deschidem cu greu gura pentru a rosti stihurile. Cel care însă, rugându-se, cugetă că se află înaintea lui Dumnezeu, va sta ca un stâlp fără a putea fi batjocorit câtuşi de puţin de vreunul din demoni mai înainte amintiţi. Cuptorul probează aurul, iar starea la rugăciune – sârguinţa şi dragostea de Dumnezeu a călugărilor.

ˇ        Ochiul veghetor curăţă mintea, iar somnul mult împietreşte sufletul. Monahul care priveghează este duşmanul curviei, iar somnorosul – soţul acesteia. (Ni s-a poruncit să priveghem în rugăciuni şi citit căci monahul care priveghează îşi subţiază înţelegerea spre contemplarea celor înalte, însă somnul întunecă mintea şi o face greoaie. Dar ia seama să nu te predai în timpul privegherilor vorbei deşarte sau gândurilor murdare, căci mai bine îţi este să dormi decât să priveghezi ocupându-te cu lucruri deşarte.)

ˇ        Privegherea este potolirea aprinderii trupeşti, izbăvire de visuri întinate, ochi umezit, inimă înmuiată, strajă în faţa gândurilor rele, cuptor de mistuire a mâncărilor, îmblânzirea patimilor, pedepsirea limbii, alungarea nălucirilor.

ˇ        Prin priveghere se slăbesc pornirile poftelor pricinuite de surplusul de vigoare a trupului şi de neatenţia minţii. Mintea câştigă timp mai mult pentru cercetarea de sine, pentru adâncirea în înţelesurile existenţei care apar în timpul privegherii neîmpiedicate de cele de afară. Aceasta ajută la alegerea faptei bune în clipele următoare. Privegherea adânceşte nu numai semnificaţiile gândurilor prezente, ci şi a faptelor trecute şi vede prezentul în lumina întregului trecut şi a viitorului.

ˇ        Monahul priveghetor este un pescar al gândurilor care în liniştea nopţii poate să le observe cu uşurinţă şi să le stăpânească.

ˇ        Somnul mult este pricinuitorul uitării, iar privegherea curăţeşte mintea. Somnul mult este pentru cel leneş un tovarăş viclean căci îi răpeşte jumătate din viaţă, dacă nu şi mai mult.

ˇ        Călugărul nepriceput priveghează în convorbiri, dar când se pune la rugăciune i se împăienjenesc ochii. Călugărul leneş e destoinic în vorbărie dar voind să se apuce de citit nu mai poate vedea de somn.

ˇ        Este cu neputinţă să se cugete în somn în continuare cuvintele psalmilor, dar se întâmplă des să ni le pună pe acestea în minte dracii ca să ne înalţe spre mândrie.

ˇ        Nimeni să nu aducă drept scuză neputinţa sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice, căci sunt suflete care au făcut şi ceea ce este mai presus de poruncă. Să te încredinţeze de aceasta cel ce l-a iubit pe aproapele mai mult decât pe sine şi şi-a pus sufletul pentru el, măcar că nu luase poruncă de la Dumnezeu pentru aceasta.

ˇ        Sufletul trândav îi ridică împotriva lui pe draci, dar înmulţindu-se războaiele se înmulţesc şi cununile. Cel scăpat nerănit nu se încununează numaidecât, dar cel care nu se oboseşte de pe urma căderilor ce i se întâmplă va fi slăvit de îngeri ca un luptător.

ˇ        Făcând Cineva trei nopţi în pământ, a înviat pentru totdeauna, iar cel ce a biruit trei ceasuri, nu mai moare. (Hristos, Dumnezeul nostru, petrecând în pământ trei zile şi trei nopţi, a înviat, iar cei ce-i urmează, de vor birui păcatul timp de trei ceasuri nu vor muri. În general cel ce stă trei ceasuri nebiruit de o ispită s-a întărit în aşa fel că nu mai poate fi răpus de alte ispite.)

ˇ        Este greu să ne scuturăm de somnul amiezii mai ales în ceasurile de vară; poate atunci şi numai atunci nu e de lepădat lucrul mâinilor.

ˇ        Am cunoscut pe dracul trândăviei pregătind calea şi mergând înaintea celui a curviei, ca moleşind cu tărie trupul şi scufundându-l în somn, să pricinuiască în cei ce se liniştesc întinăciuni prin visele spurcate. De i te vei împotrivi cu tărie, se va război negreşit cu putere ca să te facă să încetezi nevoinţele, ca nefolosindu-ţi la nimic. Dar nimic nu dovedeşte mai mult înfrângerea dracilor ca războiul înverşunat al lor împotriva noastră.