Smerenia – mândria

ˇ        Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la început au înălţat clădirea virtuţilor fără supunere şi pentru că sunt necercaţi în nevoinţele smerite ale supunerii, au fost biruiţi şi clădirea li s-a micşorat slăbindu-se. Cei ce au înălţat stâlpi sunt cei ce de la început intră în viaţa singuratică, de aceea, fiind fără temelie sunt biruiţi. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienţa războaielor.

ˇ        Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele şi cei ce se ostenesc fără sfătuire, în general se rătăcesc. Nu refuza să înveţi, chiar de-ai fi foarte înţelept, căci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe înţelepciunea noastră. Nu socoti că e bun ceea ce ţi se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbaţii evlavioşi. Însăşi voinţa de a lucra după propria judecată fără a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e păscută de păcat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie şi de întărirea comuniunii, care când este sinceră şi curată este adevăratul bine.

ˇ        Închipuirea de sine îi face pe cei atinşi de ea iubitori de arătare şi de slavă, căci a-ţi închipui că eşti ceva nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte neexistenţă. Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci când nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea este împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi nimic pentru că nu recunoşti solul tău real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti tainic.

ˇ        Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privinţă, chiar şi-n cele evident bune, până la sfârşitul vieţii.

ˇ        Totul merge bine până când întîistătătorul nu încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu mai am ce să zic!

ˇ        Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amănuntul (prin cumpănirea şi eventual criticarea celor ce porunceşte părintele). Înainte de toate să ne mărturisim numai bunului nostru judecător, iar de ne va porunci, şi tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor progresa înspre rău, ci se vor vindeca.

ˇ        Caută ca prin ruşinea ce-o suporţi acum mărturisindu-ţi fărădelegile să scapi de cea viitoare.

ˇ        Se mai putea vedea la aceia o privelişte înfricoşătoare şi cu totul îngerească: venerabili încărunţiţi de ani şi într-adevăr sfinţi, alergând ca nişte copii întru împlinirea ascultării faţă de superior şi făcându-se vrednici de laudă prin smerenia lor. am văzut acolo bărbaţi ce petrecuseră câte 50 de ani în ascultare şi i-am rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit după atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în abisul smereniei, s-au scăpat prin aceasta pentru totdeauna de războiul dintr-înşii, iar alţii au spus că au dobândit o completă imunitate faţă de ocări şi defăimări.

ˇ        …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat stând în genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însuşi Hristos, n-am socotit niciodată că-mi porunceşte el, ci Însuşi Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă Domnului ca înaintea jertfelnicului şi nu ca înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat despre păstorul meu, din credinţa şi dragostea ce le am faţă de dânsul, căci zice cineva: “Dragostea nu gândeşte răul.” (I Cor. 13,5). Să mai ştii apoi şi aceea părinte că, din momentul în care cineva s-a dăruit pe sine simplităţii şi nevinovăţiei, diavolul nu mai găseşte nici locul şi nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.

ˇ        ……. Eu cunoscându-l nevinovat de acuza pe care i-o aducea păstorul, aflându-mă singur cu stareţul îi luasem apărarea economului, dar înţeleptul îmi zise: “Şi eu ştiu părinte că este nevinovat, dar precum nu este bine, ci cu totul jalnic ca un tată să smulgă pâinea de la gura pruncului flămânzit, tot aşa este un rău procedeu al păstorului de suflete faţă de sine şi faţă de ucenic, acela de a nu-i dobândi acestuia cununi de biruinţă asupra păcatului prin mustrări continui atât cât ştie că poate suporta, prin insulte, dispreţ, umilire şi batjocoriri. Altfel ar decurge de ici trei mari greşeli: în primul rând se lipseşte pe sine de răsplata ce o poate primi de pe urma mustrării, apoi, putând fi de folos şi altora, oferindu-le un exemplu de virtute printr-un altul, nu o face; iar în al treilea şi cel mai important rând, pentru că se întâmplă adesea ca cei ce par a suporta şi a rezista mai bine ostenelilor, nefiind observaţi vreme îndelungată şi nemaifiind puşi la încercare prin mustrări şi ocară, ca unii ce sunt socotiţi virtuoşi, pierd cu timpul virtuţile avute căci deşi este pământul bun, aducător de roade şi fertil, nemaifiind udat cu apa umilirii nu va produce decât spini, mărăcini de trufie, de desfrânare ori de netemere. Acest lucru l-a cunoscut marele acela când a scris lui Timotei: “Mustră-i, povăţuieşte-i, ceartă-i pe ei cu timp şi făr’ de timp.” (II Tim. 4,2) Iar eu m-am împotrivit acestui adevărat călăuzitor al sufletelor punându-i înainte slăbiciunea firii noastre omeneşti care face pe mulţi să părăsească obştea din pricina mustrărilor motivate sau nu, la care el mi-a răspuns: “Sufletul legat de Hristos prin iubirea şi credinţa faţă de păstor, nu se depărtează de el ci dimpotrivă mai degrabă şi-ar vărsa sângele decât să facă aceasta, mai ales dacă s-a întâmplat ca prin păstor să i se vindece rănile sufleteşti aducându-şi aminte de cel ce zice: “Nici îngerii, nici căpeteniile, nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos.” Iar dacă el nu este astfel legat, împreunat şi unit , mă minunez cum poate rămâne cu oarecare folos într-un loc unde este reţinut doar printr-o falsă şi înşelătoare ascultare.

ˇ        Odată am intrat în vorbă spre zidirea şi folosul meu cu un oarecare frate al cărui nume era Avakir, ce se afla de 15 ani în mănăstire şi pe care-l vedeam mereu nedreptăţit aproape de către toţi, mai în toate zilele fiind izgonit de la masă de slujitori pentru că din fire era cam guraliv. Şi i-am spus: “Frate Avakir, pentru ce te văd zilnic alungat de la masă şi plecând la culcare nemâncat?” Şi el a răspuns: “Crede-mă părinte, superiorii mei mă pun la încercare pentru a deveni monah adevărat şi nu pentru că m-aş fi făcut vinovat în vreo ceva. Cunoscând eu deci intenţia lor, cu uşurinţă le rabd pe toate şi iată, sunt 15 ani de când cuget astfel; de altfel, ei înşişi mi-au spus la intrare în mănăstire că până la 30 de ani obişnuiesc să pună la încercare pe cei ce se leapădă de lume. Şi cu adevărat părinte Ioane, că aurul numai prin cercare se lămureşte.” Acesta mai înainte de a se săvârşi, le-a spus părinţilor: “Mulţumesc, mulţumesc Domnului şi vouă pentru că m-aţi ispitit astfel spre mântuirea mea, căci iată, sunt 17 ani de când am rămas neispitit de diavoli!”

ˇ        Voind odată proestosul să-i pună răbdarea la încercare minunatului bărbat cu numele – Mina, îl trimise într-o seară să urce la stăreţie şi să facă metanie egumenului cerându-i după obicei binecuvântarea. Şi l-a lăsat fericitul să zacă la pământ până la vremea slujbei, apoi mustrându-l şi ocărându-l ca pe un iubitor de arătare, făţarnic şi nerăbdător, îl lăsă să plece, căci ştia cuviosul că îndură această încercare cu vitejie. Iscodindu-l eu pe el dacă nu cumva i-a venit somnul stând în genunchi înaintea egumenului, mi-a adeverit că stând culcat la pământ a rostit toată Psaltirea.

ˇ        Angajându-mă odată într-o discuţie cu oarecare dintre acei foarte viteji bătrâni despre viaţa anahoretică, ei mi-au răspuns zâmbindu-mi şi nu fără o oarecare intenţie de a mă ironiza: “Noi, părinte Ioane, fiind materiali ducem o viaţă încă şi mai aplecată spre cele materiale; am socotit de aceea că trebuie să ne mulţumim a începe un război pe măsura noastră şi de aceea preferăm să ne luptăm cu oamenii care, uneori pot fi insuportabili, dar alteori se îmblânzesc, ceea ce e cu mult mai de preferat decât cu demonii care pururea se sălbăticesc împotriva noastră.”

ˇ        Unul din acei pururea pomeniţi părinţi care avea o mare dragoste pentru mine după Dumnezeu şi-şi deschidea sufletul mie, îmi zise cu bucurie: “Dacă ai în tine o, preaînţelepte puterea celui ce a zis întru simţirea sufletului c㠓 toate le pot întru Hristos Cel ce mă întăreşte.” (Fil 4,3), dacă Duhul Sfânt a pogorât peste tine ca roua curăţitoare peste Fecioara Maria, dacă puterea Celui Preaînalt te-a umbrit ca şi pe ea prin răbdare, încinge-ţi mijlocul ca şi bărbatul Hristos Dumnezeu înaintea Cinei de taină cu ştergarul ascultării şi sculându-te de la masa liniştii, spală picioarele fraţilor întru zdrobirea inimii, sau mai vârtos – aruncă-te la picioarele lor cu adâncă umilinţă. Aşează-ţi portari aspri şi neadormiţi la poarta inimii tale; stăpâneşte-ţi mintea cea de nestăpânit în plăcerile ce înfierbântă trupul. Câştigă-ţi liniştea minţii în mişcările şi agitaţiile mădularelor, iar ceea ce este mai minunat – fă-te îndrăzneţ cu sufletul în mijlocul tulburărilor, leagă-ţi limba pentru a nu te avânta nebuneşte în discuţii contradictorii, luptă zilnic de şaptezeci de ori câte şapte contra acestei stăpâne. Poartă crucea în suflet şi înfrânge-ţi mintea într-însa precum ai înfige nicovala în lemn pentru a rezista la toate loviturile, la toate ispitele, ocările, calomniile, batjocurilor, nedreptăţilor cu care una după alta poate să fie ciocănită. Astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată. Dezbracă-te de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi astfel, gol, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea ce este mai rar şi mai cu anevoie, îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici spartă de necredinţa faţă de povăţuitor; condu cu frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă fără de ruşine, leagă-ţi ochiul prin grija de moarte căci el voieşte în fiecare moment să iscodească frumuseţea trupurilor, mintea iscoditoare care voieşte întru lenevie să critice aproapele; redu-o la grija de tine însuţi şi arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi simpatia. Atunci întru aceasta ne vor cunoaşte toţi a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind, ne iubim unii pe alţii. Vino, vino, zise iarăşi bunul prieten, vino să sălăşluim împreună; soarbe băutura batjocurilor în fiecare ceas ca pe o apă a vieţii, căci David după ce a căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se în impas spuse: “Iată cât este de bine şi cât este de frumos” nimic altceva, decât “a locui fraţii în unire.” (Psalmi 13,41). Şi dacă nu ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări şi ascultări, cel puţin să ne recunoaştem slăbiciunea stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor exerciţii duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne împărtăşească darul răbdării.

ˇ        Cel ce se fereşte şi evită mustrarea îndreptăţită sau nu, acesta refuză să primească însăşi mântuirea, iar cel care o primeşte, cu sau fără durere, obţine în grabă iertarea păcatelor sale.

ˇ         Arată lui Dumnezeu, în gând şi cu sinceritate credinţa şi dragostea ta către părintele duhovnicesc şi atunci Domnul asigurându-l printr-o tainică inspiraţie de sentimentele tale către dânsul, îl va îndemna să se unească şi să se împrietenească cu tine.

ˇ        Cel care-şi mărturiseşte duhovnicului tot şarpele păcatului, îşi arată marea încredere ce o are pentru dânsul, iar cel care-l ascunde rătăceşte încă pe cărările pierzării.

ˇ        Cel care într-o discuţie voieşte să biruiască punctul său de vedere, chiar de susţine un adevăr, să ştie că suferă de boala diavolului, adică de mândrie şi dacă săvârşeşte aceeaşi greşeală într-o discuţie cu egali de-ai săi, s-ar putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Dacă, în sfârşit, se poartă la fel şi faţă de cei mai mari şi mai înţelepţi, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.

ˇ        Cel ce nu se supune cuvântului – învederat lucru este că nu se supune ici faptei, căci cel ce este necredincios întru cele mici (în cuvânt), necredincios şi neplecat va fi şi în cele mari (în faptă); de aceea osteneala îi va fi zadarnică, iar din cuvioasa ascultare nimic altceva nu va dobândi decât osândă lui însuşi.

ˇ        Am uitat, o iubiţii mei prieteni să vă pun înainte şi această plăcută pâine a virtuţii pe care am văzut-o acolo şi anume ascultători care se zdrobeau pe ei înşişi prin ocări şi se necinsteau din dragoste de Dumnezeu pentru ca să fie pregătiţi şi obişnuiţi a nu se înspăimânta de dispreţuirile venite din afară.

ˇ        Sufletul care cugetă mereu la mărturisire este oprit de acest gând ca şi de un frâu pentru a nu greşi. Dar faptele pe care nu le mărturisim, le săvârşim ca în întuneric şi fără nici o teamă.

ˇ        Atunci vom practica o adevărată şi sinceră ascultare când, chiar fiind proestosul absent, noi toţi îl vom socoti de faţă alături de noi şi cu aceasta în minte vom căuta să ne depărtăm de cele ce am înţeles că-i sunt neplăcute, adică: discuţia inutilă, mâncarea, somnul, etc. Copiii cei răi socotesc că absenţa învăţătorului este pricină de bucurie, pe când cei buni o socotesc ca o pagubă.

ˇ        Întrebând pe unul din acei preaiscusiţi părinţi în ce fel ascultarea naşte smerenie, mi-a spus: “Ascultătorul chibzuit chiar de-ar învia morţi, chiar de-ar dobândi darul lacrimilor, chiar de s-ar izbăvi de războiul patimilor, cugetă că toate acestea s-au săvârşit prin rugăciunile părintelui său şi astfel rămâne străin de orice mândrie. Căci cum se va mândri când recunoaşte că a făcut toate acestea prin ajutorul altuia şi nu prin sârguinţa sa?

ˇ        Diavolul luptă uneori şi pe cei ce sunt în obşte întru supunere căutând să-i întineze, să-i facă învârtoşaţi cu inima, să-i forţeze împotriva obiceiului lor să fie tulburaţi, iar alteori să-i facă oarecum uscaţi şi neroditori, lenevoşi la rugăciune, somnoroşi şi întunecaţi pentru ca astfel convingându-i că n-au nici un folos de pe urma supunerii ci că dimpotrivă au dat înapoi, să-i scoată din rânduiala exerciţiilor luptei duhovniceşti. Căci nu-i lasă să înţeleagă că adesea lipsirea cu bună socoteală de cele ce ni se par a fi de folos este pricinuitoarea unei adânci umilinţe.

ˇ        Când te mărturiseşti consideră-te ca un criminal şi poartă-te ca atare în gesturi, în înfăţişare şi în felul de a gândi. Ţine-ţi ochii plecaţi spre pământ şi dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului şi doctorului, ca şi pe ale lui Hristos.

ˇ        Ascultarea naşte smerenia iar smerenia – liberarea de patimi fiindc㠓Domnul şi-a adus aminte de noi întru smerenia noastră şi ne-a izbăvit de vrăjmaşii noştri.” (Psalmi 135,22-23)

ˇ        Conştiinţa să-ţi fie oglinda în care să-ţi priveşti supuşenia, şi-ţi va fi de ajuns.

ˇ        Am văzut un ucenic întrerupând cuvântul proestosului său şi am pierdut orice nădejde că va mai putea fi vreodată cu adevărat supus, căci mi-am dat seama că n-a câştigat din această supunere smerenie ci mândrie.

ˇ        Fii atent atunci când eşti împreună cu fraţii să nu te sârguieşti a te arăta pe tine mult mai drept decât ei în vreo privinţă oarecare altfel vei săvârşi două rele: în primul rând îi vei răni pe aceia prin mincinoasa şi falsa ta sârguinţă, iar în al doilea a rând, ţie nu-ţi vei dobândi decât numai slavă deşartă.

ˇ        Fii sârguincios cu sufletul nearătând aceasta prin trup, prin înfăţişare, cuvânt deschis sau subînţeles. Fă aşa, doar dacă ai încetat să-ţi dispreţuieşti aproapele. De eşti însă plecat spre aceasta, fă-te fraţilor tăi asemenea şi nu te deosebi mândrindu-te prin mincinoasa închipuire de sine.

ˇ        Bea cu nesaţ ca pe o apă a vieţii batjocurile pe care ţi le aduc fraţii tăi, căci ei caută să te adape din izvorul ce curăţă orice desfrânare. De abia atunci va răsări în sufletul tău curăţia desăvârşită, iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta.

ˇ        Chip al desăvârşitei supuneri să ne fie, o prieteni, argintul viu, căci el coborându-se dedesubtul tuturor, rămâne totuşi curat de orice întinăciune.

ˇ        Cei ce s-au făcut slujitorii altora, trăiesc cu trupul între oameni dar mintea lor bate prin rugăciuni la poarta cerului.

ˇ        Trebuie să ne încredem cu tărie în cei ce au primit în Domnul grija de noi chiar dacă ne-ar porunci unele lucruri care ni se par potrivnice şi vătămătoare mântuirii noastre, căci mai ales atunci se probează credinţa noastră în ei ca într-un cuptor al smereniei. Iar semnul credinţei celei mai desăvârşite este acela de a ne supune fără cârtire poruncilor părintelui nostru, chiar când vedem că ele sunt potrivnice celor nădăjduite de noi.

ˇ        Smerenia se naşte din ascultare, iar din smerenie – dreapta socoteală. Din discernământ se naşte perspicacitatea (agerimea minţii) iar din aceasta – prevederea. Cine deci oare, nu va alerga atunci pe drumul acesta al smereniei văzând câte bunătăţi îi pregăteşte aceasta? Despre această măreaţă virtute a grăit şi dumnezeiescul Psalmist: “Gătit-ai săracului ascultător întru bunătatea Ta, Dumnezeule venirea Ta întru inima lui.” (Psalmi 67,11)

ˇ        Simţind unii ascultători îngăduinţa proestosului, s-au înşelat pe ei cerându-i acestuia ascultări sugerate de ei înşişi. Unii ca aceştia să cunoască însă că în felul acesta au pierdut cu totul cununa muceniciei deoarece ascultarea adevărată este renunţarea la orice făţărnicie şi dorinţă proprie.

ˇ        Mergi, vinde-ţi voia ta şi dă-o lui Dumnezeu, i-aţi crucea şi îndură cu stăruinţă viaţa de obşte a fraţilor şi fără îndoială, vei dobândi comoară în ceruri.

ˇ        Adu-ţi aminte neîncetat de cuvintele celui ce a spus: “Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.” (Matei 10,22) şi mergând, să alegi de e cu putinţă pe cel pe care socoteşti că nu e altul între oameni mai sever şi mai aspru ca să te deprindă întru umilinţă. Astfel stăruind, bea în fiecare zi doctoria umilirii şi a dispreţului, cum ai bea mierea şi laptele. – Şi dacă unul ca acesta ar petrece în nepăsare, ce voi face? – Chiar de l-ai vedea curvind să nu te desparţi de el, ci zi în sinea ta: “Prietene cu ce scop ai venit aici?” Atunci vei vedea pierind din tine mândria şi învârtoşarea furioasă.

ˇ        Cei din obşte să preţuim mai mult ascultarea decât nevoinţa căci cea din urmă ne învaţă mândria pe când prima ne învaţă smerenia.

ˇ        De eşti mândru alege-ţi un povăţuitor aspru şi sever, iar nu blând şi îngăduitor. Iar când fără încetare te ocărăşte, arată-i încă şi mai multă credinţă şi dragoste şi prin aceasta vei cunoaşte că Duhul Sfânt locuieşte nevăzut în sufletul tău şi că puterea Celui Preaînalt te-a umbrit. Dar să nu te mândreşti pentru că înduri ocările şi necinstirile stăpânului tău, ci mai vârtos tânguieşte-te căci fără îndoială ai făcut ceva vrednic de ocară întărâtându-l asupră-ţi.

ˇ         Eu cred că trebuie să păstrăm tăcerea în faţa tuturor necinstirilor ce ni se aduc, căci, acesta este momentul când putem dobândi mare câştig; când însă este ocărât altul, trebuie să-i luăm apărarea pentru a păstra legea păcii şi a dragostei ce ne împreună.

ˇ        Cel ce aleargă spre nepătimire şi spre Dumnezeu socoteşte pierdute toate acele zile în care n-a fost ocărât şi batjocorit; după cum arborii, cu cât sunt mai mult bătuţi de vânturi, cu atât îşi înfig mai adânc rădăcinile, aşa şi cei ce trăiesc în ascultare, dobândesc o întărire sufletească de neclintit.

ˇ        Ascultarea este un suprem act continuu de voinţă; viaţa în simplitate e cea fără complexităţi şi întrebări inutile care o micşorează ca trăire din iubire. Toate întrebările, complicaţiile şi problemele sunt eliminate prin acceptarea este necondiţionată a voii povăţuitorului, cel ce ascultă având o singură datorie – să asculte şi să împlinească întocmai ceea ce i se cere. Prin povăţuitor ascultă de Dumnezeu ale Cărui voi i se fac concrete prin acela. De aceea nu mai are nici o frică de primejdii sau de moarte, fiind încredinţat că se află sub directa atenţie şi grijă a lui Dumnezeu căruia îi împlineşte voia. Pe toate le vede bine pentru că nu vede nici o primejdie. Merge cu ochii închişi, deplin convins prin credinţă că nu i se va întâmpla nimic rău ci că situaţiile extreme în care este pus sunt doar pentru a-i încerca credinţa. La baza acestei tăieri a voii este de fapt o mare şi o continuă voire sau hotărâre de autodepăşire a ego-ului, a ezitării, a necredinţei.

ˇ        În fiecare clipă moare individul care-şi face vreo voia de-a sa.

ˇ        Lepădarea discernământului, a alegerii proprii stă în a accepta pe unele ce par rele, ca bune precum Avraam împlinind porunca de a-l înjunghia pe fiul său şi-a îmbogăţit fără să judece ascultarea pe care o avea de la început. Ascultarea de Dumnezeu vine din bogăţia înţelegeri adevărate a ceea ce trebuie făcut pentru propria realizare şi îmbogăţeşte această înţelegere prin experienţa continuă ce o face cel ce ascultă despre propăşirea sa în eliberarea de mândrie.

ˇ        Ascultătorul este cel ce a respins regula proprie urmând sfatul altuia.

ˇ        Ascultarea ţine locul şi chiar depăşeşte virtuţile ce ţin de nevoinţă (post, rugăciune curată, priveghere de toată noaptea, dormitul pe jos, etc.).

ˇ        Cel ce judecă şi ţine seama de toate amănuntele, dispreţuieşte; iar cel ce dispreţuieşte – nesocoteşte şi nici nu ascultă. Chiar dacă nu cade în neascultare, dar nici nu împlineşte cu credinţă ceea ce i se porunceşte. “Iar tot ce nu este din credinţă, este păcat.”

ˇ        Ascultarea este şi trupească dar şi sufletească căci cei ce-au trăit în singurătate deşi nu se supuneau unui om, îşi supuneau trupul Duhului. Deci e vădit că cel ce nu are pe cea sufletească împreună cu cea trupească nu-l va vedea pe domnul, căci mulţi supunându-se părinţilor numai trupeşte, şi-au robit sufletul plăcerilor, de aceea cu nimic nu s-au folosit din supunerea lor căci rămânând pătimaşi nu-l vor vedea pe Domnul. domnul este nepătimitor şi numai cei ce se înrudesc cu El în aceasta îl pot vedea sau simţi.

ˇ        Cel ce se supune se judecă şi se osândeşte pe sine ca neputînd din pricina stării lui păcătoase să înţeleagă prin el însuşi cum se cuvine voia lui Dumnezeu, şi judecându-se în felul acesta, se izbăveşte de judecata lui Dumnezeu.

ˇ        Cel ce împlineşte voile altuia cu conştiinţa curată, nefăcînd nimic după voia sa, chiar dacă din neştiinţă şi uitare îi va lipsi ceva din cele datorate şi de aceea pare celor ce privesc superficial, vrednic de judecat, el totuşi nu e osândit de Dumnezeu. De va încerca să înţeleagă poruncile după voia lui şi să le împlinească după cum i se pare lui că este mai bine, se osândeşte pentru că îşi împlineşte plăcerea sa. Făcându-şi voia lui, suportă consecinţele ce decurg din aceasta.

ˇ        Nu este îngăduit ascultătorului să supună vorbei multe sau iscodirii poruncile ori faptele păstorului, căci în acest caz dracii care pururea stârnesc cugetarea la gânduri iscoditoare îl sfătuiesc cu viclenie să facă drumul simplu n chip sucit. Întrebările, analizele, înclinaţia de a contrazice în sfaturile şi poruncile primite sunt tot felul de pretexte de amânare sau de refuz a împlinirii lor. binele este simplu şi se percepe doar cu mintea simplă, cea sucită îl acoperă cu tot felul de complicaţii iscodite.

ˇ        Cel ce porneşte la ascultare cu hotărâre, se dovedeşte pe de o parte bărbat puternic, pe de alta, în stare de smerenie; este tare în smerenia slujitoare. El se încinge cu putere, dar cu puterea smereniei, el renunţă la liniştea care-l odihneşte şi ia asupră-şi grija ajutorării aproapelui.

ˇ        Prin mărturisire se păstrează sufletul în sinceritate sau într-o transparenţă deplină neavînd nimic de ascuns sau acoperit de întunericul minciunii, nici o umbră, ci totul în lumină.

ˇ        A dezvălui de bună voie greşelile sale bărbaţilor duhovniceşti, e un semn al vieţii ce se îndreptează, iar a le ascunde este un semn al sufletului pătimaş, căci nimeni ajutând pe hoţi sau stând de partea curvarilor şi acoperindu-i prin complicitate nu se îndreptează.

ˇ        Leagă pe cel ce a păcătuit ca să i-l faci milostiv pe Dumnezeu. Nu-l dezlega, ca să nu fie legat şi mai tare de mânia lui Dumnezeu. De nu-l voi lega eu, legăturile lui vor rămâne nedezlegate “că de ne vom judeca pe noi înşine, nu vom mai fi judecaţi” (I Cor. 14,31). Să nu socotească cineva aceasta ca cruzime şi neomenie, ci ca cea mai mare blândeţe şi cel mai bun leac şi multă purtare de grijă. “Dar a suferit destul timp pedeapsa!” va zice cineva. Cât? Spune-mi! Un an, doi, trei? Dar nu mă interesează vremea ci îndreptarea sufletului. Arată-mi deci aceasta: de s-a străpuns la inimă, de s-au schimbat şi atunci s-a împlinit totul; iar de nu s-a întâmplat aceasta, vremea nu-i de nici un folos căci nu căutăm de a fost legată rana de multe ori, ci de a folosit legătura. Dacă a adus folos în scurtă vreme, să nu mai fie ţinută, iar de nu a fost spre folos în 15 ani, să fie ţinută în continuare. Dezlegarea celui legat să o hotărască doar vindecarea. Legând duhovnicul pe cel ce a greşit, nu-l mai leagă Dumnezeu căci acela simte mai vădit dezaprobarea şi se îndreaptă, pe când legătura lui personală cu Dumnezeu nu-i îngăduie să simtă obiectiv aceasta şi omul continuă să păcătuiască. Socotind că nu l-a dezaprobat duhovnicul, el crede automat că păcatul lui n-are prea mare importanţă şi deci n-are nici o remuşcare.

ˇ        Pironeşte de stâlpul mărturisirii orice şarpe ce se mişcă în tine şi aşa îl vei ucide. Cine voieşte să-şi facă biruitor cuvântul său, voieşte să-l umilească, să-l domine, să se impună altuia. Desigur, el ar putea spune că nu voieşte să se impună pe sine, ci adevărul, dar despre adevărul lui Hristos ajunge să dai mărturie trăindu-l şi murind pentru el. El nu se impune cu arguţii ale raţiunii, a cărei dibăcie vrei să dovedeşti că ai. Nu ţine de vieţuirea creştinească a se apăra şi nu se vorbeşte de ea în învăţătura lui Hristos. Împotrivirea în cuvânt arată încăpăţânare şi mândrie, părere înalt㠖 ea dovedeşte dispreţ nicidecum smerenie şi supunere în toate.

ˇ        Cel singur neavînd pe nimeni care să-i poată proba lucrul, i se pare că a ajuns la împlinirea poruncilor. Astfel făcându-şi din nepricepere o deprindere ajunge să nu-şi cunoască lipsurile şi patimile căci îi lipseşte din jur orice ajutor prin care să cunoască unde se află cu lucrarea poruncilor. Cum va putea arăta unul ca acesta smerita cugetare neavînd pe nimeni care să se arate mai smerit? Cum va cunoaşte milostivirea, despărţit fiind de ceilalţi? Cum se va deprinde în îndelunga răbdare nestând nimeni împotriva voii sale? Iar de va zice cineva că-i de ajuns învăţătura Scripturilor pentru îndreptarea năravurilor, face ca cel ce învaţă tâmplăria dar nu lucrează niciodată. Însuşi domnul a spălat picioarele ucenicilor, iar tu pe cine vei spăla? Cum vei sluji? Decât cine vei fi cel mai din urmă singur de sine petrecând?

ˇ        Obişnuindu-te a nu te socoti mare lucru nu te vei mai mâhni când nu te vor socoti astfel nici alţii.

ˇ        Este bine ca cei ce ajung prin ispita celui rău în vreo întinare, în vreo tulburare sau lenevire la rugăciune să nu iasă din pricina acestora din ascultare, ci să înţeleagă că aceasta li se întâmplă din iconomia dumnezeiască pentru a-i conduce la cea mai adâncă smerenie.

ˇ        Trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele fără a le cruţa, aşa cum nu te-ar cruţa dacă ţi le-ar dezvălui cineva. Desigur, spunându-le tu însuţi vei trece prin clipe de mare ruşine însă cu ruşinea pe care o suferi loveşti păcatele care-ţi produc ruşinea şi înlături pricina ruşinii. Ruşinea mărturisirii este trecătoare, dar ruşinea obiectivă a rămânerii în păcatul nemărturisit e durabilă şi se adânceşte mereu.

ˇ        La odihna de patimi se ajunge uşor biruindu-ţi mândria şi pornirile spre plăcere prin ascultare. În ascultare este o mare tărie, e izvorul tăriei pentru biruirea tuturor patimilor.

ˇ        Sufletul odată obişnuit să se răzvrătească se umple de multă neînfrânare.

ˇ        Dacă orice corabie se poate îneca chiar având cârmaci iscusit, în mod sigur se va îneca neavînd deloc.

ˇ        Cel smerit şi ascultător nu slujeşte patimii închipuirii de sine.

ˇ        Semnul smereniei este răbdarea desăvârşită a defăimării.

ˇ        Însuşirea slavei deşarte a monahului e că vrea să fie slăvit pentru virtuţile sale, iar propriu trufiei este a se înălţa pentru faptele sale şi a-i dispreţui pe ceilalţi. A celor din lume este că vor să fie slăviţi pentru frumuseţe, bogăţie, stăpânire şi pentru inteligenţă.

ˇ         Nu-i uşor a ne izbăvi de slava deşartă, dar se izbăveşte cineva prin lucrarea ascunsă a virtuţilor şi prin luarea aminte deasă. Semnul izbăvirii e a nu mai ţine minte răul celui ce ne-a vorbit de rău.

ˇ        Ia seama şi vei vedea această nelegiuită înflorind până şi la mormânt în veşminte, mirodenii, convoaie şi cântări (cu ocazia înmormântării cu mare pompă; aceasta se vede şi în monumentele costisitoare pe care şi le clădesc unii cât sunt în viaţă).

ˇ        Fiecare virtute este capabilă să nască slava deşartă; această împletire ţine de o etapă încă nedesăvârşită a firii noastre. Patima este atât de împletită cu firea, încât ni se pare că luptând cu patima, luptăm cu firea noastră şi vedem în aceasta o greutate. Numai o înţelegere adâncă a firii noastre ca regăsindu-se deplin când se uită pe sine, sau se predă total lui Dumnezeu şi semenilor, ne scoate din această stare contradictorie şi chinuitoare pentru a ne ridica la starea paradoxală supremă, fericită şi conformă cu ea, la starea în care nu mai eşti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeşte şi pe care Îl iubeşti desăvârşit.

ˇ        E propriu celor înaintaţi să rabde cu bărbăţie şi cu bucurie ocările, dar e propriu celor sfinţi şi cuvioşi să treacă nevătămaţi prin laude.

ˇ        Să ne ferim să fim lăudaţi cât şi de a ne ferici unii pe alţii în faţă. Cea de-a doua este a linguşitorilor şi a celor mişcaţi de draci, prima a uşuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricător al bunătăţilor – îngerul diavolului; cel dintâi este un moştenitor nesocotit, pregătit să piardă îndată ostenelile. Amândoi lucrează împreună pierderea reciprocă.

ˇ         Când vei auzi pe aproapele şi prietenul tău că te-a defăimat în dos sau chiar fiind tu de faţă, atunci şi numai atunci arată-i iubire şi manifestă-ţi dragostea faţă de dânsul.

ˇ        Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda dracilor.

ˇ        Nu cel ce se dispreţuieşte şi se defaimă pe sine arată că este smerit – căci cum nu se va suporta cu uşurinţă pe sine, ba încă prin aceasta se va şi mândri, ci acela care ocărât fiind de altul nu-şi va împuţina iubirea către dânsul. (Cel smerit nu se tulbură când e nedreptăţit şi nu se îngrijeşte să-i convingă pe ceilalţi că a fost calomniat, ci degrab cere iertare.)

ˇ        Nu te compara cu cei păcătoşi, ci mai degrabă cu cei înaintaţi în virtuţi, căci măsurându-te cu cei dintâi vei cădea în groapa închipuirii de sine; însă măsurându-te cu cei din urmă vei înainta spre înălţimea smereniei.

ˇ        Slava deşartă se foloseşte de darurile naturale şi prin acestea de multe ori i-a doborât pe nenorociţi. Cel ce se mândreşte cu darurile sale naturale (inteligenţa, învăţătura, cititul limpede, elocinţa, cu destoinicia şi cu toate celelalte pe care le are fără nici o osteneală, nu-şi va putea însuşi niciodată bunătăţile mai presus de fire; căci cel necredincios în puţine, va fi necredincios şi în multe şi stăpânit de slavă deşartă.

ˇ        Începutul lepădării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte, iar sfârşitul este îndeplinirea fără nici un regret cele ce ţin de necinstire înaintea mulţimii oamenilor.

ˇ        Cel ce are grijă de limbă se dovedeşte lucrător al virtuţilor, iar nepedepsirea limbii arată deşertăciunea din el.

ˇ        Nu-ţi ascunde ruşinea pe motiv că fu vrei să dai prilej de poticnire; trebuie avut în vedere şi felul păcatului, căci nu este nevoie totdeauna de aceeaşi doctorie.

ˇ        Când vezi un gând în tine ispitindu-te cu slava deşartă, cunoaşte limpede că-ţi pregăteşte ruşinea.

ˇ        Când lăudătorii, mai bine-zis amăgitorii încep să ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednic de cel spuse sau făcute.

ˇ        Cei simpli nu sunt cuprinşi de această otravă căci slava deşartă este lepădarea simplităţii şi o prefăcătorie continuă.

ˇ        Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, dispreţuirea oamenilor, maică a osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, rădăcina hulei.

ˇ        Cel ce suferă de închipuirea de sine nu trăieşte ancorat în realitate. Toată imaginea este sa este un fum care-l intoxică. El iese din legătura cu Dumnezeu şi cu oamenii care sunt singura realitate ce-l ţine şi pe el în real.

ˇ        Unde s-a produs căderea, acolo s-a sălăşluit mai înainte mândria, căci al doilea lucru este vestitor al celui dintâi.

ˇ        Cel ce se înalţă cu cugetul, se împotriveşte cu cuvântul, dar cel smerit nu ştie să se împotrivească nici cu privirea. Monahul semeţ contrazice cu tărie spusele altuia. Bărbatul mândru iubeşte stăpânirea şi cu toate că-i conştient prin aceasta că-şi agoniseşte pieirea, totuşi nu se încumetă să-şi părăsească năravul.

ˇ        Cel ce respinge mustrarea cuibăreşte patima în sufletul său, iar cel ce-o primeşte s-a dezlegat de legătura ei.

ˇ        Celor mândri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viaţă aspră şi lipsită de orice cinstiri precum şi citirea faptelor celor mai presus de fire ale Părinţilor. Doar aşa va mai fi poate vreo speranţă de mântuire şi pentru aceşti nenorociţi.

ˇ        Să ne cercetăm pururea pe noi înşine şi să nu încetăm niciodată ane compara cu părinţii şi luminătorii dinaintea noastră şi atunci vom vedea că nu le-am urmat nici măcar un pas, nu ne-am păzit făgăduinţa ci ducem încă o viaţă lumească.

ˇ         Trufia lucrează uitarea greşelilor, căci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetări. (Uitarea greşelilor pricinuieşte uneori închipuirea de sine, alteori nesimţirea. Uitarea de sine din mândrie dă aparenţa unei cunoaşteri de sine căci sinea cunoscută prin mândrie, e o sine de suprafaţă, suprapusă, şi care stă pe nisip ca un gol, pe când sinea cunoscută prin smerenie este sinea afundată pe veci în temeiul neclintit şi adevărat care este Dumnezeu. Cel mândru, neştiind de păcatele sale nu se deosebeşte de Dumnezeu în închipuirea sa şi deci nu-şi vede fundamentul său; cel smerit ştiind de greşelile sale sau de micimea sa, îşi vede fundamentul său care-l susţine totuşi pe veci, iertându-l. ruptă de realitate, mândria o contraface prin închipuire, trăieşte într-o fantasmagorie, într-o nălucire prelungită. Golit de toate, cel mândru îşi închipuie, se autoiluzionează că ar avea ceva; întunecat fiind, crede că se află în lumină dar bogăţia lui însăşi e săracă şi în lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent.)

ˇ        Nepoatele mele sunt căderile duhovniceşti: mânia, clevetirea, hula, făţărnicia, ura pizma, viaţa după o regulă proprie, împotrivirea în cuvânt, neascultarea, răzvrătirea. Un singur vrăjmaş avem asupra căruia nu avem putere; ţi-l spunem pentru că suntem biciuite de el. El constă în a te defăima pe tine însuţi în chip sincer înaintea Domnului. Atunci abia să ne socoteşti ca pe o pânză de păianjen.

ˇ        Să îndrăznească pătimaşii care se smeresc căci chiar de vor cădea în toate gropile şi vor fi vătămaţi prin toate modurile şi se vor îmbolnăvi de toate bolile, însă după însănătoşire vor fi tuturor doctori şi luminători, sfeşnice şi povăţuitori învăţând chipurile de vindecare a fiecărei boli izbăvindu-i astfel pe cei ce bolesc prin experienţa lor.

ˇ        Nu te lăuda, o omule cu o bogăţie pentru care n-ai depus nici o strădanie, căci cunoscând dinainte Miluitorul nostru vătămarea şi pieirea spre care mergi ţi-a trimis aceste daruri fără a cere în schimb vreo plată.

ˇ        Nimicitoarea tuturor patimilor este smerita cugetare, căci cei ce au câştigat-o pe aceasta le-a biruit pe toate. Născătoarele tuturor patimilor sunt plăcerea şi viclenia; cel ce le ţine pe acestea nu-l va vedea pe Domnul, dar nu vom avea nici un folos de ne vom înfrâna de la una fără s-o înlăturăm şi pe cealaltă.

ˇ        Cel ce-şi închipuie că e ceva şi-i învaţă pe alţii lucruri a căror experienţă nu o are nici prin faptă nici prin cunoaştere îndelungată, suferă de două boli şi de două orbiri: de închipuire de sine şi slavă deşartă, de nesimţire şi de ignoranţă. Dacă mai are şi lăcomia pântecelui va fi târât în patimile de ruşine şi va auzi cuvântul Mântuitorului: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi.”(Luca 42,3)

ˇ        Când îi vedem pe unii iubindu-ne în Domnul, să ne păzim neîndrăzneţi mai ales faţă de ei căci nimic nu obişnuieşte să risipească dragostea şi să pricinuiască ura ca îndrăzneala. Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă şi de vei face aşa te vei folosi şi pe tine şi pe ei, căci sub masca iubirii sufletul leapădă frâul păzirii sale.

ˇ        Cel care vieţuieşte fără a fi supus unui superior nu poate dobândi smerenia dintru început deoarece tot cel ce se conduce singur îşi închipuie că este destul de înţelept întru această artă de a trăi în singurătate.

ˇ        Dracii mai au un vicleşug subţire pe care cei nepricepuţi nu-l simt şi anume: după ce ne-au îndemnat să spunem sau să facem ceva necuvenit, iar noi nu ne-am învoit, ne îndeamnă să aducem mulţumire plină de mândrie lui Dumnezeu.

ˇ        Toţi cei ce voim să ne apropiem de Domnul să o facem în chip simplu şi neprefăcut, fără viclenie, iscodire ca şi cum ar veni la lecţiile unui învăţător. Căci El fiind simplu şi necompus voieşte ca şi sufletele ce vin la El să fie simple şi nevinovate. Dar nu se poate vedea niciodată simplitatea fără smerenie. Vicleanul este cel ce-şi închipuie că din înfăţişarea din afară şi din cuvinte cunoaşte gândurile cele aflate în inimă.

ˇ        Trebuie să nu-ţi cântăreşti propriile fapte, să nu le observi, ci să fie ca şi cum n-ar fi. Să nu te dedublezi prin conştiinţa valorii tale – aceasta e smerenie şi simplitate în acelaşi timp.

ˇ        Nevicleană e firea curată a sufletului care în întâlnirile cu toţi se poartă aşa cum a fgst zidită.

ˇ        Viclenia este cuget rătăcit, mincinoasă cârmuire de sine, încălcarea jurămintelor, cuvinte meşteşugite, perfide, intenţii ascunse şi camuflate, duşmana mărturisirii păcatelor, cuget întortocheat, îndărătnicie prostească, dorinţă de a trăi după o regulă proprie, pricinuitoare a râsului atunci când sunt mustrate păcatele, descurajare ce duce la nebunie, evlavie prefăcută, viaţă drăcească.

ˇ        Viclenia este o ştiinţă, sau mai vârtos o urâciune drăcească, străină întru totul de adevăr care socoteşte că nu-i vădită celor mulţi.

ˇ        Căderea i-a înţelepţit adeseori pe mulţi înrăiţi dăruindu-le acestora fără voie nerăutate şi mântuire.

ˇ        Cel ce s-a smerit înlăuntrul său nu e furat de buze căci ceea ce nu are vistieria, nu se scoate pe uşă.

ˇ        Cei mai mulţi ne numim pe noi înşine păcătoşi şi poate că şi suntem, dar ceea ce probează inima cu adevărat este primirea defăimării. (Cel ce poate răbda cuvântul aspru al unui om urâcios şi neînţelept pentru Dumnezeu şi pentru a linişti atmosfera, fiul păcii se va chema şi unul ca acesta poate dobândi pacea sufletului şi a duhului – cercarea şi dovedirea smereniei se face prin necinstire.)

ˇ        Cel ce aleargă spre limanul neînviforat al smereniei, nu va înceta să cugete şi să născocească tot felul de planuri, cuvinte, gânduri, de meşteşugiri, iscodiri, cereri şi rugăciuni până ce , cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin purtări tot mai smerite şi mai simple va scăpa vasul sufletului său de marea pururea bântuită de furtună a închipuirii de sine.

ˇ        Unii iau ca pricină de smerită cugetare relele făcute înainte, biciuind prin ele închipuirea de sine; alţii se umilesc prin lipsurile de toate zilele, unii doboară prin încercările, bolile şi prin greşelile de zi cu zi înălţarea lor. alţii şi-au făcut din lipsa darurilor – maica darurilor. (Cel sărac e cel mai bogat dacă-şi cunoaşte sărăcia.)

ˇ        Cunoaşterea e înţelegerea neclintită a măsurilor proprii şi amintirea neîmprăştiată a greşelilor celor mai subţiri.

ˇ        Dacă chipul celei mai de pe urmă mândrii este a făţări virtuţi pe care nu le avem, apoi semnul celei mai adânci smerenii este să ne înfăţişăm ca vinovaţi pentru păcate ce nu sunt ale noastre, de dragul dispreţuirii.

ˇ        Să preferi să-i superi pe oameni, decât pe Dumnezeu, căci se bucură văzându-ne alergând spre necinstiri ca să strâmtorăm prin acestea şi să pierdem închipuirea deşartă de sine. Înstrăinarea este chipul cel mai bun al acestei nevoinţe căci numai cei cu adevărat mari pot răbda să fie batjocoriţi de ai lor.

ˇ        Deoarece noi cu greu ne învoim să ne smerim, Domnul a rânduit in purtare de grijă şi aceasta: nimeni nu-şi poate vedea rănile sale precum le vede aproapele său, de aceea trebuie să fim recunoscători pentru însănătoşirea noastră, nu nouă ci aceluia şi lui Dumnezeu.

ˇ        Trebuie să ne osândim şi să ne ocărâm pe noi înşine neîncetat ca prin micşorarea noastră să lepădăm păcatele fără de voie. (Este un mijloc de a ascuţi conştiinţa de noi înşine, de neputinţa noastră.)

ˇ        Câtă vreme păcătuim întru cunoştinţă nu este smerenie în noi.

ˇ        Încrederea în sine şi luarea deciziilor de unul singur îi este celui smerit o greutate greu de suportat, pe cât îi este celui mândru porunca altuia.

ˇ        Cunoscând Stăpânul că putem întipări chipul virtuţii sufletului prin purtarea cea din afară, luând un ştergar ne-a arătat calea smereniei, căci sufletul se face asemenea lucrărilor din afară şi luând chipul celor ce se fac cu trupul se întipăreşte de ele.

ˇ         Smerenia şi fără fapte ne pune înaintea lui Dumnezeu, dar fără ea, deşarte sunt toate faptele noastre, căci preschimbarea minţii noastre o voieşte Dumnezeu. În minte ne facem buni şi în minte ne facem netrebnici.

ˇ        Dacă mândria i-a făcut pe unii din îngeri draci, negreşit smerenia poate face şi din draci îngeri. Drept aceea să nu şovăie cei ce au căzut.

ˇ        Putem înşira mai multe fapte sau căi care duc la smerenie, fără ca ele să fie semne precise ale dobândirii ei: sărăcia sau neagonisirea, înstrăinarea, ascunderea înţelepciunii ce o avem, grăirea nemeşteşugită, simplitatea, sinceritatea în vorbe, cerşitul milosteniei, ascunderea neamului bun, izgonirea îndrăznelii, îndepărtarea de flecăreală. Nimic nu poate smeri mai mult sufletul ca starea sărăcăcioasă şi modul de viaţă în care cerşeşti depinzând de mila altora.

ˇ        Să-ţi fie ţie chipul şi păşirea, haina, scaunul, aşternutul, hrana şi toate celelalte potrivite smereniei la fel cuvântul şi purtarea. Toate acestea să arate smerenia ta.

ˇ        Primejdios lucru este a iscodi cu dinadinsul lucrările lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc în corabia mândriei şi a închipuirii de sine!

ˇ        Maica supunerii este dispreţuirea de sine şi dorinţa cu orice preţ a sănătăţii.

ˇ        Dacă culmea slavei deşarte stă în a face cineva schime şi fapte făţarnice chiar când nu-i nimeni de faţă care să-l laude, semnul lipsei slavei deşarte se arată în a nu se lăsa cineva niciodată furat cu cugetarea de prezenţa celor ce-l laudă.

ˇ        Pe cât de multă credinţă în el vede întîistătătorul la supuşii săi şi la alţii din afară, pe atâta trebuie să se păzească pe sine cu toată grija în cele ce le face şi le spune căci ştie că toţi privesc la el ca la o icoană pilduitoare şi socotesc cele spuse şi făcute de el ca la dreptar şi lege.

ˇ        Mulţi au socotit, din pricina tăcerii cârmaciului că plutesc bine până ce s-au izbit de stâncă.

ˇ        Dacă cineva mustrat îndeosebi nu se ruşinează, va face şi din mustrarea în faţa mai multora prilej de neruşinare urându-şi de bunăvoie însăşi mântuirea sa.

ˇ        Întâi de toate să fie întrebat cel vinovat care au fost faptele lui după felul lor, pentru două motive: ca prin mărturisire să se simtă totdeauna împuns în conştiinţă i să rămână fără îndrăznire, şi ca cunoscând ce răni are să fie trezit la iubirea noastră.

ˇ        Ia seama să nu cercetezi cu de-amănuntul lucrurile cele mai mici căci nu vei fi următor lui Dumnezeu& (Nu sili pe cel ce te-a ascultat de la primul cuvânt cu cearta, ci fă-ţi al tău câştigul pe care l-a aruncat el.) Căci mai mult decât îndreptarea lui îţi va fi ţie nepomenirea răului. Luând de la Dumnezeu slujba de a învăţa şi nefiind ascultat, întristează-te în cuget dar nu te tulbura la arătare căci întristat de el nu te vei număra cu cel ce nu te-a ascultat, dar tulburându-te vei fi certat pentru acelaşi lucru. Primind slujba de a porunci, păzeşte treapta ta şi nu trece cu tăcerea cele de trebuinţă pentru faptul că vezi împotrivire, căci pentru cei ce ascultă vei lua plată pentru roadele lor, iar celor ce nu ascultă să le ierţi toate şi vei lua la fel de la Cel ce a zis: “Iertaţi şi vi se va ierta vouă.”

ˇ        Aceeaşi mâncare le pricinuieşte adeseori unora râvna, altora dezgustul. Trebuie ţinut seama la aruncarea seminţei de cele de faţă: de timp, de persoană, de calitate, de cantitate.

ˇ        Unii când preiau o conducere pierd în timpul acesteia bogăţia virtuţilor căpătate anterior în loc să sporească, deoarece se umplu de slavă deşartă şi de iuţime.

ˇ        Când ascultarea o cere nu trebuie să mai existe frică de moarte!

ˇ        În mărturisire se arată voinţa de a depăşi păcatul; nu ajunge numai o părere de rău interioară.

ˇ        Să nu-i înveţi pe cei simpli şi nevinovaţi cele meşteşugite şi subţiri, ci mai vârtos îndrumă-i la simplitate.