Pocăinţa

ˇ        Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: “Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.” Iar de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: “Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.”)

ˇ        Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite.

ˇ        Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom “muri” sufleteşte de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom “muri de foame” dar vom fi conştienţi de “moartea“ aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)

ˇ        Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică. Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru cele bune.

ˇ        Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.

ˇ        Conştiinţa este oglinda lăuntrică în care te vezi aşa cum eşti. Alţi oameni îţi pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc aşa de bine cum ne cunoaştem noi înşine privindu-ne conştiinţa noastră. Sau ne amăgesc lăudându-ne din cine ştie ce interese. Conştiinţa este o oglindă de negrăită fineţe, limpezime şi sinceritate. Niciodată nu ajunge viaţa noastră să nu mai arate nici o pată în oglinda conştiinţei noastre de aceea ea neîncetat pe sfinţi la pocăinţă.

ˇ        Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti, gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine, răbdarea de bunăvoie a necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea puternică a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.

ˇ        Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată fiinţa omului, pocăinţa este deci o mişcare totală, existenţială de curăţire a întregii fiinţe omeneşti în toate gândurile şi faptele ei.

ˇ        Cel ce se osândeşte sincer pe sine, nu este osândit de Dumnezeu căci trezeşte mila Lui văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a supărat pe El prin aceasta şi dă dovadă că revine la iubirea faţă de El.

ˇ        Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun “cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit”, lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi stând toată noaptea până dimineaţa afară în aer liber cu picioarele nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii şi nedăruindu-şi nici un pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâşietoare. Unii stăteau la rugăciune cu mâinile legate la spate ca nişte osândiţi; îşi ţineau faţa întristată aplecată la pământ şi se osândeau socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde. Pe alţii, şezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Unii, lovindu-şi mereu pieptul şi chemându-şi înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru nişte morţi neputînd să rabde întristarea din inima lor. Alţii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau dintr-o dată. (Inima umplută de întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa ei din pricina faptelor trupeşti arătate, umple locul faptelor trupeşti. Ea topeşte adică acele fapte şi se aşează în locul lor. Pe locul oricărei fapte trupeşti apare inima întristată, ţinându-le în cumpănă şi covârşindu-le; sau orice faptă trupească face să nască întristarea inimii. Din rana produsă de o plăcere, se naşte durerea; din săturarea de mâncăruri grase, se naşte înfrânarea tămăduitoare.)

ˇ        Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi de multă mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii, apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii, zăcând jos însinguraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei din fundul inimii, scrâşnind din dinţi şi suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea de toate, alţii dintr-o smerenie negrăită se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ: “Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea şi pe drept cuvânt că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: “Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi” nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea ta de oameni şi după iertarea de mai înainte”! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Oameni care uitau să-şi mănânce pâinea lor, iar apa şi-o beau amestecată cu lacrimi şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii având pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât aceste cuvinte: “Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!” Unii strigau: “Miluieşte-mă, miluieşte-mă!” iar alţii mai jalnic: “Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă de se poate!” Unii se pedepseau pe ei înşişi cu arşiţă iar alţii se chinuiau cu frig. Unii gustând puţină apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât cât să nu moară de sete; alţii împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce-au săvârşit faptele celor necuvântătoare. Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuţimii? Unde vreo urmă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni ceea ce se cheamă mânie, căci plânsul alungase din ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului? Unde vreo urmă de slavă deşartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde gândul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: “Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră putere să ajungă înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilită şi ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd nici o putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârşire sau măcar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori sau încă stau departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată osteneala noastră este deşartă pentru că ruga noastră n-are puterea nici întrariparea curăţiei pentru a intra la Domnul dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului. ”Pentru aceea îndemnându-se unii pe alţii ziceau: “Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţînd trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ca să-l omorâm cum ne-a omorât şi el pe noi.” E ceea ce şi făceau acei fericiţi stăpâniţi de simţul vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochi topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de mulţimea lacrimilor; feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor. Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti fraţilor! Aceştia îl rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în fiare şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi, şi să nu-i dezlege înainte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci când vedeau aceştia că vor purcede către Domnul îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi ca nişte dobitoace, în apa râului sau să fie lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând şi auzind acestea de la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns, căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce-au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, nu numai că primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip binecredincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frică a Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunaţilor, că nevoinţele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de alţii pe când altora pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz îşi va lua din acestea bold şi săgeată de foc şi, râvnă primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-şi slăbiciunea şi dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine continuă, va alerga şi el în urma celui dintâi, dar nu ştiu de-l va ajunge. Bărbatul leneş nu trebuie să asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznădăjduindu-se, să risipească şi ceea ce a lucrat până acum, ori să i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptură: “De la cel ce nu are osârdie, ŗi aceea care i se pare că o are i se va lua.” (Matei 25,29)

ˇ        Când omul îşi aduce aminte de păcatele sale şi se pedepseşte pe sine, atunci şi Dumnezeu are grijă de el ca să-l odihnească, pentru că Dumnezeu se bucură că şi-a dat sieşi certare pentru abaterea de la calea Lui. Căci acesta este semnul nepătimirii. Şi pe cât de mult îşi sileşte sufletul său, pe atâta se înmulţeşte cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.

ˇ        Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care plânge o socoteşte ca pierdută chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea.

ˇ        Cel ce se plânge pe sine însuşi, nu se îngrijeşte de plânsul, de căderea sau de ocărârea altuia.

ˇ        Câinele muşcat de o fiară, se mânie şi mai mult pe ea înfuriindu-se neasemănat mai mult pe aceasta din durerea rănii. Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire, a încetat conştiinţa să ne muşte. Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator. Conştiinţa curată e pricinuită de ostenelile nevoinţei, ca postul, privegherea, îndelunga răbdare.

ˇ        Semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare, ci într-o grijă că eşti mereu dator să faci ceva pentru a merita iertarea. Păcatul săvârşit devine astfel un bold de continuă înaintare în cele bune. El poate fi astfel o forţă de continuă sensibilizare spirituală.

ˇ        Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine. (Cel ce deznădăjduieşte în mila lui Dumnezeu, s-a omorât pe sine sufleteşte, căci nu mai face nimic pentru a se ridica din răutatea păcatului pentru a înainta în bine.)

ˇ        Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute ce ni se întâmplă, ba încă de şi mai multe.

ˇ        Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi fie ţie mai înainte pomeniţii sfinţi osândiţi de bunăvoie şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viaţa ta.

ˇ        Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi şi un plâns de fiecare ceas.

ˇ        Tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. (Teama de moarte este firească omului şi îşi are originea în neascultare).

ˇ        După cum pâinea este cea mai necesară dintre toate alimentele, tot astfel meditaţia asupra morţii între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată dar voieşte să-şi ciocnească palmele. Adevărata pomenire a morţii taie pofta de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a fost stăvilită cu ajutorul smereniei, totodată sunt stăvilite şi patimile. Insensibilitatea inimii întunecă mintea, iar mulţimea mâncărurilor seacă izvorul lacrimilor. Setea şi privegherea necăjesc inima, iar inima necăjită varsă lacrimi.

ˇ        Aspre celor lacomi la mâncare şi de necrezut celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar bărbatul făptuitor le va cerca cu sârguinţă. Cel care le-a cunoscut prin cercare va râde de uşurinţa cu care a izbândit; cel care este însă mereu în căutare fără a trece la fapte odată, încă şi mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerată de păcate face şi mintea învârtoşată, adică ia omului sensibilitatea înţelegerii stării sale. Cunoaşterea de sine a omului este deci o chestie de simţire. Un om nesimţit nu se cunoaşte cu adevărat.

ˇ        Cine bea mult nu poate plânge.

ˇ        Mi-a povestit odată un călugăr egiptean: “Înfigându-mi pomenirea morţii în simţirea inimii, am voit odată, determinat de o imperioasă nevoie să dau puţină mângâiere lutului, dar am fost împiedicat de pomenirea morţii ca de un judecător. Iar ceea ce era mai minunat, e că voind să alung pentru puţin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinţă.”

ˇ        Un altul, deseori ieşea dintru sine prin această cugetare aşa încât făcea impresia unui leşinat sau epileptic, ba câteodată îl găseau aproape fără suflare.

ˇ        Cei ce cugetă la moarte, adăugând neîncetat frică la frică, nu se odihnesc până nu se va topi şi însăşi puterea oaselor.

ˇ        Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul Isihie Horevitul când era el să se săvârşească, numai atât am auzit de la el: “Iertaţi-mă! Nimeni, de va avea pomenirea morţii întru inima sa nu va putea să mai păcătuiască vreodată!”

ˇ        Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte, dar cel ce este încă legat de ele, nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa plinătate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i aşteaptă după despărţirea de ele prin moarte. Perspectiva infinităţii veşnic noi a curăţiei, a iubirii se deschide pentru cineva după ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusivă de lume, alipire ce pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiţiei, deci o infinitate aparentă. O infinitate care la un moment dat devine leşinată, lipsită de interes, când ajungi să te saturi de a tot acapara acelaşi fel de lucruri care nu oferă nimic nou, nimic care să satisfacă setea de infinitatea adevărată. Infinitatea mincinoasă crapă la un moment dat pentru spiritul săturat şi dezgustat de ea şi prin această crăpătură ţâşneşte din ascunzimea sa adevărata infinitate – cea a ordinii Duhului. Aspiraţia de înaintare în ea este ajutată nu numai de dorul ei, ci şi de frica continuă de a rămâne înlănţuit prin patimi în monotonia acestei lumi.)

ˇ        Nu te amăgi nepriceputule cu gândul că vei face mâine ce –ai făcut azi, căci nu-ţi va fi ţie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai faţă de stăpân. Nouă oamenilor nu ne este cu putinţă a petrece cu pietate o singură zi din viaţă dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe care o mai apucăm. Şi este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra morţii (Platon în Phaidon şi Cicero în Tusculanae).

ˇ        Suprema valorificare a timpului este condiţionată de înţelegerea fiecărei zile ca stând la uşa vieţii de dincolo – a eshatologicului. “Carpe diem” – foloseşte intens ziua – ca fiind ultima ce ne poate asigura viaţa eternă. Timpul este un dar de la Dumnezeu însă şi o datorie de a-l umple cu fapte dăruite domnului cu sârguinţa de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem nici o clipă căci chiar de l-am folosi întreg, nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne este dată odată cu el.

ˇ        Aceasta este a şasea treaptă: cel ce s-a suit pe ea nu va mai păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-a spus: “Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui.” (Înţ. I. Sirah)

ˇ        Străpungerea inimii este un chin neîncetat al conştiinţei care primeşte împrospătarea râvnei.

ˇ        Mustrarea conştiinţei este uitarea firii, devreme ce printr-însa cineva “a uitat să-şi mănânce pâinea sa”. Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească.

ˇ        Plânsul sau străpungerea inimii este o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut neîncetat şi îndurerat în care sufletul îşi recunoaşte necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu. Sufletul este atât de concentrat în această mărturisire îndurerată, că uită să mănânce, biruind trebuinţele firii.

ˇ        Celor care voiesc a spori în fericita plângere le sunt două virtuţi: înfrânarea în toate şi tăcerea buzelor; celor desăvârşiţi: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunăvoie, de necazuri, neosîndirea celor ce păcătuiesc şi nemărginită milă pentru cei ce greşesc.

ˇ        Tristeţea pentru starea degradantă este atât de mare, că cel ce o trăieşte nu mai simte tristeţea pentru lipsa mângâierilor sau plăcerilor trupeşti.

ˇ        Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi este topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume uşuratice.

ˇ        Plânsul, predispoziţia pentru plâns dispare uşor înainte de a ţi se face o calitate a firii, de a câştiga întreaga ta fiinţă calitatea plânsului, care nu este decât dorul intens după viaţa în Dumnezeu.

ˇ        Dacă nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât lacrimile, nimic nu i se împotriveşte acesteia ca râsul. (Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi şi cu durere căci aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii căci acestea sunt boli cumplite ale patimii mândriei.)

ˇ        Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii în faţa Judecătorului ca un vinovat ca să stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocăieşte, cere neîncetat iertare Judecătorului, cum cere văduva din Evanghelie. El nu osteneşte în această cerere de la Cel ce nu se osteneşte – plictiseşte – de a-l auzi. Lui Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de intensă simţire a sufletului cu El să dureze neîncetat. Starea sufletului ce se pocăieşte este starea de rugăciune, luarea aminte cu evlavie, cu străpungere şi cu durere însoţită de mărturisirea păcatelor cu suspine negrăite.)

ˇ        Să nu faci ca cei care, îngropând morţii, odată îi bocesc şi apoi benchetuiesc în urma lor, ci să fii asemenea celor condamnaţi la spart piatră care în fiecare ceas sunt biciuiţi de către soldaţi.

ˇ        Cel care uneori plânge iar alteori se desfătează şi râde este asemenea celui ce alungă cu pâine câinele iubitor de plăceri şi care în felul acesta face impresia că-l goneşte, pe când prin fapta sa îl îndeamnă a stărui înainte. (Inima iubitoare de plăceri este temniţă şi lanţ în vremea morţii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, căci acestea nu-i mai fac plăcere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovniceşti după care a năzuit cu durere.)

ˇ        Nu suntem chemaţi, o prieteni, aici la nuntă, cu adevărat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plânge păcatele noastre.

ˇ        Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormânt şi vei dormi mai puţin.

ˇ        Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că tu însuţi vei servi drept hrană viermilor şi nu te vei mai îmbuiba. Nici când te împărtăşeşti de băutura apei, să nu uiţi de setea provocată de acea văpaie veşnică şi negreşit vei sili firea la cumpătare. Când suferim necinstirea cinstită a îndrumătorului care ne mustră, ne umileşte şi ne pedepseşte, să avem în minte înfricoşata sentinţă a Marelui Judecător. Prosteasca tristeţe şi amărăciune ce s-a semănat între noi, cu blândeţea şi răbdarea o vom ucide ca şi cu un paloş cu două ascuţişuri.

ˇ        Seara, la culcare şi când te scoli, fii mereu cu gândul la focul cel veşnic şi nu vei mai fi stăpânit de lenevie în rânduiala ta.

ˇ        Să te îndemne la plâns chiar haina ta căci toţi cei ce-i plâng pe morţi se-mbracă-n negru.

ˇ        De nu poţi plânge, ar trebui să plângi tocmai pentru că nu ai acest dar; dacă însă plângi – mai mult ar trebui să verşi lacrimi pentru că prin păcatele tale ai căzut din starea înaltă în cele mai de jos, asemănându-te dobitoacelor.

ˇ        Am văzut picături mici ca de sânge, vărsat cu durere şi am văzut curgând valuri de lacrimi fără nici o remuşcare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă şi cred că şi Dumnezeu la fel.

ˇ        Celor care voiesc să petreacă în durerea inimii şi în plâns nu li se cuvine a teologhisi căci de se vor îndeletnici cu aceasta, cu siguranţă vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeşte despre Dumnezeu se aseamănă celui ce şade în scaunul judecătoresc, pe când cel ce plânge, se aseamănă celui ce petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a şi răspuns David cel care deşi plângea, era totuşi învăţător şi înţelept, celor care l-au întrebat: “Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmi 136,4) adică în pământul împătimirii.

ˇ        Străpungerea face sufletul ca un burete moale şi umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spală murdăria păcatelor aşa cum apa spală murdăria unei haine după ce o înmoaie.

ˇ        Pe lângă străpungerea pe care o producem noi prin sârguinţa şi gândurile noastre, mai este şi cea care se mişcă de la sine, sau cea care e mişcată de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decât cea produsă de puterile noastre.

ˇ        Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă înduioşare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne dă puterea să plângem făcându-ne să simţim iubirea Lui faţă de noi. Întâlnirea este o întâlnire pricinuitoare de o simţire până la lacrimi.

ˇ        Cei ce-au dobândit plânsul întru simţirea inimii şi-au urât însăşi viaţa lor ca una ce e plină de osteneală, pricinuitoare de lacrimi şi de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman.

ˇ        Când vedem la cei ce par să plângă după Dumnezeu mânie şi mândrie, să socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu căci “ce părtăşie are întunericul cu lumina?” (II Cor. 6,15)

ˇ        Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine, iar al celei adevărate este mângâierea. Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima topeşte toată întinăciunea văzută şi gândită.

ˇ        Părinţii afirmă că este greu a deosebi, mai ales la începători care sunt lacrimile adevărate, acest lucru fiind acoperit de multe obscurităţi şi aparenţe. Că ei spun că lacrimile pot să izvorască din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din lăudare, din slavă deşartă, din dragoste, etc. După ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, să căutăm a ne agonisi şi lacrimile curate şi sincere ale cugetării la moarte, deoarece în acestea nu se află nici înşelăciune nici mândrie, ci dimpotrivă, ele ne curăţă, ne sporesc dragostea faţă de Dumnezeu, ne spală de păcate şi ne eliberează de patimi.

ˇ        Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de curăţirea desăvârşită căci nu are crezare vinul stors de curând din teascuri.

ˇ        Cel ce călătoreşte în plânsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi, dar cel ce este într-o permanentă sărbătoare; poate tocmai de aceea bunul acela plângător a spus suspinând: “Scoate din temniţă sufletul meu.” (Psalmi 141,7) ca să se bucure în lumina Ta negrăită.

ˇ        Am văzut la unii plâns şi am văzut la alţii alt plâns din neputinţa plânsului. Aceştia deşi îl au, se simt ca şi cum nu-l au şi prin neştiinţa lor cea bună rămân nejefuiţi de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: “Domnul înţelepţeşte orbii”. (Psalmi 145,8)

ˇ        Precum văduva care şi-a pierdut bărbatul, având un fiu unul născut, îl are după Dumnezeu numai pe el spre mângâiere, aşa şi sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieşirii decât neplăcerile gâtlejului, (postul) şi lacrimile. Nu vor cânta unii ca aceştia niciodată, nici nu vor sălta în cântece de veselie căci ele sunt păgubitoare plânsului. Iar de vei încerca să chemi plânsul prin ele, el se va depărta şi mai mult de la tine căci plânsul este durerea îmbibată într-un suflet învăpăiat. El s-a făcut în mulţi înainte mergător al fericitei nepătimiri, făcând materia uşor de stăpânit curăţind-o şi subţiind-o.

ˇ        Lacrimile născute din amintirea morţii au născut frica, iar după frica ce naşte lipsa de frică, se iveşte bucuria.

ˇ        Unui osândit care şi-a primit sentinţa la moarte nu-i mai arde să privească spectacole de teatru. Cel ce plânge cu adevărat, nu va mai lua seama vreodată la desfătare, mărire, mânie ori la furie. Plânsul constituie durerea profundă a sufletului ce s-a pocăit, care adaugă zilnic durere peste durere, fiind ca şi femeia în durerile naşterii.

ˇ        Plânsul neîncetat naşte obişnuinţa (dispoziţia permanentă a sufletului) trecând apoi la simţirea inimii şi cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtuţile pe care le practicăm, ele sunt zadarnice, false şi trecătoare dacă nu dobândim inimă îndurerată.

ˇ        Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor şi sunt altele care nasc în ele (în izvoarele lacrimilor) noroi şi şerpi. Datorită celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale; datorită celorlalte a căzut diavolul din cer. (Materiile care usucă în noi izvoarele sunt vinul, stăpânirea şi cinstirea fără de măsură, căci acestea două din urmă înalţă cugetul prin care a căzut şi diavolul.)

ˇ        De multe ori însăşi pustietăţile aspre şi deprimante sau austeritatea chiliei să îndemne mintea noastră la străpungere. Să te încredinţeze despre aceasta Iisus, Ilie şi Ioan, care se rugau în singurătate. (Şi locul ajută mult şi înlesneşte lucrarea virtuţii.)

ˇ        De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul, dar este de mirare că un singur cuvânt l-a adus iarăşi.

ˇ        Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, ori că n-am fost văzători; dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns!

ˇ        A fost a şaptea treaptă: cel ce s-a învrednicit de ea să mă ajute şi pe mine, căci şi el a fost ajutat să spele prin aceasta petele acestui veac.

ˇ        Unul din mijloacele de penitenţă, înainte, era şi petrecerea în preajma gunoaielor urât mirositoare cf. Iov.

ˇ        Nimeni vieţuind în păcate să nu deznădăjduiască de sine, ştiind că plugăria schimbă soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.

ˇ        Există o deznădejde din mulţimea de păcate, din povara conştiinţe, a întristării de nesuportat şi din pricina copleşirii sufletului din pricina mulţimii rănilor, şi o scufundare a lui în adâncul deznădejdii sub greutatea acestora. Şi există o deznădejde care ni se întâmplă din mândrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră. Cine ia seama, va afla în aceştia această stare: cel dintâi se predă pe sine nepăsării, cel ce-al doilea nu mai are nădejde în nevoinţă, ambele fiind vătămătoare, pentru că pe unul obişnuieşte să-l tămăduiască înfrânarea şi buna nădejde, iar pe al doilea smerenia şi neosîndirea celorlalţi.