versiune cu diacritice - aici
Sfantul CASIAN ROMANUL

Catre Episcopul

Castor Despre cele opt ganduri ale rautatii1

Dupa ce mai inainte am alcatuit cuvantul despre randuielile chinoviilor, de data aceasta, nadajduind iarasi in rugaciunile Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt ganduri ale rautatii, adica despre cel al lacomiei pantecelui, al curviei, al iubirii de argint, al maniei, al intristarii, al trandaviei, al slavei desarte si al mandriei.

I. Despre infranarea pantecelui .

Mai intai deci vom vorbi despre infranarea pantecelui, care se impotriveste imbuibarii pantecelui; apoi despre chipul posturilor si despre felul si cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci dupa cum le-am primit de la Sfintii Parinti. Acestia n-au lasat un singur canon de postire, nici un singur chip al impartasirii de bucate, nici aceeasi masura pentru toti. Fiindca nu toti au aceeasi tarie si aceeasi varsta; apoi si din pricina slabiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingase a trupului, insa un lucru au randuit tuturor: sa fuga de imbuibare si de saturarea pantecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit ca este mai folositoare si mai ajutatoare spre curatie, decat cea de trei sau de patru zile, sau decat cea intinsa pana la o saptamana. Caci zic: cel ce peste masura intinde postirea, tot peste masura se foloseste adeseori si de hrana. Din pricina aceasta se intampla ca uneori, din covarsirea postirii, slabeste trupul si se face mai trandav spre slujbele cele duhovnicesti; iar alteori, prin prisosul mancarii, se ingreuiaza si face sa se nasca in suflet nepasare si molesire. Au cercat Parintii si aceea ca nu tuturor le este potrivita mancarea verdeturilor sau a legumelor si nici posmagul nu-1 pot folosi ca hrana toti. Si au zis Parintii ca unul mancand doua litre de paine e inca flamand, iar altul mancand o litra, sau sase uncii, se satura. (Uncia este uncia romana: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai inainte, le-a dat tuturor o singura regula pentru infranare: sa nu se amageasca nimeni cu saturarea pantecelui si sa nu se lase furat de placerea gatlejului. Pentru ca nu numai deosebirea felurilor, ci si marimea cantitatii mancarurilor face sa se aprinza sagetile curviei. Caci cu orice fel de hrana de se va umplea pantecele, naste samanta desfranarii; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea sa se imbete, ci si saturarea de apa, precum si prisosul a orice fel de hrana o moleseste si o face somnoroasa. In Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prapadul, ci imbuibarea cu paine, cum zice Prorocul. Slabiciunea trupului nu dauneaza curatiei inimii, cand dam trupului nu ceea ce voieste placerea, ci ceea ce cere slabiciunea. De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu masura si cu socoteala, da trupului sanatatea, nu ii ia sfintenia. Regula infranarii si canonul asezat de Parinti, acesta este: Cel ce se impartaseste de vreo hrana sa se departeze de ea pana mai are inca pofta si sa nu astepte sa se sature. Iar Apostolul zicand: "Grija trupului sa nu o faceti spre pofte", n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasa a vietii, ci grija cea iubitoare de placeri. De altfel pentru curatia desavarsita a sufletului nu ajunge numai retinerea de la bucate, daca nu se adauga la ea si celelalte virtuti. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul si prin ostenirea trupului mari foloase aduce, infranarea de la iubirea de argint calauzeste sufletul spre curatie, cand inseamna nu numai lipsa banilor, ci si lipsa poftei de-a-i avea. Retinerea de la manie, de la intristare, de la slava desarta si mandrie, infaptuieste curatia intreaga a sufletului. Iar curatia partiala a sufletului, cea a neprihanirii adeca, o infaptuiesc in chip deosebit infranarea si postul. Caci este cu neputinta ca cel ce si-a saturat stomacul sa se poata lupta in cuget cu dracul curviei. Iata de ce lupta noastra cea dintai trebuie sa ne fie infranarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci si prin priveghere, osteneala si cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul dupa imparatia cerurilor.

II. Despre duhul curviei si al poftei trupesti

A doua lupta o avem impotriva duhului curviei si al poftei trupesti. Pofta aceasta incepe sa supere pe om de la cea dintai varsta. Mare si cumplit razboi este acesta si lupta indoita cere. Caci acest razboi este indoit, aflandu-se si in suflet si in trup. De aceea trebuie sa dam lupta din doua parti impotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobandirea desavarsitei neprihaniri si adevaratei curatii, de nu se va adauga si zdrobirea inimii si rugaciunea intinsa catre Dumnezeu si cetirea deasa a Scripturilor si osteneala si lucrul mainilor, care abia impreuna pot sa opreasca cele neastamparate ale sufletului si sa-1 aduca inapoi de la nalucirile cele de rusine. Mai inainte de toate insa, foloseste smerenia sufletului, fara de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la inceput trebuie pazita inima cu toata strajuirea de gandurile murdare, "Caci dintru aceasta purced, dupa cuvantul Domnului, ganduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" si celelalte. Deoarece si postul ni s-a randuit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci si spre trezvia mintii, ca nu cumva, intunecandu-se de multimea bucatelor, sa nu fie in stare sa se pazeasca de ganduri.

Deci nu trebuie pusa toata stradania numai in postul cel trupesc, ci si in meditatie duhovniceasca, fara de care e cu neputinta sa urcam la inaltimea neprihanirii si curatiei adevarate. Se cuvine asadar, dupa cuvantul Domnului, "sa curatim mai intai partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa se faca si cea din afara curata". De aceea sa ne sarguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta dupa lege si a lua cununa" dupa ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu in puterea si nevointa noastra, ci in ajutorul Stapanului nostru Dumnezeu. Caci dracul acesta nu inceteaza de a razboi pe om, pana nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperemantul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la inaltimea curatiei. Fiindca lucrul acesta este mai presus de fire si cel ce a calcat intaratarile trupului si placerile lui ajunge intr-un chip oarecare afara din trup. De aceea este cu neputinta omului (ca sa zic asa) sa zboare cu aripile proprii la aceasta inalta si cereasca cununa a sfinteniei si sa se faca urmator ingerilor, de nu-1 va ridica de la pamant si din noroi harul lui Dumnezeu. Caci prin nici o alta virtute nu se aseamana oamenii cei legati cu trupul mai mult cu ingerii cei netrupesti, decat prin neprihanire. Printr-aceasta, inca pe

pamant fiind si petrecand, au, dupa cum zice Apostolul, petrecerea in ceruri.

Iar semnul ca au dobandit desavarsit aceasta virtute, il avem in aceea ca sufletul chiar si in vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nalucirii de rusine. Caci desi nu se socoteste pacat o miscare ca aceasta, totusi ea arata ca sufletul boleste inca si nu s-a izbavit de patima. Si de aceea trebuie sa credem ca nalucirile cele de rusine ce ni se intampla in somn, sunt o dovada a trandaviei noastre de pana aci si a neputintei ce se afla in noi, fiindca scurgerea ce ni se intampla in vremea somnului face aratata boala ce sade tainuita in ascunzisurile sufletului. De aceea si Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria in ascunzisurile sufletului, unde stie ca stau si pricinile boalei, zicand: "Cel ce cauta la muiere spre a o pofti pe dansa, a si preacurvit cu ea intru inima sa". Prin aceasta a indreptat nu atat ochii cei curiosi si desfranati, cat sufletul cel asezat inauntru, care foloseste rau ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De aceea si cuvantul intelepciunii nu zice: "Cu toata strajuirea pazeste ochii tai", ci: "Cu toata strajuirea pazeste inima ta"3, aplicand leacul strajuirii mai ales aceleia care foloseste ochii spre ceea ce voieste. Asadar aceasta sa fie paza cea dintai a curatiei noastre: de nu va veni in cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice indata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui1, adica inceputul gandului vatamator prin care acela incearca sa se serpuiasca in sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gandului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica invoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neingaduita. Ci trebuie, precum este scris: "in dimineti sa ucidem pe toti pacatosii pamantului",2 adica prin lumina cunostintei sa deosebim si sa nimicim toate gandurile pacatoase de pe pamant, care este inima noastra, dupa invatatura Domnului; si pana ce sunt inca prunci, fiii Vavilonului, adica gandurile viclene, sa-i ucidem, zdrobindu-i de piatra3, care este Hristos. Caci de se vor face barbati prin invoirea noastra, nu fara mare suspin si grea osteneala vor fi biruiti. Dar pe langa cele zise din dumnezeiasca Scriptura, bine este sa pomenim si cuvinte de ale Sfintilor Parinti. Astfel Sfantul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El stia ca darul fecioriei nu se dobandeste numai prin departarea cea trupeasca de muere, ci si prin sfintenia si curatia sufletului, care se castiga prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Parintii si aceea ca nu putem castiga desavarsit virtutea curatiei, de nu vom dobandi mai intai in inima noastra adevarata smerenie a cugetului; nici de cunostinta adevarata nu ne putem invrednici, cata vreme patima curviei zaboveste in ascunzisurile sufletului. Dar ca sa desavarsim intelesul neprihanirii, vom mai pomeni de un cuvant al Apostolului si vom pune capat cuvantului: "Cautati pacea cu toata lumea si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul"1. Ca despre aceasta graieste, se vede din cele ce adauga, zicand: "Sa nu fie cineva curvar sau lumet ca Esau".2 Pe cat este asadar de cereasca si de ingereasca virtutea sfinteniei, pe atat este de razboita cu mai mari bantuieli de potrivnici. De aceea suntem datori sa ne nevoim nu numai cu infranarea trupului, ci si cu zdrobirea inimii si cu rugaciuni dese impreunate cu suspine, ca sa stingem cuptorul trupului nostru, pe care imparatul Vavilonului il aprinde in fiecare zi prin atatarile poftei, cu roua venirii Sfantului Duh. Pe langa acestea, arma foarte tare pentru acest razboi avem privegherea cea dupa Dumnezeu. Caci precum paza zilei pregateste sfintenia noptii, asa si privegherea din vremea noptii deschide sufletului calea catre curatia zilei.

III. Despre iubirea de argint

A treia lupta o avem impotriva duhului iubirii de argint. Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atatarile celorlalte patimi, adica a maniei si a poftei, isi iau prilejurile din-trup si isi au oarecum inceputul in rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia dupa vreme indelungata. Boala iubirii de argint insa, venind din afara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare aminte. Dar de nu e bagata in seama, se face mai pierzatoare decat celelalte patimi si mai cu anevoie de infrant. Caci e "radacina tuturor rautatilor",3 dupa Apostolul. Sa bagam numai de seama: imboldirile cele firesti ale trupului se vad nu numai la copii, in care nu este inca cunostinta binelui si a raului, ci si la pruncii cei prea mici si sugaci care nici urma de placere nu au in ei, insa imboldirea fireasca arata ca o au. De asemenea observam la prunci si acul maniei, cand ii vedem porniti asupra celui ce i-au nacajit. Iar acestea le zic, nu ocarand firea ca pricina a pacatului (sa nu fie), ci ca sa arat ca mania si pofta au fost impreunate cu firea omului de catre insusi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trandavie aluneca din cele firesti ale trupului in cele afara de fire. De fapt imboldirea trupului a fost lasata de Ziditorul spre nasterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborare unii de la altii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul maniei s-a semanat in noi spre mantuire, ca sa ne maniem asupra pacatului, nu ca sa ne infuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea in sine e pacatoasa, chiar daca o folosim noi rau. Sau vom invinovati pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o intrebuintare necesara si folositoare e vinovat, daca cel ce 1-a primit il foloseste pentru ucidere?

Am spus acestea, vrand sa aratam ca patima iubirii de argint nu~si are pricina in cele firesti, ci numai in voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta cand gaseste sufletul caldicel si necredincios, la inceputul lepadarii de lume, strecoara intr-insul niscai pricini indreptatite si la parere binecuvantate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea ii zugraveste monahului in cuget batranete lungi si slabiciune trupeasca si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mangaiere, nu mai zic cand este bolnav, dar nici macar cand este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sunt foarte parasiti si ca de na va avea ceva aur pus de o parte va muri in mizerie. Mai apoi ii strecoara in minte gandul ca nici nu va putea ramane multa vreme in manastire, din pricina greutatii indatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui. Iar dupa ce cu astfel de ganduri ii amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, il indupleca vrajmasul sa invete si vreun lucru de mana de care sa nu stie Avva, din care isi va putea spori argintul pe care il ravneste. Pe urma il inseala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i in minte castigul ce-1 va avea din lucrul mainilor si apoi traiul fara griji. Si asa, dandu-se cu totul grijii castigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la intunerecul deznadejdii, care il cuprinde in caz ca nu are parte de castig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscand aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai "radacina tuturor rautatilor", ci si "inchinare la idoli". Sa luam seama deci, la cata rautate taraste boala aceasta pe om, daca il impinge si la slujirea la idoli. Caci dupa ce si-a departat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeste idolii oamenilor scobiti in aur.

Intunecat de aceste ganduri si sporind la si mai mult rau, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se razvrateste, sufere, carteste la orice lucru, raspunde impotriva si nemaipazind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus in prapastie. Nu se multumeste cu hrana cea de toate zilele si striga pe fata ca nu mai poate sa rabde acestea la nesfarsit. Spune ca Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a incuiat mantuirea sa numai in Manastirea aceea; si ca de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei pusi de o parte, dand ajutor socotintii acesteia stricate, il sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mandrie la toate poruncile

si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea in Manastire ca ar avea trebuinta de indreptare, nu baga in seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate cate se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mania sau intrista, ca sa nu para usuratec, iesind fara pricina din Manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din Manastire, amagindu-1 cu soapte si vorbe desarte, nu se da indarat sa o faca, vrand sa aiba un impreuna lucrator la fapta sa cea rea. Si asa aprinzandu-se de focul banilor sai, iubitorul de argint nu se va putea linisti niciodata in Manastire, nici nu va putea sa traiasca sub ascultare. Iar cand dracul il va rapi ca un lup din staul si, despartindu-1 de turma, il va lua spre mancare, atunci lucrarile randuite pentru anumite ceasuri in chinovie, pe care ii era greu sa le implineasca, il va face vrajmasul sa le implineasca in chilie zi si noapte cu multa ravna; nu-1 va slobozi insa sa pazeasca chipul rugaciunilor, nici randuiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, dupa ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toata sarguinta il indupleca sa o aiba numai spre lucrul mainilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotriva atat dumnezeiestile Scripturi, cat si invataturile Parintilor. Primul e cel care face pe monahi sa agoniseasca si sa adune cele ce nu le aveau in lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepadat de avutii sa se caiasca, punandu-le in minte gandul sa caute cele pe care le-au daruit lui Dumnezeu; in sfarsit al treilea e cel care, legand de la inceput pe monah de necredinta si moleseala, nu-1 lasa sa izbaveasca desavarsit de lucrurile lumii, ci ii pune in minte frica de saracie si neincredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu, indemnandu-1 sa calce fagaduintele pe care le-a facut cand s-a lepadat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am gasit osandite in dumnezeiasca Scriptura. Asa Ghiezi, voind sa dobandeasca banii pe care nu-i avea inainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care invatatorul sau voia sa i-1 lase drept mostenire si in loc de binecuvantare a mostenit lepra vesnica prin blestemul Proorocului.1 Iuda, voind sa recapete banii, de care mai-nainte se lepadase urmand lui Hristos, a cazut nu numai din ceata ucenicilor, alunecand spre vanzarea Stapanului, ci si viata cea trupeasca a sa prin silnica moarte a sfarsit-o2. Iar Anania si Salira, oprind o parte din pretul vanzarii, se pedepsesc cu moartea prin gura apostoleasca3. Marele Moise porunceste si el in a "Doua lege", in chip tainic, celor ce fagaduiesc sa se lepede de lume, dar de frica necredintei se tin iarasi de lucrurile pamantesti: "De este cineva fricos si-i tremura inima de teama, sa nu iasa la razboi, ci sa se intoarca acasa, ca nu cumva cu frica lui sa sperie si inimile fratilor sai"4. Poate fi ceva mai intemeiat si mai lamurit decat aceasta marturie? Oare nu invatam din aceasta cei ce ne lepadam de lume, sa ne lepadam desavarsit si asa sa iesim la razboi, ca nu cumva punand inceput slabanog si stricat, sa intoarcem si pe ceilalti de la desavarsirea evanghelica, semanand temere intr-insii? Chiar si cuvantul bine zis in Scripturi: "ca mai bine este a da decat a lua",5 il talcuiesc rau acestia, fortandu-1 si schimbandu-i intelesul, ca sa potriveasca cu ratacirea si cu pofta lor de argint. De asemenea invatatura Domnului care zice: "Daca vrei sa fii desavarsit, vinde-ti averile tale si le da saracilor si vei avea comoara in ceruri; si venind urmeaza-mi Mie".6 El chibzuiesc ca decat sa fii sarac mai fericit lucru este a stapani peste o bogatie proprie si din prisosul ei a da si celor ce au lipsa. Sa stie insa unii ca acestia ca inca nu s-au lepadat de lume, nici n-au ajuns la desavarsirea monahiceasca, cata vreme se rusineaza de Hristos si nu iau asupra lor saracia Apostolului, ca prin lucrul mainilor sa-si slujeasca lor si celor ce au trebuinta, spre a implini fagaduinta calugareasca si a fi incununati cu Apostolul, ca unii cari, dupa ce si-au risipit vechea bogatie, lupta ca Pavel lupta cea buna in foame si in sete, in ger si fara haine1. Caci daca Apostolul ar fi stiut ca pentru desavarsire mai de trebuinta este vechea bogatie, nu si-ar fi dispretuit starea sa de cinste, caci zice despre sine ca a fost om de vaza si cetatean roman2. Asemenea si cei din Ierusalim, care isi vindeau casele si tarinile si puneau pretul la picioarele Apostolilor3, n-ar fi facut aceasta, daca ar fi stiut ca Apostolii tin de lucru mai fericit si mai chibzuit ca fiecare sa se hraneasca din banii sai si nu din osteneala proprie si din ceea ce aduc neamurile. Inca mai lamurit invata despre acestea acelasi Apostol in cele ce scrie Romanilor, cand zice: "Iar acum merg la Ierusalim ca sa slujesc Sfintilor, ca a binevoit Macedonia si Ahaia sa faca o strangere de ajutoare pentru cei lipsiti dintre Sfintii din Ierusalim. Ca au binevoit, dar le sunt si datori".4 Dar si el insusi, fiind adesea pus in lanturi si in inchisori si ostenit de calatorii, sau impiedecat de acestea sa-si castige hrana din lucrul manilor sale, precum obisnuia, spune ca primit-o de la fratii din Macedonia, care au venit la el: "Si lipsa mea au implinit-o fratii cei ce au venit din Macedonia"5. Iar Filipenilor le scrie: "Si voi Filipenilor stiti ca iesind eu din Macedonia, nici o biserica nu s-a unit cu mine cand a fost vorba de dat si luat, decat voi singuri. Ca si in Thesalonic odata si de doua ori mi-ati trimis cele de trebuinta"1.

Asadar, dupa parerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiti decat Apostolul si acestia, fiindca i-au dat din averile lor si lui cele de trebuinta. Dar nu va cuteza nimeni sa zica aceasta, daca nu cumva a ajuns la cea mai de pe urma nebunie a mintii.

Deci daca vrem sa urmam poruncii evanghelice si intregii Biserici celei dintru inceput, intemeiata pe temelia Apostolilor, sa nu ne luam dupa socotintele noastre, nici sa intelegem rau cele zise bine. Ci, lepadand parerea noastra cea molesita si necredincioasa, sa primim intelesul cel adevarat al Evangheliei. Caci numai asa vom putea urma Parintilor si nu ne vom desparti niciodata de stiinta vietii de obste, ci ne vom lepada cu adevarat de lumea aceasta: Bine este deci sa ne amintim si aci de cuvantul unui Sfant, care spune ca Sfantul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepadase fara hotarare de lume si mai tinea ceva din banii sai, un cuvant ca acesta: "Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai facut!" Trebuie asadar sa taiem cu toata sarguinta din sufletul nostru "radacina tuturor rautatilor", care este iubirea de argint, stiind sigur ca de ramane radacina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobandeste nepetrecand in viata de obste, caci numai in ea nu avem sa purtam de grija nici macar de trebuintele cele mai necesare. Deci avand inaintea ochilor osanda lui Anania si a Safirei, sa ne infricosam a ne lasa ceva noua din averea noastra veche. Asemenea, temandu-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei vesnice, sa ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici in lume nu i-am avut. Gandindu-ne apoi la sfarsitul lui Iuda cel ce s-a spanzurat, sa ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepadat, dispretuindu-le. Iar peste acestea toate, sa avem de-a pururi inaintea ochilor moartea fara de veste, ca nu cumva in ceasul in care nu asteptam, sa vie Domnul nostru si sa afle constiinta noastra intinata cu iubirea de argint. Caci ne va zice atunci cele ce in Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: "Nebune, intr-aceasta noapte voi cere sufletul tau, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?"1

IV. Despre manie

A patra lupta o avem impotriva duhului maniei. Si cata trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adancul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit in inima noastra si orbind cu turburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea statului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. "Caci s-a turburat, zice, de manie ochiul meu".2 Dar nu ne vom face partasi nici de intelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii intelepti. Fiindca s-a scris: "Mania in sanul celor fara de minte salasluieste"3. Dar nu putem dobandi nici sfaturile mantuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: "Mania si pe cei cuminti ii pierde:1 Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: "Mania barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu"2. Nici podoaba si chipul cel bun nu-1 putem dobandi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: "Barbatul manios nu este cu bun chip"3. Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavarsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mania si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: "Toata amaraciunea si iutimea si mania si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea"4. Iar cand a zis "toata", nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mania sa fie trebuincioasa sau indreptatita. Deci cel ce vrea sa indrepte pe fratele sau cand greseste, sau sa-1 certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrand pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvantul Evangheliei: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar barna din ochiul tau n-o cunosti"5.

Din orice fel de pricina ar clocoti mania in noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-1 lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel impiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mania, fie ea, zice-se, intemeiata sau neintemeiata, la fel intuneca puterea vazatoare.

Numai atunci intrebuintam mania potrivit cu firea, cand o pornim impotriva gandurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne invata Proorocul zicand: "Maniati-va si nu pacatuiti";6 adica aprindeti mania asupra patimilor voastre si asupra gandurilor rele si nu pacatuiti savarsind cele puse de ele in minte. Acest inteles il arata limpede cuvantul urmator: "... pentru cele ce ziceti intru inimile voastre, in asternuturile voastre va pocaiti"1; adica atunci cand vin in inima voastra gandurile cele rele scoate-ti-le afara cu manie, iar dupa ce le veti fi scos, aflandu-va ca pe un pat al linistei sufletului, pocaiti-va. impreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvantul lui si adaugand: "Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului";2 adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-1 maniati prin invoirea cu gandurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere in voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari soarele dreptatii si tamaduire va fi in aripile lui".

Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pana la apusul soarelui nu ni se ingaduie sa tinem mania. Ce vom zice deci despre aceia cari, in salbaticia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mania nu numai pana la apusul soarelui, ci, intinzand-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvantul, ci prin tacere isi sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mania cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, innegrindu-li-se mintea de intunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfant. Pentru aceasta si Domnul porunceste in Evanghelii sa lasam darul inaintea altarului si sa ne impacam cu fratele nostru. Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pana ce mania si tinerea de minte a raului se afla inca in noi. Asemenea si Apostolul, zicand: "Neincetat va rugati" si "Barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini cuvioase, fara manie si fara ganduri", ne invata aceleasi lucruri. Ramane asadar ca sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati inaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara manie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori cand sunt intristati sau turburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt turburati, Doctorul sufletelor, vrand sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile maniei, ne porunceste ca nu numai cand suntem noi mahniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne impacam, ci si daca el s-a mahnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-1 tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul..

Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, cand putem invata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramant, totusi zice si ea: "Sa nu urasti pe fratele tau intru inima ta",1 si iarasi: "Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)"2. Deci si acolo se opreste nu numai mania cu fapta, ci se osandeste si cea din cuget. De aceea, urmand legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea impotriva duhului maniei, a carui boala o avem inlauntrul nostru.

Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne maniem pe oameni, ca si cand acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre manie, sau fiindca e mai usor sa dobandim virtutea indelungii rabdari in singuratate. Caci din mandrie si din vointa de a nu ne invinui pe noi insine si de a nu pune pe seama trandaviei noastre pricinile turburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pana ce aruncam pricinile neputintei noastre in socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavarsirea indelungii rabdari. Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta indelungii rabdari, cautand pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramanea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, incat nu-i lasa sa se simta pe ei insisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune in minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au castigat indelunga rabdare si smerenia, pana nu este cine sa-i ispiteasca si Sa-i probeze. Dar cand vine vreo pricina, care ii starneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar indata ca niste cai fara frau, hraniti multa vreme in liniste si odihna, din ocoalele lor si tarasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile in noi, cand e incetata legatura cu oamenii, incat pierdem si umbra suferirii si a indelungii rabdari, pe care in tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru intrelasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite in culcusurile lor din pustie, de indata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, isi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, isi dau veninul pe fata cand apuca pe cineva care s-a apropiat si-i intarata. De aceea cei ce cauta desavarsirea blandetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se manie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neinsufletite. Caci imi aduc aminte de mine cand petreceam in pustie, ca ma porneam cu manie asupra trestiei si o azvarleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor cand voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, cand ma sileam sa scapar si nu iesea foc indata. Asa mi se intinsese coarda maniei, incat o porneam si asupra lucrurilor neinsufletite.

Drept aceea, de vrem sa dobandim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa infranam, precum s-a zis, nu numai mania cea cu lucrul, ci si mania din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura in vremea maniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cat foloseste a-ti curati inima de tinerea minte a raului si a nu invarti in minte ganduri viclene asupra fratelui. Invatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decat roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina maniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca il ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aci nu vad oamenii varsandu-se sangele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorat cu gandul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osanda, nu numai pentru fapte, ci si pentru ganduri si hotarari, precum insusi zice prin Prorocul: "Iata vin sa adun faptele si gandurile lor". La fel zice si Apostolul: "insesi gandurile lor se vor invinui sau apara intre ele, in ziua in care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor".2 Dar insusi Stapanul, invatandu-ne ca trebuie sa lepadam toata mania, zice in Evanghelie: "Cel ce se manie pe fratele sau vinovat va fi judecatii"1. Asa sta in copiile cele bune (cuvantul in desert e un adaos), potrivit cu gandul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem in toate chipurile radacina si scanteia insasi a maniei si nici o pricina a ei sa nu pastram in noi, ca nu cumva, pornindu-ne la inceput dintr-o pricina asa zisa intemeiata,mai pe urma sa alunecam in turbarea maniei fara temei.

Iar leacul desavarsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne starnim mania nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul maniei intunecandu-ne mintea, nu se va mai afla intru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria statului drept, nici carma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfant nu ni se mai poate face sufletul, cata vreme ne va stapani duhul maniei intunecandu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avand in fiecare zi in fata icoana mortii, care nu stim cand poate veni,sa ne pazim pe noi insine de manie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamantesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapaniti de manie si ura, vinovati vom fi judecatii.

V. Despre intristare

A cincea lupta o avem impotriva duhului intristarii, care intuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-1 opreste de la toata lucrarea cea buna. Cand duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati. Ii pricinuieste scarba fata de toate lucrurile si fata de insasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, intristarea turbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facandu-1 ca pe un iesit din minte si legandu-1 de gandul deznadejdii. De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul intristarii.1 Caci precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea mananca sufletul omului. Ea il face sa ocoleasca toata intalnirea buna si nu-1 lasa sa primeasca cuvant de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i ingaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci invaluind tot sufletul, il umple de amaraciune si de nepasare. in sfarsit ii pune in minte gandul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de turburare si nu-1 lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste inauntru, facandu-se aratata cand vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranile sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobandeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecand si exercitandu-ne cu cei virtuosi. Cand asadar pentru oarecari pricini, zise "indreptatite", ne despartim de frati, n-am taiat pricinile intristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste inauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie impotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarale salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: "Fiarale salbatice vor fi cu tine in pace".1 Deci mai intaiu trebue sa luptam impotriva, duhului intristarii, care impinge sufletul la desnadejde, ca sa-1 alungam din inima noastra. Caci acesta n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa ce a vandul pe Domnul. Sa ne deprindem numai in acea intristare, care se cuprinde in pocainta pentru pacate si e impreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: "intristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau"2. Caci intristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintii, e impreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osarduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, bland,3 gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate in om roadele Sfantului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta si infranarea. De la intristarea cea protivnica insa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trandavia, lipsa de rabdare, mania, ura, impotrivirea in cuvant, lenea la rugaciune. De aceasta intristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de manie si de toate celelalte patimi. Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea in Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosL

VI. Despre trandavie

A sasea lupta o avem impotriva duhului trandaviei, care e injugat cu duhul intristarii si lucreaza impreuna. Cumplit si apasator e acest drac si neincetat razboieste pe monahi. El cade pe la al saselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleseala, intristare si scarba chiar si fata de locul unde se afla si de fratii cu care petrece, ba si fata de orice lucrare si de insasi cetirea dumnezeiestilor Scripturi. Ii pune in minte si ganduri de mutare, soptindu-i ca de nu se va muta intr-alte locuri, desarta ii va fi toata vremea si osteneala. Pe langa acestea mai starneste si foame intr-insul pe la al saselea ceas, cata nu i s-ar fi intamplat chiar dupa un post de trei zile, sau dupa un drum foarte indelungat, sau dupa o osteneala grea. Apoi ii pune in minte gandul ca nu va putea scapa de boala si greutatea aceasta in nici un chip altfel, fara numai de va iesi des si se va duce la frati, dandu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputinciosi. Iar daca nu-1 poate insela numai cu acestea, il scufunda in somn greu si se napusteste si mai furios asupra lui, neputand fi alungat intr-alt fel, fara numai prin rugaciune, prin retinerea de la vorbe desarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeiesti si prin rabdarea in ispite. De nu va gasi inca pe monah imbracat cu aceste arme, il va sageta cu sagetile sale si-1 va face nestatornic, imprastiat si lenes, indemnandu-1 sa colinde manastiri multe si sa nu se ingrijeasca de nimic altceva, fara numai sa afle unde se fac mancari si bauturi mai bune. Caci nimic nu-si naluceste mintea lenesului decat ganduri ca acestea. Prin acestea il incalceste apoi cu lucruri lumesti si putin cate putin il atrage in indeletniciri vatamatoare, pana ce il scoate cu totul si din cinul monahicesc.

Stiind dumnezeiescul Apostol ca aceasta boala e foarte grea si ca un doctor iscusit vrand s-o smulga din sufletele noastre din radacini, arata mai ales pricinile din care se naste, zicand: "Va poruncim voua fratilor, intru numele Domnului nostru lisus Hristos, sa va feriti de tot fratele care umbla fara de randuiala si nu dupa predania care ati luat de la noi. Ca insiva stiti cum trebuie sa urmati noua, ca noi n-am umblat fara de randuiala intre voi, nici am mancat de la cineva paine in dar, ci cu osteneala si truda lucrand zi si noapte, ca sa nu ingreunam pe nimeni dintre voi. Nu doar ca n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi sa ne aveti pilda spre a urma noua. Cand ne aflam ia voi acestea va porunceam, ca daca cineva nu lucreaza, nici sa nu manance. Auzim ca sunt unii dintre voi, care umbla fara randuiala nimica lucrand ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim si-i rugam intru Hristos lisus, ca intru liniste lucrand sa manance painea lor".1 Sa luam aminte cat de lamurit ne arata Apostolul pricinile trandaviei, cand numeste "fara de randuiala" pe cei ce nu lucreaza, dezvaluind prin acest singur cuvant multele lor pacate. Caci cel fara de randuiala este si fara de evlavie si obraznic in cuvinte si gata spre batjocura, de aceea si incapabil de liniste si rob trandaviei. Drept aceea porunceste tuturor sa se departeze de ei, ferindu-se ca de ciuma. Apoi zice: "Si nu dupa predania, care ati luat de la noi", aratand prin cuvintele acestea ca aceia sunt mandri si dispretuitori si desfac predaniile apostolice. Si iarasi zice: "in dar n-am mancat paine de la nimeni, ci cu osteneala si truda, lucrand zi si noapte". invatatorul neamurilor, propovaduitorul Evangheliei, cel rapit pana la al treilea cer,1 cel ce zice ca Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie sa traiasca2, lucreaza cu osteneala si truda zi si noapte spre a nu ingreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru si vom cauta odihna trupeasca, odata ce nu ni s-a incredintat nici propovaduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grija a sufletului nostru? Apoi aratand si mai lamurit vatamarea ce se naste din sederea fara lucru, adauga: "nimica lucrand, ci iscodind". Caci din sederea fara lucru iese iscodirea si din iscodire neoranduiala si din neoranduiala tot pacatul. Aratandu-le apoi si tamaduirea, zice: "Iar unora ca acestora le poruncim ca intru liniste lucrand sa-si manance painea lor". Pe urma le spune intr-un chip si mai dojenitor: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance". De aceste porunci apostolesti fiind invatati Sfintii Parinti cei din Egipt, nu ingaduie nici o vreme in care monahii sa ramana fara lucru, mai ales cei tineri, stiind ca prin rabdarea lucrului alunga trandavia, isi dobandesc hrana si ajuta celor lipsiti. Caci nu lucreaza numai pentru trebuintele lor, ci din prisos dau si strainilor, saracilor si celor din inchisori, crezand ca o atare facere de bine este o jertfa sfanta si bine primita la Dumnezeu. inca zic Parintii si aceasta: ca cel ce lucreaza, e razboit adesea numai de un drac si numai de acela e nacajit, pe cand cel ce nu lucreaza, de nenumarate duhuri este robit. Pe langa acestea, bine este sa aducem si un cuvant al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Parinti, pe care 1-a zis catre mine. Caci sezand eu putina vreme in pustie, am fost suparat de trandavie si m-am dus la dansul si am zis: "Ieri fiind cumplit suparat de trandavie si slabind foarte, nu m-as fi izbavit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel". Si mi-a raspuns la aceasta Avva Moisi si a zis: "Sa stii ca nu te-ai izbavit de ea, ci si mai mult te-ai dat prins si rob. Deci sa stii ca mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci randuiala, daca nu te vei stradui de acum inainte sa o birui cu rabdarea, cu rugaciunea si cu lucrul mainilor".

VII. Despre slava desarta

A saptea lupta o avem impotriva duhului slavei desarte. Patima aceasta este foarte felurita si foarte subtire si nu o baga de seama usor nici insusi cel ce patimeste de dansa. ' Atacurile celorlalte patimi sunt mai vadite si de aceea e mai usoara oarecum lupta cu dansele, caci sufletul cunoaste pe protivnicul sau si indata il rastoarna prin impotrivirea cu cuvantul si prin rugaciune. Dar pacatul slavei desarte, avand multe infatisari, precum s-a zis, este greu de biruit. El incearca sa sageteze pe ostasul lui Hristos prin orice indeletnicire, prin glas, prin cuvant, prin tacere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugaciune, citire, liniste, pana si prin indelunga rabdare. Pe cel ce nu izbuteste sa-1 amageasca spre slava desarta prin scumpetea hainelor, incearca sa-1 ispiteasca prin imbracamintea proasta si pe cel ce nu 1-a putut face sa se ingamfe prin cinste, pe acela il duce la nebunie prin asa zisa rabdare a necinstei; iar pe cel ce nu 1-a putut impinge la slava desarta pentru destoinicia in cuvant, il amageste prin tacere, facandu-1 sa-si inchipuie ca a dobandit linistea. Daca n-a putut molesi pe cineva prin belsugul bucatelor, il slabanogeste prin postul pe care il tine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toata indeletnicirea da prilej de razboi acestui drac viclean. Pe langa acestea el il face pe monah sa se gandeasca si la preotie. Imi aduc aminte de un batran, pe cand petreceam in pustia sketica. Ducandu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de usa 1-a auzit graind. Si socotind batranul ca ceteste din Scriptura a stat sa asculte, pana ce a simtit ca fratele isi iesise din minte din pricina slavei desarte si se hirotonisise pe sine diacon, facand tocmai otpustul celor chemati. Deci cum a auzit batranul acestea, impingand usa a intrat si intampinandu-1 fratele i s-a inchinat dupa obicei si ceru sa afle de la el, daca de multa vreme asteapta la usa. Iar batranul i-a raspuns in gluma, zicand: "Acum venii cand faceai tu otpusul celor chemati". Auzind fratele acestea, a cazut la picioarele batranului, cerandu-i sa se roage pentru dansul, ca sa se izbaveasca de ratacirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrand sa arat la cata nesimtire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea sa se lupte desavarsit si sa ia cununa dreptatii desavarsite sa se straduiasca in toate chipurile sa biruie aceasta fiara cu multe capete. Sa aiba pururi inaintea ochilor cuvantul lui David: "Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic sa nu faca uitandu-se dupa lauda oamenilor, ci numai rasplata lui Dumnezeu sa o caute. Sa lepede necontenit gandurile care vin in inima lui si il lauda, si sa se dispretuiasca pe sine inaintea lui Dumnezeu. Caci numai asa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se izbaveasca de duhul slavei desarte.

VIII. Despre mandrie

A opta lupta o avem impotriva duhului mandriei, ceasta este foarte cumplita si mai salbateca decat toate cele de pana aci. Ea razboieste mai ales pe cei desavarsiti si pe cei ce s-au urcat pana aproape de culmea virtutilor, incercand sa-i prabuseasca. Si precum ciuma cea aducatoare de stricaciune nimiceste nu numai un madular al trupului, ci intreg trupul, asa mandria nu strica numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, desi turbura sufletul, se razboieste numai cu virtutea opusa si cautand sa o biruiasca pe aceea, intuneca numai in parte sufletul. Patima mandriei insa intuneca intreg sufletul si-1 prabuseste in cea mai adanca prapastie. Ca sa intelegem mai lamurit cele zise, sa luam seama la lucrul urmator: imbuibarea stomacului se sarguieste sa strice infranarea: curvia, curatia; iubirea de argint, saracia; mania, blandetea; si celelalte feluri ale pacatului asemenea pe celelalte virtuti opuse. Dar pacatul mandriei, cand pune stapanire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si inalta, il darama in intregime si il surpa pana in temelii. Marturie despre aceasta este ingerul acela, care pentru mandrie a cazut din cer. Caci fiind zidit de Dumnezeu si impodobit cu toata virtutea si intelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darul Stapanului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine intocmai ca Dumnezeu. Gandul acesta al lui mustrandu-1 Proorocul zice: "Ai zis intru inima ta: sedea-voi pe un munte inalt, pune-voi scaunul meu peste nouri si voi fi asemenea Celui Prea inalt".1 Iata tu om esti si nu Dumnezeu. Si iarasi alt Prooroc zice: "Ce te falesti intru rautate puternice?"2 si celelalte ale psalmului. Deci, stiind acestea, sa ne temem si "cu toata strajuirea sa pazim inima noastra"3 dinspre duhul mandriei cel purtator de moarte, zicand in noi insine de cate ori am dobandit vreo virtute, cuvantul Apostolului: "Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine"1, si cel zis de Domnul: "Fara de Mine nu puteti face nimic"2, sau cel zis de Proorocul: "Daca Domnul nu ar zidi casa, in zadar s-ar trudi ziditorii",3 si in sfarsit cel zis de Apostol: "Nu a celui ce voieste, nici a celui ce alearga, ci a lui Dumnezeu, care-miluieste"4. Caci chiar de ar fi cineva cat de fierbinte cu osardia si de sarguitor cu vrerea, fiind legat de trup si sange nu va putea ajunge la desavarsire, decat prin mila lui Hristos si prin harul Sau. Pentru ca zice Iacov: "Toata darea cea buna de sus este";5iar Apostolul Pavel zice: "Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar daca ai luat, ce te lauzi ca si cum n-ai fi luat si te falesti ca de ale tale?".6

Iar ca mantuirea ne vine prin harul si mila lui Dumnezeu, ne da marturie adevarata talharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca pret al virtutii, ci prin harul si mila lui Dumnezeu. Acestea stiindu-le Parintii nostri, toti cu un glas au invatat, ca nu putem ajunge intr-alt fel la desavarsirea virtutii, fara numai prin smerenie. Iar aceasta se naste din credinta, din frica lui Dumnezeu, din blandete si din saracia desavarsita, prin care ne vine si dragostea desavarsita, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.