Cele 225 de capete teologice si practice Ale celui intre sfinti pĂÂrintelui nostru Simeon Noul Teolo :: Simeon Noul Teolog

versiune cu diacritice - aici
Cele 225 de capete teologice si practice Ale celui intre sfinti părintelui nostru Simeon Noul Teolog egumenul Minăstirii sfintul Mamas de Xirokerkos, una sută capete făptuitoare si de Dumnezeu cuvintătoare (practice si teologice).

1. Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeste, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce inteleg duhov-niceste este pretutindeni ; căci e de fată, fiind in toate si in afară de toate. El este in toate si aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mintuirea Lui e departe de cei păcătosi (Ps. CXVIII, 155).

2. Amintirea lui Hristos luminează mintea si alungă dracii. Lumina Sfintei Treimi, strălucind in inima curată, o desparte pe aceasta de lume si pe cel părtas de ea il face să se umple incă de aici, pe cit e cu putintă credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, desi este incă ascuns sub acope-rămintul trupului.

3. Dacă, după trecerea celor văzute, nu mai este nimic altceva decit numai Dumnezeu, Care este si va fi, fără indoială, cei ce se impărtăsesc cu imbelsugare de harul Lui in lumea aceasta, chiar dacă sint incă pe pă-mint, s-au unit in cea mai mare măsură cu veacul viitor, măcar că suspină incă impovărati de umbra si de greutatea lor.

4. Domnul nu fericeste pe cei ce invată numai, ci pe cei ce s-au invrednicit mai intii, prin lucrarea poruncilor, să vadă si privesc in ei insisi lumina Duhului ce luminează si scinteiază. Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoasterea si lucrarea ei, cele despre care vorbesc si asa invată pe altii. E de trebuintă, asadar, ca cei ce vor să invete pe altii să fie ridicati mai intii ei insisi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu le cunosc, să piardă, prin rătăcire, pe cei ce se incred in ei si pe ei insisi.

5. Cel ce nu se teme de Domnul nu crede că există Dumnezeu (Ps. XIII, 1). Dar cel ce crede că există se teme de El si păzeste poruncile Lui. Iar cel ce zice că se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este (1 Ioan II, 4) si frica de Dumnezeu nu este intr-insul. Căci unde este frica de Dumnezeu, e si păzirea poruncilor (Ps. CXI, 1, 4). Iar nefiind aceasta intru noi, si nici păzirea poruncilor, nu ne deosebim intru nimic de păgini si de necredinciosi.

6. Credinta si frica de Dumnezeu si păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curătirii noastre. Căci in măsura in care ne curătim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El si inaintind ne mutăm, asa-zicind, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvintul Lui : "Cel ce are poruncile Mele si le păzeste pe ele, acela este cel ce Mă iubeste" (Ioan XIV, 21). Si asa adăugăm nevointe peste nevointe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar intimplindu-se aceasta, El insusi ne iubeste, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeste si Tatăl Său la fel, venind inainte Duhul, Care impodobeste casa noastră, ca prin intilnirea ipostasurilor in noi, să ne facem locas al Tatălui si al Fiului si al Sfin-tului Duh 18.

7. Sălăsluirea, intru curătie cunoscută si simtită, a Dumnezirii celei in trei Ipostasuri in cei desăvirsiti nu e. implinirea dorintei, ci mai degrabă inceput si cauză a unei dorinte mai puternice 19. Căci din acel moment, ea nu mai lasă pe cel ce a primit-o să se potolească, ci tinindu-1 aprins pururea ca de un foc, il impinge să se ridice spre flacăra unei dorinte si mai dumnezeiesti. Căci neputind mintea să afle o margine si un sfirsit al Celui dorit, nu poate pune nici dorintei si iubirii sale vreo margine, ci silindu-se să atingă si să dobindească capătul fără sfirsit, poartă in sine pururea dorinta ne-sfirsită si iubirea nesăturată20.

8. Cel ce a ajuns la acest capăt nu socoteste că a aflat inceputul dorintei sau al iubirii lui Dumnezeu in sine, ci socoteste că nu iubeste incă pe Dumnezeu, in-trucit n-a putut ajunge să cuprindă plinătatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmă dintre toti cei ce se tem de Dumnezeu, se socoteste din tot sufletul nevrednic chiar si de mintuirea impreună cu ceilalti credinciosi21.

9. "Toate sint cu putintă celui ce crede" (Marcu IX, 23). Căci Credinta se socoteste in loc de dreptate (Rom. IV, 9). "Că sfirsitul legii este Hristos" (Rom. X, 4). Iar credinta in El indreptează si desăvirseste pe cel ce crede. Căci credinta in Hristos, socotindu-se in locul faptelor legii si fiind intărită si arătindu-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credinciosi părtasi de viata cea vesnică in Hristos insusi22.

10. Credinta23 este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui si să credem că moartea aceasta este pricina vietii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogătie, neinsemnătatea si umilirea, ca slavă si cinste adevărată ; iar cind nu avem nimic, să credem că stăpinim toate (2 Cor. VI, 10), mai bine-zis că am dobindit bogătia cunostintei lui Hristos cea nepă-trunsă (Efes. III, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca tărină si fum.

11. Credinta in Hristos ne dă puterea nu numai să dispretuim plăcerile vietii, ci si să suportăm si să răb-dăm toată ispita care vine asupra noastră prin intristări, necazuri si nenorociri, pină va vrea si ne va cerceta pe noi Dumnezeu. "Căci răbdind, zice, am asteptat pe Domnul, si a luat aminte la mine" (Ps. XXXIX, 1).

12. Cei ce-si pun părintii, in vreo privintă, mai presus de porunca lui Dumnezeu, nu au dobindit credinta in Hristos. Ei, desigur, sint judecati si de constiinta lor, dacă au o constiintă vie a necredintei lor24. Căci e pro-

priu credinciosilor să nu calce in nici o privintă porunca Marelui Dumnezeu si Mintuitorului nostru Iisus Hristos.

13. Credinta in Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naste dorinta după cele bune si frica de chinuri. Iar dorinta celor mai inalte si frica de chinuri, aduce păzirea intocmai a poruncilor. Păzirea intocmai a poruncilor invată pe crestini să-si cunoască neputinta lor. Iar cunoasterea neputintei noastre adevărate naste aducerea aminte de moarte. Cel ce si-a făcut-o pe aceasta insotitoare de viată va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după iesirea si plecarea din viata aceasta. Iar cel ce se străduieste să cunoască cele viitoare e dator, intii de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce e stăpinit de im-pătimirea fată de acestea, pină la cel mai neinsemnat lucru, nu poate dobindi cunostinta desăvirsită a acelora. Iar dacă prin bunăvointa lui Dumnezeu va gusta putin din ea, de nu va părăsi degrabă cele de care si in care este tinut prin impătimire si nu se va preda in intregime acestei cunostinte, nemaiprimind să cugete de bunăvoie la nimic altceva afară de ea, se va lua de la el si această cunostintă pe care socoteste că o are (Luca XIX, 26).

14. Lepădarea de lume si retragerea desăvirsită, insotită de instrăinarea de toate mijloacele, obisnuintele, socotintele si de persoanele din viată, si lepădarea de trup si de voie se fac pricină de mare folos celui ce s-a lepădat in scurtă vreme asa de fierbinte.

15. Dacă fugi de lume, ia seama să nu dai sufletului mingiieri la inceput si să o cercetezi pe aceasta, chiar dacă te silesc să faci aceasta toate rudeniile si toti prietenii. Căci pe ei ii indeamnă la aceasta demonii pentru a stinge căldura inimii tale. Chiar dacă nu-ti vor putea impiedica cu desăvirsire hotărirea, ei o vor face cu sigurantă mai moale si mai slabă.

16. Cind te vei afla fată de toate dulcetile vietii cu suflet bărbătesc si neinduplecat, demonii induiosează rudeniile si le fac să plingă si să se jelească in fata ta pentru tine. Că acesta este adevărul, vei cunoaste dacă tu vei răminea neclintit si in fata acestei ispite. Căci ii vei vedea pe aceia aprinzindu-se deodată de minie si de ură impotriva ta si depărtindu-se de tine ca de un dusman, nemaivrind să te vadă.

17. Văzind supărarea ce s-a iscat pentru tine in părinti, frati si prieteni, să rizi de dracul care a pus la cale să se facă acestea impotriva ta ; si cu frică si sirguintă multă,retrage-te si roagă pe Dumnezeu cu stăruintă ca să ajungi degrabă la limanul Bunului Părinte, la Care ajungind sufletul tău ostenit si impovărat, El il va odihni. Căci multe pricini de primejdii si de ultimă pierzanie cuprinde marea vietii.

18. Cel ce vrea să urască ispitele lumii e dator să iubească pe Dumnezeu din tot sufletul si să-si aducă pururea aminte de El. Căci nimic altceva nu ajută, ca acestea, să părăsesti toate cu bucurie si să te intorci de la ele ca de la niste gunoaie.

19. Nu vrei să mai rămii in lume pentru pricini bine-cuvintate sau neintemeiate, ci indată ce ai fost chemat, ascultă degrabă. Căci de nimic altceva nu se veseleste Dumnezeu asa de mult ca de repeziciunea noastră25. Fiindcă mai mare este ascultarea imediată cu sărăcie, decit intirzierea cu multime de bunuri26.

20. Dacă lumea si cele din lume trec toate, iar Dumnezeu este singur nestricăcios si nemuritor, bucu-rati-vă toti citi ati părăsit pentru El cele stricăcioase. Iar stricăcioase sint nu numai bogătia si banii, ci si toată plăcerea si bucuria de păcat este stricăciune. Numai poruncile lui Dumnezeu sint lumină si viată. De toti sint numite asa.

21. Dacă ai primit, frate, flacăra si alergind ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un părinte duhovnicesc, de vei fi indemnat de el, sau de fratii care se nevoiesc impreună cu tine, să te folosesti de băi sau de mincăruri, sau de alte mingiieri pentru intărire, să primesti acestea. Dar fii totdeauna pregătit pentru post, pentru pătimire, pentru infrinarea cea mai deplină. Că de vei fi indemnat de părintele tău intru Domnul să te impărtăsesti de mingiieri, să te afli ascultător aceluia, ca voia ta să nu o faci nici in aceasta. Iar de nu, rabdă cu bucurie cele ce ai vrut să le faci de bunăvoie, folosindu-te sufleteste. Căci păzind aceasta, vei fi pururea intru toate postind si infrinindu-te si ca unul ce te-ai lepădat cu voia intru totul. Ba nu numai atit, ci vei păstra nestinsă si flacăra aflătoare in inima ta, care te sileste să dispre-tuiesti toate.

22. Cind dracii vor face toate din partea lor si nu ne vor putea clinti sau impiedica de la tinta noastră cea după Dumnezeu, se vor furisa in cei ce fătăresc evlavia si vor incerca să impiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai intii miscati, chipurile, de dragoste si de compătimire, acestia ii vor indemna pe cei ce se nevoiesc, să se odihnească spre a nu slăbi trupul si a cădea in lince-zeală. Pe urmă ii atrag la intilniri fără folos, făcindu-i să-si piardă zilele in ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc si se va potrivi lor, se vor intoarce si vor ride de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va păzi pe sine străin de toate, cu mintea adunată si infrinată in toate, se vor aprinde de pizmă si vor face totul pină ce il vor alunga si din obste. Căci nu suferă slava desartă cea necinstită să vadă in fata ei smerenia, lăudată.

23. Iubitorul de slavă desartă sufere cind vede pe cel smerit la cuget vărsind lacrimi si folosindu-se indoit, ca unul ce-si face pe Dumnezeu milostiv prin ele si ii sileste pe oameni să-1 laude fără voie.

24. Odată ce te-ai predat pe tine intreg părintelui tău duhovnicesc, să stii că esti ca un străin fată de toate care te atrag in afară : oameni, lucruri si bani. Fără de el nimic să nu voiesti să faci ori să implinesti in privinta acestora. Dar nici să nu ceri de la el vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ti va porunci el insusi, din propria socotintă, să iei ceva, sau nu-ti va da el cu miinile sale.

25. Să nu dai milostenie fără voia părintelui tău după Dumnezeu, din bunurile ce i-ai adus. Dar nici prin mijlocitor să nu voiesti să iei ceva din ele, fără voia lui. Căci e mai bine să fii sărac si străin si să asculti, decit să risipesti bani si să dai celor lipsiti, cind te afli incepător. Predă toate cu credintă nestirbită hotăririi părintelui duhovnicesc, ca in mina lui Dumnezeu.

26. Să nu ceri si să nu iei nici un pahar cu apă, chiar de s-ar intimpla să arzi, pină ce nu te va indemna, miscat de la sine, părintele tău duhovnicesc. Stringe-te pe tine si constringe-te in toate, incredintindu-te si zi-cind in gind : "Dacă Dumnezeu vrea si esti vrednic să bei, va descoperi părintelui tău, si acesta iti va zice tie : bea". Si atunci bea cu constiinta curată, chiar de e la vreme nepotrivită.

27. Cel ce a cercat folosul duhovnicesc si a dobindit credintă nemincinoasă, luind pe Dumnezeu ca martor al adevărului, si-a zis : "Mi-am pus in mine gindul să nu cer părintelui meu nici să măninc, nici să beau, sau să mă impărtăsesc de ceva fără el, pină ce nu-i va da de stire Dumnezeu si imi va porunci mie. Si făcind asa, niciodată, zice, n-am fost impiedicat de la scopul meu".

28. Cel ce a dobindit credintă neindoielnică fată de părintele său după Dumnezeu, privindu-1 pe el, socoteste că priveste pe Hristos insusi ; si fiind cu el sau urmind lui, crede cu tărie, că este cu Hristos sau urmează Lui. Unul ca acesta nu va pofti niciodată să vorbească cu altcineva. Nu va pune vreunul din lucrurile lumii mai presus de amintirea si de dragostea lui. Căci ce este mai mare si mai de folos in viata de fată si in cea viitoare decit a fi cu Hristos ? Si ce este mai frumos si mai dulce ca vederea Lui ? Iar dacă se invredniceste si de grăirea Lui, scoate din aceasta, cu sirguintă, viată vesnică.

29. Cel ce iubeste din simtire lăuntrică pe cei ca-re-1 vorbesc de rău, sau il nedreptătesc, sau il urăsc si-1 păgubesc, si se roagă pentru ei (Matei V, 44), ajunge in scurtă vreme la o mare sporire. Căci făcind aceasta intru simtirea inimii, isi coboară socotinta in adinc de smerenie si in izvoare de lacrimi, in care se scufundă cele trei părti ale sufletului27. Acela urcă mintea in cerul nepătimirii si o face văzătoare si, prin gustarea bunătătii de acolo, ajunge de socoteste toate ale vietii de aici, gunoaie. Si insăsi mincarea si hrana n-o mai primeste cu plăcere si des.

30. Credintă28 neindoielnică dovedeste cel ce cinsteste cu evlavie ca sfint pină si locul in care vietuieste călăuzitorul si părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte in miini să-1 pună pe capul său si unge cu el pieptul său, ca si cu un leac curătitor al patimilor si al păcatelor sale. Iar de el nu indrăzneste să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperă-mint al lui fără voia sa ; dar atingind ceva din ceea ce-i apartine aceluia, o face aceasta cu frică si cu respect, so-eotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea si de slujirea lui, ci si de intrarea in chilia lui.

31. Se leapădă multi de viata aceasta si de lucru rile vietii, dar putini se leapădă si de voile lor. Bine spune despre acestia si cuvintul dumnezeiesc : -"Multi chemati, dar putini alesi" (Matei XX, 14).

32. Cind sezi la masă cu toată obstea si toate ti se infătisează ochilor mintii ca o umbră si nu mai simti dulceata mincărurilor, ci sufletul intreg iti este uimit si plin de lacrimi, cunoaste că harul lui Dumnezeu ti le arată acestea astfel, pentru multa ta smerenie din frică, ca văzind făpturile lui Dumnezeu si cunoscind slăbiciu nea celor supuse simturilor, să-ti aduni frica ta spre iubirea celor cunoscute cu mintea. Aceasta este cunos tinta duhovnicească, de care auzi vorbindu-se, care se află la mijloc intre frică si iubire si trage pe om pe ne simtite si fără primejdie de la cea dintii la cea de a doua29.

33. Nu poate dobindi cineva altfel iubirea desăvir- sită si neclintită de Dumnezeu decit pe măsura cunos tintei duhovnicesti30. Iar aceasta creste cite putin prin nevointa de fiecare zi cu fapta sufletului. Aceasta sti- ind-o apostolul a spus : "Din măretia si frumusetea zi dirilor se cunoaste, prin asemănare, Făcătorul"31.

34. Nimeni nu poate cunoaste cum se cuvine, cu ochii sensibili, mărimea cerului si lătimea pămintului si ratiunile tuturor celorlalte. Căci cum va putea cineva intelege cu ochii trupului cele ce intrec mintea si intelegerea ? Numai mintea curătită de ginduri32 si eliberată de prejudecăti si luminată de mintea si de harul lui Dumnezeu va putea incerca cum se cuvine, după măsura luminării primite, să contemple făpturile.

35. Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili de- cit in locul acela unde aprindem lumina unui sfesnic, iar toată lumea cealaltă rămine pentru noi o noapte intune coasă, la fel celor ce dorm in noaptea păcatelor, Bunul Stăpin li se face o lumină mică, măcar că, Dumnezeu fi ind, rămine tuturor necuprins, crutind neputinta noas tră. Si atunci deschizindu-si omul ochii mintii si privind firea celor ce sint, cum n-a mai privit niciodată, se um ple de uimire si-1 podidesc, fără să vrea si fără durere, lacrimile, prin care se curăteste cu al doilea botezS3, cu botezul acela de care zice Domnul in Evanghelie : "De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va intra in impărătia cerurilor" (Ioan III, 5) ; si iarăsi : "De nu se va naste cineva de sus"- (Ioan III, 7). Spunind "de sus"-, a dat să se inteleagă nasterea din Duh.

36. Primul Botez are apa care preinchipuieste lacri mile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este insusi adevărulS4.

37. Nevoitorul35 trebuie să se sirguiască să fie liber. El trebuie să se depărteze nu numai de faptele rele, ci si de ginduri si de intelesuri contrare si să petreacă pu rurea in cugetări folositoare de suflet si duhovnicesti, ca astfel să rămină fără griji pentru cele ale vietii pă-mintesti.

38. Cel ce si-a dezbrăcat intreg trupul său, dacă-si are ochii acoperiti cu vreun văl si nu vrea să-1 ridice si să-1 lepede, nu poate vedea lumina numai cu cealaltă parte dezvelită a trupului. Asa si cel ce a dispretuit toa te celelalte lucruri si avutii si s-a izbăvit de patimile in sesi, de nu-si va elibera ochiul sufletului de aducerile aminte lumesti si de intelesurile cele rele, nu va vedea vreodată lumina intelegerii, pe Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

39. Precum este acoperămintul asezat peste ochi, asa sint gindurile lumesti si amintirile vietii asezate pe minte sau pe ochiul sufletului. Cită vreme deci vor fi lăsate acolo, nu vom vedea. Dar cind vor fi ridicate prin aducerea aminte de moarte, vom vedea limpede lumina cea adevărată "care luminează pe tot omul ce vine in lume" (Ioan I, 9).

40. Cel ce e orb din nastere nu va cunoaste, nici nu va crede puterea celor din Scriptură ; dar cel ce s-a in vrednicit vreodată să vadă va mărturisi că cele zise sint adevărate.

41. Cel ce vede cu ochii trupesti stie cind e noapte si cind e zi. Dar orbul nu stie de nici una. Asemenea si cel ce vede duhovniceste si priveste cu ochii mintii, da că, după ce a văzut lumina cea adevărată si neapropiată, se intoarce din nepăsare la orbirea de mai inainte si se va lipsi de lumină, simte cu bună simtire lipsa aceleia, si-si dă seama din ce cauză i s-a intimplat aceasta. Dar cel ce este orb din nastere nu stie nimic despre acestea, nici din experientă, nici din lucrarea de fată, dacă nu prinde ceva prin auz, aflind astfel despre cele ce nu le-a văzut niciodată. El va povesti altora despre cele ce a auzit, fără să stie nici el, nici auzitorii, despre ce lucru grăiesc intre ei. 42. Este cu neputintă să umpli si trupul cu min- căruri pe nesăturate, dar să te indulcesti si duhovniceste de bunătatea cea cunoscută cu mintea si dumnezeiască. Căci pe cit isi va sluji cineva mai mult pintecele, pe atita se va lipsi pe sine mai mult de acea bunătate. Si pe cit isi va asupri mai mult trupul, pe atita se va umplea mai mult de hrana si de mingiierea duhovnicească.

43. Să părăsim toate cele de pe pămint, nu numai bogătia si aurul si celelalte mijloace ale acestei vieti, ci si pofta fată de ele să o alungăm cu desăvirsire din sufle tele noastre. Să urim nu numai plăcerile trupului, ci si miscările nerationale (animalice) ale lui, si să ne sirguim să-1 mortificăm prin osteneli. Căci prin el se lucrează cele ale poftei si sint aduse la faptă. Cită vreme este viu acesta, sufletul nostru va fi numaidecit mort si greu de urnit, sau cu totul de neurnit spre oricare poruncă dumnezeiascăS6.

44. Precum flacăra focului se ridică neincetat spre inăltime, mai ales dacă intorci materia care intretine fo cul, asa si inima celui iubitor de slavă desartă nu se poate smeri, ci cind ii spui cele de folos pentru el, se inaltă si mai mult. Căci mustrat sau sfătuit, el se impo triveste cu minie, iar lăudat si lingusit, se inaltă in chip păcătos.

45. Omul care este obisnuit să se impotrivească isi este siesi o sabie cu două tăisuri, ucigindu-si sufletul fără să stie si instrăinindu-1 de viata vesnică.

46. Cel ce se impotriveste in cuvint, este asemenea celui ce se predă pe sine cu voia dusmanilor impăratului. Căci contrazicerea este o cursă si are ca momeală apă rarea, prin care fiind amăgiti, inghitim undita păcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbă si de gitlej de către duhurile răutătii, care aci il ridică la culmea mindriei, aci il prăvălesc in prăpastia păcatului, ca să fie apoi dus la judecată cu cei căzuti din cer.

47. Cel ce e dispretuit si batjocorit si sufere din cau za aceasta mult in inima sa, să cunoască din aceasta că poartă la sin sarpele cel vechi. De va răbda deci in tă cere, sau va răspunde cu multă smerenie, 1-a făcut pe acesta neputincios si i-a slăbit strinsoarea. Iar de va răs punde impotrivă cu acreală, sau va grăi cu semetie, a dat putere sarpelui să-si verse veninul in inima sa si să-i roadă cu cruzime cele dinlăuntru ale sale. Prin aceasta il va face de fiecare dată mai puternic, dindu-i spre min- care, indreptarea sa spre cele bune si puterea nenoroci tului său suflet. Aceasta il va face să trăiască de aci ina inte in păcat, si să fie mort cu totul pentru dreptate.

48. De voiesti să te lepezi de toate si să te deprinzi cu vietuirea evanghelică, să nu te dai in seama unui in vătător neincercat sau pătimas, ca nu cumva in loc de petrecerea evanghelică, să o inveti pe cea drăcească. Fiindcă invătăturile bune sint de la invătătorii buni ; iar cele rele, de la cei răi. Căci, desigur, din seminte rele, ies roade rele.

49. Induplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni si cu la crimi, ca să-ti trimită un călăuzitor nepătimas si sfint. Dar cercetează si tu dumnezeiestile Scripturi si mai ales scrierile cu invătături despre lucrare ale sfintilor pă rinti, ca punindu-le alăturea de cele invătate si făptuite de invătătorul si inaintestătătorul tău, să le poti vedea si intelege pe acestea ca intr-o oglindă, si pe cele ce con- glăsuiesc cu Scripturile să le iei in inimă si să le stăpi- nesti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase si străine să le dai la o parte si să le lepezi, ca să nu rătăcesti. Căci să stii că in zilele acestea multi s-au făcut dascăli mincinosi si inselători.

50. Tot cel ce nu vede, dar se incumetă să călăuzeas că pe altii, e un inselător si duce pe cei ce-1 urmează in prăpastia pierzaniei, după cuvintul Domnului : -"Orbul de va călăuzi pe orb, amindoi vor cădea in groapă" (Ma tei XV, 14).

51. Orbul, fată de Cel Unul, e orb in intregime fată de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se retine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind in afară de cele văzute. Fiind astfel in Unul, le vede pe toate. Si fiind in toate, nu vede nimic din toate37.

52. Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede si pe sine si pe toti si pe toate. Dar fiind ascuns in toate, nu priveste la nimic din toate38.

53. Cel ce nu a imbrăcat chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Omului ceresc si Dumnezeu, peste omul rational si mintal, cu bună simtire si intru cunostintă, e incă numai singe si carne. El nu poate primi simtirea slavei duhovnicesti prin cuvint (ratiune), precum nici cei orbi din nastere nu pot cunoaste numai prin cuvint (ra tiune) lumina soarelui39.

54. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pu terea celor zise, ca unul ce poartă chipul celui ceresc (1 Cor. XV, 49)40, si a urcat la bărbatul desăvirsit, al plinătătii lui Hristos (Efes. IV, 13). Si fiind asa, poate să si călăuzească bine, in calea poruncilor lui Dumnezeu, turma lui Dumnezeu. Dar cel ce nu cunoaste astfel si e altfel, e vădit că nu are nici simturile sufletului deschise si sănătoase41. Acestuia mai bine ii va fi să fie călăuzit, decit să călăuzească cu primejdie.

55. Cel ce priveste la invătătorul si povătuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-1 contrazică. Iar dacă isi inchipuie si zice că le poate impăca pe amindouă aces tea, să stie că s-a rătăcit. Căci nu stie ce simtămint au cei ai lui Dumnezeu fată de Dumnezeu.

56. Cel ce crede că viata si moartea sa este in mina păstorului său, nu-1 va contrazice niciodată. Iar necu noasterea acestui lucru naste contrazicerea, care pricinu- ieste moartea spirituală si vesnică.

57. inainte ca cel osindit să primească sentinta, i se dă putinta de apărare, ca să spună judecătorului despre cele ce a făcut. Dar după arătarea celor făcute si după sentinta judecătorului, nu mai poate contrazice in nici un lucru mic sau mare pe cei rinduiti să aplice osinda.

58. inainte de a se infătisa monahul la această jude cată si de a descoperi cele din lăuntrul său, poate ii mai este ingăduit să ridice contraziceri in unele lucruri, pen tru că nu sint cunoscute, iar in altele cu inchipuirea că le poate ascunde. Dar după descoperirea gindurilor si după arătarea vădită a lor, nu-i mai este ingăduit să contrazică pe judecătorul si stăpinitorul său după Dumnezeu, pină la moarte. Căci monahul, infătisindu-se la inceput la această judecată si dezvăluindu-si cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la inceput, dacă a do-bindit oarecare cunostintă, că e vrednic de nenumărate morti; dar crede că prin ascultarea si smerenia sa, se va izbăvi de toate pedepsele si chinurile, dacă cunoaste cu adevărat puterea tainei.

59. Cel ce păzeste acestea nesterse in cugetul său nu se va impotrivi niciodată in inima sa cind va fi cer tat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade in ase menea rele, adică in contrazicere si necredintă fată de părintele si invătătorul său duhovnicesc, se rostogoleste jalnic in fundul si in prăpastia iadului (Prov. IX, 18), incă trăind; si se face casă satanei si a intregii lui puteri necurate, ca un fiu al neascultării si al pierzaniei (Efes. II, 2 ; Ioan XVII, 12).

60. Te indemn pe tine, care esti fiu al ascultării, ca să intorci aceste indemnuri necontenit in cugetul tău si să lupti cu toată sirguinta, ca să nu te cobori in relele amintite ale iadului, ci să te rogi fierbinte, in fiecare zi, lui Dumnezeu : "Dumnezeule si Doamne al tuturor, Cel ce ai stăpinirea peste toată suflarea si tot sufletul ; Cel ce singur mă poti tămădui, ascultă rugăciunea mea, a nevrednicului, si răpune pe dracul ce se află cuibărit in mine, omorindu-1 prin venirea Preasfintului Tău Duh42; si pe mine, cel ce sint sărac si gol de toată virtutea, in- vredniceste-mă să cad cu lacrimi la picioarele sfintului meu părinte. Si atrage sufletul lui sfint la milostivirea fată de mine, ca să mă miluiască. Dăruieste, Doamne, smerenie inimii mele, si ginduri cuvioase, păcătosului, care-ti făgăduieste să se pocăiască. Nu părăsi pină la sfir- sit sufletul meu care Ti s-a supus odată si Ti s-a măr turisit si Te-a ales pe Tine, in locul intregii lumi. Căci .stii, Doamne, că vreau să mă mintuiesc, măcar că deprinderea mea cea rea imi stă piedică. Dar toate cite sint oamenilor cu neputintă, Tie iti sint cu putintă, Doamne"-43.

61. Cei ce au pus temelie bună, cu frică si cu cutre mur, credintei si nădejdii, in curtea evlaviei, si si-au re zemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultării de pă rintii duhovnicesti, socotind cele poruncite de ei, ca iesite din gura lui Dumnezeu, si zidindu-le pe acestea fără so văire pe temelia aceasta a ascultării intru smerenia sufle tului, izbutesc indată să implinească această mare si primă faptă : să se lepede de ei insisi. Căci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infăptuieste nu numai lepădarea de sufletul său, ci si răstignirea fată de toată lumea44.

62. Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pină la moarte, se mi nunează ingerii45. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemănindu-se Fiului lui Dum nezeu, Care a implinit ascultarea de Părintele Său pină la moarte, iar moartea, pe cruce (Filip. II, 4-11).

63. Frămintarea multă si la vreme nepotrivită intu necă si tulbură cugetarea si scoate din suflet rugăciu nea curată si căinta. Pe de altă parte, aduce oboseală in inimă si prin aceasta, inăsprire si invirtosare. Iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei du hovnicesti.

64. Ti se poate intimpla uneori, monahule, să afli rivnă si dor mare de desăvirsire in sufletul tău, incit să doresti să implinesti toată porunca lui Dumnezeu si să nu cazi nici măcar in păcatul unui cuvint desert (Matei XII, 37), ca să nu rămii in urma niciunuia din sfintii de odinioară in faptă, in cunostintă si vedere. Dar te vezi totodată impiedicat de cel ce seamănă neghina descurajării si nu te lasă să ajungi la o asemenea inăltime a sfinteniei, prin aceea eă-ti strecoară astfel de ginduri si-ti zice : "iti este cu neputintă să te mintuiesti in mijlocul lumii si să păzesti fără stirbire toate poruncile lui Dumnezeu". Atunci asează-te singur intr-un colt, strin-ge-te in tine insuti si adună-ti gindul tău si dă un sfat bun sufletului tău si zi-i : "De ce esti intristat suflete al meu si de ce mă tulburi ? Nădăjduieste in Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui. Căci mintuirea persoanei mele nu sint faptele mele, ci Dumnezeul meu. "Căci cine se va indrepta din faptele legii (Gal. II, 16) ? Nu se va indrepta inaintea Ta nici un vietuitor" (Ps. CXLI, 2). Ci nădăjduiesc să mă mintuiesc in dar, din credinta Dumnezeului meu, prin mila Sa negrăită. Mergi inapoia mea satano ! Domnului Dumnezeului meu mă inchin (Matei IV, 10) si Lui ii slujesc din tineretile mele, Celui ce poate să mă mintuiască numai cu mila Sa. Depărtează-te deci de la mine ! Dumnezeu, Cel ce m-a făcut pe mine după chipul si asemănarea Sa, te va zdrobi pe tine".

65. Dumnezeu nu cere de la noi oamenii altceva, decit numai să nu păcătuim. Iar acesta nu este lucrul legii, ci paza neslăbită a chipului si a cinstei noastre de sus. Stind in acestea potrivit cu firea, si purtind haina strălucită a Duhului, răminem in Dumnezeu si Dumnezeu in noi, fiind dumnezei si fii ai lui Dumnezeu prin infiere, insemnati cu lumina cunostintei de Dumnezeu46. 66. Trindăvia si greutatea trupului, născute in suflet din lene si negrijă, ne depărtează de la canonul obisnuit si aduc in cugetare intuneric si descurajare47. Prin aceas ta se ivesc in inimă ginduri de frică si de hulire, incit cel ispitit de dracul trindăviei nu mai poate nici măcar să mai intre in locul obisnuit al rugăciunii *8, ci ii este lene si pregetă si gindeste lucruri nebunesti impotriva Făcă torului a toate49. Cunoscind deci pricina si izvorul de unde ti-au venit acestea, intră cu sirguintă in locul obis nuit al rugăciunii tale si căzind la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu suspine, intru durere si lacrimi, cerind izbăvirea de povara trindăviei si a gin- durilor rele ; si ti se va da degrabă tie, celui ce bati si stăruiesti cu osteneală, izbăvirea de acestea.

67. Cel ce a dobindit inima curată, a biruit frica5e. Iar cel ce se curăteste incă, aci o biruie, aci e biruit de ea. Dar cel ce nu luptă nicidecum, sau nu simte deloc că e prieten al patimilor si al dracilor si deci mai adaugă la boala slavei desarte si boala inchipuirii de sine, soco tind că este ceva fără să fie nimic, sau e robul si prada fricii, tremurind ca un prunc cu cugetul si avind frică acolo unde nu este frică pentru cei ce se tem de Domnul51.

68. Cel ce se teme de Domnul nu are frică de asal tul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintările oamenilor răi. Fiind in intregime ca o flacără sau ca un foc arzător, ce străbate zi si noapte de jur-imprejur locurile ascunse si intunecoase, pune dracii pe fugă. Căci fug mai degrabă aceia de el decit el de aceia, ca să nu fie arsi de flacăra invăpăiată a focului dumnezeiesc ce tisneste din el52.

69. Cel ce umblă in frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece in mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are in lăuntrul său frica de Dumnezeu si poartă arma nebiruită a credintei, cu care poate să le implinească pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputintă celor multi. El petrece ca un urias in mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind in mijlocul dinilor si al vulpilor, increzindu-se in Domnul. Cu tăria cugetului său ii loveste pe ei si in- spăimintă inimile lor, invirtind cuvintul intelepciunii, ca pe un toiag de fier5S.

70. Să nu te miri dacă, stăpinit de frică, tremuri te- mindu-te de toate. Căci esti incă nedesăvirsit si lipsit de tărie si te temi ca un prunc de mormoloci. Căci frica este o boală copilărească si vrednică de ris a sufletului iubi tor de slava desartă. Fată de acest drac să nu cauti să te folosesti de cuvinte si de contraziceri. Căci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremură si se clatină. Lăsindu-le pe acestea, smereste cu toată puterea gindi-rea ta si vei vedea cum dispare frica54.

71. Odată, cuprins fiind cineva de trindăvie, avea mintea slăbită si intunecată si sufletul molesit, incit putin mai trebuia ca să fie lipsit de intristarea inimii si să stingă in el flacăra duhului si să se umple toată casa tru pului său de fum55. Ba mai mult, se ivi in el o amorteală a tuturor mădularelor, care-1 ducea, din cauza moleselii, la un somn fără măsură, incit era silit să lipsească si de la slujbele obisnuite. El incercă să se impotrivească aces tora prin infrinare si veghere. Dar biruind somnul, inima lui se inăspri din mindrie si lipsindu-i de aici inainte in tristarea, se strecură in el frica. Cind o simti pe aceasta in sine, iesi din chilia sa la vreme nepotrivită si plecind la un loc retras si intunecat, stătu acolo si ridică miinile si se insemnă cu semnul crucii, iar ochiul sufletului si-1 inăltă spre Dumnezeu. Umilindu-si astfel putin gindirea, indată dracul fricii se depărta putin de la el. Dar dracul cumplit al slavei desarte, mai puternic decit el, ii fură gindul, vrind să-1 atragă si să-1 predea iarăsi dracului fricii. intelegind el aceasta, se miră si rugă fierbinte pe Dumnezeu să izbăvească sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.

72. Mare si anevoie de inteles socotesc că este pen tru toti această impreună-lucrare, răutate si uneltire a dracilor. Căci am cunoscut pe dracul fricii insotindu-se si lucrind impreună cu dracul trindăviei si pe acesta din urmă ajutindu-1 pe cel dintii si intărind lucrarea lui ; de asemenea, pe cel dintii sădind in suflet frica impreunată cu invirtosarea, iar pe al doilea intărind intunecarea, moleseala, invirtosarea si deznădejdea sufletului si a mintii. Trindăvia le este nevoitorilor o incercare menită să le pricinuiască smerenie.

73. Dracul trandăviei obisnuieste să războiască, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au inaintat in ru găciune, sau pe cei ce se sirguiesc cu ea. Căci nici un altul dintre ceilalti draci nu are putere impotriva aces tora. Acesta isi are puterea fie dintr-o ingăduintă de sus cu bun rost, fie, cum socotesc mai degrabă, isi ia pute rea impotriva noastră din niscai stări necuvenite ale tru pului 56. Iar ceea ce vreau să spun este aceasta : mincind mult si incărcindu-mi stomacul si adormind astfel prea sătul, această patimă a pus stăpinire pe mine si am fost biruit ; apoi infrinindu-mă iarăsi peste măsură, mi-am făcut mintea intunecată si anevoie de miscat si iarăsi am căzut in aceeasi patimă57. Citeoda-tă se intimplă insă aceasta celor ce se nevoiesc si din amestecarea aerului, despre care nu stiu să spun ceva sigur, sau din grosimea vintului de miazăzi.

74. Trindăvia este moartea sufletului si a mintii58. Dacă Dumnezeu i-ar ingădui să lucreze impotriva noas tră după puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mintui vreodată. Datoria noastră este să i ne impotrivim cu toată puterea ce ne este dată, dar stă in puterea lui Dumnezeu sa ne trezească in chip tainic si să ne arate in chip vădit biruitori ai ei. Căci e cu neputintă ca, mu rind cineva, să invie fără ajutorul Celui ce s-a inviat pe Sine din morti.

75. Cind mintea e furată de mindrie si se infundă in ea insăsi si-si inchipuie că este ceva p;rin sine insăsi fiindcă se nevoieste, harul care o luminează in chip ne- văzut se depărtează de la ea si, lăsind-o indată goală, ea isi dă seama repede de neputinta ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca niste ciini turbati si caută să o sfisie. Atunci nestiind ce să facă si neavind unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate să o mintuiască59.

76. Cel ce a iesit deplin din lume se socoteste pe sine ca fiind intr-un pustiu neumblat (Ps. LXI, 1) si plin de fiare. De aceea, cuprins de o frică negrăită si de un cutremur de nedescris, strigă către Dumnezeu, ca Iona din chit si din marea vietii ; ca Daniil din groapa leilor si a patimilor furioase ; ca cei trei tineri din cuptorul focului lăuntric al poftei arzătoare ; ca Manase din sta tuia de aramă a trupului acesta pămintesc si muritor. Iar Domnul auzindu-1 il izbăveste pe el din prăpastia ne- stiintei si a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca să nu le mai dorească pe acestea ; il izbăveste din groapa gindurilor rele ale poftei, care răpesc si rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil ; din atacurile pătimase ale focului care-i arde si ii slăbeste sufletul si-1 impinge cu sila spre fapte necuvenite, răcorindu-i sufletul cu rouă Sfintului Duh, ca pe israelitii aceia ; si de trupul acesta pămintesc si greu si preapătimas, păstrindu-1 ne injosit si nedoborit si făcindu-1 fiu al luminii si al zilei (1 Tes. V, 5) si invrednicindu-1 să guste invierea incă de aici60.

77. Sufletul care stăruie in alipirea la starea injo sită a trupului si iubeste plăcerile lui si tine la slava de la oameni, sau chiar dacă nu le caută pe acestea, e simtitor la adierea poftei, rămine cu totul nemiscat si greoi spre orice virtute si poruncă a lui Dumnezeu, ca unul ce e ingreuiat si inlăntuit cu putere de relele amintite. Dar cind, trezit de ostenelile nevointelor si de lacrimile pocăintei, scutură de la sine greutatea trupului si topeste in siroaiele lacrimilor cugetul trupesc si s-a ridicat mai presus de micimea celor văzute, se impărtăseste de lumina curată si se eliberează de patimile care il tiranizează. Atunci strigă si el indată ca proorocul, către Dumnezeu: "Rupt-ai sacul meu si m-ai incins cu veselie, ca să cunosc slava Ta si să nu mă mihnesc" (Ps. XXIX, 12-13).

78. Sfinta Scriptură ne dă să intelegem că sint trei locuri in care obisnuieste mintea să petreacă 61. Iar eu socotesc, mai degrabă, că sint două. Prin aceasta nu invăt ceva contrar Scripturii - să nu fie - ci pentru că nu număr intre inceput si sfirsit, mijlocul. De pildă, cel ce se mută dintr-un oras in altul si dintr-o tară in alta, nu va numi, pe drumul străbătut, celelalte orase si tări, chiar dacă ar vedea in cursul drumului multe si minunate lucruri. Poporul care se mută din Egipt in pămin-tul făgăduintei, si se asază in acesta, isi aminteste toate cele de pe drumul dintre ele si le descrie pe acestea tuturor, dar nu spune că s-a mutat de la prima cetate la a doua si de la a doua la a treia cetate sau tară, ci că s-a mutat de la robie la libertate, de la intuneric la lumină si din prinsoare a revenit in tara proprie. Tot asa mintea noastră, a oamenilor, obisnuieste să se mute de la impăti-mire la nepătimire, de la robia patimilor la libertatea duhului si de la inchipuirea contrară firii, pe care legea o numeste prinsoare, la inăltarea mai presus de fire62, de la marea agitată a vietii la starea senină cea din afara lumii, de la amărăciunea grijilor si supărărilor vietii la dulceata negrăită si la lipsa de grijă in privinta oricărui lucru pămintesc ; de la pofta, de la frămintarea si de la tulburarea cu privire la multe, la alipirea deplină si la dragostea fată de Cel Unul.

79. Mutarea mintii de la cele văzute la cele nevă zute si de la cele ce cad sub simturi la cele mai presus de simturi pricinuieste uitarea tuturor celor lăsate in urmă. Pe aceasta ei o numesc cu dreptate locul linistii, invrednicindu-se mintea să se inalte la el, nu va mai cobori iarăsi de acolo, ca Moise după cele 40 de zile si nopti petrecute pe munte, ci incredintindu-se că e bine acolo nu se va mai intoarce nicidecum spre cele de jos M. Ajuns incă de aici casa Treimii si el insusi in Treime, ca unul ce este in ea, se va sălăslui in impărătia cerurilor. Căci iubirea il va tine si nu-1 va lăsa să cadă64.

80. Nu numai cel ce se linisteste singur (sihastrul) M, sau cel ce se află sub ascultare (in obste), ci si egumenul si intiistătătorul celor multi si chiar cel ce slujeste, tre buie să fie numaidecit fără griji, sau liberi de toate lucru rile vietii. Căci dacă ne predăm grijilor, călcăm porunca lui Dumnezeu care zice : -"Nu vă ingrijiti de sufletul vostru, ce veti minca sau ce veti bea si cu ce vă veti imbrăca. Căci toate acestea le caută paginii" (Matei VI, 25) ; si iarăsi : -"Vedeti să nu se ingreuneze inimile voastre de multă mincare si de betie si de grijile vietii" (Luca XXI, 34).

81. Cel ce are gindirea ingrijorată de lucrurile vie tii nu este liber. Căci e stăpinit si robit de grija acestora, fie că se ingrijeste de acestea pentru sine, fie pentru altii. Iar cel liber de acestea nu se ingrijeste in chip lumesc nici pentru sine si nu se va ingriji nici pentru altii, fie că e episcop, fie că e egumen, fie diacon. Cu toate aces tea, nu va sta niciodată fără lucru si nu va dispretui nici pe cei mai umiliti si mai mici, ci făcind toate in chip bineplăcut lui Dumnezeu, va rămine in toate neingrijo rat, toată viata66.

82. Există o grijă nefăptuitoare si o făptuire fără grijă, ca si dimpotrivă : o negri]ă făptuitoare si o lene plină de griji67. Acestea le-a arătat si Domnul. Căci spunind : -"Tatăl Meu pină acum lucrează, si Eu lucrez" (Ioan V, 17), si iarăsi : "Lucrati nu pentru mincarea pieritoare, ci pentru cea care rămine spre viata vesnică" (Ioan VI, 27), n-a desfiintat activitatea, ci ne-a recoman dat activitatea fără grijă 6\ Apoi spunind iarăsi : "Cine, ingrijindu-se, poate să adauge măcar un cot la statura sa ?" (Matei VI, 27), a desfiintat grija nefăptuitoare. Iar despre grija intrupată in fapte, zice : "Iar despre imbrăcăminte si mincare, ce vă ingrijiti ? Nu vedeti crinii cimpului si păsările cerului, pe cei dintii cum cresc si pe cele din urmă cum sint hrănite ?" (Matei VI, 28). Astfel, aprobind pe una si dezaprobind pe cealaltă, Domnul ne invată cum să lucrăm cu grijă neingrijorindu-ne si cum, liberi de griji, să ocolim o activitate necuvenită69.

83. Nu dărima casa ta, voind să o zidesti pe a veci nului. Să stii că lucrul acesta e obositor si greu. Ia sea ma ca nu cumva hotărindu-te la aceasta, să o dărimi si pe a ta si să nu poti să o zidesti nici pe a aceluia70.

84. Dacă n-ai dobindit o desăvirsită nepătimire fată de lucruri si de bunurile vietii, să nu primesti s.ă te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca să nu te prinzi in ele si, in loc să iei plata slujirii, să suferi osinda pentru hotie si fur de cele sfinte. Iar de esti silit la acestea, de intiistătătorul, să fii ca cel ce umblă cu focul care arde si să opresti momeala gindului prin mărturisire si pocă intă, ca să te păstrezi neatins prin rugăciunea intiistătă- torului71.

85. Cel ce n-a ajuns nepătimitor, nu stie ce este ne- pătimirea, ba nici nu poate crede ca este cineva astfel pe pămint. Căci cel ce nu s-a lepădat mai intii de sine (Ma tei XVI, 24) si nu si-a golit cu bucurie singele său pentru această viată cu adevărat fericită, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobindească nepătimirea ? La fel si cel ce-si inchipuie că are Duhul Sfint neavind nimic, auzind de lucrările Duhului sălăsluite in cei ce au de fapt pe Duhul Sfint, nu va crede că există cineva in generatia de azi lucrat si miscat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui in chip constient si simtit, asemenea apostolilor lui Hristos si sfintilor de altădată. Căci fiecare judecă din starea ce o are el, si pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate.

86. Altceva este nepătimirea sufletului si altceva nepătimirea trupului ; cea dintii sfinteste si trupul prin strălucirea ei si prin revărsarea de lumină a Duhului ; iar cea de a doua singură nu poate să folosească prin sine intru nimic pe cel ce o are72.

87. Altceva este nemiscarea mădularelor sufletesti si trupesti si altceva dobindirea virtutilor. Cea dintii apartine firii, cea de a doua pune rinduială in miscările naturale73.

88. A nu pofti ceva din plăcerile si dulceturile lumii nu este egal cu a dori bunătătile vesnice si ceresti. Alt ceva este aceasta si altceva e aceea. Cele dintii le dispre tuiesc multi. De cele de al doilea, putini oameni s-au in- grijit74.

89. A ocoli si a nu căuta slava de la oameni nu este tot una cu a dori slava de la Dumnezeu. Căci e multă deosebire intre aceste două lucruri. Cea dintii au res pins-o multi si dintre cei stăpiniti de patimi ; pe cea de a doua, putini s-au invrednicit să o primească si cu mul tă osteneală75.

90. Nu e tot una a te multumi cu o haină modestă si a nu dori un vesmint strălucitor, cu a te imbrăca in lumina lui Dumnezeu. Acesta este un lucru si acela altul. Atrasi de mii de pofte, unii dispretuiesc cu usu rintă poftirea unui vesmint ; dar in lumina lui Dumne zeu se imbracă acei care o caută neobositi prin toate nevointele si se fac fiii luminii si ai zilei in implinirea poruncilor 76.

91. Altceva este vorbirea smerită si altceva cugeta rea smerită ; altceva este smerenia si altceva este floa rea smereniei ; altceva este rodul acesteia si altceva dulceata frumusetii lui, si altceva decit acestea, urmă rile ce decurg din el. Dintre acestea, unele atirnă de noi, altele nu atirnă de noi. Cele ce atirnă de noi sint : să cugetăm toate, să tinem seama de toate, să spunem si să facem toate cite ne duc la smerenie ; dar sfinta sme renie si celelalte insusiri ale ei, harismele si lucrările ei, sint darul lui Dumnezeu si nu atirnă de noi. Dar de ele nu se va invrednici nimeni, dacă nu a semănat toate semintele care atirnă de el77.

92. Altceva este a nu ne revolta fată de necinstiri, de batjocuri, de incercări si necazuri, si altceva a ne ară ta multumiti de ele si a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe acestia si alt ceva a intipări, pe lingă aceasta, in mintea noastră fata fiecăruia din ei si a-i imbrătisa fără patimă ca pe niste prieteni adevărati, cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle in acea clipă nici o urmă a vreunei supărări in noi. Iar lucrul mai mare decit cele spuse este ca in timpul insusi al ispitelor să aibă cineva, in chip neschim bat, aceeasi bună simtire egală pentru cei ce-1 batjoco resc in fată, il calomniază, il judecă, il osindesc, il injură si-1 scuipă in fată, si pentru cei ce iau in afară infătisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fără să se poată insă ascunde de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decit toate acestea, socotesc că este ca cineva să uite cu desăvirsire cele ce le-a suferit si să nu-si aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a intimplat, fie că lipsesc, fie că sint de fată cei ce l-au supărat, ci să-i primească si pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la ma să, fără nici o gindire la cele intimplate78.

93. Nu e acelasi lucru a-ti aduce aminte de Dum nezeu si a-L iubi pe Dumnezeu. Nici a te teme de Dum nezeu si a păzi poruncile Lui79. Altceva sint acestea si altceva acelea. Dar amindouă sint proprii celor desăvir- siti si nepătimitori.

94. Altceva este nepăcătuirea si altceva lucrarea po runcilor80. Cea din urmă este proprie celor ce se nevo- iesc si vietuiesc după Evanghelie, iar cea dintii este pro prie celor ce au dobindit prima nepătimire.

95. Linistea nu e, desigur, una cu nelucrarea81. Nici tăcerea nu e una cu linistea82. Altceva e fiecare din aces tea. Nelucrarea este proprie celor ce nu voiesc să cu noască impărtăsirea de bunătătile lui Dumnezeu, nici să implinească ceva din cele bune. Lucrarea poruncilor este proprie celor ce se ocupă neincetat cu cunostinta lui Dumnezeu si stăruiesc in intelegerea cuvintului intelep ciunii lui Dumnezeu si cercetează adincurile Duhului si sint introdusi in tainele minunate ale lui Dumnezeu. Iar linistea este proprie celor ce săvirsesc lucrarea mintii cu luarea aminte a unei cugetări pline de atentie la ginduri.

96. Nu este acelasi lucru retragerea (din lume), ca mutarea dintr-un loc in alt loc si adevărata instrăinare83; ci altceva si altceva. Cea dintii este a celor ce luptă si a celor ce, din cauza lenii, sint purtati de o cugetare nesta tornică, sau din cauza unui prisos de căldură doresc lupte si mai mari. Iar a doua este a celor ce s-au răstig nit lumii (1 Cor. II, 10) si lucrurilor lumii si doresc să fie pururea numai cu Dumnezeu si cu ingerii si nu se intorc deloc spre cele omenesti.

97. Altceva este a te impotrivi vrăjmasilor si a lupta impotriva lor si altceva a-i birui si a-i supune si a-i omori cu desăvirsire. Primul lucru e propriu luptători lor si vitejilor in cele ale nevointei ; al doilea e propriu celor nepătimitori si desăvirsiti 8\

98. Toate acestea sint fapte ale sfintilor ce umblă in lumina nepătimirii. Dar cei ce inteleg că sint in afara lor, să nu se lase amăgiti, nici să-si amăgească sufletele lor, ci să stie că ei umblă zadarnic, ca intr-un intuneric85.

99. Multi s-au supus acestor nevointe, unul pentru un motiv, altul pentru alt motiv. Dar foarte putini sint cei ce au săvirsit osteneala lor cu frică si cu dragoste fi rească de Dumnezeu. Singuri acestia, ajutati de har, iz butesc in scurtă vreme in lucrarea virtutii si se intind spre cele spuse. Ceilalti sint lăsati, cum s-a spus, "să rătăcească in loc neumblat si nu pe cale* (Ps. CVI, 40)86, potrivit cuvintului: "Si i-am trimis pe ei după uneltirile inimilor lor, merge-vor intru mestesugirile lor" (Ps. LXXX, II)87.

100. Cel ce a dobindit experienta acestora prin sir- guinta cea mai bună va cunoaste puterea (intelesul) ce lor spuse. Iar cel ce e altfel, va cunoaste intelesul din afară al celor spuse, dar despre intelesul lor duhovnicesc, care se cunoaste cu intelegerea, nu va avea decit idei teoretice, sau mai bine zis va plăsmui in cugetarea lui chipuri mincinoase, fiind foarte departe de ele, ca un om ce se amăgeste.

101. Cind te-ai ridicat, prin multe osteneli si sudori deasupra micimii trupului si te-ai dezbrăcat de trebuin tele lui, il vei purta usor si duhovniceste, ca pe unul ce nu va simti nici foame nici sete. Atunci vei privi mai bine, ca prin oglindă (1 Cor. XIII, 12)88, pe Cel mai pre sus de minte si cu ochii tăi spălati de lacrimi vei vedea pe Cel pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan I, 18)89. Si avind sufletul rănit de iubirea Lui, vei infiripa un cintec amestecat cu lacrimi90. Atunci să-ti aduci aminte de mine si să te rogi pentru smerenia mea, ca unul ce esti unit cu Dumnezeu si ai o indrăznire neinfruntată fată de El.

Ale aceluiasi, 25 de alte capete ale cunostintei si ale cuvintării de Dumnezeu (gnostice si teologice)

1. Nici celui ce teologhiseste nu i se potriveste pocă inta, nici celui ce se pocăieste, teologia. Căci pe cit sint de departe răsăriturile de apusuri (Ps. Cil, 12), pe atita e mai inaltă teologia decit pocăinta91. Căci precum se vaită un om aflat in boală si neputinte, sau precum strigă un cersetor imbrăcat in zdrente, asa face cel ce se află in pocăintă si săvirseste cu adevărat faptele pocăintei. Iar cel ce teologhiseste este asemenea celui ce petrece in curtile impărătesti imbrăcat in strălucirea vestmintului impărătesc si vorbeste neincetat cu impăratul ca un in tim al lui si aude de la el in fiecare moment poruncile si voile lui92.

2. Sporirea in cunostinta de Dumnezeu se face pri lej si pricină a necunoasterii tuturor celorlalte, ba chiar si a lui Dumnezeu. Si mărimea luminii Lui e o nevedere desăvirsită ; iar simtirea supradesăvirsită a luminii Lui mai presus de simtire, e o nesimtire a tuturor celor ce sint in afara ei93. Căci simtirea care nu cunoaste, nu află si nu intelege deloc ce sint, de unde, unde, care si cum sint cele in care se află, neavind putere să stie acestea, cum va fi simtire ? Cum nu vor fi acestea mai degrabă mai presus de simtire ? Iar mintea care-si simte neputinta ei, cum nu va fi nesimtitoare fată de cele mai presus de simtire ? -"Căci cele ce ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. II, 9)94, cum vor fi supuse simtirii ?

3. Domnul care ne dăruieste nouă cele mai presus de simtire ne dă si o altă simtire mai presus de simtire prin Duhul Său, ca să simtim in chip mai presus de fire darurile si harismele Lui mai presus de simtire, prin toa te simturile, in chip clar si curat95.

4. Tot cel ce e nesimtitor fată de Unul, e nesimtitor fată de toate, precum cel ce are simtire fată de Unul le simte pe toate si este in afară de simtirea tuturor. El le simte pe toate si nu e stăpinit de simtirea lor96.

5. Cel surd fată de cuvintul lui Dumnezeu e surd fată de orice glas, precum cel ce aude cuvintul lui Dum nezeu le aude pe toate97. Acesta este surd, pe de altă parte, fată de orice glas. El le aude pe toate si nu aude pe nici una, decit pe acelea care isi spun cuvintele in Cu- vintul98, si nici pe acestea, ci numai Cuvintul care grăieste fără glas, in glasuri".

6. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pute rea (intelesul) celor spuse. Iar cel ce nu o cunoaste, este vădit că nu-si are simturile sufletului clare si sănătoase. Si fiind asa, incă n-a cunoscut că a fost zidit ca văză tor al zidirii văzute si pentru a fi introdus in cea cunos cută cu mintea 10°, ci, "fiind asezat intr-o astfel de cinste, s-a alăturat si s-a asemănat cu animalele fără minte si purtătoare de povară" (Ps. XLVIII, 13). Si asemănat cu ele, rămine astfel, neintors, nerechemat, sau neridicat la prima cinste, după darul iconomiei Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni III, 2-7), Fiul lui Dumnezeu iei.

7. Fiind jos, nu cerceta cele de sus ; iar inainte de a ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecind să cazi din amindouă, mai bine-zis să te pierzi cu cele de jos.

8. Cel ce a fost ridicat de impărat din cea mai de jos sărăcie la bogătie si a fost imbrăcat cu o mare cinste si impodobit cu o haină strălucitoare si i s-a poruncit să stea in fata lui, priveste pe impăratul cu mare dor si il iubeste ca pe binefăcătorul lui, iar haina cu care a fost imbrăcat o cinsteste cum se cuvine, si demnitatea si-o cunoaste. Iar de bogătia dată lui isi dă seama. Asa si monahul care s-a retras cu adevărat din lume si de la lucrurile din ea si a venit la Hristos, chemat printr-o bună simtire, si a fost ridicat la inăltimea vederii duhovnicesti prin lucrarea poruncilor, cunoaste fără rătăcire pe Dumnezeu si intelege limpede schimbarea săvirsită cu el. Căci vede pururea harul Duhului care luminează de jur-imprejur, care poate fi numit haină si purpură impărătească, sau mai bine-zis e Hristos insusi, dacă cei ce cred in El s-au imbrăcat in El (Rom. XIII, 14)102.

9. Cel ce s-a imbogătit cu bogătia cerească, adică cu prezenta si sălăsluirea Celui ce a zis : -"Eu si Tatăl vom veni si locas ne vom face intru el" (Ioan XIV, 23), stie in cunostinta sufletului de ce mare har s-a impărtăsit si ce mare comoară poartă in inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca si cu un prieten, stă cu indrăznire in fata "Celui ce locuieste in lumina cea neapropiată" (1 Tim. VI, 16)103.

10. Fericit este cel ce crede acestora ! De trei ori fericit este insă cel ce se străduieste să dobindească cu nostinta celor spuse prin făptuire si prin sfintite nevo- inte ! Dar este un inger, ca să nu spun mai mult, cel ce se ridică prin contemplare si cunostintă la inăltimea acestei stări si aproape de Dumnezeu, ajuns ca un fiu al lui Dumnezeu.

11. Cel ce stă la tărmurile mării vede noianul nesfirsit de apă, dar marginea lui nu o poate vedea, ci numai o parte oarecare. La fel cel ce s-a invrednicit să privească oceanul nesfirsit al slavei lui Dumnezeu si să-1 vadă in ehip intelegător, il vede nu atita cit este, ci cit e cu putintă ochilor intelegători ai sufletului său 10\

12. Cel ce stă lingă mare, nu o priveste numai pe aceasta, ci si intră atita cit voieste in apele ei. Asa si cei ce voiesc, dintre cei duhovnicesti, pot să se impărtă sească si să contemple, prin cunostintă, lumina dumne zeiască, pe măsura dorintei de care sint purtati105.

13. Cel ce stă la tărmurile mării, atit timp cit se află in afara apelor, le vede pe toate si priveste peste noianul apelor, dar cind incepe să intre in apă si să se scufunde in ea, pe măsură ce se afundă, părăseste vederea celor din afară. Asa si cei ce au ajuns la impărtăsirea de lumi na dumnezeiască : pe măsură ce inaintează in cunos tinta dumnezeiască, se scufundă tot mai mult in nesti intă 106.

14. Cel ce a coborit in apa mării pină la genunchi, sau pină la briu, vede toate cele din afara apei in chip clar ; dar cind se coboară in adinc si a ajuns intreg sub apă, nu mai poate vedea ceva din cele de afară, decit numai atita că e intreg in adincul mării107. Asa li se in- timplă si celor ce cresc prin sporire duhovnicească si urcă in desăvirsirea cunostintei si a contemplatiei.

15. Cind cei ce inaintează spre desăvirsirea duhov nicească sint luminati in parte, adică primesc o lumină numai in minte, atunci ei oglindesc slava Domnului in chip intelegător si sint introdusi in cunostinta intelegerii si in taina descoperirii, fiind ridicati de la contemplarea celor ce sint la Cel ce e mai presus de cele ce sint (de făpturi).

16. Cei ce se apropie de desăvirsire si nu o văd incă decit in parte sint inspăimintati intelegind nesfirsirea si necuprinderea celor ce le văd. Căci, pe măsură ce pătrund in lumina cunostintei, primesc cunostinta nestiintei lor. Dar cind realitatea spirituală le apare incă in chip ne clar si li se arată ca intr-o oglindă si e luminată numai in parte, ea va binevoi să se facă văzută si mai mult si să se unească prin impărtăsire cu subiectul iluminat, luindu-1 intreg in sine, cind acest subiect va fi scufun dat intreg in adincul Duhului ca in sinul unui abis de ne- sfirsite ape luminoase ; atunci el urcă in chip negrăit la desăvirsita nestiintă, ca unul ce a ajuns mai presus de toată cunostinta 108.

17. Cind mintea e simplă, sau goală de orice inteles si intră intreagă in lumina dumnezeiască, simplă 109, fiind acoperită de ea, nu mai are să afle altceva in afară de lumina in care este, ca să fie miscată spre intelegerea acelui altceva, ci rămine in abisul luminii dumnezeiesti, nemaiingăduindu-i-se să privească nicidecum in afară n0. Aceasta este ceea ce s-a spus : -"Dumnezeu este lumină" (1 Ioan I, 5) si lumina supremă si odihna de orice vedere pentru cei ce au ajuns in ea.

18. Mintea pururea in miscare devine nemiscată si cu totul fără ginduri cind e acoperită intreagă de intu nericul dumnezeiesc si de lumina dumnezeiască ul. Dar e in stare de contemplatie si de simtire si de gustare a bunătătilor in care se află "2. Căci adincul Sfintului Duh nu e ca adincul apelor mării, ci e adincul apei vii a vietii vesnice (Ioan IV, 10) m. Toate cele in care mintea ajunge, după ce străbate cele văzute si cugetate, sint de neinteles, de netilcuit si de necuprins. Ea se miscă si se intoarce numai in ele in chip nemiscat "*, vietuind in viata mai presus de viată, fiind lumină in lumină si nu lumină de sine. Căci nu se priveste atunci pe sine, ci pe Cel mai presus de sine si slava de acolo făcind-o străină de cunoasterea sa, se are pe sine insăsi intreagă ne stiută "5.

19. Cel ce a ajuns la măsurile desăvirsirii, este mort fără a fi mort, vietuind in Dumnezeu in Care se află si nevietuind luisi (Rom. XIV, 7). E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns insă mai presus de orice vedere naturală, ca unul ce a primit ochi noi si nease mănat mai buni si mai presus de cei ai firii. El e nelu crător si nemiscat, ca unul ce a implinit toată lucrarea sa. E fără ginduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de intelegere si se odihneste acolo unde nu mai e vreo lucrare a mintii, sau vreo miscare de aducere aminte, spre vreun gind sau spre vreun inteles. Căci neputind intelege sau cunoaste cele neintelese si cu neputintă de cuprins, se odihneste, asa zicind, in ele. Iar odihna aceea e nemiscarea ne-simtirii fericite, care e totodată desfătarea in simtirea neindoielnică si fără străduintă a bunătătilor negrăite 116.

20. Cel ce nu s-a invrednicit să ajungă la o astfel de măsură a desăvirsirii si in posesiunea unor astfel de bunuri să se invinovătească numai pe sine si să nu spună, pentru a se dezvinovăti, că lucrul acesta este cu neputintă, sau că desăvirsirea se dobindeste, dar in chip nestiut. Ci să cunoască, incredintat de dumnezeiestile Scripturi, că lucrul e cu putintă si adevărat, infăptuin- du-se prin lucrare si implinindu-se in chip constient. Căci fiecare se lipseste pe sine de aceste bunătăti pe măsura neimplinirii si nelucrării poruncilor 117.

21. Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citin- du-le, le si aud 118. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si intelesul celor citite. Acestia de clară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sint cu neputintă, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii in sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de fată le socotesc ca avind să se implinească in viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja in- timplate si ca intimplindu-se in fiecare zi. Si astfel nu e o judecată dreaptă in ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.

22. Dumnezeu a făcut de la inceput două lumi : una văzută si alta nevăzută. Dar e un singur impărat al lu crurilor văzute care poartă in el trăsăturile celor două lumi, in latura cea văzută si cugetată "9. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simturile si cel cugetat. Si ceea ce e soarele acesta in cele văzute si supuse simturilor, aceea este Dumnezeu in cele nevăzute si neintelese cu mintea. Căci El este si se numeste Soarele dreptătii (Maleahi IV, 2 ; III, 20). Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simturile si unul cugetat cu mintea, precum sint si două lumi, asa cum s-a spus. Si dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simturilor cu toate cele din ea, este luminată de soarele acesta cunoscut cu simturile si văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea si cele din ea, primeste lumina si strălucirea de la Soarele cugetat al dreptătii. Deci cele supuse simturilor si cele cunoscute cu mintea sint luminate in chip despărtit : cele dintii de soarele cunoscut cu simturile, iar cele din urmă de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunostintă sau comuniune cu cele supuse simturilor.

23. Singur omul din toate cele văzute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiintă indoită, avind trup alcătuit din patru elemente : din simtire si suflare, prin care participă la aceste elemente si trăieste in ele, si din suflet intelegător si nematerial si necorporal, unit in chip negrăit si neinteles cu acestea si amestecat cu ele in chip neamestecat si neconfundat120. Iar acestea sint omul cel unul, animal muritor si nemuritor, văzut si nevăzut, sensibil si inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate. Precum cei doi sori isi implinesc in chip despărtit lucrările in cele două lumi, asa si in omul cel unul : unul luminează trupul, Celălalt sufletul si fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părtii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie in chip mai bogat, fie in chip mai sărac m.

24. Soarele supus simturilor e văzut, dar nu vede. Soarele cunoscut cu mintea e si văzut de cei vrednici, dar si vede pe toti si mai ales pe cei ce-L văd pe El. Cel cunoscut cu simturile nu vorbeste, nici nu dă cuiva pu tere să vorbească. Cel cunoscut cu mintea vorbeste prie tenilor Lui si dăruieste tuturor puterea să vorbească 122. Cel supus simturilor, strălucind in grădina supusă sim turilor, usucă numai umezeala pămintului cu căldura razelor lui, dar nu si ingrasă plantele si semintele. Cel cunoscut cu mintea, arătindu-se in suflet, implineste lu crurile următoare : usucă umezeala patimilor si curătă murdăria produsă de ele si dă grăsime pămintului sufle tului, din care se hrănesc plantele virtutilor imbibate de rouă.

25. Soarele supus simturilor răsare si luminează lu mea cunoscută cu simturile si toate cele din ea, pe oa meni, fiarele, animalele si orice altceva, peste care-si intinde in chip egal lumina sa. Apoi apune si lasă in in tuneric locul pe care 1-a luminat. Cel cunoscut cu mintea străluceste pururea si a strălucit, incăpind intreg in toate in chip neincăput. Dar e deosebit de cele create de El si e intreg despărtit in chip nedistantat de acestea, fiind intreg in toate si nicăieri ; intreg in creaturile văzute intregi si intreg in afară de ele ; intreg in cele văzute si intreg in cele nevăzute ; e prezent intreg pretutindeni si nu e intreg nicăieri si nicidecum 123.

Ale aceluiasi, una sută capete de Dumnezeu cuvintătoare si făptuitoare (teologice si practice)

1. Hristos este inceputul (1 Cor. XV, 13), mijlocul si sfirsitul124. Căci e in toate : in cele dintii (Col. I, 18) si in cele mijlocii si in cele din urmă ca in cele dintii. Pentru că nu este in El vreo deosebire oarecare intre acestea, precum nu este nici barbar, nici scit, nici elin, nici iudeu, ci toate si in toate este Hristos (Col. III, 11).

2. Sfinta Treime, străbătind prin toate de la cele dintii si pină la cele din urmă, ca de la capul unui trup pină la picioare, le stringe pe toate, le lipeste, le uneste si le leagă de sine si, unindu-le astfel, le face tari si de ne desfăcut 125. Ea se face cunoscută in fiecare dintre ele, Una si Aceeasi, Care este Dumnezeu, in Care si cei din urmă sint cei dintii si cei dintii sint cei din urmă (Matei XX, 16)126.

3. Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie să-i vedem ca pe unul si in fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos si să avem atita dragoste fată de el, incit să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el127. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toti să-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de patimi, să nu urăsti pe fratele, ci patimile care il războiesc. Iar dacă il vezi tira nizat de pofte si de ginduri gresite, să ai si mai multă milă de el, ca nu cumva să fii si tu ispitit (Col. VI, 1), ca unul ce te afli supus schimbărilor materiei nestatornice128.

4. Precum cetele intelegătoare ale puterilor de sus sint luminate de Dumnezeu după treptele lor, de la cea dintii la a doua si de la aceasta la alta si asa mai departe, revărsarea luminii dumnezeiesti trecind la toate, asa si sfintii, fiind luminati de dumnezeiestii ingeri si legati si uniti prin legătura Duhului, se fac de aceeasi cinste cu ingerii si se intrec cu ei129. Căci ei vin din neam in neam (Isaia IX, 27), prin sfintii ce i-au precedat, lipindu-se de aceia prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, prin care sint luminati ase menea acelora, primind harul lui Dumnezeu prin par ticipare. Astfel alcătuiesc ca un fel de lant de aur, fie care din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credintă, prin fapte si prin iubire, incit alcătuiesc in Dumnezeu cel Unul un sir ce nu se poate rupe usor 13°.

5. Dacă cineva e fals prin fătărnicie, sau pătat prin fapte, sau rănit usor prin vreo patimă, sau are vreo mică lipsă din negrijă, nu se numără cu cei intregi, ci se leapădă ca nefolositor si lipsit de tărie. Aceasta, pen tru ca nu cumva in vremea intinderii să facă legătura lantului să se rupă si să introducă o distantă intre cei nedistantati si o intristare in amindouă părtile, cei dina inte suferind pentru cei de după ei, iar acestia, pentru despărtirea de cei dinainte 131.

6. Cel ce nu năzuieste cu iubire si cu dorintă puter nică să se unească prin smerita cugetare cu cel din ur mă dintre sfinti, ci păstrează o mică neincredere in el, nu se va uni niciodată deloc nici cu el, nici cu sfintii dintii care au precedat, chiar dacă ar socoti că are toată credinta si toată iubirea fată de Dumnezeu si fată de toti sfintii1S2.

7. Plinsului după Dumnezeu ii premerge smerenia si ii urmează o bucurie si o veselie negrăită. Iar din sme renie după Dumnezeu răsare nădejdea mintuirii. Căci cu cit se socoteste cineva pe sine din suflet mai păcătos decit toti oamenii, cu atit creste, impreună cu smerenia si nădejdea care infloreste in inima lui, incredintindu-1 că prin ea se va mintui. 8. Cu cit coboară cineva mai mult in adincul sme reniei si se recunoaste ca nevrednic de mintuire, cu atita se intristează mai mult si varsă siroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora, tisneste in inima lui bucuria, iar impreună cu ea izvorăste si creste nădejdea, care face incredintarea despre mintuire mai puternică133.

9. Fiecare trebuie să se cerceteze pe sine si să se cunoască, pentru a nu se increde nici numai in nădejdea singură fără plinsul si smerenia duhovnicească, nici in smerita cugetare si in lacrimi, fără nădejdea si bucuria ce urmează acelora 13\

10. Există o părută smerenie din lene, din negli jentă si dintr-o lipsă de nădejde a constiintei, pe care cei ce o au o socotesc pricinuitoare de mintuire. Dar nu este, căci nu are plinsul pricinuitor de bucurie, inso tit cu ea.

11. Există un plins fără smerenie duhovnicească si acesta e socotit de cei ce pling astfel ca un plins cură- titor de păcate. Dar inchipuindu-si aceasta, se amăgesc in zadar. Căci sint lipsiti de dulceata Duhului, ivită in chip tainic in cămara intelegătoare a sufletului (Ps. XXXIII, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fată de lume si nu pot să dispretuiască in chip desăvirsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea in chip desăvirsit si n-a dobindit o des- lipire din suflet fată de ele nu poate dobindi nici nădej dea sigură si neindoielnică a mintuirii sale. E purtat de indoială, neincetat, ici si colo, nepunind temelia de piatră (Luca VI, 48). 12. Plinsul este indoit in lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor si cură- teste sufletul de intinăciunea pricinuită de ele ; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfintului Duh si reaprinde si incălzeste si face infocată inima si o inflă cărează de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.

13. Observă si cunoaste lucrările ce se ivesc in tine din smerenie si din plins si cercetează folosul ce ti se adaugă din ele la vreme potrivită. Pentru cei incepători aceasta inseamnă lepădarea a toată grija pămintească, dezlipirea si renuntarea la părinti si la prieteni, pără sirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunu rilor, nu numai pină la un ac, ci si pină la trupul insusi.

14. Precum cel ce pune pămint pe o flacără ce arde in cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si impătimirea de cel mai neinsemnat si mai mic lucru sting căldura aprinsă la inceput in suflet1S5.

15. Cel ce s-a lepădat cu bucurie si intr-o deplină simtire a inimii de lucrurile din afară si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sărit peste impă- timire ca peste un zid si e ca un străin fată de lume si fată de toate cele din ea. El isi adună mintea sa si-si concentrează gindul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gindeste la judecată si la răsplată si e cu totul stăpinit de acestea, pătruns de o frică ne grăită din pricina acestor ginduri si a cugetării la ele.

16. Cel ce poartă in sinul său frica de judecată e ca un osindit legat in lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arată ca unul ce e tirit de frică ca de un călău, si dus pe drumul spre moarte, negindind la altceva decit la chinul său si la durerea pe care va avea să o sufere din pedeapsa vesnică. Purtind in inimă acest gind, frica ce e intretinută de el nu-1 lasă să se ingrijească de nici un lucru din cele omenesti. Aflindu-se astfel neincetat ca un pironit pe lemn, si stăpinit fiind de dureri puternice, nu-si poate indrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea si dispretuirea, nu-1 interesează batjocurile ce vin asupra lui.

17. Cel ce poartă in sine frica mortii are silă de toată mincarea, băutura si podoaba hainelor. El nu mă- nincă piinea si nu bea apa cu plăcere, ci implineste tre buinta trupului atita numai cit ajunge pentru a trăi136. Acela va lepăda toată voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind intre cele poruncite 1S7.

18. Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob părintilor după Dumnezeu, nu va alege poruncile care usurează durerea inimii lui, nici pe cele care dezleagă legătura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-1 indeam nă spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu poruncă, ci va alege mai degrabă pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i string legătura si va iubi pe cele ce-i dau putere călăului (fricii). El va stărui in acestea, neasteptind să ia dintr-odată slobozire din ele 138. Dar nădejdea izbăvirii face osteneala mai usoară, ceea ce este mai folositor celui ce se căieste fierbinte 139.

19. Tuturor celor ce incep să vietuiască după Dum nezeu, le este folositoare frica chinurilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si inchipuie că poate pune in ceput fără durere si fără lanturi si fără călău (frică), nu numai că-si asază temelia faptelor sale pe nisip, ci isi inchipuie chiar că-si poate face casa in aer, fără temelie, ceea ce este intru totul cu neputintă. Căci durerea aceasta naste toată bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile păcatelor si ale poftelor si călăul acesta nu pricinuieste moarte, ci viată vesnică 140.

20. Cel ce nu va vrea să scape si să fugă de dure rea născuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toată hotărirea inimii de ea si-si va stringe si mai mult legăturile ei, pe măsura acestei hotăriri va inainta mai repede si se va infătisa inaintea fetei impăratului impă ratilor. Iar intimplindu-se aceasta, indată ce va privi ca printr-o ceată spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar călăul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va intoarce in bucurie si se va face izvor care izvorăste la vedere neincetat si roaie de lacrimi, iar in minte, liniste, blindete si dulceată de negrăit. Ba ii va da si bărbătie si-1 va face să alerge slobod si neimpiedicat spre toată ascultarea poruncilor o lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sint cu neputintă celor incepători, dar le sint proprii celor ce au ajuns, prin inaintare, spre mijloc. Iar celor desăvarsiti, izvorul acesta li se face lumină, inima schimbindu-li-se si prefăcindu-li-se fără de veste U1.

21. Cel ce are in lăuntrul lui lumina Duhului Sfint, cade cu fata la pămint neputind să o privească si stri gă cu spaimă si cu frică multă, ca unul ce a văzut si a pătimit un lucru mai presus de fire, de cuvint si de in telegere, El este asemenea unui om căruia i s-au aprins de undeva mădularele de un foc, in care arzind si ne-, putind răbda căldura văpăii (Ieremia XX, 9), se poartă ca unul ce a iesit din sine 142. Neizbutind nicidecum să devină iarăsi al său si coplesit neincetat de lacrimi si răcorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsă si mai multe lacrimi si, spălindu-se in multimea lor, fulgeră de tot mai mare strălucire "3. Iar cind s-a aprins in intregime si s-a făcut ca o lumină 144, se implineste ceea ce s-a spus : "Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei"-, si anume atit de mult cit s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc 145.

22. Pe cit voieste Dumnezeu să se facă cunoscut de noi, pe atita se si descoperă. Si pe cit se descoperă, pe atita e văzut si cunoscut de cei vrednici. Dar nu e cu putintă să pătimească cineva si să vadă asa ceva, dacă nu s-a unit mai intii cu Preasfmtul Duh, după ce a do- bindit prin dureri si sudori o inimă smerită, curată, simplă si zdrobită.

23. inainte de plins si de lacrimi, nimeni să nu ne amăgească cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici să nu ne amăgim pe noi insine. Căci incă nu este in noi pocă intă, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumne zeu in inimile noastre, nici nu ne-am invinovătit pe noi insine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea jude cătii viitoare si a chinurilor vesnice. Căci dacă ne-am fi invinovătit pe noi insine si am fi dobindit acestea si am fi ajuns la ele, indată am fi vărsat si lacrimi. Iar fără de acestea, nici invirtosarea inimii noastre nu se va putea inmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobindi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfint148. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curătie, nu poate să ajungă la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic să se invete tainic virtutile smereniei147.

24. Cel ce voieste să-1 invete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a invătat să silabisească literele nu numai că nu-i va folosi intru nimic, ci il va face mai degrabă să se descurajeze si să se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde intelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune incepătorilor despre cele ale desă- virsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai că nu-i va folosi cu nimic, ci ii va si face să se intoarcă la cele din urmă. Căci privind la inăltimea virtutii si intelegind cit de departe este de culmea ei si socotind că lui ii este cu neputintă să urce spre virful ei, va dispretui si incepu turile făcute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda in deznădejde.

25. Cind cei tinuti si stăpiniti incă de patimi vor auzi că cel desăvirsit după Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curătie decit orice om si decit orice animal si orice fiară si că atunci cind e batjocorit se bucură, cind e birfit bine cuvintează, cind e prigonit rabdă si se roagă pentru dusmanii lui cu lacrimi si in tru durerea inimii, rugindu-se lui Dumnezeu pentru ei, la inceput nu cred că sint lucruri asa de mari si in cearcă să se facă pe ei deopotrivă cu acela. Pe urmă, dati pe fată de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, mărturisesc că nu pot să ajungă la ele. Iar cind aud că fără implinirea acestora este cu neputintă să se mintuiască, atunci, ne- vrind să inceteze cu totul să facă răul si să se pocăiască de păcatele lor, ii prinde deznădejdea.

26. Cei mai multi cinstesc ca nepătimitori si ca sfinti, pe cei ce fătăresc virtutea si altceva arată in pielea obrazului si altceva sint după omul din lăuntru, si anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia si răul miros al plăcerilor. Ei socotesc asa, pentru că nu au ochiul sufletului curătit, nici nu sint in stare să-i cunoască pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec in evlavie si virtute si in nerăutatea inimii, care sint sfinti cu adevărat, ii socotesc, in chip gresit, ca pe oamenii de rind, si trec pe lingă ei dispretuindu-i si ii tin de nimic 148.

27. Unii ca acestia cinstesc ca invătător si ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv si arătos. Iar pe cel tăcut si cu grijă la cuvinte il tin de prost si mut149.

28. Cei trufasi la cuget si bolnavi de mindria dia volului se intorc de la cel ce vorbeste in Duhul Sfint, socotindu-1 trufas la cuget si mindru. Căci cuvintele lui mai degrabă ii pleznesc decit ii străpung 15°. Dar pe cel ce boscorodeste din burtă si din fituici si ii minte cu privire la mintuirea lor, il laudă si il primesc. Astfel, nu este nimeni intre unii ca acestia care să poată deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este 151.

29. -"Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Dar inima curată nu o poate infăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate impreună fiind, asa zicind, ca una singură si dusă pină la capătul din urmă 152. Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea si lucrarea Duhului. Căci precum fierarul isi poate arăta mestesugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămin fără rod si fără folos, neizbutind să curătească pata si intinăciunea sufletului 153.

30. Acolo unde este smerenia adincă, acolo sint si lacrimi imbelsugate. Iar acolo unde sint acestea, acolo e si prezenta Duhului cel inchinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se iveste toată curătia si sfintenia in cel ce se află sub lucrarea Duhului si acestuia i se face vă zut Dumnezeu si Dumnezeu priveste la el. "Căci la cine voi privi, zice, decit la cel blind si linistit si temător de cuvintele Mele ?"154.

31. Omul poate lupta impotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrădăcina nicidecum. Si a primit pute rea de a nu face răul, dar nu si puterea de a nu. se gindi la el155. Dar evlavia constă nu in a face numai binele, ci si in a nu gindi cele rele. Deci cel ce gindeste cele rele nu poate dobindi inimă curată. Si cum ar putea ? Căci e intinată de gindul rău, ca o oglindă de noroi156.

32. Eu am inteles că inima curată constă nu numai in a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci si in a nu cugeta vreun rău sau ceva al vietii, atunci cind vrea, ci a avea in sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neinfrinată. Căci numai in lumina curată vede ochiul in chip curat, neasezindu-se in calea privirii nimic 157.

33. Nepătimirea spun că constă nu numai in a fi in afară de lucrarea patimilor, ci si in instrăinarea de amin tirea lor. Si nici numai in aceasta, ci si in a ne goli min tea noastră de inchipuirea lor, in asa fel, ca atunci cind voim, să ne ridicăm mai presus de ceruri, ajungind in afară de toate cele văzute si supuse simturilor. Atunci e ca si cind simturile noastre ar fi incuiate si mintea noas tră ar fi pătruns la cele mai presus de simturi, ducind prin puterea ei cu sine simturile, ca un vultur aripile sale.

34. Mintea fără simturi nu-si arată nicidecum lu crările sale si nici simturile pe ale lor fără minte 158.

35. Inimă curată este si se zice aceea care nu află in sine nici o inchipuire sau gind lumesc, care e atit de dăruită lui Dumnezeu si de unită cu El, că n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vietii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece in contem platie ca in al treilea cer, si e răpită in rai (2 Cor. XII, 2-4), si vede arvuna bunătătilor făgăduite sfinti- lor si se face martorul bunurilor vesnice, pe cit e cu putintă firii omenesti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate si dovada sigură prin care cunoaste cineva si măsurile curătiei si se vede pe sine insusi ca intr-o oglindă 159.

36. Precum cel ce se află in afara casei nu vede pe cei aflători inăuntrul ei, asa nici cel răstignit lumii (Gal. VI, 14), sau mort ei, nu mai are vreo simtire a lucrurilor din lume.

37. Precum trupul mort nu are nici o simtire, nici a trupurilor vii, nici a celor ce zac moarte impreună cu el, asa nici cel ce a ajuns in afara lumii, in Duh, si e impreună cu Dumnezeu, nu poate avea vreo simtire a lumii sau vreo impătimire de lucrurile ei, măcar că e supus trebuintelor trupului.

38. Există o moarte inainte de moarte si o inviere a sufletelor inainte de invierea trupurilor, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Cind cugetul muritor a fost desfiintat de mintea nemuritoare si starea de moarte, alungată de viată, sufletul se vede pe sine in chip vădit ca inviat din morti, precum se văd pe ei insisi cei ce se scoală din somn. Si recunoaste pe Dumnezeu care 1-a inviat. Iar cunoscindu-L pe El si multumindu-I, se ridică mai presus de simturi si de toată lumea, plin de o plăcere negrăită, si face să se odihnească in sine toată miscarea cugetătoare 16°. 39. Unele stări sint pricinuite de noi, altele ni se dau de Dumnezeu. In măsura in care ne curătim, prin osteneli si sfintite sudori, sintem luminati prin lumina lacrimilor de pocăintă. Si in măsura in care ne luminăm, ne curătim prin lacrimi. Lucrul din urmă (curătirea prin lacrimi) il aducem noi de la noi insine ; cel dintii (luminarea) ni se dă si-1 primim de sus.

40. Multi aducind cele ale lor nu au primit cele ce vin de obicei de la Dumnezeu. Aceasta se vede din cele ce au făcut si au pătit Cain si Esau. Căci dacă cine va nu aduce ale sale intr-o stare de suflet evlavioasă, cu credintă fierbinte si cu multă smerită cugetare, Dum nezeu nu va căuta la el si nu va primi cele aduse. Iar dacă nu sint implinite acestea, nici El nu va da in schimb ale Sale celui ce a adus ale lui astfel.

41. Lumea e moartă pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea văzind, nu văd faptele lor cele bune si auzind, nu pot intelege (Matei XIII, 13) cuvintele lor dumnezeiesti grăite in Duhul Sfint. Dar nici cei du hovnicesti nu pot primi in ei faptele cele rele sau cu vintele pătimase ale oamenilor lumesti sau răi, ci vă zind si ei cele din lume, nu le văd si auzind cele ale oa menilor lumesti, rămin cu simtirea ca si cind nu le-ar auzi. Si astfel nu se infăptuieste nici o părtăsie a aces tora cu aceia, sau a acelora cu acestia161. 42. Despărtirea intre lumină si intuneric e clară si un amestec intre ele este cu neputintă. -"Căci ce părtă- sie are lumina cu intunericul, zice, sau ce parte are cre dinciosul cu necredinciosul ?" (2 Cor. VI, 15). Tot asa e de mare depărtarea si despărtirea intre cei ce se află in Duhul Sfint si cei ce nu se află in El. Cei dintii au pe trecerea in cer (Filip. III, 20), căci au ajuns, incă de aici, din oameni, ingeri. Iar cei din urmă sed incă in intune ricul mostenit si in umbra mortii (Ps. CVI, 10 s.u.), piro niti de pămint si de lucrurile de pe pămint. Cei dintii sint in lumina intelegătoare si neinserată ; ceilalti sint luminati numai de lumina supusă simturilor; cei dintii se văd pe ei insisi si văd si pe cei apropiati; ceilalti, vă- zindu-se pe ei insisi si văzind si pe cei apropiati murind in fiecare zi, nu stiu că sint oameni si că mor ca oa menii (Ps. LXXXI, 7) ; iar nestiind, nu cred că va fi o judecată si o inviere si o răsplătire pentru cele săvirsite de fiecare in viata de aici.

43. Dacă Duhul Sfint este in tine, fără indoială vei cunoaste, din lucrările Lui ce se săvirsesc in tine, cele ce spune despre El apostolul. Căci zice : "Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea"- (2 Cor. III, 17) ; si : -"Trupul e mort pentru păcat, iar Duhul viază pentru dreptate"- (Rom. VIII, 10) ; si : "Cei ce sint ai lui Hristos viata si-au răstignit impreună cu patimile si cu pof tele ei" (Gal. V, 29). Căci citi in Hristos s-au botezat, sint in Duhul Sfint (Ioan VII, 33), ca unii ce au imbră cat pe Hristos intreg (Gal. III, 27) si s-au făcut fii ai lu minii (Luca XVI, 8)) si umblă in lumina neinserată (1 Ioan I, 7). Si văzind lumea, nu o văd si auzind ale lu mii, nu aud (Matei XIII, 13). Căci precum s-a scris des pre oamenii trupesti că văzind, nu văd si auzind despre lucrurile dumnezeiesti, nu inteleg, nici nu pot primi cele ale Duhului, căci nebunie sint pentru ei acestea (1 Cor. II, 14), asa să intelegi si despre cei ce au in ei pe Duhul Sfint : trup au, dar nu sint in trup. "Căci voi, zice, nu sinteti in trup, ci in duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi" (Rom. VIII, 9). Ei sint morti lumii, si lumea, lor. "Căci mie, zice, lumea s-a răstignit si eu lumii"- (Gal. VI, 14).

44. Cel ce cunoaste aceste semne si stări minunate lucrindu-se in sine este cu adevărat purtător de Dum nezeu si de semne, avind pe Dumnezeu, sau pe insusi Duhul cel Preasfint locuind in el, vorbind si lucrind in el cele spuse de Pavel. Iar cel ce nu a cunoscut incă acestea in sine, să nu se amăgească, căci este incă trup si singe, adică acoperit de intunericul poftelor trupu lui 162. Iar trupul si singele nu vor mosteni impărătia lui Dumnezeu, care este Duhul Sfint (1 Cor. XV, 20).

45. De la dumnezeiescul Botez primim iertarea pă catelor săvirsite si ne eliberăm de vechiul blestem si ne sfintim prin venirea Sfintului Duh. Dar harul desăvir- sit, după cuvintul : "Voi locui si voi umbla intru ei" (2 Cor. VI, 16), nu-1 primim atunci. Aceasta e a celor ce s-au intărit in credintă si arată acest har prin fapte. Căci după ce ne-am botezat, abătindu-ne spre fapte re le si de rusine, lepădăm cu totul si sfintirea insăsi. Dar prin pocăintă si mărturisire si lacrimi primim pe măsu ra lor, mai intii iertarea păcatelor săvirsite si, prin aceasta, sfintirea si harul de sus 16S.

46. De la pocăintă ne vine spălarea intinăciunii fap telor rusinoase. După ea primim impărtăsirea de Duhul Sfint. Dar nu in chip simplu, ci după credinta, simtirea si smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Insă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai inainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim in fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Căci indemnul : -"Pocăiti-vă, că s-a apropiat impărătia cerurilor" (Matei III, 2), ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar lM.

47. Harul Preasfintului Duh s-a dat sufletelor logo dite cu Hristos, ca o arvună. Si precum fără arvună, femeia nu are asigurare că se va infăptui vreodată uni rea ei cu bărbatul, asa nici sufletul nu primeste incre dintare sigură că va fi impreună cu Stăpinul si cu Dum nezeul său in veci, sau se va uni cu El tainic si de ne grăit si se va bucura de frumusetea neapropiată a Lui, dacă nu primeste arvuna harului Lui si nu-1 dobindeste in sine intru cunostintă 165.

48. Precum scrisorile de invoială, dacă nu primesc iscăliturile unor martori vrednici de crezare nu fac si gură arvuna, tot asa, inainte de implinirea poruncilor si de dobindirea virtutilor, nu e sigură iluminarea harului. Căci ceea ce sint martorii pentru invoieli, aceea este lu crarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datorită acestora primeste fiecare prin arvună incre dintarea mintuirii viitoare 166.

49. intii invoielile se scriu, asa zicind, prin lucra rea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscălesc de către virtuti. Abia atunci isi dă mirele Hristos, sufletului mi reasă, inelul, adică arvuna Duhului167. 50. Precum mireasa inainte de nuntă primeste de la mire numai arvuna, iar zestrea convenită si darurile făgăduite, asteaptă să le primească după nuntă, asa si mireasa, care e Biserica credinciosilor si sufletul fiecă ruia dintre noi, primeste intii de la mirele Hristos nu mai arvuna Duhului, iar bunătătile vesnice si impără tia cerurilor asteaptă să le primească numai după ple carea de aici. Dar prin arvună are incredintarea că va primi bunătătile convenite in invoială in chip nemin- cinos168.

51. Se intamplă uneori că mirele intirzie in vreo călătorie, sau e ocupat cu alte treburi, si de aceea hotă răste să amine nunta. Dacă mireasa se va minia si, dis- pretuind dragostea lui, va sterge sau va rupe hirtia de invoială, va cădea indată din nădejdile ce le are in mire. Asa se intimplă si cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc : pină cind sint dator să mă ostenesc ? Si drept urmare va slăbi din ostenelile nevo- intei si, prin neglijarea poruncilor si prin părăsirea po căintei neincetate, va sterge si va rupe, asa zicind, invo ielile, va cădea indată cu totul si din arvuna si din nă dejdea in Dumnezeu169.

52. Dacă mireasa isi intoarce către altul dragostea de la mirele cu care s-a invoit, si se impreună cu acela, pe fată sau in ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să astepte cu dreptate si pedeapsa si ocara prevăzută de lege. Tot asa se intimplă si cu noi. Dacă-si intoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe fată sau in ascuns, si inima lui e tinută de acel lucru, se face urit mirelui si ne- vrednic de unirea cu El170. Căci a zis : -"ii iubesc pe cei ce Mă iubesc* (Prov. VIII, 17) m.

53. Arvuna este, pentru cei ce au dobindit-o, negrăită, inteleasă in chip neinteles, tinută fără să fie stăpinită 172,văzută in chip nevăzut, vie si grăitoare, in miscare si miscind pe cel ce a dobindit-o, zburind din chivotul in care se află pecetluită si aflindu-se iarăsi in chip neasteptat in lăuntrul lui17S. in felul acesta face pe cel ce a dobindit-o să nu socotească nici prezenta ei sigură, nici plecarea ei fără intoarcere. Si asa neavind-o, este ca cel ce o are, si avind-o, cel ce a dobindit-o se simte ca cel ce nu o are 174.

54. Se intimplă ca cineva stind noaptea in casă cu toate usile inchise, dacă va deschide o mică fereastră si va fi luminat deodată de un fulger strălucitor, nesupor- tind ochii această strălucire, se apără, inchizind indată ochii si se retrage in sine. Tot asa cind sufletul e inchis in cele supuse simturilor, de se va apleca (Cint. Cint. II, 9) vreodată cu mintea spre cele din afară de acestea ca printr-o fereastră, luminindu-se de fulgerul arvunii din ele, adică al Duhului Sfint, si nesuportind raza luminii neacoperite, simte o spaimă in minte si se adună intreg in sine, refugiindu-se ca intr-o casă in cele cunoscute cu simturile si omenesti.

55. Din aceste semne trebuie să cunoască fiecare dacă a primit arvuna Duhului de la mirele si stăpinul Hristos. Si dacă a primit-o, să se sirguiască să o tină175. Iar dacă nu s-a invrednicit incă să o primească, să se sirguiască să o primească prin fapte bune si prin pocăinta cea mai fierbinte si să o păzească prin lucrarea poruncilor si prin dobindirea virtutilor m.

56. Acoperisul fiecărei case se tine prin temelii si prin cealaltă parte a clădirii ; iar temeliile se asază, ca trebuincioase si folositoare, pentru a purta acoperisul. Astfel nici acoperisul nu poate sta fără temelii si nici temeliile nu-s de vreo treabă sau de vreun folos, fără acoperis. Asa si harul lui Dumnezeu se păstrează prin lucrarea poruncilor, iar faptele poruncilor se pun ca te melii pentru harul lui Dumnezeu ; si nici harul Duhu lui nu poate răminea in noi fără lucrarea poruncilor, nici lucrarea poruncilor fără harul lui Dumnezeu nu e de vreo trebuintă sau de vreun folos 177.

57. Precum casa fără acoperis, lăsată asa din ne- grija zidarului, nu numai că nu e de nici o treabă, ci face si zidarul de ris, asa si cel ce pune temeliile lucră rii poruncilor si ridică zidurile virtutilor inalte, de nu va primi si harul Duhului Sfint intru vederea si cunos tinta sufletului, este nedesăvirsit si compătimit de cei desăvirsiti. El s-a lipsit de har pentru una din aceste două pricini : sau pentru că n-a avut grijă de pocăintă, sau pentru că nefiind iscusit la adunarea poruncilor, care e un material nesfirsit, a lăsat ceva afară din cele ce ne par nouă neinsemnate, dar sint de trebuintă la clă direa casei virtutilor. Astfel fără ele, n-a putut să-si acopere casa prin harul Duhului178. 58. Dacă Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a coborit pe pămint ca să ne impace prin Sine pe noi cei ce eram dusmani ai Părintelui Său (Rom. V, 10), si să ne unească in chip constient cu Sine prin Duhul Său cel Sfint si de o fiintă, cel ce cade din acest har, de care altul va avea parte ? Cu sigurantă acesta nici n-a fost impăcat cu Dumnezeu, nici n-a dobindit unirea cu El prin impărtăsirea Duhului179.

59. -"Va pune cineva foc in sin, zice inteleptul, si nu-si va arde hainele ?" (Prov. VI, 27). Iar eu zic : Cine nu va arde si nu se va umplea de strălucire si nu va răspindi si el fulgerele dumnezeirii, pe măsura curătirii si a impărtăsirii de foc, dacă va primi in inimă focul ceresc neacoperit ? Căci impărtăsirea urmează curătirii, iar curătirea urmează impărtăsirii.

60. Cel ce se impărtăseste de Duhul dumnezeiesc se izbăveste de poftele si de plăcerile pătimase, dar de trebuintele trupesti ale firii nu se desparte 18°. Ca unul ce e slobozit de legăturile poftei pătimase si e unit cu slava si cu dulceata nemuritoare, se sileste neincetat să fie sus si să petreacă cu Dumnezeu ; si să nu se depăr teze nici pentru o clipă de vederea Aceluia si de desfă tarea de care nu se mai satură. Dar ca unul ce e inchis in trup si in stricăciune, e tras si purtat si el de acestea si se intoarce spre cele pămintesti. Insă atunci atita in tristare are din pricina acestora, cită are sufletul păcă tosului cind se desparte de trup 181.

61. Precum pentru iubitorul de trup si de viată, de plăceri si de lume, despărtirea de acestea este moarte, asa pentru iubitorul de curătie si de Dumnezeu, de cele netrupesti si de virtute, moarte cu adevărat este despărtirea cea mai mică a cugetării de acestea. Cel ce priveste lumina supusă simturilor, dacă va inchide putin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necăjeste si se intristează si nu poate peste tot, să rabde aceasta, mai ales dacă privea la anumite lucruri de trebuintă sau interesante. Dar cu cit mai virtos nu se va intrista si nu se va necăji cel ce e luminat de Duhul Sfint si priveste cu trezvie si cu intelegere, fie că priveghează, fie că doarme, bunătătile acelea "pe care ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. II, 9), la care doresc si ingerii să privească (1 Petru I, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor ? Căci el socoteste aceasta, pe drept cuvint, moarte si instrăinare de viata vesnică182.

62. Omul fiind indoit, adică avind alcătuirea din su flet si trup, lumea a fost creată pentru el de asemenea ca văzută si nevăzută. Si fiecăreia din aceste părti i s-a rinduit in chip potrivit ei unele din faptele si din grijile noastre. Dar am inteles că lucrul acesta este adevărat si cu privire la vederi si la vise. Cele ce ocupă sufletul, sau cele in care petrece el in stare de veghe, acelea re tin inchipuirea si cugetarea lui si in somn. De se ingri jeste de lucruri omenesti, e preocupat de ele si in in chipuirile viselor. Iar de cugetă la cele dumnezeiesti si ceresti, se va afla si in vis cu gindirea in acestea, după spusa proorocului : "Si tinerii vor avea vedenii" (Ioil III, 1). Dar fiind in acestea, sufletul nu va fi inselat, ci va vedea lucruri adevărate si i se vor incredinta des coperiri 18S.

63. Cind partea poftitoare a sufletului e impinsă spre patimile desfătărilor si spre plăcerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si in vis. Iar cind iutimea sau minia sufletului e infuriată impotriva semenilor, visează atacuri, războaie si lupte intre serpi si certuri ca la judecată cu dusmanii. Cind, in sfirsit, ratiunea lui se inaltă prin trufie si mindrie, isi inchipuie răpiri inaripate in aer, sederi si domnii pe tronuri inalte, păsiri inaintea poporului in fruntea unora care luptă.

64. Numai vederile acelea sint adevărate, care nici n-ar trebui să se numească visuri, ci vederi. Ele sint proprii acelora a căror minte a devenit simplă, prin să- lăsluirea Duhului, si liberă de toată supărarea si robia patimilor ; a căror cugetare se miscă in jurul celor dum nezeiesti si se gindeste la răsplătirile viitoare ; a căror viată mai presus de viata celor vii este fără griji, netul burată, linistită, curată, plină de milă, de intelepciune, de cunostinta cerească si de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sint asa, sint mincinoase si incurcate si totul e o inselătorie vădită 184.

65. Multi au fericit viata pustnicească, altii pe cea de obste, sau in chinovie. Altii doresc să stea in fruntea poporului, să indemne, să invete si să ridice biserici, hrănindu-se din acestea in chip felurit trupeste si sufle teste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai bună decit pe alta. Nici n-as spune că una e vrednică de laudă, iar alta de ocară. Ci in toată privinta si in toate lucru rile si faptele, cu totul fericită este viata cea pentru Dumnezeu si după Dumnezeu 185.

66. Viata oamenilor se alcătuieste din felurite stiin te si mestesuguri ; unul indeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa si astfel oamenii isi dau si primesc intre ei, in timpul vietii, implinind trebuin- tele trupesti ale firii. Asa se poate vedea si intre oamenii duhovnicesti : unul se indeletniceste cu o virtute, altul cu alta, toti alergind din diferite părti spre aceeasi tintă 186.

67. Tinta tuturor celor ce se nevoiesc după Dum nezeu este să placă lui Hristos, Dumnezeului nostru, si să primească impăcarea cu Tatăl prin impărtăsirea de Duhul si să dobindească mintuirea prin aceasta. Căci in aceasta stă mintuirea fiecărui suflet si a fiecărui om. Neimplinindu-se aceasta, desartă e osteneala si lucra rea noastră si fără rost e toată calea care nu duce la aceasta pe cel ce aleargă pe ea 187.

68. Cel ce a părăsit toată lumea si s-a retras in munte, pentru linistire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atentia, pe unii fericindu-i, iar pe altii lingusindu-i si lăudindu-i, este asemenea celui ce s-a despărtit de femeia desfrinată, ispititor imbră cată si foarte rea, si s-a dus in tară depărtată, ca să scape pină si de amintirea ei, dar pe urmă uitind de tinta pentru care a venit acolo, doreste să scrie celor ce petrec si se murdăresc cu desfrinată aceea, fericindu-i. Prin aceasta arată că, dacă nu cu trupul, cel putin cu inima si cu mintea se impărtăseste de bunăvoie de pa tima lor, incuviintind amestecarea lor cu ea 188.

69. Pe cit sint de vrednici de laudă si de fericiti cei ce petrec in lume, dar isi curătesc simtirile si ini mile de toată pofta cea rea, pe atita sint de vrednici de ocară si de osindă cei ce petrec in munti si in pesteri, dar isi doresc laudele si fericirile de la oameni189. Acestia vor fi ca niste preacurvari inaintea lui Dumnezeu, Care cercetează inimile noastre. Căci cel ce pofteste să se audă in lume despre viata, despre numele si despre petrecerea lui, desfrinează fată de Dumnezeu, ca poporul de odinioară al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39) 19\

70. Cel ce s-a lepădat fără sovăieli de lume si de cele din ea, din credinta in Dumnezeu, crede că Domnul e milostiv si indurat si primeste pe cei ce vin cu pocă intă la El. Iar stiind că prin necinstire cinsteste pe ro bii săi, prin sărăcia cea mai de pe urmă ii imbogăteste si prin ocări si dispretuiri ii slăveste, iar prin moarte ii face părtasi si mostenitori ai vietii vesnice, se gră beste prin acestea ca un cerb insetat (Ps. XLI, 2) spre iz vorul cel nemuritor. El urcă prin acestea in sus ca pe o scară, pe care urcă si coboară ingerii (Fac. XXVIII, 12), care vin in ajutorul celor ce urcă. Iar la capătul de sus al scării stă Dumnezeu, asteptind hotărirea si sirgu- inta noastră după putere 191, nu pentru că se desfată să ne vadă ostenind, ci fiindcă Iubitorul de oameni voieste să ne dea plata Sa ca pe o datorie m.

71. Pe cei ce vin fără sovăire la El, Domnul nu-i lasă nicidecum să cadă, ci, văzindu-i slăbiti in putere, conlucrează cu ei, ii ajută, intinzindu-le mina puterii Sale de sus si-i aduce iarăsi la Sine. ii sprijineste pe fată si in ascuns, in chip stiut si nestiut. Aceasta, pină ce urcă toată scara si se apropie de El si se unesc intregi cu El intreg si uită de toate cele pămintesti, fiind cu El acolo sus, dacă in trup sau afară de trup (2 Cor. XII, 2), nu stiu, si petrecind impreună cu El si bucurindu-se de bunătătile tainice 19\

72. E cu dreptate, ca intii să ne punem grumajii nostri sub jugul poruncilor lui Hristos si să nu ne infu- riem, nici să ne tragem indărăt. Ci să păsim drept si cu rivnă pină la moarte sub ele, si să ne innoim pe noi in sine, raiul cel cu adevărat nou al lui Dumnezeu, pină ce Fiul va veni impreună cu Tatăl, prin Duhul Sfint, si se va sălăslui in noi. Iar atunci, cind il vom dobindi in treg, sălăsluit in noi ca invătător, oricăruia dintre noi i-ar porunci si orice slujbă i-ar incredinta, să o ia asu pra sa si să o implinească cu bucurie, după voia Lui. Dar nu se cade să o cerem inainte de vreme, nici să primim a o lua cind e dată de oameni, ci să stăruim in poruncile Stăpinului si Dumnezeului nostru si să astep tăm hotărirea lui Dumnezeu 194.

73. După ce am primit o slujbă in lucrurile dum nezeiesti si ne-am cistigat cinste in ea, de vom fi in demnati de Duhul să trecem la altă slujbă sau lucrare sau făptuire, să nu ne impotrivim. Căci Dumnezeu nu vrea să fim lenesi, nici să răminem in una si aceeasi lu crare in care am inceput, pină la sfirsit, ci să inaintăm si să ne miscăm continuu spre izbindirea in cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu si nu voii noastre 193.

74. Cel ce si-a făcut moartă voia sa e cu totul fără voie. Dar nici una dintre cele ce sint si vietuiesc si se miscă nu e fără voie, afară de cele nesimtitoare si ne miscate. Plantele, măcar că se miscă si cresc, nu spu nem că-si fac miscarea si cresterea printr-o voie natu rală, căci sint neinsufletite. Dar tot ce e insufletit are si o voie naturală. Deci cel ce si-a omorit prin nevointă si sirguintă voia sa si s-a făcut cu totul fără voie a iesit din firea sa si, prin faptul că nu mai voieste nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rău.

75. Cel ce se sirguieste să-si omoare voia sa e da tor să facă voia lui Dumnezeu ; si in loc de voia sa, să aseze in sine pe cea a lui Dumnezeu ; pe aceasta să o să dească si să o altoiască in inima sa198. Pe urmă să ia seama cu grijă dacă cele sădite si altoite incoltesc din rădăcinile lor din adinc si dacă cele lipite si unite s-au făcut un singur pom ; apoi dacă au crescut, au inflorit si au făcut rod frumos si dulce. intimplindu-se aceasta, nici el insusi nu mai deosebeste pămintul care a primit săminta si rădăcina, de mlădita aceea neinteleasă, ne grăită si de viată purtătoare care a fost altoită in ea197.

76. Celui ce-si taie voia sa pentru frica lui Dum nezeu ii dăruieste Dumnezeu voia Lui, intr-un chip asa de tainic, incit nici el nu stie. Si o păstrează nestearsă in inima sa si-si deschide ochii intelegerii ca să o cu noască pe ea si primeste putere ca să o implinească. Iar acestea le lucrează harul Sfintului Duh. Căci fără El nu se face nimic 198.

77. Cind vom implini cu toată tăria, rivna, hotări- rea si pornirea neretinută cele ce ne-a invătat si porun cit Dumnezeu in chip tainic si nestiut, fără să nesoco tim nimic, atunci ni se va descoperi in chip arătat ca unor credinciosi ascultători, ca unor ucenici si prieteni adevărati, cum s-a descoperit odinioară sfintilor Săi ucenici si apostoli si tuturor celor ce au crezut prin ei in numele Lui. Si atunci vom deveni fii ai lui Dumnezeu după har, cum zice Pavel : "Citi sint povătuiti de Duhul lui Dumnezeu, sint fii ai lui Dumnezeu ; iar de sint fii, sint si mostenitori ai lui Dumnezeu si impreună-mostenitori cu Hristos" (Rom. VIII, 14, 17).

78. Nici unul din cei ce s-au invrednicit să fie cu Dumnezeu, in unitatea Duhului, si să guste bunătătile Lui tainice, nu mai iubeste slava dată lui de oameni, dar nici aurul sau imbrăcămintea sau pietrele socotite pre tioase de cei fără de minte ; nu se mai lipeste cu inima de bogătia trecătoare, nu mai vrea să fie cunoscut de impărati si de stăpinitori care nu stăpinesc, ci sint stă- piniti de multe ; nu mai vede in acestea ceva mare si inalt, nici nu le mai socoteste pricinuitoare de mai mare slavă celor ce se apropie de ele ; nu va mai pretui nimic altceva din cele lăudate si strălucitoare pentru oameni. Ba nu va mai socoti ceva rău nici căderea cuiva din bo gătie in sărăcie si de la stăpinirea si puterea cea mai mare si de la demnitatea cea mai vestită, la ultima lipsă de slavă si de cinstire.

79. Dacă ai primit iertarea păcatelor tale, fie prin mărturisire, fie prin imbrăcarea schimei sfinte si inge resti, cită dragoste, multumire si smerenie nu trebuie să-ti pricinuiască aceasta ? Că fiind vrednic de nenumă rate pedepse, nu numai că te-ai izbăvit de ele, ci te-ai invrednicit si de infiere, de slavă si de impărătia ceru rilor. Acestea depănindu-le in cuget si amintindu-ti-le pururea, fii gata si pregăteste-te să nu necinstesti pe Cel ce te-a cinstit si ti-a iertat nenumărate greseli. Ci slăveste-L si cinsteste-L prin toate lucrurile tale, ca si El să te slăvească in schimb si mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decit toată zidirea văzută si te va numi prieten adevărat al lui Dumnezeu 199.

80. Cu cit este mai de pret sufletul decit trupul, cu atit e mai inalt omul rational decit lumea. Nu lua sea- ma la mărimea făpturilor din ea, ca să le socotesti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de pret ca tine. Ci căutind la harul ce ti s-a dat si cunoscind demnitatea sufletului tău mintal si rational, laudă pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decit toate cele văzute299.

81. Să luăm aminte cum slăvim pe Dumnezeu. Căci nu se slăveste alt fel de către noi de cum a fost slăvit de către Fiul2W. Fiindcă prin acelea prin care a slăvit Fiul pe Tatăl Său, prin acelea a fost slăvit si Fiul de către Tatăl. Si aceleasi trebuie să le facem si noi cu sirguintă, ca prin aceleasi să slăvim pe Cel ce primeste să se numească Tatăl nostru cel din ceruri si să fim slă viti de El cu slava Fiului in Care a fest inainte de a fi lumea prin El (Ioan XVII, 5)202. Iar acestea sint : cru cea, sau mortificarea lumii intregi, necazurile, ispitele si orice altceva din pătimirile lui Hristos. Purtindu-le pe acestea intru răbdare multă, urmăm lui Hristos in patimile Sale si slăvim prin ele pe Tatăl nostru si Dum nezeu, ca fii ai Lui prin har si ca impreună-mostenitori cu Hristos *o".

82. Sufletul care nu s-a izbăvit cu desăvirsire si cu bună simtire de alipirea si de impătimirea de cele vă zute nu poate purta fără intristare pricinile de intris tare204 si uneltirile venite lui de la draci si de la oa meni. Ci fiind legat prin impătimire de lucrurile ome- nesti e muscat de pagubele de bani si se supără de pierderile unor lucruri si-1 dor cumplit durerile venite in trupul său205.

83. Dacă si-a dezlegat cineva sufletul de dorirea si de poftele lucrurilor supuse simturilor si 1-a legat de Dumnezeu, nu numai că va dispretui banul si lucrurile din jurul lui si, păgubit de ele, se va arăta fără intris tare, ca fată de niste lucruri străine, ci si durerile venite asupra trupului său le va răbda cu bucurie si cu mul tumirea cuvenită. Căci el vede pururea, ca dumneze iescul apostol, că "omul din afară se strică, iar cel din lăuntru se innoieste zi de zi" (1 Cor. IV, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele după voia lui Dum nezeu. Căci e de trebuintă, in acestea, de cunostintă de- săvirsită si de intelepciune duhovnicească. Iar cel lipsit de acestea umblă in intunericul deznădejdii si al nesti- intei, neputind să vadă citusi de putin lumina răbdării si a mingiierii206.

84. Tot cel ce se socoteste invătat in stiinta mate maticii nu se va invrednici vreodată să privească si să cunoască tainele lui Dumnezeu, pină ce nu va voi mai intii să se smerească si să se facă nebun (1 Cor. I, 20), lepădind, odată cu părerea de sine, si cunostinta pe care a adunat-o207. Căci cel ce face aceasta si urmează, cu credintă neindoielnică, inteleptilor in cele dumneze iesti, si e povătuit de acestia, va intra impreună cu ei in cetatea Dumnezeului celui viu. Si călăuzit si luminat de Duhul dumnezeiesc, vede si invată cele ce nici unul din- tre ceilalti oameni nu le-a văzut si nu le poate vedea si afla vreodată. Atunci ajunge să fie invătat de Dumnezeu 208.

85. Ucenicii oamenilor ii socotesc nebuni pe cei in vătati de Dumnezeu. Căci acestia, fiind afară de lu mina dumnezeiască si neputind vedea minunile din ea, pe cei ce sălăsluiesc in lumină si văd si invată cele din ea ii socotesc rătăciti, cită vreme ei insisi sint departe si nepărtasi de bunătătile tainice ale lui Dumnezeu209.

86. Cei ce sint plini de harul lui Dumnezeu si desă- virsiti intru cunostinta si intelepciunea de sus numai de ea vor să se apropie si să vadă pe cei din lume, ca să le pricinuiască vreo răsplătire prin aducere amin te de poruncile lui Dumnezeu si prin facerea de bine, socotind că poate vor auzi, vor intelege si se vor indu pleca209". Fiindcă cei ce nu sint purtati de Duhul lui Dumnezeu (Rom. VIII, 14) umblă intru intuneric si nu cunosc nici unde merg (Ioan XII, 35), nici in ce porunci se poticnesc. Poate, ridicindu-se din inchipuirea de sine care ii stăpineste, vor primi invătătura adevărată a Du hului Sfint. Si auzind fără stirbire si nestrimbată voia lui Dumnezeu, se vor pocăi si, implinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar dacă nu pot să li se facă acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plingind invirtosarea inimii lor, se intorc la chiliile proprii, ru- gindu-se zi si noapte pentru ei210. Căci pentru altceva nu ar fi in stare să se intristeze niciodată cei ce sint ne- incetat impreună cu Dumnezeu, si sint mai mult decit plini de tot binele2U.

87. Sint si acum oameni nepătimitori, sfinti si plini de lumina dumnezeiască, ce petrec in mijlocul nostru si si-au omorit asa de mult mădularele lor de pe pămint (Colos. III, 5), dinspre toată necurătia si pofta pătimasă, incit nu numai că nu cugetă sau nu pornesc să facă de la ei vreun rău, dar nici indemnati de altii nu rabdă vreo schimbare a stării de nepătimire pe care au dobin- dit-o212. I-ar sti pe acestia, dacă ar cunoaste cuvintele dumnezeiesti citite si cintate de ei, cei ce se fălesc cu nepăsarea fată de acestea si nu cred celor ce invată intru intelepciunea Duhului, despre lucrurile dumneze iesti. Căci, dacă s-ar afla in cunostinta desăvarsită a Sfin tei Scripturi, ar crede in bunătătile grăite si dăruite nouă de Dumnezeu. Dar nefiind părtasi ai acestor bu nătăti, din inchipuirea de sine si din nepăsare, ii cleve tesc, fără să creadă, pe cei ce s-au impărtăsit si invată despre ele213.

88. Care este scopul iconomiei. intrupării lui Dum- nezeu-Cuvintul, vestit in toată dumnezeiasca Scriptură si citit de noi, dar nepătruns ? Nu e decit acela ca, im- părtăsindu-se de ale noastre, să ne facă pe noi părtasi de ale Sale. Căci Fiul lui Dumnezeu de aceea s-a făcut Fiu al omului, ca să ne facă pe noi oamenii fii ai lui Dumnezeu, ridicind după har neamul nostru la ceea ce este El după fire, născindu-ne de sus in Duhul Sfint si introducindu-ne indată in impărătia cerurilor ; mai bi ne zis, dăruindu-se să o avem pe aceasta inlăuntrul nos tru (Luca XVII, 21)214, ca să nu avem numai nădejdea de a intra in ea, ci avind-o incă de acum, să strigăm : "Viata noastră e ascunsă cu Hristos in Dumnezeu" (Colos. III, 3) 21\

89. Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a ne hotări prin noi insine, ci abia el ne dă ruieste libertatea, ca să nu mai fim stăpiniti silnic si fără să vrem, de diavolul. De aceea, după Botez, atirnă de noi, fie să stăruim de bună voie in poruncile lui Hristos, Stăpinul nostru, in Care ne-am botezat, si să umblăm pe calea celor poruncite de El, fie să ne aba tem de la această cale dreaptă, intorcindu-ne prin fap tele rele la protivnicul si vrăjmasul nostru, diavolul216.

90. Cei ce se supun după Sfintul Botez, voii celui rău, si implinesc cele voite de el, se instrăinează de sfintul sin al Botezului, după cuvintul lui David (Ps. LVII, 4). Căci nu ne schimbăm, nici nu ne mutăm din firea in care am fost ziditi, ci fiind ziditi buni de Dum nezeu (căci Dumnezeu nu a făcut răul), si răminind ne schimbati prin firea si prin natura in care am fost zi diti, cele ce le alegem si le voim prin socotinta de bună voie, pe acelea le si facem, fie bune, fie rele. Căci pre cum cutitul nu-si schimbă firea sa, fie că e folosit de cineva spre rău, fie spre bine, ci rămine fier, asa si omul lucrează si face, precum s-a zis, cele ce le vrea, dar nu iese din firea sa21T.

91. Nu ne mintuim miluind pe unul, dar ne trimite in foc dispretuirea unuia. Căci cuvintele : "am flămin- zit si am insetat" (Matei XXV, 35), nu s-au spus pentru o singură dată, nici pentru o singură zi, ci pentru in- treaga viată. Domnul si Dumnezeul nostru a mărturisit că primeste să fie hrănit, adăpat si imbrăcat si celelalte, nu o dată, ci totdeauna si in toti, de către slugile Sale218.

92. Cum l-ar putea inchide unii pe Cel ce se im parte neimpărtit si Care este in acelasi timp Dumnezeu intreg in fiecare dintre cei săraci ? Presupune deci că sint o sută de săraci ca un singur Hristos. Căci nu s-a impărtit nicidecum Hristos (1 Cor. I, 13). Deci cel ce a dat la 99 cite un obol, iar pe unul 1-a injurat, sau 1-a lovit, sau 1-a depărtat cu mina goală, cui a făcut oare aceasta, dacă nu Celui ce a zis si zice pururea si va zice : "Intrucit ati făcut unuia din acesti preamici, Mie Mi-ati făcut" (Matei XXV, 40)219.

93. Cel ce a dat milostenie la o sută, dar putea să dea si altora, si putea să adape si să hrănească incă pe multi care l-au rugat si au strigat către el, insă i-a ne socotit, va fi judecat de către Hristos, ca unul ce nu L-a hrănit pe El insusi ; fiindcă cel hrănit de noi, in fiecare dintre cei mici, este si in aceia in toti22*.

94. Cel ce dă astăzi tuturor toate cele spre trebu inta trupului, dar miine, putind face aceasta, va neso coti pe niscai frati, si-i va lăsa să piară de foame, de sete si de frig, L-a lăsat să moară si L-a dispretuit pe Acela care a zis : "intrucit ati făcut unuia din acesti preamici, Mie ati făcut"221.

95. Din acestea se poate cunoaste un lucru : cum isi insuseste Domnul toate ale săracilor si fratilor nostri, zicind celor drepti : "Mie Mi-ati făcut", iar celor de-a stinga : -"Mie nu Mi-ati făcut". El nu vede numai pe cei miluiti de noi, nici numai pe cei nedreptătiti sau asupriti, sau supusi la mii de alte rele, ci si pe cei tre cuti cu vederea. Căci si aceasta ajunge spre osinda noastră. Căci nu pe aceia, ci pe El il trecem cu vederea, pe Iisus Hristos, Care si-a făcut toate ale Sale ale acelora.

96. El a primit să ia asupra Sa fata fiecărui om lipsit si să se unească pe Sine cu fiecare, ca nici unul dintre cei ce cred in El să nu se inalte impotriva frate lui, ci fiecare, văzind pe fratele si pe aproapele său, ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine atotpreamic fată de frate, ca fată de Făcătorul său ; si să-1 primească si să-1 cinstească intocmai ca pe Acela, si să-si deserte toate averile spre slujirea lui, precum si Hristos si-a vărsat singele Său pentru mintuirea noastră222.

97. Cel ce a primit porunca, să-1 aibe pe aproapele ca pe sine insusi, e dator, desigur, să-1 aibă asa nu nu mai intr-o zi, ci toată viata. Si cel căruia i s-a poruncit să dea fiecăruia care cere, i se porunceste aceasta pentru toată viata sa. Si cel ce vrea ca altii să-i facă lui lucrurile bune pe care le voieste, acestea i se cer si lui să le facă altora223.

98. Cel ce-1 are deci pe aproapele ca pe sine insusi nu rabdă să aibă nimic mai mult ca aproapele. Iar dacă are si nu dă cu inimă largă pină ce se face si el sărac si asemenea cu aproapele, nu e implinitor al poruncii Stăpanului ; la fel nu e nici cel ce, vrind să dea tuturor celor ce cer, va respinge pe cineva din cei ce cer, pină mai are un obol, sau o bucată de piine224 ; nici cel ce nu face aproapelui cite vrea ca altul să i le facă lui (Matei VII, 12). De asemenea, cel ce a hrănit, a adăpat, a imbrăcat si a făcut toate celelalte fiecărui sărac si fiecărui frate preamic, dar a nesocotit pe unul singur si 1-a trecut cu vederea, se va socoti si el ca cel ce 1-a trecut cu vederea pe Hristos-Dumnezeu cind f lăminzea si inseta225.

99. Poate acestea vor părea tuturor greu de purtat. De aceea vor socoti intemeiat să zică intru ei : dar cine ie poate face acestea toate, ca să ajute si să hrănească pe toti si să nu treacă cu vederea nicidecum pe vreunul dintre ei ? Dar să asculte pe Pavel, care strigă lămurit : "Dragostea lui Dumnezeu ne stringe pe noi, care jude căm aceasta ; că dacă unul a murit pentru toti, asadar toti au murit* (2 Cor. V, 14)226.

100. Precum poruncile cuprinzătoare au in ele pe toate celelalte mai restrinse, asa si virtutile cuprinză toare imbrătisează in ele pe cele retetrinse. Căci cel ce a vindut averile sale si le-a impărtit săracilor si s-a fă cut dintr-odată sărac a implinit deodată printr-una toa te poruncile restrinse. Fiindcă nu mai are trebuintă să dea celui ce cere, sau să intoarcă fata de la cel ce vrea să se imprumute de la el (Matei V, 42)227. La fel si cel ce se roagă neincetat ; a cuprins toate in aceasta, si nu mai trebuie să laude de sapte ori in zi pe Domnul (Ps. CXVIII, 64), sau seara, dimineata si la amiază, ca unul ce implineste toate rugăciunile si cintările, cite trebuie să le facem după rinduială la vremea si ceasurile hotă-rite. Asemenea si cel ce a dobindit in sine, in chip constient, pe Dumnezeu cel ce dă cunostintă oamenilor (Ps. XCIII, 10), a străbătut toată Sfinta Scriptură si a cules tot folosul din citire si nu va mai avea trebuintă de citirea cărtilor ei. Căci cum ar mai avea o astfel de trebuintă, cel ce L-a dobindit ca impreună-grăitor228 pe Cel care a insuflat dumnezeiestile Scripturi celor ce le-au scris si a fost invătat de Acela tainele de negrăit ale celor ascunse ? Acesta va fi el insusi altora o carte insuflată de Dumnezeu, purtind scrise in el, de degetul lui Dumnezeu, taine noi si vechi (Matei XIII, 52), ca unul ce a implinit toate si s-a odihnit in Dumnezeu de toate lucrurile sale, ajuns la desăvirsirea originară229.

18. Duhul Sfint are rolul de a ne pregăti casa fiintei noastre, sau de a o face curată si deschisă pentru primirea Sfintei Treimi. El intim-pină oarecum impreună cu noi pe Fiul si pe Tatăl. El se uneste cu subiectul nostru, asumind functia de sensibilizare a noastră pentru Dumnezeu. De aceea Tatăl si Fiul, iubindu-ne pe noi, iubesc in acelasi timp pe Duhul lor, iar noi, iubindu-I pe Ei, ii iubeste oarecum, prin noi, insusi Duhul Lor cel Sfint. Astfel sintem ridicati in circuitul iubirii treimice, fără să ne confundăm totusi cu Duhul Sfint si fără să confundăm persoanele Sfintei Treimi.

19. Sfintul Maxim Mărturisitorul si alti părinti au vorbit si ei de miscarea spre sfirsitul nesfirsit in care se va odihni, dar nu se va sătura sufletul, in viata viitoare. Dar sfintul Simeon ii dă acestei miscări un caracter de avint aprins, infocat. El nu mai vorbeste in termeni intelectuali despre miscarea iubirii sufletului, ci in termeni plini de focul simtirii si al entuziasmului. Acest capitol si cel anterior redă ceea ce e mai caracteristic in spiritualitatea sfintului Simeon Noul Teolog. Si el ne-a spus in capitolul II că nu face o prea clară distinctie intre ceea ce va simti sufletul in viata viitoare si ceea ce poate simti incă de aici.

20. Dorinta sufletului ajunsă in nesfirsitul iubirii dumnezeiesti nu se stinge, ci e tinută mereu trează din cauza infinitătii in care se află Si pe care niciodată nu o poate cuprinde intreagă. Totusi, intrucit ea nu mai tinde spre ceva care e dincolo de această infinitate, se spune si că dorinta se odihneste acum in această infinitate.

21. Neajuns la capătul final al iubirii, socoteste că n-a pus nici Măcar inceput ei, asa este de departe iubirea pe care o are sufletul de plinătatea fără margini a iubirii. Si de aceea se socoteste mai prejos de toti ceilalti credinciosi, nevrednic chiar de mintuire. Cel ce se află in realitate mai sus decit toti se socoteste astfel mai prejos de toti. inL acest sens a spus sfintul apostol Pavel despre sine că cel dintii păcătos este el.

22. Credinta in Hristos, unind sufletul cu Hristos si făcindu-1 deci părtas de desăvirsirea lui Hristos, il ridică mai presus de orice dreptate dobindită prin faptele legii. Căci Hristos e mai presus de lege si e izvorul unei puteri mai presus de cea pe care si-o dă omul insusi, voind să implinească cerintele celei mai inalte legi.

23. Capitolul acesta si cele următoare pină la cap. 29 inclusiv coincid cu cap. 1-20 din Pilocalia greacă.

24. E o "necredintă" a celor ce cred, dar socotesc că nu cred destul, din pricina nesirguintei pentru intărirea credintei prin fapte.

25. Dumnezeu vrea ca chemării la iubirea totală ce ne-o adresează să I se răspundă indată, fără nici o sovăială.

26. Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu esti pregătit, decit aminarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvirsită imediat. Altfel te obisnuiesti cu aminările si poate n-o mai implinesti niciodată. Sau, fapta bună pe care o poti face in imprejurarea aceasta, n-o mai poti face niciodată.

27. In gindirea părintilor, sufletul se alcătuia din: partea ratională, minia si pofta. Toate capătă o mare sensibilitate pentru dusman, prin lacrimi.

28. Capitolele 30-36 lipsesc in Filocalia greacă.

31. Cunostinta duhovnicească a realitătilor duhovnicesti nu e ocunostintă teoretică, rece, ci o cunostintă palpitantă, ce se miscă intrefrică si iubire.

32. Există o proportie directă intre iubire si cunostinta duhovnicească, intrucit in insăsi cunostinta aceasta este iubire si in iubire cunostintă. Nimeni după sfintul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acesteadouă asa de mult in trăire, ca sfintul Simeon Noul Teolog. Aceasta 1-asi făcut "teolog".

33. Rom. I, 20. Iubirea unită cu cunostinta creste treptat din fapte.Căci faptele sint manifestări ale iubirii si ale cunoasterii si le adincescpe acestea.

35. "Gindurile" (Xo-jio(j.ot), de care trebuie să se curătească mintea,sint speculatiile proprii, sau gindurile pătimase la lucruri.

36. E o altă caracteristică a spiritualitătii sfintului Simeon accentulpe care-1 pune pe lacrimi, pe care le uneste cu extazul cunoasterii realitătii duhovnicesti.

37. Aceasta nu inseamnă că harul dumnezeiesc nu lucrează cuadevărat si in Botezul cu apă si in taina Mirungerii, ci numai că tn acestetaine lucrează prin mijloace văzute si fără ca primitorul să simtă aceastălucrare, pe cind prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiască e simtită.

38. Capitolul acesta pină la 69 exclusiv corespund cu cap. 21-52din Filocalia greacă.

36. Sfintul Simeon nu intelege prin trupul mortificat, un trup incapabil de a se misca spre fapte, ci un trup care nu se miscă din initiativa lui, ci din initiativa cea bună a sufletului. E un trup nerobit patimilor, si disponibil pentru libertatea duhului. Intr-un trup viu pentru patimi, sufletul e mort.

37. Sfintul Maxim Mărturisitorul declară că in Cel Unul sjnt ratiu- nile tuturor. Deci cel ce-L vede pe Cel Unul, vede ratiunile tuturor in El. Sfintul Simeon Noul Teolog plasează incă in viata aceasta putinta vederii tuturor in Dumnezeu, simultană cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzătoare in simplitatea ei. Cine are intuitia intregu-lui, le vede pe toate ale lui, fără să se piardă in privirea unei părti sau a alteia.

38. Amindouă aceste capete simt luate textual din Cateheza XXVIII,(Catecheses, tom. III, in "Sources chretiennes", nr. 112, p. 160). In Filo-calia greacă, sint date ca un singur capitol. Poate din faptul că in editiadin "Sources chretiennes", sint date ca două, suta intii are nu o sută,ci 101 capete.

39. Extras din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 162. Sfintul Simeon afirmă in chipul cel mai categoric că crestinul nu devine om intreg ca ataredecit in măsura in care se intipăreste in el chipul lui Hristos, Omulceresc sl Dumnezeu, prin simtire. Cuvintul aici rămine un cuvint carecomunică o ratiune teoretică cu care se si identifică. Nici prin acestcuvint, nici prin această ratiune nu se ia contact cu realitatea insăsi.Numai cuvintul viu, comunicat nouă de cineva care crede, ne transmitesi viata lui, deci si viata lui Hristos, cind viata lui e imbibată de viata lui Hristos si cind e primit cu credintă. De aceea cere sfintul Simeon ca Hristos să se imprime in ratiunea omului in mod simtit.

40. Din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 160.

41. E o invătătură a părintilor, aceea despre simturile sufletului.Ele mijlocesc mai mult decit o cunoastere ratională. Prin ele se realizează un contact al sufletului cu realitătile spirituale din preajma luiDumnezeu.

42. Duhul rău e omorit de Duhul cel Bun si Sfint; impătimirea si nelinistea, de nepătimire si de pace ; neputinta iubirii, de puterea iubitoare

61. Extras din Cuv. IV etic. (din Traites theologiques et ethiques, in"Sources chretiennes", nr. 129, p. 18).

62. De fapt, a te supune din inimă unuia singur, ca lui Dumnezeu,arată puterea generală a ta de a nu te mai afirma nici pe tine, nicilumea, impotriva iubirii.

63. Se minunează ingerii, căci acesta e cel mai tare.

46. Tine de firea noastră să păstrăm in noi chipul lui Dumnezeu, sau relatia cu Dumnezeu. Prin aceasta sintem fii ai lui Dumnezeu si dumnezei, dar nu născuti din natura lui Dumnezeu, ci infiati de El prin harul si vointa Lui, dar si prin consimtirea si efortul vointei noastre. Tine de acordul activ al vointei noastre cu vointa lui Dumnezeu să fim fii ai lui Dumnezeu, dar acordul acesta e cerut de firea noastră. Sfintul Simeon nu cere Intii fapte, ci intii iubire si incredere in Dumnezeu. Iar prin aceasta insusi Dumnezeu e cu noi si in noi. Datorită acestui fapt, nu incercăm să implinim cu puterile noastre faptele legii, ci ne incredem cu iubire in Dumnezeu, Care ne dă insă puterea să iubim cu fapta.

66. Trindăvia trupului se transpune in suflet, din negrijă. Din elevin apoi in suflet descurajarea si intunericul. Deci intre suflet si trup areloc o reciprocitate. Nu se poate neglija niciodată fără pagubă păzireatrupului in cele voite de Dumnezeu.

67. Sigur e vorba de locul spiritual al rugăciunii, de starea derugăciune, de interiorul rugăciunii.

68. Acestea vin ca o justificare a lenii de a se ruga.

69. Rugăciunea este forta eliberatoare, prin intilnirea efortului nostru de eliberare cu persoana supremă, ca izvor a toată puterea silibertatea.

70. Fricos e cel ce nu e curat in inimă. Acela nu poate intra intrulibertate in relatie cu altul. Curătenia inimii aduce libertatea relatiei cualte persoane, deci si cu Dumnezeu.

52. Cei ce se tem de Domnul nu sint lasi, ci au curajul mărturisiriiin fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfialăde a nu-L supăra, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frică celce se teme de Domnul. Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lumesau de ceva din lume; e o putere fată de toate cele din lume, iar fatăde Dumnezeu nu e simtită ca o frică propriu-zis, ci ca o indrăznire diniubire, impreunată in acelasi timp cu sfială. Temerea de Dumnezeu dăputerea de a intreprinde orice efort spre implinirea voii Lui, adică atot ce e bun. Nu e vorba insă de o deosebire a acestora prin cuvinte(temere, frică), ci de deosebirea a două stări sufletesti, care pot fi indicateprin indiferent care din aceste două nume.Focul de care se vorbeste in acest capitol e entuziasmul iubirii de Dumnezeu, care are in sine cea mai deplină curătie. Termenii: foc, flacără, sint termeni preferati de sfintul Simeon, pentru a exprima puternica simtire a dragostei de Dumnezeu ce-L caracterizează.

53. intelepciunea este si o fortă, sau e mentinută printr-un efortin care se manifestă o fortă. E forta gindului la Dumnezeu, care prinaceasta e unit cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a persista in cele bune, incele proprii echilibrului vietii.

71. E demnă de remarcat această convietuire intre frică si slavadesartă. Iubitorul de slavă desartă tremură de părerile tuturor, chiar deale celor mai neinsemnati oameni. De frica unor păreri care nu-ti cultivăslava desartă, nu vei putea scăpa contrazicind pe cei ce nu recunoscmeritele tale, ci acceptind simtirea smereniei. In smerenie stă adevăratulcuraj fată de altii.

72. E fumul care acopere vederea si slăbeste puterea de miscarea sufletului, dar si a trupului, spre cele bune si reale.

73. Puterea acestuia mai vine si din oboseala fără voie a trupului,ca si din aparenta că el nu e un duh rău, că prin el nu se săvirseste răul.

74. Excesul nu e bun nici intr-o parte nici in alta. Aici are rolulimportant intelepciunea si dreapta socoteală.

75. Desi porneste de la trup, trindăvia devine si o stare a sufletului si a mintii.

76. Mindria este asezată de părinti duhovnicesti mai vechi la sfir-situl celorlalte patimi. Sfintul Simeon Noul Teolog o pune, cel putin pentrunevoitorii care s-au eliberat de patimi, la inceputul nevointii lor. Deaceea leacul impotriva ei este, după el, smerenia, opusul mindriei. Smerenia deschide sufletul din nou pentru Dumnezeu.

77. Acest capitol e luat in intregime din Cuvintarea IV etică(Traites theologiques et ethiques, tom. II, in "Sources chretiennes",nr. 129, p. 20).

61. Sint trei stări sau trepte ale mintii. Dar acestea nu sint simplusubiective, ci sint stări produse de unele realităti deosebite de noi.

62. Sfintul Simeon nu cunoaste decit două stări ale omului: stareacontrară firii si starea mai presus de fire. O stare neutră nu cunoaste.Ea poate fi cel mult o etapă trecătoare intre cele două. De citeva orivorbeste totusi de starea cea conformă firii. In starea aceasta omul sebucură si de ajutorul harului care e mai presus de fire. KpoXrj^i? _ "prejudecata" (termen in textul original tradus de noi cu "inchipuire") esteo judecată ce si-o face cineva inainte de a se cunoaste cu adevărat pesine, sau inainte de a cunoaste cu adevărat lucrul despre care gindeste sau se pronuntă. Ea e de fapt o inchipuire. Ca atare ea e contrară firii, căci e pusă in miscare de vreo pasiune. De aceea e izvorul multor greseli.

63. De fapt cel ce a petrecut odată in lucruri mai inalte, nu maiare plăcere de cele de jos si chiar dacă coboară putin la ele, tinjestedupă cele de sus. Comparatia stării prezente mai rele, cu cea anterioarămai bună ii produce o tristete si o nemultumire continuă.

64. A fi in Treime inseamnă a fi in iubire. Sfintul Simeon atribuieiarăsi iubirii si nu contemplatiei rolul principal in mentinerea sufletuluiin Dumnezeu. Iar iubirea aceasta de Dumnezeu, in care sufletul e ridicat, se explică prin iubirea celor trei Persoane dumnezeiesti intre Ele.Fiind asezat sufletul in acest leagăn al iubirii nesfirsite si desăvirsite intrecele trei Persoane dumnezeiesti nu mai poate cădea din el.

65. De aici si pină la cap. 87 inclusiv, ed. din "Sources chretiennes"se intilneste iarăsi cu Filocalia gieacă, cap. 53-58, afară de cap. 82.

81. E necesar ca făcind toate cele ce se cer de la noi, să nu lefacem cu grija că reusita depinde numai de noi. Să păstrăm constiintacă toate.sint trecătoare. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, să fie casi cum nu s-ar folosi. Căci "trece chipul lumii acesteia" (1 Cor. VII, 31).

82. Prin această frumoasă distinctie, sfintul Simeon dovedeste că nucondamnă activitatea, ci apăsarea sufletească ce o poate insoti. Să fiiactiv intr-un chip degajat, ca o pasăre in zborul ei vesel, ca un artist,fericit in inaripata lui străduintă de a găsi expresia justă a ceea cecontemplă. Aceasta e esenta recomandării sfintului Simeon.

83. De fapt, activitatea din iubire fată de altii si de Dumnezeuproduce in suflet o stare de negrijă lumească si-1 duce la desăvirsireavesnică, pe cind cea din grija egoistă de trup il duce la pieire. DeciDomnul condamnă grija, dar nu recomandă neactivitatea. Mai mult chiar,el condamnă si lenea, mai ales pe cea insotită de grijă. De aici rezultăcă desi nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totusi trebuiesă socotim că activitatea sufletului in legătură cu ele, de dragul luiDumnezeu si al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeste in desă-virsire si ajunge la vesnicia fericită pentru care este rinduit. Dealtfel, sirugăciunea este o activitate.

83. Ceea ce cere Domnul in fond e implinirea unei activităti cuvenite si retinerea de la cea necuvenită. Cea dintii trebuie să o facemintr-un sens cu toată grija, dar in alt sens neingrijorati. Iar pe cea dea doua să o evităm, mai ales cind o facem fără grijă, adică cu neglijentă, sau cu nepăsare de mintuirea sufletului. Există deci grijă si grijă.Există deci grijă bună si grijă rea, precum există negrijă bună si ne-grijă rea.

84. Mustrindu-1 pe altul pentru greseli, poti să-ti inăspresti sufletultău si să inaintezi la ură impotriva aceluia. Astfel nu-1 zidesti nici peacela si te inrăiesti si pe tine.

85. Mărturisind ispita care ti-a venit de a lua din cele chivernisiteale Bisericii, sau ale minăstirii, vei căpăta de la duhovnic intărire sărespingi ispita.

72. Extras din Cuv, IV etic, op. cit., p. 12. Pentru sfintul Simeonvirtutea nu este o simplă pasivitate, ci o punere in ordine a miscărilorsufletesti si trupesti, pentru buna folosire a lor in favoarea deprinderiiunei virtuti. Prin aceasta spiritualitatea crestină se deosebeste net de ceabudistă. Nemiscarea puterilor trupesti si sufletesti poate apartine firiislăbite, sau dezamăgite de pe urma dezordinii pătimase a miscărilor lor.Căci slăbirea sau dezamăgirea pot apărea in creatură, care n-are de lasine fiinta, ci e din nimic Si ca atare inaintează cind rămine de sine sprenimic. Dar punerea in rinduială a miscărilor firii e un efort care Invingeinclinarea miscărilor firii spre trindăvia dezordinii si spre nimic.

73. Extras din aceeasi cuvintare. Ibidem.

74. Extras din aceeasi cuvintare, op. cit., p. 14. Oontinuind ideea dincapitolul anterior, sfintul Simeon spune că dorirea bunătătilor vesnice emai mult decit nedorirea plăcerilor pămintesti. Virtutea e o dorire pozitivă a bunătătilor vesnice si prin aceasta depăseste o fire ajunsă la nemiscare prin vointa de a nu răspunde răului cu rău, sau prin dezabuzaresi slăbire. Ea e un efort de ridicare a firii la cele mai presus de fire. Nu se cere desfiintarea dorintei ca putere a firii, ci indreptarea si intărirea ei spre cele continuu mai inalte.

75. Cuv. IV etic, op. cit., p. 12. Se face aici o deosebire analoagăcu cea din cele două capete anterioare, intre pesimismul celor ce s-auscirbit, prin dezamăgiri sau prin cinismul patimilor, de slava de la oameni, si intre cei ce doresc, intr-un elan pozitiv, slava curată de la Dumnezeu cei infinit. Aici se crede in Dumnezeu cel personal, acolo e unfel de panteism, odată ce persoana omenească se topeste in esenta universală. Aici se crede intr-un Dumnezeu personal, Căruia credinciosul vreasă-I placă, si in a plăcea lui Dumnezeu constă slava dorită de la El,care este totodată o depăsire a egoismului.

76. Cuv. etic. cit., op. cit., p. 14. Aceeasi idee ca in cele trei capeteanterioare. Dar aci sfintul Simeon dă si o explicare proprie a deosebiriiintre lipsa unei patimi si posesiunea unei virtuti contrare: lipsa uneipatimi poate proveni din angajarea intensă in alte patimi.

97. Linistea este ceva pozitiv, este o bucurie. Nelucrarea e neacti-vitate si nu iradiază din ea putere, ci indeamnă la pasivitate si deci latristete. Poti să fii activ in liniste si poti să fii neactiv fără să ai liniste.Căci lipsa de miscare e contrară firii.

98. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Poti să taci in afară si in suflet săn-ai liniste.

99. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Deci mai presus de fuga exterioarădin lume, e cea care mintuieste, sau instrăinarea interioară de ceea cee rău in ea.

100. Extras din Cuv. etic. cit., op. cit., p. 18. Cel nepătimitor nu mai emiscat de nici un răspuns contrar la răul dusmanului, ci-4 copleseste si-1desfiintează cu neclintirea in iubire.

100. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 16. Acestia umblă mult, insăumblă in intuneric si nu reusesc să iasă din el.

101. A umbla in intuneric neinaintind spre scopul firesc al vietiinoastre, inseamnă a nu umbla pe drum, căci orice drum duce undeva,duce la un scop.

102. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 18. Acestia si-au făcut propriilelor planuri, nu urmăresc planurile lui Dumnezeu.

103. Trupul lui a devenit transparent ca o oglindă prin care celduhovnicesc se vede pe sine si vede pe Dumnezeu.4 - Filocalia

1. Lacrimile fac ochii curati si de aceea capabili să vadă esentatainică a lucrurilor si pe Dumnezeu prin ele.

2. Starea aceasta de mare induiosare si bucurie pentru DumnezeuIsi găseste o expresie nu numai in lacrimi, ci si in ritmul unei melodii.

3. Avem aci sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplatie a luiDumnezeu, atinsă pe treptele inalte ale curătiei si nepătimirii. Cel cetrăieste desăvirsit in Dumnezeu, văzindu-L cu mintea, nu mai simtenici trebuintă de pocăintă, căci uită pină si de starea sa, fiind iesit intregin Dumnezeu pe Care-L vede.

4. Adevărata teologie e nu numai vorbirea despre Dumnezeu, cidialog cu Dumnezeu, simtire puternică si responsabilă a prezentei Lui personale si revendicatoare.

3. Se afirmă aci caracterul apofatic, sau mai presus de cunoastereal cunoasterii lui Dumnezeu, conform lui Dionisie Areopagitul si sfintuluiGrigorie de Nisa.

4. Extras din Cateheza XXVIII; op. cit., p. 158-160, unde e inlegătură cu cap. I, ed. cit., p. 51-52.

5. Există o simtire mai presus de simtire. Sufletul nu se află peacea treaptă intr-o insensibilitate. Ea e o sensibilitate spirituală si aredrept cauză lucrarea Sfintului Duh. Dar e lucrătoare si prin simturiletrupului, cum a fost cazul cu apostolii pe Tabor.

6. Sfintul Simeon Noul Teolog se dovedeste in tot scrisul lui unteolog al simtirii mai presus de simtire. Dar această simtire nu-i un sentiment pur, ci un contact total al fiintei noastre, sensibilizată de Duhul,cu Dumnezeu.

7. Acela vede si aude in toate cuvintul lui Dumnezeu.

6. Nu aude nici un cuvint ca stind de sine, sau ca răsunind desine, ci fiecare cuvint este identificat pentru el cu Cuvintul lui Dumnezeu.

7. Extras din Cateheza cit., ibidem. Numai prin faptul că auzimin mod real Cuvintul lui Dumnezeu, ca un cuvint căruia trebuie să-i răspundem, auzim real toate cuvintele Lui prin lucruri si prin oameni, cape niste cuvinte care ne scot din izolarea si egoismul nostru si trebuiesă le răspundem. Propriu-zis in toate cuvintele e un singur Cuvint personal Care ni se comunică, ne revendică si simtim că trebuie să-I răspundem prin viata, prin faptele noastre.

100. Sfintul Grigorie de Nazianz, Cuv. 38, 11 ; P.G. 36, 324-A. Omula fost făcut ca subiect cunoscător si văzător al celor cunoscute si văzute,intr-o legătură ontologică cu ele, cum e Logosul divin cu ratiunile Sale,care prin creatie devin ratiunile lucrurilor.

101. Extras din Cateheza cit., op. cit., p. 160-162. Sfintul Simeonvorbeste si de niste simturi sau de o sensibilitate a sufletului, care s-atocit prin cădere. Cine aude si vede prin ele, cunoaste "puterea" realitătiispirituale, nu numai intelesul ei, pentru că prin ele se pune in legăturăcu acea realitate si ea, fiind personală, iradiază putere din ea.

10. Acest capitol corespunde cu cap. 59 din Filocalia greacă, Sftn-tul Simeon care a fost "spătarul cubicular" la curtea impăratului Vasile IIfoloseste des imagini de la curtea impărătească. El socoteste harul energiei necreate ce izvorăste din Hristos, ca o haină a Iui Hristos, in caree imbrăcat, sau ca pe Hristos insusi, dacă Hristos este in energia ce iradiază din El.

11. Desi Dumnezeu este nevăzut, simtirea prezentei Lui este atitde puternică, incit sfintul Simeon declară că se simte ca in fata Lui.

12. A se observa cum sfintul Simeon aseamănă cu un ocean chiarnumai slava lui Dumnezeu ; de fiinta lui Dumnezeu nici nu indrăznestesă vorbească.

13. Contemplarea luminii dumnezeiesti nu e despărtită, pentrusfintul Simeon, de impărtăsirea de ea, potrivit invătăturii lui despre simturile sufletesti prin care omul duhovnicesc intră in contact cu realitateadumnezeiască, asa cum intră orice om prin simturile trupului in contact culumea materială.

14. De la capitolul 11 pină la capitolul 19 inclusiv e redată ideeasfintului Grigorie de Nissa : "Aceasta este a vedea cu adevărat pe Dumnezeu : a nu afla niciodată o saturare a dorintei ...căci nu se va socotivreodată că se poate imbrătisa firea nevăzută" (Despre viata lui Moise,in P.G. 44, col. 404). Dar sfintul Simeon pune in relief si ideea scumpălui, că cel ajuns in oceanul dumnezeiesc nu mai vede nimic in afară deel, dar in el vede toate. Proprie lui este si imaginea oceanului si a apelor.

15. Deci nu-si pierde constiinta identitătii sale.

16. Stiinta si cunostinta implică posesia partială a realitătii, sautransformarea ei la starea de obiect, ceea ce inseamnă delimitarea ei.

17. E simplitatea de ocean a dumnezeirii, in care se cuprind rădăcinile transcendente ale tuturor intr-un chip nediferentiat, iar ea insăsica izvor al lor, e infinit mai mult decit toate.

18. Se redă aci o idee a sfintului Maxim Mărturisitorul care zice:"In nemărginire se odihneste toată miscarea celor ce se miscă in modnatural, pentru faptul că nu există in ea nici o distantă sau interval, ne-avind deci unde, cum si spre ce să se miste, intrucit are pe Dumnezeu,Care hotărniceste chiar si nemărginirea, Care hotărniceste toată miscarea,ca sfirsit in calitate de cauză" {Ambigua, in P.G., 91, 1217). Dar sfintulSimeon foloseste copios imaginea luminii si dă acestei imagini un caracteremotional.

111. Sfintul Simeon identifică intunericul dumnezeiesc al lui DionisieAreopagitul cu lumina dumnezeiască. De altfel insusi Dionisie intelegeaprin intunericul de pe Sinai "preamulta lumină". Ajunsă aci mintearămine cu o miscare receptivă, nu creatoare, cu o miscare stabilă inacelasi sens, nu cu o miscare ce trece de la un lucru la altul.

112. Precum se conciliază intunericul cu preamulta lumină, asa seconciliază mintea golită de ginduri cu starea ei de contemplare si degustare a bunătătilor dumnezeiesti. Căci in oceanul dumnezeiesc cel simplusint toate.

113. Si unde e viata vesnică, e si viata sufletului omenesc.

114. Identificarea stabilitătii cu miscarea sufletului ajuns in Dumnezeu o făcuse si sfintul Grigorie de Nissa (Despre viata lui Moise, P.G.44, 405-C) si sfintul Maxim Mărturisitorul {Ambigua, P.G. 91, 1221).

115. Mintea devine prin lumina dumnezeiască altfel decit e prinnatura ei, de aceea isi devine ei insăsi un mister neinteles.

21. E bucuria de darurile primite fără osteneală, fără efort, darcare le intrec pe toate cele dobindite prin efort.

22. Extras din sfirsitul Cuv. X etic; Traites theol..., tom. II, p. 336.E o invătătură scumpă sfintului Simeon că bunurile dumnezeiesti se posedă in chip constient. De fapt dacă nu avem constiinta lor, nici nula avem.

23. E vorba de auzirea cu sufletul, adică cu un simt al sufletului.

119. Acesta e omul.

120. Sfintul Simeon nu putea să nu sufere influenta timpului său, inmulte privinte care nu tin propriu-zis de credinta crestină. Făcind abstractie de ideea celor patru elemente componente ale lumii materiale, ideeproprie timpului său, el se mai resimte si de intelegerea simplistă a aceluitimp in privinta unirii dintre trup si suflet. Astăzi ne dăm seama detaina cu mult mai complexă a acestei uniri. De altfel insusi sfintulSimeon dă dovadă că e constient de dificultatea problemei cind adaugăpe de o parte simtirea si suflarea la cele patru componente ale trupului,iar pe de alta declară că prin ele se uneste sufletul cu trupul. Sensibilitatea si suflarea sint marea taină a existentei umane. Apartin ele materiei ? Apartin sufletului i E greu de a le atribui unuia sau altuia inmod separat. In sensibilitate se intilnesc sufletul si trupul.

24. Fără indoială, desi fiecare soare luminează in mod direct partea omului corespunzătoare lui, totusi lumina Soarelui spiritual se reflectădin suflet si asupra trupului, iar lumina soarelui văzut produce bucuriesi sufletului. Căci omul, desi e din două părti, e totusi unul. in om serealizează unirea intre cele două lumi. Aceasta o va spune sfintul Simeonin capetele următoare.

25. Soarele spiritual dă putere sufletelor să vorbească, intrucitvorbindu-le el insusi le miscă la răspuns. El e Subiectul suprem, carese adresează subiectelor făcute după chipul Lui. El e Cuvintul cuvintător,de unde pornesc toate cuvintele de chemare si din care-si iau miscareade răspuns toate cuvintele de răspuns ale subiectelor create. Aceastăconvorbire leagă subiectele create de Dumnezeu si luminează toate creaturile in acelasi timp.

1. Aceste trei ultime capete au intrat in prefata "Stoglavei", colectie de hotăriri ale Sinodului din 1551 de la Moscova. A se vedea laE. Duchesne, Le Stoglav et Ies cents chapilres, Paris, 1920, p. 4-5. DupăJ. Darrouzes, Chapitres theologiques etc, p. 79.

2. Sfintul Maxim spune: "Dumnezeu este inceputul, mijlocul sisfirsitul celor ce sint" (Cap. gnostice I, 5), dar si că : "Dumnezeu nu eslepentru Sine, pe cit e cu putintă să stim noi, nici inceput, nici mijloc,nici sfirsit" (II, 2). Hristos insă s-a făcut prin intrupare inceputul, mijlocul si sfirsitul vietii noastre celei noi.

3. Sfinta Treime, ca diversitate de Persoane in unitatea fiintei, seface principiu de mentinere a unitătii tuturor in diversitate.

3. Acelasi Dumnezeu, fiind si in cele din urmă, le face si peacestea ca pe cele dintii. Din faptul că Dumnezeu sau Hristos e si incele din urmă, sfintul Simeon scoate concluzia că in fond si cele din urmăsint cele dintii si invers.

4. Sobornicitatea Bisericii isi are temeiul in faptul că in fiecare credincios este Acelasi Hristos, deci in fiecare credincios sint toti credinciosii.

5. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă.

6. Faptul că lumina dumnezeiască trece prin ingeri la sfinti, nu-ilasă pe sfinti mai prejos de ingeri. Căci lumina dumnezeiască trecind dela ingeri la sfinti nu se imputinează, ci li se impărtăseste acestora intreagă. Trecerea aceasta nu face decit să infăptuiască legătura intre ingeri si sfinti.

5. Trecerea luminii de la ingeri la sfinti e ca trecerea pildei siputerii de sfintenie de la sfintii dinainte la cei de după ei. Aceasta e otraditie vie, care asigură unitatea intre generatii. Acelasi Hristos e incei dintii si in cei din urmă, făcindu-i pe cei dintii ca pe cei din urmăsi pe cei din urmă ca pe cei dintii. Sfintul Simeon dă revărsării luminii dela ingeri la sfinti si de la sfintii dinainte la cei de după ei un sens detraditie.

6. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă. Patimile rup lantultraditiei vii a sfintilor, care constituie un fel de coloană vertebrală aTraditiei vii a Bisericii.

7. Cine rupe legătura cu sfintui cu care e in legătură nemijlocitărupe prin aceasta legătura cu toti sfintii de mai inainte. Prin el se vaintroduce o intrerupere in lantul traditiei, cu grele urmări pentru Hristos.Pentru mentinerea traditiei se cere smerenie si iubire fată de inaintasi,precum ruperea traditiei e pricinuită de mindrie si de lipsa de iubire.

10. Viata duhovnicească e impletită din contraste, ca si viata inpăcat. Plăcerea păcatului e insotită de chinul părerii de rău. intristareapentru păcat care merge pină la plins, naste bucuria, căci ea pune inceputul vietii celei noi.

11. Cu acest capitol incepe un sir de capete de aplicare pilduitoare a unui discernămint subtil al unor stări sufletesti, care pot aveadiferite continuturi, cu toată aparenta de identitate.

135. incepătorii trebuie să pună deosebită rivnă in dezlipirea lăuntrică de grijile lumesti. După ce au progresat, au dobindit această dezlipire, chiar dacă sint intre lucruri.

17. Aceasta e metoda de a satisface cerintele strict necesare alevietii, fără a aluneca spre păcat. Asa a făcut Hristos.

18. Corespunde cap. 64 din Filocalia greacă. Acela va evita insăsăvirsirea păcatului, chiar dacă i se porunceste.

19. El nu se va lăsa convins de argumentele celor ce voiesc să-iusureze frica de chinurile vesnice si durerea pentru ele. Dacă filozofulgerman Heidegger socoteste că existenta fiintei omenesti e frămintatăpermanent de grijă, in spiritualitatea crestină existenta este stăpinită defrica de chinurile vesnice.

20. Corespunde cap. 65 din Filocalia greacă.5 -Ś Filocalia

140. Corespunde cap. 66 din Filocalia greacă. Se accentuează aci unmare paradox : durerea naste bucurie ; călăul fricii duce la viată. Pentrucă acestea sensibilizează si intăresc spiritul, nu-1 lasă in somnolentă siin lipsa de tărie. in aceasta stă faptul că prin cruce se ajunge la viată.

141. Corespunde cap. 67 din Filocalia greacă. Izvorul lacrimilor seface izvor de lumină. Se vede prin lacrimile acestora lumina din ei. Celce nu poate plinge pentru păcat rămine incruntat si intunecat.

22. Este extazul, in care omul a plecat de la sine, absorbit delumina si de focul Duhului Sfint. Acesta face trupul transparent si fierbinte pentru că si sufletul e fierbinte. El e focul entuziasmului curat.

23. Un alt paradox: din răcoarea lacrimilor se aprinde focul unuisi mai mare dor de Dumnezeu. Si invers.

24. Aceasta e o stare de deplină transparentă spirituală prin DuhulSfint si prin intărirea la culme a spiritului omenesc.

25. Corespunde cap. 68 din Filocalia greacă. Sfintul Simeon descrieaci o stare de extaz din cele trăite de el.

24. Prin lacrimi, inima inmuind Snvirtosarea ei se deschide Duhului.

25. Corespunde cap. 69 din Filocalia greacă.

27. Corespunde cap. 70 din Filocalia greacă.

28. Corespunde cap. 71 din Filocalia greacă.

29. Cei mindri socotesc mindri pe oamenii duhovnicesti, pentru căacestia nu primesc să se coboare la glume si la fapte usuratice.

30. Corespunde cap. 72 din Filocalia greacă.

31. Lipsa unei singure virtuti tine inima pătată si o singură patăse simte in toate virtutile, tulburindu-le.

30. Cap. 73 din FHocalia greacă. Singur Dumnezeu este cu adevărat curat in chip desăvirsit si poate curati inima omului cu focul iubiriiaprins de El in inimă.

31. Darrouzes, op. cit., p. 89, dă la notă: Isaia LXII, 2. Dar inacel loc nu se află aceste cuvinte.

32. Mintea, mereu in miscare, e mai greu de stăpinit decit mădularele trupului.

33. Desigur, nu e vorba numai de un gind teoretic la rău, ci deun oarecare gind ispititor. Dar acest gind, dată fiind puterea lui de influentă, numai prin prezenta lui Dumnezeu in om poate să nu mai durezein om.

157. De aci vedem că "lumina" de care vorbeste atit de mult sfintulSimeon constă in curătia inimii si a privirii. Curătia aceasta o are omulnumai cu ajutorul lui Dumnezeu, sau numai venindu-i de la El. Ea eacolo unde nu se intercalează nici un alt gind intre om si Dumnezeu.Inima curată e acolo unde s-au dezrădăcinat chiar gindurile rele dinsuflet.

158. Prin această afirmare sfintul Simeon risipeste orice răstălmăcirea gindirii sale, că ar admite o despărtire a mintii de simturi in lucrareaei. Spiritul transfigurează lucrarea simturilor, nu se dispensează de ea.Dar nici lucrarea simturilor nu poate fi cugetată fără spirit. Omul e unitate de suflet si trup in actele, in gindurile si in sentimentele sale. Darsfintul Simeon spune si mai mult: omul care nu mai are nici un gind răuin sine isi inaltă si simturile la "cer", adică vede si prin ele luminadumnezeiască, sau taine spirituale mai presus de lucrurile pămintesti.Căci aceste taine se văd totusi prin lume sau prin trup devenite transparente. Aceasta pentru că simturile lui au devenit apte pentru aceste taineSi sint coplesite de minte si prin mintea lui de lucrarea Duhului Sfint.Mintea si simturile au devenit in acest caz o unitate cunoscătoare peun plan mai inalt. Omul cunoaste ca o fiintă totală realitătile superioare.

159. Inima curată face transparent pe om sie insusi. Pină ce inimae pătată, omul nu se poate cunoaste pe sine insusi pentru că nu-si estetransparent nici siesi, cum nu este nici altora. Se interpune intre el sisinea sa indefinită preocuparea de altceva inferior si mărginit. Inimacurată e profunzimea abisală a omului, redescoperită. Căci nu se maiinterpune nici un gind despre vreun obiect limitat intre el si aceastăprofunzime. Omul se cunoaste acum ca ceea ce este el propriu-zis inindefinitul lui, care, intrucit e deosebit intr-o anumită privintă de indefinitul altor oameni, e totusi definit intr-un anumit fel. Dar profunzimeaabisală credinciosul nu si-o poate descoperi decit cind ea se deschide inprofunzimea infinită a lui Dumnezeu in care subzistă.

160. Sufletul, detasat de diferite ginduri limitate conforme obiectelorlor, se vede pe sine deosebit de gindurile trecătoare, deci nemuritor.

Aceasta e una cu trezirea la adevărata constiintă de sine. Dar aceasta se iveste impreună cu constiinta de Dumnezeu. El se trezeste la constiinta nemuririi sale, intrucit isi cunoaste persistenta sa iată de gindu-rile trecătoare. Acest suflet se bucură de invierea sa inainte de invierea trupului, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Văzind pe Dumnezeu, incetează lucrarea lui cugetătoare trecătoare, răminind cu lucrarea lui netrecătoare, căci Dumnezeu e mai presus de cugetarea care face efortul de a defini si pune in legătură obiectele variate si definite si prin aceasta recurge la niste categorii mai prejos de cugetarea mintii indreptată neschimbat spre Dumnezeu cel Infinit si spre sinea sa indefinită.

161. Aceasta nu inseamnă că nu pot conlucra unii cu altii in lucrurile necesare vietii pămintesti. Mai mult chiar, de aci se vede că pentru sfintul Simeon nepărtăsia celor curati cu lumea inseamnă numai nepri-mirea cuvintelor, gindurilor si faptelor rele din ea. Dar ei tocmai prinaceasta pot lucra la curătirea si la ridicarea celor din lume. Deci poate exista, in vederea acestui scop, o legătură a lor cu ceilalti oameni. Ba sfintul Simeon o cere aceasta in alte locuri cu toată puterea.

44. Asa cum sfintul Simeon identifică curătia cu lumina, tot asaidentifică necurătia poftelor si a patimilor, cu intunericul. Cea dintii dăputinta vederii lui Dumnezeu, cea din urmă nu.

45. Cap. 74, Filocalia greacă.

47. Cap. 75. Filocalia greacă. Pocăinta nu are hotar. Căci mereuputem inainta in cele bune, părindu-ne rău de nedesăvirsirea dinainte.

48. Cap. 76, Filocalia greacă. "Intru cunostintă", inseamnă in chipconstient, simtit. Frumusetea lui Hristos este pe de o parte neapropiată,căci nu poate fi cuprinsă, pe de alta e simtită. E cunostintă si nestiintă.Chiar subiectul semenului, pe de o parte il sesizăm, pe de alta ne răminetranscendent si de nedefinit.

49. Cap. 77, Filocalia greacă.

50. Cap. 78, Filocalia greacă. Poruncile implinite se inscriu in fiintanoastră, virtutile isi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o primălumină de sus in fiinta noastră, producind o primă transparentă a eipentru Dumnezeu si o primă unire a ei cu El. Duhul este inelul lui Hristos, legătura incepătoare cu Hristos.

50. Cap. 79, Filocalia greacă.

51. Cap. 80, Filocalia greacă. Odată arvuna primită, nu trebuiestat pe loc, ci trebuie inaintat, adică trebuie cultivată. Altfel are loc oadevărată cădere din dragostea fată de mire.

54. S-a rupt comuniunea lăuntrică dintre suflet si Hristos.

55. Cap. 81, Filocalia greacă. Aceasta nu inseamnă că Dumnezeuiubeste pe cel ce premerge cu iubirea lui, ci pe cel ce răspunde iubiriiSale. Căci nu poate intra in inima celui ce nu si-o deschide iubirii Sale.

56. Tii iubirea cuiva, dar nu o stăpinesti, căci depinde si de libertatea aceluia.

57. Aci ti se pare că ai iubirea celuilalt, aci că n-o mai ai. Numaidupă consolidarea in ea, ai asigurarea statornică a ei.

58. Credinta, harul, stările duhovnicesti nu sint ca niste obiectefixe si tangibile. Ele dau intr-un anumit moment convingerea prezenteilor, in altul parcă nu mai sint. Principal e ca din momentul din urmăsă nu tragi concluzia că nu va reveni momentul dintii si să-ti faci dinaceasta o concluzie definitivă de gindire si comportare.

56. Să o tină ca iubire activă, nu statică.

57. Cap. 82, Filocalia greacă. Să o păzească deci printr-o inaintarecu fapta si prin intărirea ei in virtuti.

58. Cap. 83, Filocalia greacă. Harul nu se mentine unde nu selucrează poruncile lui Hristos. Harul e putere activă, e iradiere, nu eceva static.

59. Cap. 84, Filocalia greacă. Materialul e nesfirsit, in sensul, căsufletul niciodată nu sfirseste a se desăvirsi, dar si in sensul că el mereutrebuie să fie in lucrare. Altfel se prăbuseste in moarte, in inertie, laorice nivel ar fi ajuns. Si atunci nu mai are acoperis potrivit cu el, care constă propriu-zis din infinitatea deschisă a lui Dumnezeu.

179. Cap. 85, Filocalia greacă.

180. Important e ca afectele să fie tinute in friu, să nu se lunecela păcat prin ele. Dulceata spirituală a vietii in Duhul Sfint il face peunul ca acesta să nu simtă trebuinta plăcerilor legate de satisfacereapoftelor. 181. Cap. 86, Filocalia greacă.

182. Cap. 87, Filocalia greacă.

183. Asa cum visele cu continuturi pămintesti au legătură cu celetrăite de fapt, asa au si cele referitoare la realitătile dumnezeiesti olegătură adevărată cu ele, intrucit au fost trăite in stare de trezvie.6 - Filocali"

184. Mintea celor in care s-a sălăsluit Duhul a devenit simplă, pentru că in ea totul e armonios si concentrat in Duhul; in ea nu sint indoieli, sfisieri, contraziceri, schimbări de metode si tinte fără sigurantacă sint mai bune ca cele dinainte si că vor duce in mod neindoielnicla succes cum n-au dus cele dinainte.

185. Cap. 88, Filocalia greacă.

67. Cap. 89, Filocalia greacă.

68. Cap. 90, Filocalia greacă. Invătătura aceasta despre mintuireeste cu totul deosebită de invătătura apuseană a unei justificări pur juridice a omului prin echivalentul mortii lui Hristos.

69. Cap. 91, Filocalia greacă.

70. Deci sfintui Simeon admite si putinta unei vieti curate in lume.Nu depărtarea externă de lume, ci detasarea lăuntrică de ceea ce e răuIn ea, este lucrul hotăritor.

70. Cap. 92, Filocalia greacă.

71. Această scenă e pictată pe zidul din afară al Minăstirii Su-cevita din Bucovina.

72. Cap. 93, Filocalia greacă. Dumnezeu ne acordă o demnitate,cerindu-ne să dăm si noi niste osteneli pentru bunătătile ce ni le va dărui.Căci voieste să ni se facă prin aceasta dator, voieste să ne dea un oarecare drept la aceste bunătăti. Nu voieste să ne incarce cu ele ca peniste obiecte pasive, ci să crestem la capacitatea de a fi purtătorii lorin mod activ, sau de a ni le asimila ca subiecte.

193. Cap. 94, Filocalia greacă. 194. Cap. 95, Filocalia greacă.

195. Cap. 96, Filocalia greacă.

75. Deci el nu trebuie să rămină nelucrător ca lucrurile nesimtitoare, ci să-si unească voia sa cu voia lui Dumnezeu, care aduce unadaos de mare putere voii sale. Aceasta se vede din cele spuse in continuare de sfintul Simeon.

76. Cap. 97, Filocalia greacă. Asa cum altoiul face un singur pomcu tulpina in care s-a altoit, asa si harul cu firea in care s-a sădit, sauvoia lui Dumnezeu cu voia omului in care s-a imprimat, fac un singurintreg. Căci omul isi omoară voia sa prin voia proprie si prin aceastasi-o implineste si intăreste in acelasi timp.

77. Cap. 98, Filocalia greacă.

199. Dumnezeu te-a făcut prieten, adică te-a ridicat la un dialog intim cu El si-ti dăruieste tot ce are si El prin aceasta.

81. Cap. 100, Filocalia gread. Oricit de mari ar fi lucrurile silumea, ele sint numai obiecte ale omului, dăruite lui de Dumnezeu, casemn al iubirii Lui. Ba Dumnezeu ii dă omului daruri si mai maxi decitlumea: se dă pe Sine Insusi ca cel mai bun prieten. Aceasta e slavacu care cinsteste Dumnezeu pe om.

82. Fiul a slăvit pe Tatăl ca om intr-un chip exemplar pentru noi.De aceea s-a făcut om. L-a slăvit renuntind la Sine si predindu-se Tats-lui desăvirsit prin pătimiri si prin moarte.

83. Dacă noi slăvim pe Tatăl, cum L-a slăvit Fiul ca om, si Tatălne slăveste pe noi cum il slăveste pe Hristos ca pe Piui Său cel vesnic,făcut om.

84. Cap. 101, Filocalia greacă.

85. Acesta e lucrul esential: să porti fără intristare cele ce ti sepricinuiesc cu scopul ca să te intristeze si să te facă prin aceasta săpăcătuiesti, dovedind că esti legat de lumea aceasta si nu ai increderedesăvirsită in Dumnezeu. 205. Cap. 102, Filocalia greacă.

206. Cap. 103, Filocalia greacă. In răbdare si mingiiere e o lumină,e vederea celor mai presus de viata aceasta. Numai aceasta dă puterede răbdare si aduce mingiiere.

207. Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdută, ci celce o are trebuie să se socotească ca si cind n-ar avea-o. Să nu se min-drească cu ea.

85. Cap. 104, Filocalia greacă. In Dumnezeu sint si cele invătatede el intr-o armonie cu toate cele nestiute. Căci El e mai presus de toate.Iar in lumina Lui se inteleg mai bine si cele necunoscute incă.

86. Cap. 105, Filocalia greacă. Textul grec e mai dezvoltat.

209 b. Deci ei nu trebuie să se tină cu totul in afară de legătura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere să uite stiinta lor, ci să cunoască pe Dumnezeu si să incadreze stiinta lor partială in lumina totală a lui Dumnezeu, in care sint toate.

210. Iubirea lor va fi continuu lucrătoare si pentru acesti oameni,deci pentru toti.

87. Cap. 107, Filocalia greacă. Aceasta e singura intristare a celorce se află in fericirea fără lipsuri a petrecerii dumnezeiesti. Nici acoloei nu uită de fratii lor care-si primejduiesc viata vesnică.

88. Acestia sint oameni cu neputintă de influentat in rău.

89. Cap. 106, Filocalia greacă.

90. Fiul lui Dumnezeu, fiind in acelasi timp Fiul Omului, unin-du-se cu noi, ne face si pe noi fii ai lui Dumnezeu după har. Sălăs-luindu-se prin aceasta in lăuntrul nostru cu Duhul Său Preasfint, pe Care

L-a primit si ca om, aduce in noi impărătia cerurilor, care e acolo unde e Duhul Sfint.

215. Cap. 108, Filocalia greacă. Mintuirea constă in unirea cu Dumnezeu in Hristos, nu in vreo justificare juridică.

216. Cap. 109, Filocalia greacă. Botezul ne dăruieste sau ne punein lucrare din nou libertatea, pentru că Hristos cu libertatea Lui fată depăcat se sălăsluieste in noi.

217. Cap. 110, Filocalia greacă. Sfintul Simeon nu admite nici oalterare a firii omenesti prin păcat.

218. Cap. 111, Filocalia greacă. Se cere o stăruintă continuă in aface binele. Căci numai asa ne zidim casa duhovnicească. Cu o singurăpiatră nu facem casa, dar cu o singură piatră, dacă lipseste, o putemstrica, dacă nu o punem indată la loc. In planul duhovnicesc acest lucruil facem prin pocăintă. Iubirea nu se intretine prin fapte discontinui, ciprin fapte continui.Hristos e in toti fără exceptie. Deci pe toti trebuie să-i iubim si pretuim ca să devină sinea noastră un intreg in iubire. Dispretuirea unuia e o rană in sufletul nostru si o singură rană duce la moarte.

219. Iubirea se cere arătată in mod continuu nu numai fată deunul, ci fată de toti. Căci in toti este Hristos. A excepta pe unul de laiubire, inseamnă pe de o parte a iubi, pe de altă parte a nu iubi peAcelasi Hristos ; inseamnă a-L iubi pe El imbrăcat intr-un fel si a nu-Liubi, arătindu-se indată după aceea imbrăcat alt fel. Neiubirea fată deuna din infătisările Sale zădărniceste iubirea fată de altă infătisare a Sa.O iubire practicată continuu fată de toti, ca fată de Acelasi Hristos, e oiubire care-i pretuieste in acelasi timp pe toti ca pe Acelasi Hristos. Avedea in toti pe Hristos, e cea mai mare fortă pentru solidaritatea umană.

220. Cap. 112, Filocalia greacă.

95. Cap. 113. Filocalia greacă.

96. Cap. 114, Filocalia greacă. Trebuie să socotim pe fiecare cape Hristos Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu, făcindu-se ipostas alfirii noastre, s-a făcut ipostasul fundamental al tuturor oamenilor. Prinfata fiecăruia licăreste fata Aceluiasi Hristos; prin apelul adresat nouăde fiecare ne adresează apelul său Acelasi Hristos.

97. Cap. 115, Filocalia greacă.

224. Jertfa adevărată e cea in care cineva se dăruieste total. Trebuie trăită aceeasi predare totală in dăruirea tuturor bunurilor proprii,pe care a trăit-o Hristos in vărsarea singelui Său, in dăruirea totală avietii Sale. 225. Cap. 116, Filocalia greacă.

226. Cap. 117, Filocalia greacă. In Hristos toti putem muri duhov-niceste nouă insine, jertfindu-ne total altora.

227. Cel ce dă tot ce are dintr-odată a implinit printr-o singurăfaptă cerinta iubirii si a jertfei totale si a infăptuit in sine starea ei, pecare altii nu o infăptuiesc niciodată prin faptele lor de milosteniemăruntă.

228. Cel ce-L are pe Hristos impreună-grăitor se află cu El insusiintr-un dialog direct. Ca atare, a depăsit cuvintele Scripturii, aflindu-sein relatie nemijlocită cu Subiectul si cu Izvorul lor infinit mai bogatdecit toate cuvintele pe care le rosteste, sau care au fost scrise prininspiratia de la El.

229. Cap. 118, Filocalia greacă. E nu atit desăvirsirea de la inceput,ci cea pe care o are in gindirea lui Dumnezeu, care stă la originea lui.