Patimi – ispite

ˇ        Libertatea este voinţa sufletului raţional gata să se mişte încotro voieşte. Pe aceasta s-o înduplecăm să fie gata să se mişte numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind raţional, mai degrabă conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când doreşte ceva, dacă voieşte, are putere să înfrâneze dorinţa ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat şi mustrat. Omul este fiinţa care dispune de el însuşi, de sine, ţinând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile şi animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natură făcând-o instrument al voinţei sale şi putând-o umple de duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul superioară care întăreşte libertatea noastră. Numai când se face rob patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deşi pe de altă parte s-a făcut aşa prin propria-i voie sau acordul său.

ˇ        Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin tăgăduirea voii proprii şi prin renunţarea la odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort susţinut monahul dovedeşte că omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtoşată în păcate, poate covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber faţă de ele. El este la extrema contrară a patimilor în care şi-a pierdut cu totul libertatea faţă de trup şi lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate şi necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertăţii, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimaşe, prin prima se apropie de îngeri.

ˇ        Mintea desface totul în bucăţi asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârţeşte în bucăţi tot ce e unitar şi vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată şi blândă, înţelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâşie, dă le descoase căci în acest caz nu mai înţelege întregul, esenţialul şi viaţa.

ˇ        Este uşor să pierzi cele bune, dar să le redobândeşti nu este uşor căci păcatul are două ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea măsurii şi prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească celor două care o războiesc.

ˇ        “De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuieşte şi cel ce-l sfătuieşte pe el să se despartă de faptele rele şi va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.

ˇ        “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu căci va face voia celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei de multe necazuri “Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Dumnezeu”, adică sunt uniţi într-o hotărâre bună conformă cu voia lui Dumnezeu, este şi El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmulţită de elanul comuniunii şi a voinţei de bine se revarsă şi puterea lui Dumnezeu.

ˇ        Tinerii care sunt atraşi cu putere de plăcerile trupului şi cele ale mâncării încă de la începutul vieţii monahale trebuie să se exercite cu postul şi rugăciunea şi să depărteze toate presiunile senzuale şi toate josniciile ca nu cumva cele de pe urmă să devină mai rele ca cele dintâi.

ˇ        Dacă obişnuinţa în rău are atâta putere şi atrage după sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea în virtute şi apoi obişnuinţa provenită din repetatele asalturi, fiindcă aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi şi însăşi firea noastră în care Dumnezeu a sădit dintru început înclinarea spre bine.

ˇ        Când ţi se întâmplă să cazi, nu fugi descurajat de pe stadionul exerciţiilor duhovniceşti căci atunci ai mai mult decât oricând trebuinţă de doctor.

ˇ        Să veghem cu toată grija posibilă spre a ne păzi sufletul căci corăbiile decare este plin portul, adică monahii care vieţuiesc în mănăstire, cu uşurinţă se lovesc între ele zdrobindu-se, mai ales cele ce sunt roase într-ascuns de mânie ca de un cariu.

ˇ        Nu fi tăcut fără rost pricinuind prin aceasta celorlalţi tulburare şi amărăciune. Nu fi încetinel la nărav şi la mers când ţi se porunceşte a te grăbi altfel vei deveni mai rău decât cei răzvrătiţi şi turbaţi. Am văzut situaţii care m-au făcut să mă mir cât de felurit poate fi răul căci uneori sufletele sunt chinuite din pricina moleşelii, alteori din pricina agerimii.

ˇ        Să nu fie încercările şi războaiele pricină de îndepărtare din locul unde ne aflăm căci luptele la care suntem supuşi sunt un semn că acolo am bineplăcut lui Dumnezeu dacă a fi războiţi este semn că ne menţinem încercaţi şi viguroşi. Dacă suntem luptaţi de draci, înseamnă că şi noi i-am necăjit pe dânşii.

ˇ        Să ne nevoim din toate puterile toţi cei ce voim să ne temem de Domnul, ca să nu dobândim cumva în locul nevoinţei noastre pentru virtute, mai degrabă viclenie, răutatea, asprimea, înşelătoria, năravul cel rău şi mânia.

ˇ        Am văzut tineri nevinovaţi care venind la şcoală pentru a se înţelepţi, a fi educaţi şi pentru a trage un folos de aici, cu nimic altceva nu s-au ales din împreuna petrecere cu ceilalţi decât cu învăţarea vicleşugului şi a răutăţii. Cel ce are minte să înţeleagă.

ˇ        Este cu neputinţă ca cei ce se dedau cu toată ardoarea învăţării unui meşteşug să nu sporească în fiecare zi în el dar unii îşi dau seama de acest progres, alţii însă nu, potrivit tainicei iconomii dumnezeieşti.

ˇ        Un bun zaraf îşi socoteşte fără îndoială în fiecare seară tot câştigul sau paguba dintr-o zi; n-ar putea însă cunoaşte cu exactitate acest bilanţ de nu şi-ar însemna în fiecare ceas ca pe nişte tabele derularea afacerilor sale. În felul acesta, socotelile amănunţite din fiecare ceas arată clar câştigul zilnic.

ˇ        Cei care trăiesc în comunităţi trebuie să lupte mereu împotriva patimilor dar în special împotriva lăcomiei pântecelui şi a mâniei – patimi care prind foarte uşor teren în mijlocul mulţimii.

ˇ        Diavolul îi îndeamnă pe cei ce trăiesc în ascultare a căuta cu orice preţ realizarea unor virtuţi întru totul nepotrivite locului şi timpului. Cercetându-i pe aceştia îi vom afla dorind retragerea în singurătate, realizarea celei mai austere abstinenţe la mâncare, practicarea rugăciunii neîmprăştiat, smerenia desăvârşită, neîncetata cugetare la moarte, completa nemâniere, adânca tăcere, covârşitoare curăţie. Din cauză că n-au înţeles că este cu neputinţă a se realiza acestea dintru început, s-au repezit la ele înainte de vreme, rătăcindu-se sau căzând în deznădejde. Vrăjmaşul i-a amăgit să caute unele ca acestea înainte de vremea potrivită lor, ca nu cumva, răbdând cu înţelegere, să le afle pe acestea la vremea lor.

ˇ        Numai o cugetare puternică sau o conştiinţă vie poate înfrâna cu eficacitate faptele manifestate prin trup. Aceast㠓omorâre” a mişcărilor neînfrânate din mădularele trupului coincide cu o mare putere a duhului

ˇ        De multe ori respingând cineva ispita unui demon, i se arată acelaşi sau altul în chipul unui înger “ajutând-ul” să-l respingă pe acela. Dar prin această nouă înfăţişare îl amăgeşte cu păcatul părerii de sine.

ˇ        Din iubirea de plăcere, vine negrija, din negrijă, uitarea.

ˇ        “Scrie aceasta în inima ta: iubirea de plăcere şi iubirea odihnei sunt pricinile părăsirii din partea lui Dumnezeu.”

ˇ        Răspunde gândurilor de întristare cu neţinerea de minte a răului, iar faţă de cele iubitoare de plăcere, fii cu duşmănie.

ˇ        Nu trebuie să uităm, o, prieteni nici aceasta: că viclenii draci se retrag pentru o vreme ca neglijând noi nişte patimi mari pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat.

ˇ        Precum febra trupurilor, deşi una în sine poate fi pricinuită de diverse cauze şi nu numai de una singură, aşa şi patimile noastre au multe şi diverse cauze de aceea este cu neputinţă să aplici tuturor acelaşi tratament. De aceea fiecare trebuie să caute cu atenţie pricina bolii ca astfel după ce a cunoscut-o, să primească medicamentul potrivit tămăduirii lor prin mijlocirea medicilor duhovniceşti pe care ni-i oferă pronia lui Dumnezeu.

ˇ        Ţine minte răul provocat de draci şi fii pururea atent la ispitele trupului căci trupul este un prieten nerecunoscător şi viclean: cu cât îi slujeşti mai mult cu atât îţi pricinuieşte mai multe greutăţi şi ispite.

ˇ        Chiar celor ce par a fi duhovniceşti, li se întâmplă de multe ori din neatenţie sau din moleşeala minţii să li se furişeze aplecarea spre cele ce nu se cuvin.

ˇ        Toate gândurile răutăţii care ne atacă şi ne tulbură nu sunt în puterea noastră; depinde de noi însă să aţâţăm patima, să o păstrăm sau să o alungăm. În putinţa noastră stă a nu ne lăsa biruiţi de unele dintre acestea.

ˇ        Cel ce hrăneşte în sine obişnuinţa, este ca omul care hrăneşte focul, căci măsura puterii stă în materie. Cel ce hrăneşte obişnuinţa în patimi, hrăneşte focul care ucide duhul, acesta fiind libertate şi viaţă fără sfârşit în comunicare cu Dumnezeu. Acela se face robul repetiţiei nelibere a unor legi interioare care-l stăpânesc şi deci a morţii duhului care prin libertate este mereu nou şi deci are putere şi motiv să fie veşnic viu. Obişnuinţa de va cere o dată iar cererea ei va fi respinsă, a doua oară o vei găsi mai slabă. De-şi va împlini însă cererea ei a doua oară o vei afla mai puternică împotriva ta. În tot lucrul să rămână în tine această cunoştinţă căci e mai bun ajutorul ce-l ai păzindu-te decât oricare altul.

ˇ        Să luăm seama la vrăjmaşii noştri ce ne luptă subţire prin gânduri căci ca într-un război văzut, fiecare din ei îşi are locul său în lupta împotriva noastră, rânduindu-i-se fiecăruia o lucrare deosebit㠖 lucru care ne minunează. (Vrăjmaşul văzându-l pe fiecare mai înclinat spre ceva şi mai uşor de biruit de ceva, întinde curse prin acel lucru ţinând seama de obişnuinţa, vârsta, de felul lui şi de loc. El nu şopteşte gânduri necorespunzătoare, ci compatibile cu felul de a fi a omului şi uşor de îndeplinit.)

ˇ        De nimic nu se bucură dracii mai mult ca de urâtul miros al curviei şi nici de altă patimă ca de această întinăciune a trupului.

ˇ        Îngâmfarea este pricina căderii, dar unii pot să se folosească şi de aceste căderi luând din acestea pricini de umilinţă, precum cei nepricepuţi iau din acestea pricini de deznădejde. Când se înalţă cineva pe sine socoteşte că prin el este ceea este nu prin Dumnezeu. Deci nemaifiind deschis lui Dumnezeu, nu-I mai cere ajutorul Lui.

ˇ        Unele patimi se nasc înăuntru sufletului trecând apoi în trup, altele urmează tocmai calea contrară; această a doua posibilitate o întâlnim în special la cei ce petrec în lume sau în comunităţi, pe când cea dintâi celor ce petrec în izolare ca unii ce nu au contact cu cele sensibile care să-i excite. Dar peste toate, în ceea ce priveşte ordinea desfăşurării patimilor eu zic: “Căuta-ve-i la cei răi rânduială şi nu vei găsi!”

ˇ        Părinţii au stabilit cu ajutorul darului lor de deosebire:

a)      Primul atac al păcatului în suflet care se numeşte momeala.

b)      Însoţirea gândului cu momeala cea rea – însoţirea.

c)      Consimţământ sau încuviinţarea.

d)      Robirea.

e)      Lupta.

f)        Împătimirea sufletului.

Momeala este gândul simplu care pătrunde în minte.

Însoţirea este cugetarea sau convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş în minte.

Consimţământul este înclinarea sufletului spre ceea ce i s-a arătat.

Robirea este târârea cu sila a inimii sau însoţirii stăruitoare a ei cu acea dorinţă pătimaşă, scoţându-ne astfel din starea firească.

Lupta este egalitatea de forţe între cel care este ispitit şi cel care ispiteşte conform căreia sufletul învinge sau este învins, după cum îi este voia.

Împătimirea este viciul care s-a cuibărit de multă vreme în suflet şi care prin deprindere l-a condus spre o astfel de obişnuinţă cu păcatul încât de bunăvoie şi de plăcere îi devine rob.

ˇ        Ticălosul diavol obişnuieşte a se atinge de mădularele trupului spre a aduce tulburări.

ˇ        Duhul hulei nu numai că huleşte pe Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, ci seamănă întru noi oarecari gânduri foarte ruşinoase şi necuviincioase ca ori să părăsim rugăciunea, ori să cădem în deznădejde. Astfel, pe mulţi i-a întrerupt de la rugăciune şi pe mulţi i-a depărtat de la Sfintele Taine; trupurile unora le-a topit cu tristeţea, pe alţii i-a amăgit spre nevoinţă peste măsură nedându-le nici un răgaz. Îl face pe om să-şi piardă orice nădejde de mântuire şi să se socotească mai nenorocit şi mai vrednic de plâns decât păgânii, aducându-i până la ieşirea din minţi.

ˇ        Cel ce este chinuit de duhul hulei şi voieşte să se izbăvească de el, să fie încredinţat că nu sufletul său este pricina unor astfel de gânduri ci diavolul. De aceea, dispreţuindu-l să nu luăm în seamă cele şoptite de el zicând: “Mergi înapoia mea, satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina şi Lui singur voi sluji! Asupra ta să se pogoare hula în veacul de acum şi în cel viitor. Amin.”

ˇ        Cel ce voieşte să lupte altfel cu demonul hulei este asemenea celui ce încearcă să ţină fulgerul în mâinile lui, căci cum ar putea respinge sau lovi pe cel care ne străbate inima dintr-o dată ca o furtună şi aruncă cuvântul lui cât ai clipi şi apoi dispare? Căci toţi cei ce ne războiesc stau şi luptă rămânând multă vreme dând astfel timp celui ce se luptă cu ei; acesta însă nu, ci îndată ce apare se şi depărtează; deîndată ce ne-a vorbit, a şi plecat.

ˇ        Acest drac obişnuieşte să se sălăşluiască în mintea celor simpli şi mai nevinovaţi care sunt mai tulburaţi şi chinuiţi mai tare decât alţii. Dar aceasta se întâmplă nu din închipuirea de sine, ci din pizma dracilor.

ˇ        Să încetăm a-l mai judeca şi osândi pe aproapele şi atunci nu ne vom mai teme de gândurile de hulă căci lucrul dintâi este pricina şi rădăcina celui de-al doilea.

ˇ        Cel care dispreţuieşte şi nu-l bagă în seamă pe demonul hulei s-a izbăvit de patimă, însă cel care încearcă şi alte căi de a se lupta până la urmă va fi înfrânt căci cel ce voieşte să stăpânească duhurile cu cuvintele este asemenea celui care încuie vânturile.

ˇ        Cel ce a luat biruinţă asupra acestei patimi a tăiat mândria.

ˇ        Pe cât de uşor cad cei drepţi, pe atât de greu se pot schimba cei dimpotrivă. Uşor este să cobori – să urci niciodată! Dar înstrăinarea adevărată, supunerea umilă şi paza buzelor au putut face de multe ori lucruri mari şi au preschimbat în chip minunat boli de nevindecat.

ˇ        Să luăm aminte ca nu cumva să împlinim puţinătatea hranei cu mulţimea somnului căci aceasta este un lucru al celor fără minte, ca şi cel dimpotrivă. Am văzut lucrători care, într-o oarecare împrejurare au făcut puţin pogorământ pântecelui, dar repede au chinuit bărbăteşte pe ticălos cu starea de toată noaptea în picioare şi l-au învăţat să se smerească după aceea de săturare cu bucurie.

ˇ        Dacă Hristos fuge de Irod trupeşte, deşi putea toate, să învăţăm de aici cei încrezuţi şi cei porniţi să se arunce pe sine-şi în ispite. “Să nu-ţi dai, zice, piciorul tău spre clătire şi nu va dormita îngerul ce te păzeşte.”(Psalmi 100,4)

ˇ        Din necunoaşterea (sau nerecunoaşterea) lui Dumnezeu se naşte în noi dragostea de noi înşine sau de trupul nostru. Din această dragoste se nasc cele trei păcate care sunt cele mai primejdioase dintre toate, adică: neînfrânarea, slava deşartă şi iubirea de arginţi. Aceste trei patimi intră în noi prin poarta necesităţii şi a trebuinţei ce o resimte trupul nostru de lucrurile care-l întreţin, îl hrănesc şi servesc ele înseşi drept poartă şi intrare tuturor celorlalte păcate care ies dintr-însele ca şi dintr-un izvor al lor. Ucigând deci în noi această nenorocită rădăcină a dragostei de sine, vom ucide prin ea toate nenorocirile celelalte care provin dintr-însa.

ˇ        Asupra celui ce se linişteşte am văzut dimineaţa tăbărând asupra lui din plin dracii slavei deşarte şi ai poftei, la amiază pe cei ai lenei, ai întristării şi ai mâniei, iar seara pe cei iubitori de murdărie şi pe tiranii pântecelui.

ˇ        Dacă te bucuri de vizitele la chilie să fii încredinţat că petreci în trândăvie şi nu te îndeletniceşti nicidecum cu Dumnezeu. Pildă de rugăciune să-ţi fie ţie văduva cea nedreptăţită de potrivnicul ei.

ˇ        Nu spune nimic la urechile celui fără de minte, ca nu cumva să ia în râs cuvintele tale, căci este vătămătoare petrecerea cu cei deşerţi. Precum cei ce umblă în aerul viciat se îmbolnăvesc, aşa şi cei ce petrec cu oamenii nepăsători se molipsesc de răutatea lor căci “convorbirile rele strică moravurile bune.” (Înţelepciunea lui Solomon 2,6)

ˇ        Nepătimire a dovedit cel ce a spus: “Am dobândit mintea Domnului” (1Cor. 6,1). Nepătimire a dovedit egipteanul care a zis că nu are frică de domnul. nepătimire a dobândit cel ce s-a rugat să se întoarcă la el patimile (avva Ioan Colov).

ˇ        Nepătimire are în sine sufletul care nu se împătimeşte de lucruri şi care rămâne netulburat chiar şi de amintirea lor.

ˇ        “Hotarul” oricărei patimi este să nu aibă hotar, ca şi fericirea veşnică. Patima are şi ea o sete de infinitate în direcţia nimicului la al cărui capăt nu se poate ajunge niciodată, odată ce existenţa este creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi în parte o explicare a veşniciei iadului. Este o sete spre o existenţă aparentă dar în realitate tot mai inconsistentă. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodată pentru că făptura este ţinută în existenţă de Dumnezeu şi ea trebuie să se mişte la nesfârşit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca să cuprindă tot mai mult din el, fie împotriva Lui, mişcare care este şi ea nesfârşită pentru că El fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege tot ce este El. Toate patimile îşi hrănesc setea de infinit din închipuirea că ceea ce le satisface ar fi ceva consistent, durabil, ceea ce nu este aşa câtuşi de puţin. Ele se mişcă în fond spre tot mai mult nimic, spre subţierea tot mai mare a existenţei care-şi păstrează mereu aparenţa de mai multă existenţă. Dar parcă cel mai mult se hrăneşte din slava deşart㠖 ea făcându-l pe cel stăpânit de ea să-şi închipuie că-l văd şi că-l laudă şi cei ce nu-s de faţă şi de aceea dă chip făţarnic chipuri atrăgătoare vrednice de laudă faptelor sale nevrednice de laudă. Dă faţă impunătoarelor ruine sau ruinei propriei fiinţe şi-şi închipuie prezenţe care nu sunt, crezând în sinceritatea celor ce-l laudă, oricâte semne vădite de nesinceritate ar da aceia. Chinul acestora este că înaintând tot mai mult spre o subţiere a existenţei, în acelaşi timp sunt stăpâniţi de nesiguranţa acestei aparente consistenţe, de aceea ajung de multe ori la sinucidere. Dar cu cât îşi înfrânează cineva mai mult mişcările trupului său spre cele rele, cu atât sunt copleşite acestea mai mult de energiile Duhului Sfânt, care sunt infinite. Cu cât moare cineva mai mult sieşi, cu atât se umple mai mult de iubirea lui Dumnezeu care este infinită, fiind a Subiectului infinit.

ˇ        Dacă dovada împătimirii totale stă în a se supune cineva repede tuturor gândurilor şi pornirilor semănate de draci, eu am învăţat că semnul sfintei nepătimirii stă în a putea zice cu adevărat: “Abătându-se cel rău de la mine, n-am cunoscut.” (Psalmi 100,5), nici cum a venit, nici pentru ce, nici când a plecat, ci sunt întreg nesimţitor faţă de acestea fiind în întregime unit cu Dumnezeu, acum şi pururea şi în viitor.

ˇ        Doctorul este dator să se dezbrace cu desăvârşire de patimi ca să se poată preface la vreme potrivită, că le are pe unele, mai ales mânia. Căci de nu le-a lepădat cu totul, nu le va putea îmbrăca iarăşi în chip nepătimitor.

ˇ        Nu este învăţător vrednic de laudă cel ce-i face înţelepţi pe copiii învăţaţi, ci pe cei nepricepuţi şi îndărătnici, ducându-i la desăvârşire. Iscusinţa vizitiilor se arată şi este apreciată când ţin în frâu cai sălbatici şi-i îmblânzeşte pe aceştia.