Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol

Daca cunoasterea scopului premerge oricarui lucru, iar scopul nostru este sa spunem cele ce ajuta la cresterea duhovniceasca, iar al tau, sa vietuiesti cu adevarat potrivit celor spuse, trebuie ca inainte de orice sa cercetam spre ce plinatate a gandirii celei dupa Hristos privind, sa punem un inceput folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, impartasindu-ne de ajutorul cel de sus, cu imbelsugare, sa tindem si spre un acoperis potrivit zidirii de Duhul.

Inceputul oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim potrivit cu poruncile Mantuitorului. Iar sfarsitul ei este sa ne intoarcem la harul desavarsit al Preasfantului si de viata incepatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez.

Deci, inceputul oricarei lucrari dupa Dumnezeu, este, pe scurt, sa ne grabim in tot chipul cu toata puterea, sa vietuim dupa legea tuturor poruncilor indumnezeitoare ale Mantuitorului. Iar sfarsitul este sa ne intoarcem, prin pazirea lor, la zestrea data noua de sus si de la inceput(din sfintita cristelnita, adica la desavarsita alcatuire si nastere duhovniceasca a noastra din nou, prin Har; sau, daca iti place sa numesti acest dar altfel, la lepadarea vechiului Adam cu faptele si poftele lui si la imbracarea celui nou si duhovnicesc (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Caci zice dumnezeiescul Pavel: ''Copiii mei, pe care iarasi va nasc in dureri, pana cand va lua Hristos chip in voi'' (Galateni 4, 19); si: ''Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat'' (Galateni 3, 27).

Cel ce vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa implineasca toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o inchine celor dintai si celor mai cuprinzatoare

Precum am spus, inceputul si radacina a toata lucrarea aceasta este vietuirea potrivit cu poruncile mantuitoare; iar tinta si roada ei este reintoarcerea la harul desavarsit al Duhului, daruit noua prima data prin Botez. Acest har se afla in noi - ''caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile Sale'' (Romani 11, 29) - insa harul acesta este inecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine sa ne silim in tot chipul sa curatim si sa facem cat mai vadita aratarea Duhului in noi prin implinirea, dupa putinta, a tuturor acestor porunci. Caci ''faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele'' - zice fericitul David catre Dumnezeu (Psalmi 118, 105) - si ''porunca Domnului stralucita (este cea) care lumineaza ochii'' (Psalmi 18, 9), si '' spre toate poruncile Tale m-am indreptat'' (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfantul apostol Ioan) zice: ''Cel ce pazeste poruncile Lui, ramane intru El si El intru acela'' (I Ioan 3, 24), si ''poruncile Lui nu sunt grele'' (I Ioan 5, 3). Mantuitorul zice, de asemenea: ''Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Tatal Meu si Eu il voi iubi pe el si Ma voi arata lui'' (Ioan 14, 21), si ''De Ma iubeste cineva pe Mine, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si l el vom veni si ne vom face locas la el'' (Ioan 14, 23), si ''Cel ce nu Ma iubeste pe Mine, cuvintele Mele nu le pazeste'' (Ioan 14, 24).

Dar, mai mult decat acestora, cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o inchine poruncilor celor dintai si mai cuprinzatoare, oarecum maicilor celorlalte. Caci, numai asa vom merge fara greseala spre tinta ce ne sta inainte, adica vom pune inceput bun si vom ajunge la sfarsitul dorit sau la aratarea Duhului (I Corinteni 12, 7).

De fapt, noi nadajduim ca, prin chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranta mila si viata adevarata, ascunse in El (Coloseni 3, 3). Caci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curatie inauntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care tasnesc cu prisosinta acele bunatati.

Hristos nu se salasluieste in inima noastra daca nu I ne deschidem si noi in mod constient si voit. Iar aceasta noi nu o putem face decat gandindu-ne mereu la El si la tot ce inseamna El pentru noi si pomenindu-L sau chemandu-L pe nume. In sensul acesta insusi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continua a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afectiune fata de El si deci un mijloc de a-L avea salasluit in noi, intr-o lucrare tot mai simtita. Nu numele luat in sine cuprinde pe Hristos (poate in aceasta consta caracterul gresit al curentului ''Imeaslavia'' de la 1913 intre calugarii rusi din Athos), ci numele chemat cu credinta, adica alipirea noastra de El insusi, prin pomenirea afectuoasa a lui. Atunci se face o legatura intre noi si El, ca de la persoana la persoana si, deci, o comunicare a puterii lui catre noi.

Domnul nostru Iisus Hristos in vremea patimii mantuitoare a lasat acestea ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa inviere.

De aceea, Insusi Preabunul si Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lasat acestea, ca un Parinte adevarat si iubitor tuturor celor ai Sai, ca pe niste porunci si mangaieri testamentare, ca pe niste chezasii sprijinitoare dulci si intaritoare sau, mai bine zis, ca o mostenire de nerapit, daruita de Dumnezeu, atat cat a ajuns la patima Sa de bunavoie pentru noi, cat si cand s-a aratat Apostolilor dupa inviere; ba si cand avea sa se intoarca la Tatal Sau prin fire si la al nostru prin har.

Aceasta a facut-o, spunand ucenicilor in preajma patimii Sale: ''Tot ce veti cere in numele Meu, va voi face'' (Ioan 14, 13); si: ''Amin, amin zic voua, ca toate cate le veti cere de la Tatal in numele Meu, va va da voua. Pana acum n-ati cerut nimic in numele Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina''. Si: ''In acea zi veti cere in numele Meu'' (Ioan 16, 23-26).

Si iarasi, dupa inviere a zis: ''Celor ce cred, le vor urma aceste semne: in numele Meu, draci vor scoate, in limbi noi vor grai'' (Marcu 16, 17-18) si celelalte. Lucruri asemanatoare acestora spune si ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: ''Inca si multe alte semne a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu si, crezand, viata sa aveti intru numele Meu'' (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: ''Intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece'' (Filipeni 2, 10) si cele urmatoare. Dar si in Faptele Apostolilor s-a scris: ''Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfant, a grait: cunoscut sa va fie voua tuturor si intregului Israel ca prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ati rastignit si pe care Dumnezeu l-a ridicat din morti, acesta sta inaintea voastra sanatos'' (Fapte 4, 8-10); iar putin mai incolo: ''Si nu este in nici un altul mantuirea. Caci nu este alt nume dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi'' (Fapte 4, 12).

Si Mantuitorul a spus: ''Datu-mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant'' (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o si prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul catre Apostoli inainte de rastignirea pe cruce: ''Pace las voua, pacea Mea dau voua'' (Ioan 14, 27); si:''Acestea le graiesc, ca intru Mine pace sa aveti'' (Ioan 16, 33); si: ''Aceasta este porunca Mea, sa va iubiti unii pe altii'' (Ioan 15, 12); si: ''Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire intr-olalta'' (Ioan 13, 35); si: ''precum M-a iubit pe Mine Tatal si Eu v-am iubit pe voi. Ramaneti intru iubirea Mea. De veti pazi poruncile Mele, veti ramane in iubirea Mea, precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman in iubirea Lui'' (Ioan 15, 9-11).

.....

De aceea, si tu, invatand acestea cu intelegere si dorind sa deprinzi partea cea buna, care nu se va lua de la tine, a linistii ce duce la cer, urmeaza legilor bine oranduite, precum ti s-a aratat. Imbratiseaza intai, cu bucurie, ascultarea, apoi, linistea. Caci precum faptuirea este calea spre vedere (contemplare), asa ascultarea e calea spre liniste. ''Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus parintii tai'' (Proverbe 22, 28); si: ''Vai celui singur'' (Ecclesiastul 4, 10). In felul acesta, punand temelie buna, cu inaintarea vremii, vei pune si acoperis stralucitor zidirii Duhului. Caci, precum, acolo, unde inceputul e rau, totul e vrednic de lepadat, tot asa, acolo, unde inceputul e bun, totul e frumos si bine oranduit, desi uneori se intampla si invers, dar aceasta vine din vointa si hotararea noastra.

...

Al treilea lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba celui spre ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de parintele sau.

Al patrulea e sa nu se impotriveasca in cuvant si sa nu se certe, in general, pentru ca impotrivirea in cuvant si cearta nu sunt ale celor bine credinciosi. Caci scrie sfantul Pavel: ''Iar daca cineva este iubitor de sfada, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu'' (I Corinteni 11, 16). Daca acestea sunt oprite indeobste tuturor crestinilor, cu atat mai mult monahilor, care au fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda Domnului. Caci impotrivirea in cuvant si iubirea de sfada isi au inceput in voia proprie, care vietuieste impreuna cu necredinta si cu mania cugetului. Pentru ca s-a spus: ''Calugarul mandru in cugetare se impotriveste cu tarie''. Iar contrariul acestui lucru, adica impotrivirea in cuvant si neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita cugetare.

In al cincilea rand, acesta trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o marturisire amanuntita si sincera intaistatatorului, cum am dat si la tundere, ca in fata infricosatului scaun al lui Hristos, inaintea lui Dumnezeu si a sfintilor ingeri, fagaduind sa avem ca ćnceput si sfarsit, impreuna cu alte fagaduinte si indatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea celor ascunse ale inimii. Caci a spus si dumnezeiescul David: ''Am zis: vesti-voi faradelegea mea Domnului'' (Psalmi 31, 6) s.a. Dar si Scararul zice: ''Ranile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tamadui''.

In textul grec se spune: ''Ranile biruite''. Descoperirea gresalelor in fata altuia si prin aceasta in fata lui Dumnezeu, inseamna o adevarata biruire a lor, sau un efort al omului de a se dezlipi de ele, efort ajutat de puterea celuilalt, dar mai ale de a lui Dumnezeu. Ele sunt pironite de cel ce le marturiseste la stalpul dezaprobarii, ca niste lucruri urate; nu le mai ocroteste, nu le mai apara ca pe niste lucruri care nu sunt chiar atat de condamnabile. E un fel de pironire a lor pe cruce.

Fiecare virtute se intipareste in firea noastra treptat, sau firea noastra ia forma ei dinamica si plina de putere, biruind tot mai mult valul unei opozitii, al unei porniri egoiste spre placere. Inaintarea din virtute in virtute este o lupta continua cu aceste valuri care voiesc sa ne traga in ele, o lupta de continua crestere in putere. Numai asa se ajunge la starea de infrangere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al linistii. Nepatimirea concentreaza in ea rezultatul unor eforturi duse, in acest sens, pana la capat.

.......................................................................................................................................................

Un oarecare dintre intelepti a spus ca leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor leacurilor intristatoare este neascultarea si mandria, iar a celor de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce doreste sa vietuiasca fara greseala trebuie sa petreaca in supunerea fata de un parinte incercat si nesupus inselarii - care-si are puterea intr-o indelungata deprindere si in cunoasterea celor dumnezeiesti si in viata impodobita cu cununa virtutilor - si sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvantul si sfatul lui Dumnezeu. Caci ''mantuirea este intru sfatuire multa'', zice Solomon (Proverbe 11, 14); si ''Barbatul nesfatuit e dusmanul sau''. Iar daca s-a intamplat unora dintre Parintii cei vestiti sa dobandeasca linistea indumnezeitoare si desavarsirea cea dupa Dumnezeu, chiar si fara deprinderea in ascultare, aceasta s-a intamplat prin descoperire dumnezeiasca si foarte rar. Dar s-a scris ca ceea ce se intampla rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singura randunica nu se face primavara. Pentru aceea, tu increde-te in supunerea adevarata, ca intr-o stiinta care te calauzeste la linistea preafrumoasa si lasa cele ce s-au intamplat, prin iconomie, o singura data, si tine seama de cele randuite indeobste de cuviosii Parinti. In felul acesta te vei invrednici si de cununa celor ce vietuiesc dupa lege.

Pentru ca, ce? Se va hotari cineva sa porneasca pe drumul ce i se deschide in fata, daca nu l-a cunoscut din cercare, fara un povatuitor neinselator? Nu va porni cineva pe talazurile marii, lipsit de un carmaci priceput. Pentru ca nu se va apuca cineva de vreun mestesug oarecare si de vreo stiinta fara un invatator nesupus ratacirii. Se va apuca atunci oare, de mestesugul mestesugurilor si de stiinta stiintelor si va porni pe calea ce duce la Dumnezeu si pe marea nesfarsita, sau va indrazni sa inceapa vietuirea monahala, care s-a asemanat cu vietuirea ingereasca, adica nevointa cu ea, si va crede siesi ca va ajunge la capatul din urma al ei, fara un povatuitor si carmaci si invatator incercat si adevarat? Cu adevarat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amageste pe sine in chip nebunesc si a ratacit inainte de a pune un inceput, ca unul ce nu se nevoieste dupa lege. Dimpotriva, cel ce asculta de randuielile Parintilor, a ajuns la tinta inainte de a porni pe cale. Caci de unde putem sti din alta parte, daca luptam dupa cuviinta impotriva trupului, si daca ne inarmam impotriva patimilor si a demonilor? Pentru ca, precum s-a spus, patimile stau langa virtuti si locuiesc usa langa usa.

Cand cultivam o virtute, se trezeste in noi o dorinta contrara; cand ne infranam de la placeri, se trezeste in noi dorinta dupa acele placeri, intrucat le lasam mult timp nesatisfacute; cand ne smerim, se trezeste in noi dorinta de a ne arata ca suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desavarsita a virtutilor, a dobandit nepatimirea, sau a desfiintat in sine total putinta de trezire a dorintei dupa placerile contrare.

Sau, cum vom putea sa stapanim simturile trupului si sa armonizam puterile sufletului ca pe niste coarde ale unei chitari? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mangaierile si vederile (contemplatiile) dumnezeiesti? Sau viclesugurile, amagirile si nalucirile dracesti? Si, ca sa spunem pe scurt, cum ne vom invrednici sa ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrarile indumnezeitoare si la taine, fara invatatura unui invatator adevarat si luminat? Cu adevarat nu se poate, nu se poate! Caci il vedem si pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, invatatorul celor negraite, gura a lui Hristos, lumina a lumii, soare de obste, invatatorul lumii crestine, vestind si talcuind impreuna cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune ''ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat in desert'' (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem insasi Intelepciunea de sine, pe insusi Domnul nostru Iisus Hristos spunand despre Sine: ''M-am coborat din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui care M-a trimis pe Mine''. Iar despre Preasfantul si de viata facatorul Duh spune ca ''nu va grai de la sine, ci cate va auzi va grai'' (Ioan 16, 13).

De dragul randuielii, care tine la un loc atat cele ceresti cat si cele pamantesti, suntem stapaniti de frica, de uimire si de spaima, pentru nimicnicia si trandavirea noastra si pentru cele alese din prostie, din parere de sine, spre o vietuire stangace, primejdioasa, dupa o randuiala proprie si in chip nesupus. Caci, cu adevarat, lupta aceasta e plina de frica si zeci de mii sunt talharii si nenumarate cursele ispititorilor. Pe langa acestea, caderile nu se pot numara. De aceea, din cei multi, foarte putini sunt cei ce se mantuiesc (Luca 13, 23). Acestia insa trebuie sa-si faca drumul precum voiesc. Caci, precum s-a scris, ''focul va cerca cum este lucrul fiecaruia'' (I Corinteni 3, 13); si: ''Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui'' (Psalmi 61, 11). Dar nu pur si simplu dupa cum voiesc ei, ci dupa cum trebuie sa voiasca si sa vietuiasca. Dee Domnul intelegere tuturor (II Timotei 2, 7).

Deci, tu si tot cel ce voieste sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cunoscand din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toata tesatura aurita si duhovniceasca a fericitei ascultari, grabeste-te sa afli, cum s-a aratat mai inainte, un invatator neinselator si desavarsit. Iar semnul celor desavarsiti este, dupa purtatorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Acestia au, prin deprindere, simturile intarite ca sa dobandeasca binele si raul.

Cautandu-l in felul acesta, adica cu osteneala si credinta, nu te vei mai abate de la tinta pusa inainte. Caci, ''tot cel ce cere - spune Dumnezeiasca Scriptura - va lua si cel ce cauta va afla, si, celui ce bate i se va deschide'' (Matei 7, 8). Acela iti va descoperi pe rand si dupa randuiala, toate cele datorate si lui Dumnezeu placute si te va calauzi spre cele iubite de Dumnezeu si inca si mai duhovnicesti si nedescoperite celor multi. Aceste, pentru ca te va vedea bucurandu-te din suflet de cumpatare, de putinatate si de simplitate in mancari si bauturi, de acoperisul cu care te multumesti, de imbracaminte si multumindu-te cu cele de folos si potrivite si trebuincioase timpului si ca nu cauti cele de prisos si moi, cu care se mandresc cei ce vietuiesc, in chip neintelept, in lux si stralucire si-si infig sulita in ei si in mantuirea lor. Caci zice marele Apostol: ''avand mancare si acoperis, vom fi indestulati cu aceste'' (I Timotei 6, 8).

....

Credinta este indoita. Insemneaza-ti ca credinta, dupa cuvintele predate de Dumnezeu, este indoita. Una e, indeobste, cea a tuturor crestinilor ortodocsi, iar alta a unora putini care prin implinirea tuturor poruncilor indumnezeitoare s-au reintors la chip si asemanare si, astfel, s-au imbogatit cu lumina dumnezeiasca a harului si si-au razimat toata nadejdea in domnul (Psalmi 72, 27).

Implinirea continua a poruncilor, sau intarirea in virtuti, indumnezeieste pe om, pentru ca ele il unesc cu Dumnezeu tot mai mult, il pun in comunicare tot mai puternica cu El. cunoscand prin traire puterea lui Dumnezeu, el isi pune toata nadejdea in Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simtire) a harului ca lumina. Caci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis si el lui Dumnezeu, e in acelasi timp lumina in calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind ca orice deschidere a persoanei spre alta se arata ca lumina. Cu cat bunatatea ce se deschide este mai mare, sau cu cat deschiderea insasi este mai sincera si mai totala, cu atat lumina lui e si ea mai puternica. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covarseste lumina saraca a omului, sau il umple pe acesta de o lumina adanca si persistenta. In felul acesta faptele izvorate din credinta fara vedere, de la inceput, duc la o credinta superioara.

Si aceasta, in asa masura, - o, minune! - ca, dupa cuvantul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o indoiala) in vremea rugaciunii, in cererile ce le indreapta spre Dumnezeu, ci cer cu credinta si de aceea primesc indata cele ce le sunt de folos. Astfel, acesti fericiti au dobandit, din faptele sincere, credinta sigura, ca unii ce au aruncat de la ei toata cunostinta, deosebirea, indoiala si grija si s-au botezat (s-au scufundat) cu totul intregi in betia dumnezeiasca a credintei, a nadejdii si a iubirii fata de Dumnezeu si s-au schimbat cu schimbarea mai inalta si fericita a dreptei Celui Preainalt, dupa proorocul David (Psalmi 76, 10).

Acestia s-au ridicat peste cunostinta lucrurilor deosebite intre ele, peste trecerea prin cunostinta de la unul la altul, de aceea si peste deosebirea lor si peste indoiala pe care legile lor naturale o pot trezi in putinta implinirii de catre Dumnezeu a cererilor lor. Ei se afla in ''betia treaza'' de care a vorbit Sfantul Grigorie de Nyssa, adica in bucuria entuziasta a unirii cu Dumnezeu cel preaiubitor. Daca orice unire prin iubire pricinuieste un fel de betie, intrucat se revarsa in cei uniti o putere de viata de la unul la altul, cu atat mai mult unirea prin iubire cu Dumnezeu. Ei sunt scufundati cu totul in betia credintei, a nadejdii neindoielnice si a iubirii fata de Dumnezeu, dar mai ales in betia trairii covarsitoare a valului de viata ce le vine din Dumnezeu. Acesta este un botez launtric in Dumnezeu, sau in Duhul Lui cel Sfant. Dar pentru a se scufunda in Dumnezeu, trebuie sa se scufunde sau sa se boteze ei insisi, iesind din superficialitatea saraca a pacatului, traita in limitarea egoismului. Numai acolo se intalnesc cu Dumnezeu. Sfantul Isaac Sirul zice: ''Scara Imparatiei acesteia este inauntrul tau, ascunsa in sufletul tau. Boteaza-te pe tine insuti spalandu-te de pacat si vei afla acolo trepte, pe care vei putea urca''.

Despre credinta dintai, nu-i acum timpul potrivit sa vorbim pe larg, dar e foarte potrivit sa vorbim despre a doua. Aceasta rasare si se castiga ca un fel de rod din cea dintai, caci credinta este ca o radacina si ca un inceput al linistii indumnezeitoare. ''Daca nu crezi, zice Sfantul Ioan Scararul, cum te vei linisti?''

Credinta tare da o statornicie si o liniste fata de grijile care-l chinuie pe om. Cu atat mai mult credinta din experienta unirii cu Dumnezeu, izvor a toata puterea si a vietii fara stirbiri.

De aceea, zice proorocul David: ''Crezut-am, de aceea am grait'' (Psalmi 115, 1). Iar Marele Apostol Pavel zice: ''Credinta este temelia celor nadajduite, dovada lucrurilor nevazute'' (Evrei 11, 1) si: ''Dreptul din credinta va fi viu'' (Romani 1, 17) s.a. Insusi Mantuitorul zice catre ucenicii care cereau sa le mareasca credinta: ''Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice smochinului acesta: Scoate-ti radacina si te sadeste in mare, si v-ar asculta. Si, daca ati avea credinta si nu ati deosebi (nu v-ati indoi), nu numai cu smochinul ati face asa, ci si daca ati zice muntelui acesta: Ridica-te si te arunca in mare, s-ar face si toate cate ati cere in rugaciune, crezand, ati primi'' (Matei 21, 22) s.a., si apoi: ''Credinta ta te-a mantuit'' (Matei 9, 22).

Dar scrie si cuviosul Isaac: ''credinta este mai subtire decat cunostinta, dupa cum cunostinta este mai subtire decat cunoasterea lucrurilor ce cad sub simturi.

Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar si regnului animal. Cunostinta unor principii rationale este mai subtila, caci implica o putere de abstragere de la lucrurile sensibile si de la multitudinea lor. Dar credinta este mai subtila si decat aceasta cunostinta, caci surprinde indefinitul, care e forma realitatii celei mai inalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfarsita in manifestarile ei mereu noi si surprinzatoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsa in definitiile exacte ale cunoasterii rationale, cu atat mai mult, cine poate defini experienta prezentei si lucrarii Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinta este modul de sesizare a celor mai subtile realitati, fiind ea insasi cel mai subtil mod de cunoastere. Caci numai credintei i se dezvaluie persoana celuilalt, care nu vrea sa fie redusa la obiect si nu poate fi redusa la obiect.

Caci toti sfintii, invrednicindu-se sa afle aceasta stare care este iubirea de Dumnezeu, vietuiesc, din puterea credintei, in desfatarea petrecerii celei mai presus de fire. Iar credinta numim, nu pe aceea prin care crede cineva in deosebirea preaslavitelor si dumnezeiestilor Ipostasuri si in Fiinta preainalta si unica a dumnezeirii, apoi in minunata intrupare in omenitate, in primirea firii noastre, chiar daca si aceasta e foarte inalta, ci acea credinta care rasare in suflet din lumina harului, avand marturia mintii si sprijinind inima sa biruie orice indoiala, din siguranta nadejdii, care o fereste de orice inselare. Este credinta care nu se arata pe sine in daruirea auzului urechilor, ci in ochii(duhovnicesti care vad tainele ascunse in suflet si bogatia dumnezeiasca cea ascunsa ochilor fiilor trupului si descoperita in Duhul celor ce ospateaza la masa lui Hristos, prin umblarea in legile Lui, cum a spus El insusi: ''De veti pazi poruncile Mele, voi trimite voua pe Mangaietorul, Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi; si Acela va va invata pe voi tot adevarul'' s.a. (Ioan 14, 17, ; 16, 13); si iarasi: ''Pana va veni Acela, care este desavarsirea tainelor, si ne vom invrednici in chip aratat de descoperirea lor, credinta liturghiseste intre Dumnezeu si sfinti taine negraite.

Credinta a doua, mai inalta, este o vedere in Duhul a bogatiei bunatatii lui Dumnezeu, venita in sufletul celor ce au implinit poruncile Lui si, punandu-se, prin aceasta, in legatura de iubire cu El, si-a subtiat vederea ochilor duhovnicesti. Ei se hranesc din aceasta bogatie ca de la o masa dumnezeiasca aflata in ei insisi. Prezenta acestei bogatii in sufletul cuiva, este prezenta Duhului insusi, caci El le face proprii si intime sufletului. Dar in viata pamanteasca aceasta bogatie nu este in mod deplin descoperita de aceea credinta are inca un rol in aceasta viata: ea este liturghisitorul care ne face cu putinta trairea acestor taine. Este mijlocitoare intre noi si Dumnezeu; e ca un ochi care este necesar si totusi ca un ochi in care e prezenta, prin reflectare si in acelasi timp prin lucrare directa, lumina, puterea si bunatatea ce radiaza din Dumnezeu.

Trebuie sa fii neimprastiat, iar aceasta ti-o va arata cuviosul Isaac, care zice: ''Daca pofta este rodul simturilor, apoi sa taca cei care sustin ca pazesc pacea mintii cu atentia imprastiata'', si : ''Cu cei imprastiati sa nu te insotesti''.

Trebuie sa fii fara griji, iar in aceasta privinta sa-ti fie de invatatura ceea ce spune Domnul in Evanghelie: ''Pentru aceea, va zic voua: nu va ingrijiti in sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca. Oare nu e sufletul mai mult decat mancarea si trupul mai mult lecat haina? Cautati la pasarile cerului ca nici nu semana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite. Si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele. Nu sunteti voi mai mult decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge un cot la statura sa? Iar pentru haina, de ce va ingrijiti?'' (Matei 6, 25-28). Si putin mai incolo: ''Deci nu va ingrijiti zicand: ce vom manca, sau ce vom bea, sau ce vom imbraca. Caci toate acestea le cauta neamurile. Stie Tatal vostru cel din ceruri ca aveti trebuinta de toate acestea. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si aceste toate se vor adauga voua. Deci, nu va ingrijiti de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale ei. Ajunge zilei rautatea ei'' (Matei 6, 31-34).

Dar zice si Sfantul Isaac: ''De nu te-ai eliberat de griji, sa nu cauti lumina in sufletul tau''.

Grijile umplu cugetarea total de lucrurile necesare trupului; o trag la suprafata. Lucrurile isi pierd transparenta. Adancurile sufletului, cu transparenta lor spre planul dumnezeiesc, se acopera. Cugetarea nu mai este preocupata de senul vietii. Acest sens nu se mai pune in evidenta, nu mai e loc si timp in suflet pentru el.

Iar Scararul zice si el: ''Un fir de par tulbura ochiul, iar o mica grija alunga linistea. Caci linistea este lepadarea gandurilor si renuntarea la grijile asa-zis indreptatite. Cel ce a dobandit linistea, nu se va mai ingriji nici de trupul sau. Caci ''nemincinos este Cel ce a fagaduit aceasta'' (Evrei 10, 23).

Trebuie sa iubesti tacerea, aceasta decurge din insiruirea cuvantului. Dar zice cuviosul Isaac si despre aceasta: ''Cel ce-si infraneaza limba de la barfire, pazeste inima lui de patimi; si cel ce curata inima lui de patimi,vede in tot ceasul pe Domnul''; si: ''Cand vei pune toate faptele vietuirii tale pe un taler si tacerea pe celalalt, vei afla ca ea cantareste mai greu''. Si: ''Mai presus de toate iubeste tacerea, ca ea te apropie de rod. Caci limba n-are putere sa se apropie de el''. Si: ''Mai intai sa ne silim sa tacem; apoi din tacere se naste in noi ceva care ne conduce spre tacere. Dee-ti Dumnezeu sa simti ceva ce se naste din tacere. De vei incepe sa vietuiesti astfel, nu stiu eu ce lumina iti va rasari tie din aceasta''.

In tacere, adancul nostru e lucrator. Cand vorbim e impiedicat sa lucreze. In tacere el se intalneste cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogatia si viata lui; se intalneste cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, si din intalnirea aceasta se naste o cunostinta, pe care nu o poate sti decat el si cei carora le-o comunica sau mai bine zis carora le-o comunica nu atat prin cuvinte, cat si prin felul cum arata si cum se comporta. In tacere te intalnesti cu ceva care te duce iarasi la tacere. Tacerea prinde mai bine taina ce se petrece in intalnirea noastra cu infinitatea ce iradiaza din Dumnezeu cel personal. Cand incepe limba sa o exprime, pierdem trairea deplina a acestei taine de-o bogatie indefinita, incepem sa rupem parti din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. In tacere, esti oarecum in mijlocul ei, identificat cu ea; prin graire te detasezi, te departezi de ea; in cuvinte prinzi numai fasii din ea, nu mai traiesti intregul si intregul acesta nu poate fi combinat din fasii, pentru ca infinitul nu se poate realiza din combinarea partilor limitate. Desigur nu e vorba de tacerea diplomatica ci de tacerea care e semnul scufundarii in infinitul dumnezeiesc prin adancul inimii.

Si iarasi: ''Tacerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia''.

Prin tacere ne ridicam in planul infinitului si al indefinitului, trait in mod deplin. Prin cuvinte exprimam lucrurile distincte ale lumii acesteia si coboram in lumea aceasta compusa din lucruri finite; cuvintele ne atrag in ingustimile lor facute pentru lucrurile marginite ale lumii din afara.

Sfantului Arsenie asa i-a poruncit a doua oara glasul dumnezeiesc: ''Arsenie, fugi, taci, linisteste-te si te vei mantui''.

Trebuie sa te linistesti, in aceasta privinta sa-ti fie vrednici de crezare spre dovedire, Marele Vasile si Sfantul Isaac. Cel dintai a spus: ''Linistea este inceputul curatirii sufletului''. Iar celalalt: ''Sfarsitul linistirii e tacerea cu privire la toate''. Cel dintai a aratat prin aceste cuvinte pe scurt, inceputul linistirii, al doilea sfarsitul ei. Iar in Vechiul Testament s-a spus: ''Ai pacatuit? Linisteste-te'' (Facerea 4, 7) si: ''Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Domnul'' (Psalmi 45, 10). Scararul zice si el: ''Lucrul premergator al linistii este lipsa de grija in privinta tuturor lucrurilor indreptatite si neindreptatite. Caci cel ce se deschide celor dintai, va cadea in celelalte. Apoi, rugaciunea neobosita, in al treilea rand, lucrarea nefurata neabatuta a inimii. E prin fire cu neputinta celui ce n-a invatat literele sa citeasca cartile; dar si mai cu neputinta este celor ce n-au dobandit primul lucru (lipsa de griji), sa le lucreze pe celelalte doua (rugaciunea si lucrarea inimii) cu judecata''.

Si iarasi, spune Sfantul Isaac: ''Dorul celui ce se linisteste este asteptarea neincetata a mortii. Cel ce intra fara acest gand pe calea linistirii nu poate purta cele ce trebuie sa le suportam si sa le rabdam in tot felul''.

Cine s-a impacat cu gandul ca va muri nu mai e nelinistit de nimic. Iar gandul mortii nu-l mai sperie pe cel ce crede ferm in viata viitoare.

Trebuie sa multumesti pentru toate. Aici sa-ti fie indrumator Sfantul Pavel, care porunceste: ''In toate multumiti'' (Tesaloniceni 5, 18). De asemenea cuviosul Isaac, care zice: ''Multumirea celui ce primeste, starneste pe cel ce a dat sa dea darul si mai mare decat cele dinainte. Cine nu multumeste pentru cele mai mici, va fi nerecunoscator (mincinos) si nedrept in cele mai mari''. Si: ''Ceea ce calauzeste darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se misca spre multumire neincetata. Iar ceea ce calauzeste ispita spre suflet este gandul de cartire care se misca pururi in inima''.

Inima care multumeste lui Dumnezeu este o inima deschisa lui. De aceea in ea se revarsa alte si alte daruri. Cea care carteste e o inima inchisa in sine. Ea nu vede darurile primite si de aceea nu primeste in fond nimic de la Dumnezeu, sau de la alta persoana reducand toate la nimic, ramane cu nimic, ramane cu nimic. Ea nimiceste prin critica si ceea ce primeste .

Si: ''Gura care multumeste pururi, primeste binecuvantarea de la Dumnezeu; si in inima in care staruie multumire se revarsa harul''.

Trebuie sa-ti recunosti neputinta ta. Aceasta o vei castiga luand aminte la cuvantul profetului David, in care zice: ''Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt'' (Psalmi 6, 2), si in alta parte: ''Eu sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporului'' (Psalmi 21, 6). La fel si Sfantul Isaac zice: ''Fericit este omul care cunoaste neputinta sa, pentru ca aceasta cunostinta i se face lui temelie, radacina si inceput a toata bunatatea. Caci cand va afla cine este si va simti cu adevarat neputinta sa, va strange sufletul sau din starea umflata si goala, care-i intuneca cunostinta, si-si va pune siesi strajuire''. Si: ''Omul care a ajuns sa cunoasca masura neputintei sale, a ajuns la desavarsirea smereniei''.

Trebuie sa rabdam cu barbatie incercarile. Cuvantul ce ne-a mai ramas si care implineste numarul celor zece infatisate de noi, vorbeste despre trebuinta de a purta cu barbatie incercarile felurite si de multe chipuri ce au sa se intample. Asculta deci, cele ce sunt scrise despre aceasta in Sfanta Scriptura, caci zice purtatorul de Hristos Pavel: ''Fratilor, nu este lupta noastra impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva incepatoriilor, a stapaniilor, a stapanitorilor intunericului veacului acestuia, impotriva duhurilor rautatii intru cele ceresti'' (Efeseni 6, 12). Si: ''Pe care-l iubeste Domnul, il cearta, si il bate pe tot fiul pe care-l primeste'' (Evrei 12, 6). Fratele Domnului zice si el: ''Barbatul neispitit este necercat'' (Iacob 1, 12), iar Sfantul Ilie Edicul zice: ''E de trebuinta fiecarui crestin, care crede drept in Dumnezeu, sa nu fie cu nepasare, ci sa astepte si sa primeasca totdeauna incercarea, ca atunci cand vine sa nu se mire, nici sa se tulbure, ci sa rabde greutatea necazului si sa inteleaga ce spune, psalmodiind cu proorocul: ''Cearca-ma, Doamne si ma ispiteste'' (Psalmi 25, 2). Caci n-a zis: ''Certarea ta m-a nimicit pe mine, ci m-a indreptat pana in sfarsit'' (Psalmi 17, 39).

Nici nu cerceta pricina incercarilor tale, de unde vin, ci roaga-te numai lui Dumnezeu sa le porti cu multumire, cum zice Sfantul Marcu: ''Venind incercarea, nu cauta de ce si prin cine a venit, ci cauta sa o rabzi cu multumire si fara sa tii minte raul''. Si iarasi: ''Daca nu e usor sa afli pe vreunul sa placa lui Dumnezeu fara sa fie cercat, se cade sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se intampla''. Si: ''Tot necazul da pe fata starea sufletului, daca acesta tinde spre cele de-a dreapta sau spre cele de-a stanga. De aceea, orice necaz ni se intampla, se numeste incercare, dand celui partas la el cunostinta voilor lui ascunse''.

Iar Sfantul Isaac, pe langa multe altele, spune si acestea: ''Incercarea e de folos pentru tot omul. Daca e de folos lui Pavel, sa taca toata gura si sa se supuna lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19). Luptatorii sunt incercati ca sa-si sporeasca puterea lor, cei increzuti sunt incercati pentru ca din cele ce-i vatama, sa invete sa se pazeasca pe ei, cei adormiti sunt incercati pentru ca sa fie ajutati sa se trezeasca, cei departati de Dumnezeu sunt incercati ca sa se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt incercati pentru ca sa se salasluiasca cu indraznire in casa Lui. Nici un fiu neincercat nu primeste bogatia casei tatalui sau, ca sa fie ajutat de ea. De aceea, Dumnezeu incearca mai intai, si bate, apoi isi arata darul. Slava Stapanului care prin doctorii amare ne da bucuria sanatatii! Nu este om care in vremea incercarii sa nu se oboseasca, si nu este cineva caruia sa nu i se para amara vremea in care e adapat cu fierea incercarilor. Dar fara acestea nu e cu putinta sa se dobandeasca o sanatate puternica. Insa a le rabda nu sta in puterea noastra (I Corinteni 10, 13), caci de unde ar avea vasul de lut puterea sa opreasca curgerea apei, daca nu l-ar intari focul dumnezeiesc? Daca ne supunem, rugandu-ne cu smerenie, cu dorinta neintrerupta si cu rabdare, toate de vom primi in Hristos Iisus, Domnul nostru''.

Rabdarea este din efortul nostru, dar acest efort nu ne-ar fi cu putinta fara ajutorul lui Dumnezeu. Sinergia, sau colaborarea omului cu Dumnezeu, are un caracter foarte subtil: nu sta pe o parte efortul, pe alta ajutorul dumnezeiesc. In efortul nostru insusi se dovedeste prezent ajutorul dumnezeiesc, facand posibil acest efort, dar acesta ramanand totusi si efort al nostru. Ne ostenim pentru ca primim puterea sa ne ostenim, dar ne ostenim in mod real. Nu ma laud cu osteneala mea, ca fiind numai a mea, dar partea mea din ea, e ceruta totusi de Dumnezeu.

S-a spus, apoi, si in Intelepciunea lui Sirah: ''Daca te apropii sa slujesti Domnului Dumnezeului tau, pregateste-ti sufletul pentru incercare. Indrepteaza-ti inima ta si rabda si sa nu te grabesti in vremea asupririi'' (Intelepciunea lui Sirah 2, 1-2).

Cel ce vrea sa slujeasca lui Dumnezeu, pune in miscare puterile bune ale fiintei sale. Dar tocmai atunci se misca si pornirile contrare. Impotriva infranarii se trezesc dorintele de placere, impotriva rabdarii, pornirea spre comoditate, etc. Numai staruirea in cele dintai va slabi puterea celor din urma; de aceea, cel ce primeste incercari nu trebuie sa se grabeasca sa termine repede cu ele. Pornirile rele nu se slabesc usor, trebuie infruntate si vestejite timp indelungat, prin incercari prelungite sau mereu repetate - numai asa sunt slabite cu adevarat.

Trebuie sa nadajduim in Dumnezeu si sa asteptam de la El ceea ce ne este de folos. Arunca ancora nadejdii in Dumnezeu care poate sa mantuiasca si asteapta de la El sfarsitul cel de folos al incercarilor, caci:

ˇ Credincios este Dumnezeu, care nu ne va lasa pe noi sa fim incercati peste puterea noastra, ci impreuna cu incercarea va face si sfarsitul. (I Corinteni 10, 13)

ˇ Necazul lucreaza rabdarea, rabdarea - probare, probarea - nadejde, iar nadejdea nu rusineaza. (Romani 5, 4)

ˇ Cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui. (Matei 10, 22)

ˇ Intru rabdarea voastra va veti castiga sufletele. (Luca 21, 19)

ˇ Spre toata bucuria sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in multe feluri de ispite, cunoscand ca probarea credintei voastre lucreaza rabdare; iar rabdarea sa aiba lucru ei desavarsit, ca sa fiti desavarsiti si intregi, neavand lipsa de nimic. (Iacob 1, 2-4)

ˇ Fericit e omul care rabda ispita, caci facandu-se probat, va lua cununa vietii pe care a fagaduit-o Domul celor ce-L iubesc pe El. (Iacob 1, 12)

ˇ Nu sunt vrednice patimirile timpului de acum, de slava viitoare ce vi se va descoperi. (Romani 8, 18)

ˇ Asteptand am asteptat pe Domnul si a luat aminte la mine si a auzit rugaciunea mea si m-a scos din tina noroiului si a asezat pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei punand in gura mea cantare noua, lauda dumnezeului nostru. (Psalmi 39, 1-4)

ˇ Sufletul legat prin laturile dragostei de Dumnezeu socoteste ca nimic patimirea, caci el se desfata in dureri si infloreste in patimirea neplacuta si cand nu patimeste nimic intristator pentru Cel iubit, atunci socoteste mai degraba, ca patimeste, si fuge de tihna ca de o pedeapsa. (Simeon Metafrastul)

Despre frica de Dumnezeu, care este de doua feluri: una a celor incepatori, iar alta a celor desavarsiti

Despre frica cea dintai, a incepatorilor. Despre aceasta s-a scris:

ˇ Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu. (Pilde 1, 7)

ˇ Veniti, fiilor, sa ma ascultati, frica Domnului va voi invata pe voi. (Psalmi 33, 11)

ˇ De frica Domnului se abate fiecare de la pacat. (Intelepciunea lui Sirah 2, 7)

ˇ Unde e frica, acolo e si pazirea poruncilor. (Intelepciunea lui Sirah 2, 16)

ˇ Frica de Dumnezeu e inceputul virtutii, dar se spune ca este si rodul credintei si ea seamana in inima, cand cugetarea se desparte de imprastierea lumii, adunand gandurile sale cele ce umbla in imprastiere, in gandirea la viitoarea adunare a tuturor. (Isaac Sirul)

ˇ Inceputul vietii adevarate a omului este frica de Dumnezeu, dar ea nu vrea sa ramana in suflet odata cu imprastierea. (Isaac Sirul)

Lumea este acum dezbinata prin pacat; pornirile ei sunt contradictorii. Mintea nu trebuie sa se mute de la un aspect al lumii la altul contrar, ci gandind la reinnoirea armoniei finale a lor, s-o vada de pe acum readunata in Cel Unul si sa lucreze pentru aceasta readunare, contemplandu-L pe Acela de pe acum in toate. Aceasta nu este o construire de castel in aer, ci o ancorare in realitatea cea mai de temelie a tuturor.

ˇ Intelepteste-te ca sa pui temelie in calatoria ta frica de Dumnezeu si in putine zile te vei vedea din nou in poarta imparatiei, pe un drum neocolit. (Isaac Sirul)

Frica ne face sa atarnam de Dumnezeu. De aceea ea este contrara imprastierii mintii in lucrurile lumii, privite in ele insesi in afara legaturii cu Dumnezeu, sau nu poate ramane in suflet impreuna cu aceasta imprastiere.

Despre frica cea desavarsita. Despre aceasta s-a spus:

ˇ Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte. (Psalmi 111, 1)

ˇ Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, cei ce umbla in caile Lui. (Psalmi 127, 1)

ˇ Temeti-va de Domnul toti sfintii Lui; ca nu le lipseste ceva celor ce se tem de El. (Psalmi 127, 4)

ˇ Frica Domnului este curata; ea ramane in veacul veacului. (Psalmi 18, 10)

ˇ Semnul fricii dintai este ca uraste pacatul si se manie pe el, ca cel ranit de fiara. Iar al celei desavarsite e ca iubeste virtutea si se teme de schimbare. Caci nimeni nu este neschimbator si in orice lucru in viata aceasta trebuie sa ne temem pururi de cadere. (Petru Damaschin)

De aceea si tu, ascultand acestea cu intelegere, sileste-te sa tii in tine neincetat, impreuna cu toate cele spuse mai inainte, si frica cea dintai. Caci ea e cea mai sigura pazitoare a comorii tuturor faptelor bune. Daca o ai pe ea, vei avea pasii tai indreptati spre lucrarea tuturor poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Iar inaintand pe calea lor, vei dobandi si frica desavarsita si curata, prin dorirea virtutilor si prin mila lui Dumnezeu.

Pentru implinirea poruncilor si pentru credinta in Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie sa crutam, cand timpul o cere, nici chiar viata noastra.

Pe langa cele spuse, mai trebuie sa stii si aceea ca, de dragul poruncilor de viata datatoare si de dragul credintei in Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, cand timpul o cere, sa dam cu bucurie pana si sufletul nostru, sau sa nu ne crutam nici chiar viata noastra. Caci insusi Domnul nostru Iisus Hristos zice, in privinta aceasta, ca, ''cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea, acela se va mantui'' (Marcu 8, 35). Aceasta, fara indoiala, pentru ca crede si nu se indoieste, ca insusi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mantuitorul, este invierea si viata si tot ce este mantuirea. Caci zice:

ˇ Eu sunt invierea si viata. Cel ce crede in Mine, chiar de va muri, va fi viu. Si tot cel ce e viu si crede in Mine, nu va muri in veac. (Ioan 11, 25-27)

ˇ Asa a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau Unul Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, si sa aiba viata vesnica. (Ioan 3, 16)

ˇ Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai multa sa aiba. (Ioan 10, 10)

Metoda naturala a Sfantului Grigorie Sinaitul despre chipul in care se poate intra inauntru inimii si iesi de acolo prin respiratia pe nas; si despre insasi rugaciunea practicata de moi, care este ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma''. Aceasta metoda ajuta si la adunarea cugetarii.

Stii, frate, ca suflarea pe care o avem este prilejuita de aer. Si aerul il inspiram si pentru inima. Caci suflarea aceasta este pricinuitoarea vietii si a caldurii trupului. Deci inima absoarbe suflarea pentru ca sa-si dea caldura ei afara prin expiratie, iar ei sa-si pricinuiasca o buna temperatura. Pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitorul ei este plamanul. Acesta, fiind zidit de Dumnezeu cu o tesatura rara, ca niste foale, introduce si scoate aerul fara greutate. Astfel inima,, atragand aerul racoros si scotandu-l pe cel cald, pastreaza netulburata randuiala pentru care a fost zidita spre subtierea organismului vital.

Deci tu, sezand in chilia linistita si adunandu-ti mintea, introdu-o pe unde intra suflarea in inima si sileste-o sa coboare cu suflarea in inima. Iar intrand acolo, mintea, dupa ce se uneste cu sufletul, se umple de placere si de bucurie nespusa.

Asadar, obisnuieste-ti frate mintea sa nu mai iasa de acolo cu usurinta, caci la inceput aceasta sta cu greu acolo din pricina inchiderii si stramtorarii. Dar, dupa ce s-a obisnuit, nu-i mai plac nicidecum umblarile pe afara. Caci ''Imparatia cerurilor este inauntru nostru'' (Luca 17, 21). Celui ce o priveste acolo si o cauta prin rugaciunea curata, cele de afara i se par triste si urate''.

Ajungand aici, nu trebuie sa taci si sa lasi mintea in nelucrare, ci da-i rugaciunea ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma'', ca lucrare si gandire neincetata si niciodata sa nu se opreasca din aceasta caci aceasta, tinand mintea neratacita, o face cu neputinta de prins si de atins de atacurile dusmanului, ridicand-o la iubirea si la dorul de Dumnezeu.

Metoda are ca scop ca omul sa devina constient la culme de sine insusi si prin aceasta de Dumnezeu. Gandirea la Hristos intareste constiinta de sine si constiinta de sine intareste simtirea prezentei lui Hristos.

Trebuie sa facem vadit celui iubitor de invatatura si aceea ca, daca vom obisnui mintea sa coboare in inima, odata cu intrarea aerului, vom afla cu siguranta ca mintea nu poate sa coboare inainte de a fi renuntat la orice gand si de a se fi facut unitara si de a se fi golit, nemaifiind stapanita de nici o amintire, decat de chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar iesind de acolo si indreptandu-se spre cele de afara, sau spre amintirile de multe feluri, se imparte (se ravaseste) chiar fara sa vrea.

Filosofia greaca afirmase ca mintea ia chipul continutului ei: daca acesta este felurit, se imparte si ea, sau lucrarea ei, iar daca continutul ei este unul, se unifica si ea. Dar numai cand continutul unic nu este marginit, mintea poate starui in el, altfel va cauta sa intregeasca continutul marginit pe care-l cugeta cu altele, sarind mereu de la un gand la altul. Numai mintea care s-a ridicat la un continut infinit, intrucat s-a ridicat din preocuparea cu cele din afara si cu lucrarile ei referitoare la ele, s-a intors spre ea insasi ca subiect indefinit al lucrarilor indreptate spre ele. De aceea, Dumnezeu cel infinit este contemplat de mintea revenita la ea insasi, mintea ce se experiaza pe sine, experiaza pe Dumnezeu si viceversa.

Spune si Marele Gura de Aur: ''Va rog pe voi, fratilor, sa nu calcati si sa nu nesocotiti canonul rugaciunii, caci monahul trebuie sa spuna neincetat, fie ca mananca, fie ca merge pe drum, fie ca face altceva: ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma''. Astfel numele Domnului Iisus, coborand in adancul inimii, sa umileasca balaurul care stapaneste intinderile ei, iar sufletul sa-l mantuiasca si sa-l faca viu. Deci staruie intru numele Domnului Iisus, ca inima sa primeasca (sa cuprinda) pe Domnul si Domnul sa cuprinda inima si cei doi sa fie una. Nu va despartiti inima de Dumnezeu, si staruiti pazind-o totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos pana ce se va sadi numele Domnului in inima si aceasta nu va mai gandi la nimic altceva decat sa preamareasca pe Hristos in voi''.

Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima pazita. Altfel pune stapanire pe ea balaurul, starnind in ea iubiri impure: iubirea de sine, de placeri, care o inchid intr-un orizont marginit, intunecand-o si pasionand-o in mod inferior. ''Inghitind'' in ea pe Domnul Iisus si Domnul Iisus ''inghitind-o'' pe ea, ei ii devine propriu orizontul infinitatii si al iubirii curate, de adevarata depasire, aflata in Hristos, sau lumina Lui nesfarsita. Ea nu mai este preocupata de ea insasi in mod egoist; ea ii imbratiseaza pe toti si pe toate. Prin numele lui Iisus ea intra in intinderile de lumina si de iubire din interiorul lui Iisus, intra in atmosfera Lui. Caci a rosti numele lui Iisus inseamna a gandi la El cu emotie si aceasta inseamna a intra in legatura vie cu El. Numele lui Iisus prinde radacini datatoare de rod nu intr-o inima statica, ci intr-o simtire umeda ce creste si ea continuu si e pururi vie si calda in iubirea ei fata de Iisus. Inima in acest inteles nu mai poate fi cugetata fara numele lui Iisus, fara gandirea la El si fara iubirea Lui care o tine in aceasta miscare, asa cum nu poate fi cugetata o gradina fara pomi sau fara o plantatie.

Despre respiratia pe nas, impreuna cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus inauntru inimii.

ˇ Sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de suflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistii. (Ioan Scararul)

ˇ De voiesti sa acoperi cu rusine gandurile si sa te linistesti cu bucurie si sa pastrezi cu usurinta trezvia in inima, rugaciunea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta si vei vedea cum se implineste aceasta in putine zile. (Sfantul Isihie)

Se recomanda legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neintrerupta a rasuflarii, pentru a se obisnui sa capete si ea aceasta ritmicitate neintrerupta. Nu e nimic bizar in aceasta legare a vietii sufletesti si duhovnicesti de trup. Aceasta este o lege a fiintei omenesti.

Cel ce voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales incepatorul, trebuie sa se aseze, in vremea rugaciunii, intr-o chilie linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, in chip natural, mintea si cugetarea din revarsare.

Cel ce se sarguieste sa vegheze cu mintea in inima, si mai ales incepatorul, trebuie sa sada intotdeauna, dar mai cu seama in vremea randuita pentru rugaciune, intr-un colt linistit si neluminat, precum invata si poruncesc dumnezeiestii Parinti si dascali care au avut experienta acestei preafericite lucrari. Deoarece, privirea se imprastie in chip natural spre cele vazute si prin aceasta pricinuiesc impartirea cugetarii, ba o si sfarteca si o fac de multe feluri.

Produce in ea contraziceri, sfartecand-o si facand-o sa se lupte cu ea insasi si anuland puterea ei de a ajunge la un sens unitar, care sa o multumeasca si sa dea omului putinta sa-si inchine viata unei slujiri unitare superioare.

Prin inchiderea ei intr-o camara linistita si intunecoasa, insasi imprastierea si nestatornicia pricinuite de vedere si auzire inceteaza si astfel, mintea, vrand nevrand, se linisteste si se aduna, caci zice marele Vasile: ''Mintea neimprastiata spre cele dinafara si nerevarsata prin simturi spre lume, urca din nou spre ea insasi''.

Mintii i se daruieste statornicia inainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos si prin chemarea cu credinta in inima a sfantului Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a inspirarii aerului in inima si sederea intr-un loc linistit si neluminat si cele asemenea.

Inainte de toate, mintea este ajutata de dumnezeiescul har, venit in suflet prin chemarea curata, neimprastiata si de un singur gand a Domnului nostru Iisus Hristos in inima; deci nu de simpla metoda prelungita, de inspiratia pe nari, sau de sederea intr-un loc linistit si intunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfintii Parinti pentru altceva decat ca niste mijloace ajutatoare pentru adunarea mintii in ea insasi, prin intoarcerea din imprastierea ei obisnuita si prin luarea aminte. Dar prin ele mintea castiga si puterea de a se ruga neincetat, curat si fara imprastiere, caci ''luarea aminte, cautand rugaciune, va afla rugaciune. Pentru ca rugaciunea urmeaza luarii aminte, macar ca e altceva. De aceea trebuie sa ne straduim spre ea.'' spune Sfantul Nil.

Autorii scrierii de fata fac o deosebire intre adunarea mintii in ea insasi si aducerea harului in inima. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neincetata a numelui lui Iisus. Numai cel dintai lucru, adica ceea ce da omul, este ajutat de o respiratie regulata si de sederea intr-un loc intunecos. Dar prin adunarea in sine, mintea capata puterea de a se ruga neincetat incat venirea harului e numai rezultatul indirect al respiratiei regulate si al sederii intr-un loc intunecos. Avem aici ceva cu totul deosebit de metodele yoghine, care au un caracter pur natural si nu urmaresc intensificarea relatiei credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. Rugatorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea lui Hristos, nu se concentreaza simplu in esenta sa proprie, care pana la urma face parte din esenta personala a totului.

Cum trebuie sa-si petreaca cel ce se linisteste rastimpul de seara pana la Utrenie (privegherea de la miezul noptii).

Dupa ce apune soarele, chemand pe Preabunul si Atotputernicul Domnul Iisus Hristos in ajutor, aseaza-te pe scaunel in chilia linistita si neluminata. Aici, adunandu-ti mintea dupa umblarea si ratacirea ei pe afara si impingand-o usor inauntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gandurile de rugaciune sau cu ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma'', adica introdu inauntru , oarecum unite cu respiratia si cuvintele rugaciunii. Caci zice Sfantul Isihie:

ˇ Uneste trezvia si numele lui Iisus cu respiratia, ca si cu gandul neincetat la moarte si cu smerenia, caci amandoua sunt de folos. In felul acesta, sa ai, impreuna cu rugaciunea si cu celelalte ce ti le-am spus, si gandul la judecata si la rasplatirea faptelor bune si rele, si sa te socotesti din tot sufletul mai pacatos decat toti oamenii si mai nelegiuit decat dracii insasi si ca vei avea sa fii pedepsit vesnic.

Pomenirea numelui lui Iisus trebuie sa fie nu o repetare formala a numelui, ci sa fie insotita de gandul intens la moarte, la judecata de dupa moarte si la pacatele concrete pentru care cel ce se roaga va da socoteala. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus sa o uneasca cu cererea milei Lui. Rugaciunea lui Iisus nu e, prin urmare, numai o tehnica formala, ci persistenta unei stari de profunda emotie, care merge pana la lacrimi. Este o stare existentiala, plina de cutremur, a intregii fiinte.

ˇ Daca gandul la cele aratate va produce in tine frangere de inima si plans de lacrimi, staruie in el pana ce acestea vor trece de la sine, iar daca nu te-ai invrednicit inca de darul lacrimilor, nevoieste-te si roaga-te cu cuget smerit sa agonisesti acestea. Prin ele numai, ne vom curata de patimi si de intinaciuni si ne facem partasi de starile cele bune si izbavitoare. (Isihie)

ˇ Precum focul mistuie trestia, asa lacrima curata curata toata intinaciunea vazuta si nevazuta. (Ioan Scararul)

ˇ Cel ce voieste sa se desfaca de rautati, cu plangere se desface; si cel ce voieste sa agoniseasca virtuti, cu plangere le agoniseste. Si daca n-ai frangere de inima, cunoaste ca ai slava desarta, pentru ca aceasta nu lasa sufletul nicidecum sa se umileasca. (Anonim)

Iar daca nu vin lacrimile, scufunda-te in aceste ganduri cu rugaciunea, un ceas; apoi ridicandu-te, rosteste cu luare aminte Pavecernita cea Mica si, iarasi sezand, tine rugaciunea cu toata puterea, in chip curat si fara imprastiere, adica fara griji si fara vreun gand sau vreo inchipuire oarecare, ci cu multa trezvie, o jumatate de ceas. In afara de rasuflare si de hrana, fii in rugaciune strain de toate, daca voiesti sa fii numai cu mintea. Apoi, insemnandu-te cu semnul cinstitei si de viata facatoarei cruci, si insemnand de asemenea patul, aseaza-te pe el si gandeste-te la bunatatile viitoare, sau la pedepse, la firea trecatoare si inselatoare a celor vremelnice, la cea fara de veste si obsteasca datorie, adica la moarte, la infricosata dare de seama de dupa sfarsit si inainte de sfarsit, amintindu-ti de gresalele tale din toata vremea pe scurt si cerand cu caldura iertarea lor, apoi, cercetandu-te cu de-amanuntul, cum ti-ai petrecut ziua care a trecut. Dupa aceasta, intinzandu-te spunand rugaciunea, potrivit celui ce a spus: ''Pomenirea lui Iisus sa se culce cu tine'', dormi 5 sau 6 ore - mai bine zis, dormi dupa cat de lunga este noaptea.

Cum sa faci Utrenia si cum sa petreci timpul pana dimineata.

Trezindu-te si laudand pe Dumnezeu si chemandu-l iarasi in ajutor, incepe intai primul lucru, adica sa te rogi in inima fara imprastiere si in chip curat pana la un ceas. Caci in acest timp mintea se afla in starea cea mai linistita si mai netulburata. De aceea ni s-a poruncit sa jertfim lui Dumnezeu cele dintai nascute si cele mai alese ale noastre (Deuteronom 12, 6), adica sa-I inaltam in chip neclintit cel dintai gand, prin rugaciunea curata catre Domnul nostru Iisus Hristos. Caci zice Sfantul Nil: ''Rugaciune savarseste acela care aduce gandul lui cel dintai lui Dumnezeu''. Dupa aceea canta Miezonoptica.

Daca nu te-ai intarit inca pentru o linistire mai desavarsita si, de aceea, inca nu poti, cum am spus, sa fii rapit (in rugaciune), sau daca nu poti aceasta pentru o alta pricina, cum se intampla celor ce sunt inca incepatori in aceasta lucrare, sau mai rar, si celor inaintati, dar inca neajunsi la desavarsire (caci cei desavarsiti ''toate le pot in Hristos care-i intareste pe ei'' (Filipeni 4, 13), - ridicandu-te din somn si tinandu-te cu toata puterea treaz, canta mai intai Miezonoptica cu toata luarea aminte si patrunderea. Apoi, sezand, roaga-te in chip curat si neimprastiat, in inima, cum s-a aratat, o ora; mai bine zis, atata cat iti va da putere Datatorul Bunatatilor, caci zice Scararul: ''Noaptea da timpul cel mai lung luarii aminte, iar cel mai scurt cantarii. Iar ziua, pregateste-te dupa puterea ta''.

Daca nevoindu-te in acest chip, esti stapanit inca de moleseala si de lene, iar mintea iti este tulburata de vreo intamplare oarecare, ridica-te, trezeste-te pe cat poti, staruind in rugaciune. Apoi, asezandu-te, sileste-te sa te rogi, precum s-a scris inainte, avand grija, intotdeauna, sa vorbesti prin rugaciunea curata lui Dumnezeu Cel curat. Apoi ridicandu-te, spune cu intelegere cei sase psalmi, pe al 50-lea si canonul, precum voiesti. Apoi sezand si priveghind, roaga-te cu curatie o jumatate de ora si iarasi ridicandu-te, canta ''Laudele'', ''Doxologia'' obisnuita, ''Ceasul intai'' si fa apoi apolisul.

Este o Utrenie intrerupta din loc in loc de adunarea mintii si de rugaciunea lui Iisus. Poate ca si de aceea se numeste Utrenia si ''Priveghere'', avand sa fie intrerupta de rastimpuri inchinate luarii aminte. Utrenia o facea isihastul la chilie, dupa miezul noptii, data fiind departarea chiliei de biserica.

Cele spuse prin buzele tale sa rasune atata cat sa fie auzite numai de urechile tale, odata ce ni s-a poruncit sa aducem lui Dumnezeu si rodurile buzelor noastre (Evrei 13, 15). Sa multumesti din tot sufletul si tot cugetul Iubitorului de oameni, Purtatorului de grija si Preainteleptului nostru Dumnezeu, Celui ce dupa a Lui mila nesfarsita ne-a invrednicit pe noi sa strabatem linistit marea noptii care a trecut si sa vedem postata luminoasa a zilei de fata, si sa-L rogi tot asa fierbinte sa ne ajute sa strabatem neinviforati furtuna intunecata si salbatica a demonilor si a patimilor si sa ne miluiasca pe noi.

Cum trebuie sa petrecem dimineata pana seara.

De dimineata pana la pranz petrece in rugaciunea curata si neimprastiata a inimii, daruindu-te intreg lui Dumnezeu, atat cat iti sta in putere, ca rugandu-te Lui cu inima franta sa-ti ajute tie, celui neputincios, trandav si lipsit de vointa. Citeste in picioare ceea ce ti s-a randuit din Psaltire, din Apostol si din Sfanta Evanghelie. Fa si rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos si cele catre Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Sezand, apoi, fa si celelalte citiri din dumnezeiestile Scripturi. Dupa acestea canta cu intelegere ''Ceasurile'' obisnuite, alcatuite cu multa intelepciune de catre Parintii Bisericii, staruind in ferirea sufletului de nelucrare, care este invatatoarea a toata rautatea. Departeaza odata cu patimile si prilejul lor, chiar daca unele par mici si vatamatoare.

Despre ferirea de nelucrare si despre trebuinta ca cel ce se linisteste sa pazeasca toata predania bisericeasca.

Isaac Sirul ''Paziti-va, iubitilor, de nelucrare, fiindca in ea se ascunde moartea sigura. Caci fara ea nu e cu putinta sa cada in mainile celor ce se straduiesc sa robeasca pe monah. Nu pentru psalmi ne va judeca Dumnezeu in ziua aceea, nici pentru pregetarea in rugaciune, ci pentru ca parasirea acestora da putinta de intrare demonilor, iar cand vor gasi loc sa intre si vor inchide usile ochilor nostri, ne vor coplesi cu tirania si necuratia lor.

Vor inchide usile ochilor sufletesti ca sa nu vada cele bune, sa nu vada pe Dumnezeu in inima, vor inchide pe om in el insusi si in placerile lui, facandu-l orb fata de ceea ce e dincolo de aceasta ingustime.

Caci ei stapanesc, dupa hotararea dumnezeiasca, pe slujitorii lor, cu cea mai cumplita razbunare. Asa ajungem robi lor, datorita nesocotirii lucrurilor mici de care na se cere sa ne ingrijim pentru Hristos cum s-a scris de catre cei intelepti: ''Cel ce nu supune voia sa voii lui Hristos, va fi supus vrajmasului sau''. Deci, aceste lucruri, care par a fi mici, sa le socotim ca niste ziduri fata de cei ce ne iau pe noi in robie.

Citirea psalmilor si rostirea rugaciunilor sunt socotite de unii lucruri mici, declarand ca importanta este unirea cu Dumnezeu si desavarsirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari, pentru ca in lipsa lor putem fi luati in stapanire de demoni.

De aceea, cu intelepciune s-a randuit de catre cei ce tin randuiala Bisericii, sa se implineasca acestea inauntru chiliei, pentru pazirea vietii noastre in duhul descoperirii (revelatiei). Pentru aceea, pe nedrept este socotita mica nesocotirea lor de catre cei neintelepti, care nu se gandesc la paguba pricinuita de aceasta. Sunt oameni care isi fac si inceputul si continuarea drumului intr-o libertate neinfranata, care este maica patimilor. De aceea, e mai bine sa ne silim sa nu nesocotim cele mici, decat sa dam loc pacatului prin largimea ce ne-o dam, caci sfarsitul acestei libertati necuvenite este o cumplita robie!'' (Isaac Sirul).

Libertatea pe care o da patima este aparenta; ea se dovedeste in scurta vreme o cumplita robie. Betia, desfranarea, lenea, se prezinta la inceput ca manifestari de libertate, dar curand, creste puterea lor si ele se arata in adevarata lumina a fi niste monstri care ne inlantuie si ne duc la slujirea lor fara sa ne putem opune.

''O, ce dulci sunt prilejurile patimilor! Uneori poate cineva sa taie patimile si se linisteste prin indepartarea lor bucurandu-se astfel ca au incetat, dar pricinile lor nu le poate indeparta. De aceea, suntem ispititi chiar fara sa vrem si ne intristam de patimi, dar ne place sa ramana in noi pricinile lor. Nu dorim patimile, dar primim cu placere prilejurile pe care le pricinuiesc in noi.

Ne intristam cand patimile ne-au robit, dar ne place sa gustam la inceput putin din ele. Socotim ca aceasta gustare nu este ceva grav, intr-un cuvant ne bucura-te de prilejurile patimilor. Dar aceasta inseamna ca si pricinile patimilor raman in noi si le iubim. Raman ca niste radacini, care indata ce sunt putin udate, inverzesc cu repeziciune. De aceea efortul de mortificare al lor sau de pazire trebuie sa continue toata viata.

De aceea, cele din urma se fac pricini ale celor dintai prin lucrarea lor, caci cel ce iubeste prilejurile patimilor se supune si se face rob, fara sa vrea acestora. Cel ce uraste pacatele sale, se opreste de la ele si cel ce le marturiseste - dobandeste iertarea. Este cu neputinta insa, sa paraseasca deprinderea pacatului inainte de a fi dobandit dusmania fata de el, si de a obtine iertare inainte de marturisirea pacatelor. Cea dintai este pricina adevaratei smerenii, iar cea de-a doua (marturisirea) este pricina strapungerii ce se naste in inima din rusine''. (Isaac Sirul)

Marturisirea pacatelor este pe de o parte o biruire a rusinii pentru ele, pe de alta o adancire a sentimentului de rusine, fapt care produce strapungerea sau zdrobirea inimii. Caci marturisirea nu e o biruire a rusinii prin nesimtire, ci prin scarba de pacat si prin teama de pedeapsa vesnica pentru el. in marturisire are loc o rusine culminanta pentru pacat si barbatia care o biruieste. Este barbatia ostasului in toiul luptei, superioara celei dinainte de lupta. Duhovnicul ajuta la amandoua. Numai asa marturisirea este un eveniment duhovnicesc de adanca zguduire si un inceput de viata noua, altfel devine un act nesimtit, formal, care nu rascoleste fiinta si nu ajuta la innoire vietii. Cu aceasta strapungere de inima s-au pocait si cei ce au devenit crestini in ziua Cincizecimii.

''Nu este alt pacat de neiertat decat cel pentru care nu se face pocainta!'' (Isaac Sirul)

Dupa cantarea ''Ceasurilor'' amintite, mananca, tinand si in timpul mancarii rugaciunea, ca facand asa, sa ajungi, prin puterea harului, la deprinderea de a te ruga neincetat.

Poate ca fapte bune singulare se pot savarsi si numai prin efortul omului, dar deprinderea de a le savarsi prin staruirea neincetata in ele, si de a nu alterna faptele bune cu cele rele, nu o poate dobandi cineva decat cu ajutorul harului. Altfel poate face din cand in cand cate un bine, din plictiseala monotoniei pe care o produc faptele rele. De aceea si paganii fac uneori bine, dar nu pot face numai bine. Deprinderea castigata prin staruinta implica o putere deosebita a duhului omului, putere mai presus de fire. Si mai ales deprinderea rugaciunii neincetate.

Despre trebuinta de a ne ruga totdeauna.

Precum trupul acesta al nostru, in lipsa sufletului e mort si rau mirositor, la fel si sufletul care nu se misca prin rugaciune este mort si nenorocit, caci trebuie sa socotim lipsirea lui de rugaciune mai amara decat orice moarte, cum bine ne invata marele Daniil proorocul, care voia mai bine sa moara decat sa fie lipsit, fie si macar o clipa, de rugaciune (Daniel 6, 10).

La fel ne invata si dumnezeiescul Gura de Aur: ''Tot cel ce se roaga, vorbeste cu Dumnezeu. Si cine nu stie ce mare lucru este ca, om fiind, sa stai de vorba cu Dumnezeu? Dar nimeni nu poate sa infatiseze aceasta cinste prin cuvant caci aceasta cinste intrece chiar si maretia ingerilor. Rugaciunea este o lucrare comuna a ingerilor si a oamenilor si, in privinta rugaciunii, nimic nu desparte o fire de alta: ea te desparte de animale(si te uneste cu ingerii. Prin ea se ridica cineva repede la petrecerea, la viata si traiul acelora, la cinstea, la nobletea, la intelepciunea si intelegerea lor, silindu-se sa-si petreaca toata viata in rugaciuni si in slujirea adusa lui Dumnezeu.

Cand vede diavolul sufletul ingradit in virtuti, nu indrazneste sa se apropie, temandu-se de taria si de puterea pe care i-o dau rugaciunile, hranind sufletul mai bine decat hranesc mancarurile trupul. Rugaciunile sunt nervii sufletului, caci precum trupul este sustinut laolalta prin nervi si prin ei se misca in chip unitar, persista si isi mentine taria, iar daca ii taie cineva pe acestia, desface toata armonia trupului, tot asa sufletele se armonizeaza si se sustin laolalta prin rugaciuni, si prin ele strabat cu usurinta drumul evlaviei. Deci, daca te lipsesti de rugaciune, faci ca si cand ai scoate pestele din apa: precum apa este viata acestuia, asa iti este tie rugaciunea. Precum acesta traieste prin apa, asa si noi putem sa ne inaltam la ceruri si sa ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugaciune''.

Un medic german declara ca astenia nervoasa, atat de raspandita in zilele noastre, isi are leacul si in cruce, adica in intelegerea rostului superior al greutatilor vietii si in rabdarea lor folositoare pentru dezvoltarea spirituala a omului. I orice caz, rugaciunea intarind cu putere dumnezeiasca sufletul, revigoreaza sufletul, aduce intarire nervilor trupului. Ea aduce liniste si, prin aceasta, potoleste agitatia care se prelungeste si in nervi.

''Rugaciunea si cererea fac din oameni biserici ale lui Dumnezeu si, precum aurul, pietrele scumpe si marmura fac case imparatilor, asa rugaciunea face din oameni biserici ale lui Hristos. Cel lauda mai mare s-ar putea aduce rugaciunii, decat ca zideste biserici vii lui Dumnezeu? Si Acela pe care nu-L incap cerurile, intra in sufletul viu prin rugaciuni''.

Rugaciunea face din om biserica a lui Dumnezeu, dar si preot al Lui. Caci si Hristos Insusi se roaga in sufletul care se roaga impreuna cu Sfantul Duh, care se roaga cu suspine negraite in noi, sau se intipareste in eu-l nostru in rugaciune. Pentru ca biserica nu este numai locul unde se roaga omul, ci si locul unde se afla Hristos.

ˇ Ar putea vedea cineva puterea rugaciunii Sfintilor si in aceea ca Pavel care alerga prin toata lumea ca un inaripat, locuia prin inchisori, suferea biciuiri, purta lanturi, traia plin de sange si in mii de primejdii, invia morti, vindeca boli, nu se bizuia pe nici una din acestea in mantuirea oamenilor, ci-si imprejmuia sufletul cu rugaciuni; si, dupa ce savarsea aceste minunate semne, alerga la rugaciune ca un atlet spre cununa de stadion. Caci rugaciunea pricinuieste si invierea mortilor si toate celelalte deoarece puterea ce o are apa asupra pomilor, aceea o are asupra vietii rugaciunile Sfintilor. (Ioan Gura de Aur)

Rugaciunea este mai tare ca toate pentru ca in ea este Dumnezeu, sau in ea omul este plin de Dumnezeu.

ˇ Rugaciunea este prilejul mantuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii, adapostul nejefuit, infricosator demonilor, mantuitor noua binecredinciosilor.

ˇ Precum toate bogatiile urmeaza unei imparatese care intra intr-o cetate, asa toate virtutile intra impreuna cu rugaciunea care intra in suflet.

ˇ Ceea ce este temelia pentru casa, aceea este rugaciunea pentru suflet. Trebuie sa o fixam intai pe aceasta ca o baza si ca o radacina in suflet si apoi sa zidim cu sarguinta pe ea cumpatarea si grija de saraci si toate legile lui Hristos.

Rugaciunea este fundament al sufletului pentru ca in ea este Hristos, ipostasul firii omenesti in general, deci si al firii noastre. Orizontalitatea slujirii oamenilor creste din verticalitatea unirii cu Dumnezeu. Din acest izvor de adancime infinita ies puterile slujirii oamenilor, asa cum apa care adapa campiile iese din adancul pamantului.

ˇ Rugaciunea sarguincioasa este lumina mintii si a sufletului, lumina nestinsa si neincetata. De aceea, cel viclean arunca zeci de mii de ganduri invalmasite in mintile noastre, si cele ce niciodata nu le-am gandit, acestea le aduna in vremea rugaciunii si le varsa in sufletul nostru, de aceea, mare arma este rugaciunea si mare asigurare. (Ioan Gura de Aur)

ˇ Cu cat voim sa strangem mintea mai mult intr-un singur gand esential al rugaciunii, cu atat pornirea ei contrara incearca sa se impotriveasca, imprastiindu-se in tot felul de ganduri marunte, iar cel rau o stimuleaza in aceasta. Ceea ce se petrece in noi nu provine numai din noi, ci si din inrauriri externe, mai puternice decat noi.

ˇ Sa-ti fie pomenirea lui Dumnezeu mai neintrerupta decat respiratia! (Grigorie de Nazianz)

ˇ Fara rugaciunea neincetata nu te poti apropia de Dumnezeu. (Isaac Sirul)

ˇ A da mintii dupa osteneala rugaciunii o alta grija, inseamna a pricinui imprastierea cugetarii. (Isaac Sirul)

ˇ Orice rugaciune in care trupul nu se osteneste trebuie socotita fat lepadat, pentru ca acea rugaciune este fara suflet. (Isaac Sirul)

ˇ Rugaciunea este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu, iar dupa lucrare, rugaciunea este sustinatoarea lumii, impacare cu Dumnezeu, maica lacrimilor si totodata fiica lor, ispasirea pacatelor, punte impotriva ispitelor, zid impotriva necazurilor, zdrobirea razboaielor, lucrarea ingerilor, hrana tuturor cetelor netrupesti, veselia viitoare, lucrare fara margini, izvorul virtutilor, pricinuitoarea darurilor, propasire nevazuta, hrana a sufletului, luminarea mintii, secure ce taie deznadejdea, baza a bunatatilor viitoare, alungarea intristarii, bogatia monahilor, comoara sihastrilor, slabirea maniei, oglinda inaintarii, aratarea masurilor, darea pe fata a starii ajunse, descoperirea celor viitoare, semnul maririi. Rugaciunea este judecatoarea celui ce se roaga, scaunul de judecata al lui Hristos inainte de scaunul Judecatii viitoare - rugaciunea nu e nimic altceva decat instrainarea de lumea vazuta si nevazuta! (Ioan Scararul)

ˇ De voiesti sa te rogi, leapada-te de toate, ca sa mostenesti totul! (Nil Ascetul)

Numai cand esti liber de toate, esti stapan peste toate, adica le ai pe toate prin iubire si prin intelegere. Dar mai ales le ai in Dumnezeu in care sunt toate; le ai in Dumnezeu, fiind unit cu El prin rugaciune. Orice lucru de care ne legam cu pasiune, ne ingusteaza vederea si puterea de imbratisarea tuturor. Aceasta ingustare produce si ideile definite, cunoscute teoretic, chiar ideile unei cunostinte teoretice despre Dumnezeu si despre cele privitoare la mantuire. Unde nu e rugaciune e, de aceea, impotrivire in idei si dezbinare.

ˇ Rugaciunea este urcusul mintii la Dumnezeu. (Nil Ascetul)

ˇ Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. (Nil Ascetul)

ˇ Precum painea este hrana trupului si puterea sufletului, asa e rugaciunea duhovniceasca hrana a mintii. (Nil Ascetul)

Despre hrana trupeasca: cum trebuie sa se hraneasca cel ce se linisteste.

S-a scris: ''Fiul omului, mananca cu cantarul painea ta si bea cu masura apa'' (Iezechiel 4, 10-11), in asa fel ca cel ce se nevoieste dupa Dumnezeu sa poata trai din acestea. Caci ''daca nu dai sange, nu vei primi Duh''. Dar zice si marele Pavel: ''Imi asupresc trupul meu si il robesc pe el, ca nu cumva altora binevestind, sa ma fac eu insumi necercat'' (I Corinteni 9, 27).

ˇ Genunchii mei au slabit de post si trupul meu s-a schimbat din pricina untului de lemn. (Psalmi108, 23)

ˇ Prin nimic nu se slujeste Dumnezeu atat de mult ca prin neplacuta patimire; si lacrimile pun in miscare iubirea lui de oameni. (Grigorie de Nazianz)

ˇ Precum o mama se ingrijeste de copil, asa se ingrijeste Hristos de un trup care sufera si e totdeauna aproape de un astfel de trup. (Isaac Sirul)

ˇ In stomacul plin nu se afla cunostinta tainelor lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

ˇ Precum ''cei ce seamana cu lacrimi vor secera snopii veseliei'', asa nepatimirii neplacute ii urmeaza bucuria. (Isaac Sirul)

ˇ Fericit cel ce se opreste de la dulcea patimire, care-l desparte de Cel ce l-a zidit. (Isaac Sirul)

De multe ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta si prin cele de-a stanga si probandu-ma pe mine insumi adeseori in cele doua chipuri si primind rani nenumarate de la vrajmasul, dar invrednicindu-ma si de mari ajutoare in ascuns, mi-am castigat mie experienta din indelungatul timp al anilor si, din cercarea si harul lui Dumnezeu, am invatat acestea. Ca temelia tuturor bunatatilor si slobozirea sufletului din robia vrajmasului si calea care duce la lumina si la viata consta in aceste doua moduri: in a te aduna pe tine intr-un singur loc si a posti totdeauna, adica a te canoni (disciplina) prin infranarea stomacului in chip intelept si cuminte, prin sederea nemiscata si prin neincetata gandire la Dumnezeu. Din aceasta vine supunerea simturilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se imblanzesc patimile ce se misca in trup; din acestea, blandetea gandurilor, miscarile luminoase ale cugetarii, sarguinta pentru dumnezeiestile fapte ale virtutii, intelesurile inalte si subtiri, lacrimile fara masura ce se nasc in tot timpul si amintirea mortii, din aceasta intelepciunea curata, straina cu desavarsire de orice nalucire care ispiteste cugetarea, patrunderea si ascutimea cunostintei celor de departe, intelesurile tainice si adanci pe care intelegerea le vede cuprinse in cuvintele dumnezeiesti, miscarile mai launtrice ce se nasc in suflet si felurimea si deosebirea duhurilor deosebite de puterile sfintilor si vederile adevarate care sunt straine de nalucirile desarte, din aceasta, frica de caile si cararile din oceanul cugetarii.

Cugetarea poate duce pe om pe nenumarate cai, la nenumarate pareri si hotarari, unele mantuitoare, altele pierzatoare. Este un ocean nesfarsit de posibilitati date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cararile care duc la naufragiu in adancul oceanului. Corabierii si carmacii de barci stiu ca in vreme de furtuna trebuie aleasa numai o anumita cale, pentru a nu fi inghititi de valuri.

''Din aceasta vine flacara ravnei care biruieste toata primejdia si strabate prin toata frica, din aceasta, caldura care dispretuieste toata pofta, o nimiceste din cuget si produce uitarea oricarei amintiri a celor trecatoare impreuna cu a altora. Si ca sa spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevarat, bucuria sufletului, invierea si odihna cu Hristos in Imparatia cerurilor.

Caldura entuziasmului curat pentru cele bune copleseste si nimiceste caldura interioara a poftei trupesti, a maniei sau a ambitiei.

Libertatea adevarata este eliberarea fata de patimi. Ea este insusirea omului adevarat si tare. Pana ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are inca ceva din animalul care se misca sub puterea instinctelor.

Daca va nesocoti cineva adunarea intr-un loc si postirea neincetata, sa stie ca va fi pagubit nu numai de toate cele de mai sus, ci va zdruncina si temelia tuturor virtutilor prin dispretuirea acestor doua virtuti. Precum acestea sunt in suflet inceputul si capatul lucrarii dumnezeiesti, usa si calea spre Hristos, de le va tine si va ramane in ele, asa si de va iesi si va sari din ele, va ajunge in cele doua potrivnice lor: va umbla din loc in loc si se va lacomi in chip necuviincios; din acestea curgand toate celelalte rele''. (Isaac Sirul)

Cei ce sunt la inceput trandavi si molesiti se sperie si se tulbura nu numai de nevointele acestea si de altele asemenea, ci chiar de sunetul frunzelor copacilor, fiind doborati si de o mica slabiciune, astfel ei se intorc la cele dinapoi. Cei cercati nu mananca pe saturate nici legume verzi, ci hranindu-se cu plante uscate, nu voiesc sa guste ceva inainte de ceasul randuit chiar daca trebuie sa stea, din pricina slabiciunii si a neputintei, culcati pe jos, cu ochii impaienjeniti de marea sleire a trupului. Chiar insa de s-ar apropia prin acestea in chip necesar de iesirea din trup, nici atunci nu se lasa biruiti sa cada, datorita vointei lor intarite, caci voiesc si doresc sa-si sileasca firea lor pentru dragostea de Dumnezeu.

Crucea este pentru ei un prilej de a face dovada tariei sufletesti a duhului lor. Prin aceasta tarie in care este prezenta puterea lui Dumnezeu, ei trec la viata si apoi la sfarsitul lumii si la inviere. Nici apropierea mortii nu slabeste dragostea lor de Hristos, deci credinta in El, ca sa calce voia Lui. Constiinta legaturii cu Hristos este mai tare decat frica si durerea mortii.

Si se hotarasc mai bine sa se osteneasca pentru virtute decat sa pastreze viata vremelnica si toata odihna ce-o poate da ea. Iar cand vin asupra lor ispitele, mai degraba se bucura ca se desavarsesc in ele, sau se fac desavarsiti. Si nici in durerile chinuitoare ce trebuie sa le rabde in ele, nu sovaie in dragoste de Dumnezeu, ci pana inceteaza din viata sunt stapaniti de dorul sa rabde cu barbatie ispitele si nu se dau inapoi, pentru ca prin ele se fac desavarsiti. (Isaac Sirul)

Urmand asadar, si noi acestora si ascultand de cel ce porunceste: ''Umbla pe calea imparateasca, neabatandu-te nici la dreapta, nici la stanga'' (Proverbe 4, 27), iti dam tie si o regula a caii de mijloc:

Cum trebuie sa se hraneasca cel ce se nevoieste, lunea, miercurea si vinerea.

In aceste trei zile ale saptamanii, posteste pana la ceasul al noualea (trei dupa amiaza), adica mananca o data pe zi impartasindu-te de sase uncii (27 gr.). ia si din mancari uscate cat ai nevoie, dar cu cumpatare. Apa, daca voiesti, pana la trei patru pahare. Urmeaza canonul 69 apostolic care randuieste: ''Daca vreun episcop, prezbiter, diacon, citet sau cantaret nu posteste in sfanta Patruzecime (Paresimi) a Pastilor, sau miercurea si vinerea, sa se cateriseasca, in afara de cazul ca ar fi impiedicat de o boala trupeasca. Iar de e mirean, sa se excomunice (afuriseasca)''. Pentru luni s-a randuit dupa aceea de Sfintii Parinti.

Cum trebuie sa se hraneasca martea si joia.

In aceste doua zile mananca de doua ori pe zi: la pranz, ia sase uncii de paine, ceva fiert si ceva din mancarurile uscate, cu cumpatare. Ia si vin amestecat cu apa - pana la trei sau patru pahare, daca ai nevoie. Seara, ia trei uncii de paine , ceva din mancarurile uscate sau niscaiva fructe si vin amestecat cu apa - un pahar, cel mult doua daca ai sete mare. Dar sa stii ca foarte mult ajuta setea lacrimilor daca mai e insotita si de priveghere, caci zice Sfantul Ioan Scararul: ''Setea si privegherea au zdrobit inima, iar din inima zdrobita au tasnit lacrimile''. Iar Sfantul Isaac intareste: ''Inseteaza dupa Dumnezeu, ca sa te umpli de dragostea Lui''.

Daca insa si in aceste doua zile alegi sa mananci o singura data, foarte bine faci, pentru ca intaiul izvor, maica, radacina si temelia tuturor virtutilor, este postul si infranarea. Caci zice unul din cei din afara: ''Alege calea cea mai buna si cea mai grea, iar obisnuinta o va face dulce''. Dar si Marele Vasile zice: ''Unde este hotararea vointei, nimic nu poate fi piedica''. Iar unul dintre purtatorii de Dumnezeu adauga: ''Inceputul rodirii e floarea, iar inceputul faptuirii e infranarea'' (Nil Ascetul).

Toate acestea si cele asemenea acestora vor parea unora grele, ba poate chiar cu neputinta, insa cel ce tine seama de rodirea ce se iveste din acestea si are in vedere ce stralucire obisnuiesc sa pricinuiasca acestea, de va socoti usoare si, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos si prin staruinta proprie, dupa putere, le va vesti ca usoare prin cuvinte si prin fapte pecetluindu-le puterea prin acestea. Aceasta o adevereste Sfantul Isaac care spune:

ˇ Ia-ti doctoria vietii de la masa celor ce postesc, privegheaza si se ostenesc in Domnul si trezeste in felul acesta sufletul tau din moarte. Caci Cel iubit se odihneste in mijlocul lor, sfintind mancarurile, si preface amarul neplacut din ele in dulceata Sa negraita. Slujitorii duhovnicesti si ceresti ai Lui ii umbresc pe ei si sfintele lor mancaruri.

ˇ Mireasma celui ce posteste e atotdulce iar intalnirea cu el veseleste inimile celor ce au darul deosebirii, caci vietuirea celui infranat este bineplacuta lui Dumnezeu.

Cum trebuie sa se hraneasca sambata; despre priveghere si ce trebuie sa manance in acest timp.

In fiecare sambata in afara de Sambata cea Mare, trebuie sa mananci, precum s-a randuit pentru marti si joi, de sfintele canoane, pentru ca trebuie sa priveghezi in noaptea spre duminicile anului, afara de saptamana branzei si in cazul ca nu trebuie sa faci priveghere peste saptamana pentru marile sarbatori domnesti sau ale sfintilor celor mai mari. In acest caz, facand privegherea aceea, o lasi pe cea spre duminica, totusi, fie ca-i asa, fie altfel, mananca sambetele de doua ori., caci e de folos sa te fortezi in savarsirea privegherii de noapte. De aceea si dupa privegherea ce trebuie sa o faci pentru o sarbatoare domneasca ce cade in mijlocul saptamanii, e de foarte mare folos sa o faci si pe cea spre duminica, caci mare castig iti va urma din aceasta curand. Mai bine zis ''iti va rasari lumina de dimineata si vesmintele tale se vor umple repede de stralucire'' (Isaia 63, 8). Caci zice si Sfantul Isaac:

ˇ Inceputul fiecarei lupte cu pacatul si cu pofta este osteneala privegherii si a postului, dar mai ales pentru cei ce lupta cu pacatul din launtrul lor. Din aceasta se vede semnul urii impotriva pacatului si a poftei la cei ce poarta cu ele razboiul acesta nevazut. Caci aproape toate atacurile patimilor incep sa se micsoreze prin post, iar dupa post, mare ajutor in aceasta lupta aduce privegherea. Cel ce in toata viata lui iubeste insotirea cu aceasta pereche, se face prietenul cumpatarii. Dimpotriva, mangaierea stomacului este inceputul tuturor relelor, iar moleseala somnului e cea care aprinde pofta trupului. Astfel, calea Domnului cea sfanta si temelia a toata virtutea este postul, privegherea si trezvia in slujirea lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

ˇ In sufletul ce scanteiaza in pomenirea deasa a lui Dumnezeu si de privegherea neadormita, noaptea si ziua, Domnul cladeste spre intarirea acelui suflet norul ce-l umbreste ziua si lumina focului ca sa-i lumineze noaptea (cf. Iesirea 13, 21-22); si din launtrul intunericului va straluci lumina. (Isaac Sirul)

ˇ Alege-ti ca lucrare plina de desfatare privegherea neincetata in timpul noptilor, prin care au dezbracat toti Parintii pe omul cel vechi si s-au invrednicit de innoirea mintii. In acele ceasuri, sufletul simte viata cea fara de moarte si in simtirea aceasta dezbraca intunericul patimilor si primeste Duhul cel Sfant. (Isaac Sirul)

ˇ Ţine lucrarea privegherii, ca sa afli mangaierea in sufletul tau. (Isaac Sirul)

ˇ Sa nu socotesti omule, ca in toata vietuirea monahilor este vreo lucrare mai mare ca privegherea de noapte! (Isaac Sirul)

ˇ Pe monahul ce staruie in privegherea unita cu discernamantul mintii, sa nu-l privesti ca pe un purtator de trup caci acesta este cu adevarat lucrare a cetei ingeresti. (Isaac Sirul)

ˇ Sufletul ce se osteneste in lucrarea aceasta inteleapta a privegherii, va avea ochi de heruvimi, prin aceea ca-i atintit si priveste la o vedere cereasca. (Isaac Sirul)

Aceste privegheri insa, sa le faci in rugaciuni, in cantari si citire, cu curatie si fara imprastiere si cu frangere de inima, singur sau cu o obste iubita si de aceeasi vietuire. Iar dupa fiecare priveghere da-ti o mica mangaiere pentru osteneala ce urmeaza acesteia, mancand si band ceva. Adica mananca trei uncii de paine, adaugand ceva mancare uscata, cat iti este de trebuinta. Bea si trei pahare de vin amestecat cu apa, luand seama insa, ca nu cumva in ziua in care postesti pana in ceasul al noualea, avand priveghere, sa lasi postul din pricina privegherii. Trebuie si pe aceasta sa o faci, dar nici pe acela sa-l treci cu vederea, caci s-a randuit ca mangaierea sa o faci dupa ca s-a sfarsit privegherea.

Privegherea nu-i nicidecum o cercetare teoretica rece, ci o adancire in fiinta proprie si in intelesurile celor citite ca in fata lui Dumnezeu, in duhul rugaciunii si cu inima zdrobita de smerenie si de constiinta pacatoseniei. Numai asa privegherea innoieste continuu pe om, dezbracandu-l de omul vechi; numai asa ea este simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Cum trebuie sa mananci duminicile, despre osteneala si smerenie

Sa mananci in toate duminicile de doua ori pe zi, ca si sambata; aceasta randuiala sa o tii fara abatere, in afara de caz de boala. Tot asa sa faci si in zilele ingaduite si dezlegate de Sfintii Parinti de pe urma unui lung obicei si a unor pricini mai noi, dumnezeiesti sau nu. In acestea nici nu mancam numai o singura data, nici nu mancam numai mancare uscata, ci ne infruptam din toate cele de folos si nepatate, din legume, dar cu infranare si in cantitatea randuita caci totdeauna cel mai bun lucru este sa ne infranam in toate. Dar in cazurile de boala, ne putem impartasi fara sa ne rusina, din toate cele folositoare si legiuite, care sustin trupul, caci Sfintii Parinti au invatat ca trebuie sa fim ucigatori de patimi, nu ucigatori de trup.

De asemenea, se cuvine sa gusti cate putin din toate cate s-au randuit si s-au ingaduit prin fagaduinta spre a slavi pe Dumnezeu si a-I multumi si pentru a nu ne trufi.

Toate sunt date de Dumnezeu si, gustandu-le, Il slavim si Ii multumim pentru minunata lor potrivire, si din acest punct de vedere, cu viata noastra. Daca insa ne scufundam prea mult in placerea produsa de ele, uitam de Dumnezeu. Trebuie sa tinem mereu cumpana (dialectica) intre gustarea lor si detasarea de ele. Numai asa il slavim pe Dumnezeu si Ii multumim pentru ele si Il socotim mai presus de ele. Nu trebuie sa ne plecam prea mult nici intr-o parte, nici in alta; nu trebuie nici sa ne scufundam in ele, nici sa le dispretuim, uitand de conditia noastra care are nevoie de ele, si de multumirea ce trebuie sa o aducem lui Dumnezeu ca a tinut seama de aceasta conditie smerita a noastra, pentru ca prin ele sa ne putem ridica la El.

Fereste-te de adunarea celor de prisos, caci ''putinatatea lucrurilor invata pe om , fara sa vrea, infranarea. Deoarece cand avem din belsug si le putem folosi cand vrem, nu ne mai putem stapani.'' (Isaac Sirul). Sa nu iubesti odihna trupului caci ''sufletul care iubeste pe Dumnezeu si-a castigat odihna in Dumnezeu'' (Isaac Sirul). Alege mai curand smerenia prin osteneala si patimire caci ''osteneala si smerenia dobandesc pe Dumnezeu'' cum scrie unul dintre sfinti.

Un alt paradox: nu prin odihna trupului se castiga odihna sufletului in Dumnezeu, ci prin durerile si infranarea trupului. In aceste necazuri isi cauta sufletul reazem in Dumnezeu: prin cruce se ajunge la inviere.

Despre dreapta chibzuire in a deosebi si ca lucrarea masurata nu tinde spre slava; despre supunere

Toate acestea spuse mai sus trebuie sa le implinesti cu o dreapta chibzuire amanuntita, pentru armonia si starea pasnica a fiintei noastre indoite. ''Cu intelepciune se zideste casa, si cu intelegere se ispraveste; cu simtire se umplu camarile de toata bogatia scumpa si buna'' (Pilde 24, 3-4).

ˇ Saracia si stramtorarea insotite de dreapta chibzuire a ratiunii, sunt o cale imparateasca. De aceea, asprimea lipsita de dreapta chibzuire sau fara judecata e nefolositoare, ca si ingaduirea tuturor greselilor nesocotite, fie dintr-o parte, fie din alta, contrara. (Talasie Libianul)

ˇ Odihnei trupului ii urmeaza iesirea din linistire, dar aceasta iesire se deosebeste de cea dintai: iesirii dintai din odihna ii urmeaza razboiul poftelor trupului; celei de-a doua, din trandavie, parasirea locului de linistire si mutarea din loc in loc. lucrarea cu osteneala, ce tine masura, nu cauta slava. Micsorarea ei inmulteste placerea, iar lipsa de masura, iesirea gandurilor. (Isaac Sirul)

Dreapta chibzuinta care nu exagereaza in vreo nevointa chinuitoare sau in tot felul de concesii, este impreunata cu modestia. Ea nu vrea sa se faca aratata si admirata prin asprime, si nu atrage atentia nici prin pogoraminte. Ea nu vrea sa iasa la vedere si in general nu ingaduie gandurilor sa iasa din stransoarea in care sunt tinute. Iesirea dintai a gandurilor de pe urma odihnei trupului, duce la curvie; prin ele omul isi cauta prilejul de desfranare. Iesirea a doua, din moleseala, plictiseala, trandavie, il trage pe om la vagabondaj.

ˇ Sa nu-ti indrepti toata luarea aminte spre trup, ci hotaraste-i o nevointa dupa putere si intoarce toata mintea spre cele dinauntru. Caci ''nevointa trupeasca la putin foloseste, iar binecredinciosia, la toate'' (I Timotei 4, 8).

Iar daca talerul trupului atrage, stapaneste si ingreuneaza talerul sufletului, aplecandu-l spre miscari neregulate si stricatoare de suflet - caci ''trupul pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva trupului'' (Galateni 5, 17) - tu, franand trupul cu fraul infranarii, mortifica-l pana ce, chiar fara sa vrea, se face usor de purtat, se supune la ceea ce este mai bun. Aminteste-ti de marele Pavel care zice: ''Pe cat se strica omul nostru cel dinafara, pe atat se innoieste cel dinauntru zi de zi'' (II Corinteni 4, 16).

ˇ Da-te pe tine sa mori intru nevointa si nu trai in nepasare, caci nu numai cei ce au primit moartea pentru credinta in Hristos sunt mucenici, ci cei ce mor pentru pazirea poruncilor Lui. (Isaac Sirul)

ˇ Mai buna este moartea in lupta cu pacatul, decat sa traim in gresale. (Isaac Sirul)

ˇ Inainte de toate, fa orice numai cu sfatul si intrebarea parintelui tau duhovnicesc in Domnul, caci numai asa, cu harul lui Hristos iti vor parea usor de purtat si ca pe un drum neted, cele grele si potrivnice. (Isaac Sirul)

Cum trebuie sa strabata cel ce se nevoieste rastimpul de dupa amiaza pana la apusul soarelui. Impartirea darurilor dumnezeiesti se face dupa osteneala si masura lucrarii noastre.

Dupa ce te-ai intarit cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care porunceste ca nevoitorul ''de la toate sa se infraneze'' (I Corinteni), citeste, sezand mai mult din scrierile despre trezvie ale Parintilor, cat poti. Pe urma culca-te un ceas, daca zilele sunt lungi, apoi sculandu-te, fa putin lucru cu mainile, tinand si rugaciunea. Dupa aceea roaga-te cum s-a aratat inainte. Citeste, mediteaza si sileste-te sa te smeresti socotindu-te mai prejos de toti oamenii, caci s-a spus:

ˇ Cel ce se inalta se va smeri, iar cel ce se smereste se va inalta. (Luca 19, 11)

ˇ Cel ce socoteste ca sta, sa ia seama sa nu cada. (I Corinteni 10, 12)

ˇ Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har. (Iacov 4, 6)

ˇ Inceputul trufiei omului sta in a nu vedea pe Domnul. (Int. Sirah 10, 12)

ˇ Cei mandri au calcat legea foarte. (Psalmi 118, 51)

ˇ Nu cele inalte cugetand, ci lasandu-va dusi cu cei smeriti. (Romani 12, 16)

Iar Parintii ne invata:

ˇ Acesta este cel ce se cunoaste pe sine cel mai bine, care nu se socoteste pe sine nimic. Caci nimic nu-i atat de placut lui Dumnezeu ca a se socoti cineva pe sine cu cei din urma. (Ioan Gura de Aur)

ˇ Tainele se descopera celor smeriti la cuget. Unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu, iar parerea de sine premerge certarii. (Isaac Sirul)

ˇ N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit si aceasta m-a mantuit in scurta vreme, urmarind aceasta inainte de orice altceva: sa nu fiu luat in seama. (Ioan Scararul)

ˇ Daca voiesti cu adevarat sa te mantuiesti, asculta cu fapta. Ridica-ti picioarele de la pamant si inalta mintea ta la cer si acolo sa fie cugetarea ta ziua si noaptea. dispretuieste-te cu toata puterea pe care o ai, sileste-te sa te socotesti pe tine mai prejos de orice om. Aceasta este calea cea adevarata si alta nu este celui ce voieste sa se mantuiasca, in Hristos, ''Cel ce-l intareste pe el'' (Filimon 4, 13). ''Cel ce voieste aceasta, sa alerge ca sa o ia'' (I Corinteni 9, 24). ''Marturasesc aceasta inaintea lui Dumnezeu celui Viu care voieste sa daruiasca viata vesnica fiecaruia care voieste'' (I Timotei 5, 21). (Varsanufie cel Mare)

ˇ Daca n-ai grija de nimic, te apropii de cetate si de nu esti luat in seama de oameni, vei locui in cetate, iar de vei fi mort fata de orice om, vei mosteni cetatea si comorile ei. De voiesti dar sa te mantuiesti, tine sa nu fii bagat in seama si alearga spre ce-ti sta in fata. (Varsanufie cel Mare)

Iar dupa cuviosul Ioan, ucenicul acestui sfant, a cauta sa fii nebagat in seama, inseamna a nu te socoti deopotriva cu nimeni si a nu spune despre vreo fapta buna: ''si eu am facut-o''.

Sezand iarasi, roaga-te in chip curat si neimprastiat pana ce vine seara, apoi canta vecernia obisnuita si fa apolisul, crezand din inima curata ca dupa osteneala si durerea noastra pentru virtute si dupa masura lucrarii noastre, vom fi rasplatiti de Dumnezeu cu cununa darurilor, cu aratarea nevointelor si cu mangaierea Sa, cum zice dumnezeiescul psalmist: ''Dupa multimea durerilor mele, in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu'' (Psalmi 114, 6).

ˇ Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi. (Matei 11, 28)

ˇ De patimim impreuna cu Hristos, ne vom si slavi impreuna. Caci socotesc ca nu sunt vrednice patimirile veacului de acum de slava ce ni se va descoperi. (Romani 8, 17-18)

ˇ Deosebirea impartirii bunatatilor dumnezeiesti are drept pricina masura credintei fiecaruia. Caci precum credem, avem si intarirea pornirii spre fapte, iar cel ce lucreaza, pe masura faptelor lui isi arata credinta si primeste masura harului, precum a crezut. Cel ce nu lucreaza, pe masura nelucrarii isi arata masura necredintei si, dupa masura necredintei, se lipseste de har. Deci rau face cel pizmas, ca pizmuieste pe cei ce savarsesc fapte bune, caci de el atarna si nu de altul hotararea sa creada si sa lucreze, si pe masura credintei sa primeasca harul care ii vine. (Maxim Marturisitorul)

Sa cerem, deci, din suflet da ni se daruiasca sa petrecem cealalta vreme a vietii noastre si sa ajungem sfarsitul ei in chip crestinesc, fara durere, neinfruntat, cu pace si, pe langa acestea, sa ni se dea raspuns bun cand vom sta in fata scaunului infricosator de judecata al Domului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Mai mare decat lucrarea este rugaciunea curata.

Pe langa cele aratate, sa stii si aceasta, frate, ca toata metoda si tot indreptarul, si, de voiesti, si felurimea faptelor si randuit pentru ca nu putem sa ne rugam in inima in chip curat si neimprastiat. Caci, dupa implinirea acestora, cu bunavoirea si harul Domnului nostru Iisus Hristos, lasand toate, ne unim mai presus de cuvant in chip nemijlocit, cu Cel Unul si unitar si unificator, ca, cum s-a spus de catre vestitul cuvantator de Dumnezeu: ''Dumnezeu se uneste cu dumnezei si se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea prin ipostas a Duhului Sfant in inima''. Ea se naste din amintita rugaciune curata si neimprastiata in inima.

Acest lucru se intampla rar si numai unul dintr-o mie se invredniceste, prin harul lui Hristos, sa inainteze pana la aceasta stare. Iar sa pluteasca peste ea si sa se invredniceasca de rugaciunea curata si sa ajunga la descoperirea tainelor veacului viitor, se invrednicesc foarte putini care se aleg din generatie in generatie, prin bunavointa lui Hristos. Caci spune Sfantul Isaac:

ˇ Precum din zeci de mii de oameni, abia se afla unul care a implinit putin poruncile si cele legiuite si a ajuns la curatia sufletului, asa abia unul dintr-o mie s-a invrednicit sa ajunga cu multa pazire de sine la rugaciunea curata si sa sparga acest hotar si sa intre la aceasta taina. Pentru ca cei multi nu s-au invrednicit nicidecum de rugaciunea curata, ci numai putini. Dar la taina aceea de dupa ea si de dincolo de ea, abia ajunge unul, din generatie in generatie, prin harul lui Hristos. (Isaac Sirul)

ˇ Daca abia cate unul se roaga cu curatie, ce sa zicem despre rugaciunea duhovniceasca. (Isaac Sirul)

ˇ Toata rugaciunea duhovniceasca s-a eliberat de miscare, si cea care se schimba , e sub cea duhovniceasca.

Rugaciunea curata de ganduri inca nu e rugaciune duhovniceasca, sau cu desavarsire in Duhul. Caci in rugaciunea curata omul poate inainta inca spre a fi si mai mult in Dumnezeu. Dar in rugaciunea duhovniceasca a ajuns la nemiscare, sau la odihna totala in Dumnezeu; caci s-a unit in chip desavarsit cu Dumnezeu, nemaiavand unde inainta, odata ce Dumnezeu este nemarginit in bogatia vietii Lui. Ea nu se mai schimba, nu se mai intrerupe. E nemiscarea ca stabilitate in rugaciune.

Intrebat fiind Sfantul Isaac de cineva, care este varful tuturor ostenelilor in aceasta lucrare a linistii, ca ajungand cineva acolo sa afle ca a ajuns la desavarsirea vietuirii, el a raspuns asa:

ˇ Cand se va invrednici de staruirea in rugaciune, caci, cand va ajunge la aceasta, a ajuns la varful tuturor virtutilor. Si de atunci s-a facut locas al Sfantului Duh, caci daca n-a primit cineva in chip sigur harul Mangaietorului, nu poate savarsi aceasta rugaciune si fara intrerupere. Caci Duhul zice, cand se salasluieste in vreun om, acela nu mai inceteaza din rugaciune pentru ca Duhul insusi se roaga pururea. Atunci, nici cand doarme, nici cand vegheaza, rugaciunea lui nu se intrerupe din suflet, ci fie de mananca, fie de bea, fie de doarme si orice ar face, ba chiar si in somnul adanc, bunele miresme si respiratiile rugaciunii se misca in inima lui fara osteneala. Atunci nu se mai desparte de rugaciune. Si in toate orele lui, chiar daca ea inceteaza in afara, liturghiseste in el in chip ascuns. Caci ''tacerea celor curati este rugaciune'', zice unul dintre purtatorii de Hristos (Afraat Persanul). Iar miscarile inimii si cugetarile curate sunt glasuri blande, prin care canta in chip ascuns Celui ascuns.

Despre numarul mataniilor dintr-o zi si o noapte.

Dumnezeiestii Parinti au randuit trei sute de matanii - atatea trebuie sa facem in fiecare zi si noapte in cinci zile ale saptamanii, caci sambata si duminica, ca si in alte zile randuite prin obicei, ba si in unele saptamani, ni s-a poruncit sa ne oprim de la acestea, pentru anumite ratiuni tainice si negraite. Dar sunt unii care trec peste acest numar, iar altii le imputineaza, fiecare dupa cum ii este puterea sau vointa. Deci fa si tu dupa putere, dar fericit cu adevarat, si aceasta in chip inmultit, este cel ce se forteaza pe sine in toate cele privitoare la Dumnezeu, caci ''Imparatia cerurilor se ia cu sila si cei ce se silesc, o rapesc'' (Matei 11, 12).

Despre mutarile si schimbarile ce se ivesc in fiecare si despre slava covarsitoare ce urmeaza smereniei

Despre acestea spune Sfantul Isaac: ''Una, cate una calca unii poruncile, dar isi tamaduiesc sufletele lor prin pocainta, iar harul ii primeste. Caci tot sufletul rational este strabatut de o schimbare neincetata, iar schimbarile strabat prin tot omul, in toate zilele lui; cel ce are darul desavarsirii poate intelege aceasta din multe. Dar incercarile ce i se intampla lui in fiecare zi pot sa-l intelepteasca foarte mult daca vegheaza, daca se observa pe sine cu mintea si cunoaste schimbarea in blandete si ingaduinta, pe care o primeste cugetarea lui in fiecare zi si cum din pacea aceasta se intoarce deodata spre tulburare, chiar cand nu este nici o pricina; si cum ajunge in mare si negraita primejdie. Acesta este lucrul despre care a scris in chip vadit fericitul Macarie cu multa purtare de grija si sarguinta, ca sa le fie spre aducere aminte si invatatura fratilor:

ˇ Omul sa nu se incline in timpul schimbarii ce-i vine din cauza impotrivirilor, spre deznadejde, caci celor ce se afla in starea curatiei, pururea li se intampla caderi precum se ivesc in aer valuri de racoare, chiar fara a fi ei cu negrija si in neinfranare. Ba mai mult, chiar cand umbla dupa randuiala, li se intampla caderi, care se impotrivesc tintei voii lor. (Macarie Egipteanul)

Deci, ce spune fericitul? Ca se intampla schimbari in fiecare, ca si in aer. Intelegi ce vrea sa spuna prin cuvantul fiecare? Anume, ca si firea este una, deci, ca sa nu socotesti ca a vorbit numai despre cei nedesavarsiti si mai de jos, iar cei desavarsiti ar fi liberi de schimbare si raman statornic neclintiti in aceeasi stare, fara ganduri patimase precum zic euthitii, de aceea a spus in fiecare. Cum aceasta Macarie? Tu zici: ''Acum domneste racoare si dupa putin vine arsita, sau poate acum e grindina iar mai tarziu e vreme buna. Si asa se intampla spre intarirea noastra si in noi: acum este razboi, acum e ajutorul harului. Un timp, sufletul se gaseste in iarna, asupra lui ridicandu-se valuri aspre si iarasi vine o schimbare, caci harul cerceteaza si umple inima de bucuria si de pacea cea de la Dumnezeu, aratand ganduri intelepte si pasnice. Aceste ganduri intelepte le arata aici, dandu-ne sa intelegem ca cele dinainte au fost dobitocesti si necurate. Avva Macarie indeamna zicand:

ˇ Daca dupa aceste ganduri intelepte si blande urmeaza vreo ispita, sa nu ne intristam si sa nu ne deznadajduim, iar in ceasul odihnei in har sa nu ne mandrim, ci in vremea bucuriei sa asteptam necazul. Cunoaste ca toti sfintii au fost in aceasta stare. Cata vreme suntem in lumea aceasta, ni se ascunde belsugul harului cand vin aceste ispite, caci in toata ziua si in tot ceasul se cere de la noi dovedirea iubirii noastre fata de Dumnezeu in lupta cu ispitele. Asa se tine drumul nostru drept, iar cel ce voieste sa se abata de la aceasta, sau sa se schimbe, s-a facut partea lupilor. (Macarie Egipteanul)

Despre pocainta, curatie si desavarsire.

Strabaterea intregului drum al mantuirii consta in acestea trei: in pocainta, in curatie si in desavarsire. Si ce este curatia pe scurt? O inima miloasa pentru firea zidita.

Definitia aceasta a curatiei inimii ne arata ca inima necurata este inima nemiloasa, deci egoista. Ea implica considerarea pacatelor ca forme ale egoismului, ale rigiditatii, osificarii, duritatii, impietririi, racelii, inchiderii fata de toti si de toate, deci si fata de Dumnezeu, Care le-a facut pe toate. De aceea pacatul este moartea sufletului.

ˇ Pocainta este o moarte indoita si de buna voie fata de toate, iar inima miloasa este arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pasari, animale si chiar pentru demoni. (Isaac Sirul)

Gandirea adevarata este prin excelenta existentiala; ea creste din experienta vietii traite. Inchipuirile unei gandiri abstracte, care nu traduce aceasta experienta ancorata in realitate, nu sunt produsele unei gandiri adevarate.

ˇ Iubirea de intelepciune, in duhul virtutii, poate pricinui nepatimirea gandirii, dar nu nepatimirea firii. Prin ea (nepatimirea gandirii), vine in minte harul unei placeri dumnezeiesti. Cel ce a facut experienta intristarii si placerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercare, starile placute si neplacute ale trupului; desavarsit este, insa, numai cel ce a biruit cu puterea ratiunii placerea si durerea trupului; om intreg este cel ce a pastrat, prin nazuinta statornica spre Dumnezeu, neschimbate deprinderile dobandite prin faptuire si contemplare. (Maxim Marturisitorul)

Pentru aceasta s-a socotit ca discernamantul este mai mare decat toate virtutile, caci cei in care se iveste acesta, prin bunavointa lui Dumnezeu, pot sa deosebeasca in chip limpede lucrurile dumnezeiesti si cele omenesti, vederile tainice si ascunse.

Cel ce a dobandit toate virtutile, si-a subtiat firea, sau ochiul ei sufletesc in asa masura ca distinge in chip limpede cele dumnezeiesti si cele omenesti, adica tot ce e tainic si ascuns pentru altii. El a castigat o asa zisa clar-vedere, o putere de identificare a specificului fiecarei persoane, a starii ei dintr-un moment sau altul, a prezentei realitatilor dumnezeiesti in oameni si in lucruri.

Despre cele cinci lucrari ale linistirii dintai si oarecum introducatoare a incepatorilor; despre rugaciune, cantare, meditatie si lucrul mainilor

Cel ce incepe a se linisti trebuie sa petreaca ziua si noaptea in cinci lucrari, prin care slujeste lui Dumnezeu. Intai in rugaciunea de pomenire a Domnului Iisus Hristos, introdusa prin respiratia pe nas, in chip linistit in inima, si iarasi scoasa afara, cu buzele inchise, fara nici un alt gand sau inchipuire. Ea se savarseste odata cu infranarea cuprinzatoare, adica de la pofta stomacului, de la somn si de la lucrarile celorlalte simturi, inauntru chilia, in smerenie sincera.

Apoi, in cantare si in citiri din Psaltire, din Apostoli si din Sfintele Evanghelii, din scrierile de Dumnezeu purtatorilor si Sfintilor Parinti si din capetele despre rugaciune si despre trezvie. Dupa acestea sa treaca la amintirea pacatelor insotita de durerea inimii si in gandirea la judecata lui Dumnezeu, la moarte, la chinuri sau la bucuriile ce ne asteapta, insotite neincetat de lucrul mainilor, pentru alungarea trandaviei. Apoi iarasi sa se intoarca la rugaciune, chiar daca aceasta cere oarecare sila, pana ce mintea se va obisnui sa scape usor de imprastiere prin ocuparea deplina cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neintrerupta a Lui, prin indreptarea spre camara dinauntru, sau spre locul ascuns al inimii si prin inradacinarea neincetata in ea.

ˇ Sarguieste-te sa intri in camara cea din launtrul tau si vei vedea camara cereasca, pentru ca aceasta si aceea una sunt si prin aceeasi intrare le vezi pe amandoua. (Isaac Sirul)

ˇ Inima carmuieste tot organismul si cand harul ia in stapanire intinderile inimii, imparateste peste toate gandurile si madularele. Acolo fiind mintea si gandurile sufletului, in acel loc deci trebuie vazut daca si-a inscris harul Prea Sfantul Duh legile Sale - in organul conducator, tronul harului, unde se afla mintea si toate gandurile sufletului - in inima. (Maxim Marturisitorul)

Sfantul Maxim sustine opinia ca mintea se afla in inima sau ca inima stapaneste asupra ei. Inima reprezinta sensibilitatea intelegatoare a intregii noastre fiinte. Ea este deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu si sesizeaza adancul specific al fiecarei persoane omenesti. Numai prin activarea inimii omul ajunge la discernamantul prin care se cunoaste profund pe sine, pe Dumnezeu si pe altii. Acest discernamant este si el o vedere a infinitatii lui Dumnezeu si a indefinitului propriu si al altora in Dumnezeu. ''Intinderea'' inimii actualizeaza indefinitul ei in Dumnezeu; el e activat numai prin har, prin strabaterea lui Dumnezeu cu infinitatea Sa in inima. De aceea omul duhovnicesc se sileste sa-si readuca mintea in inima din imprastierea ei nefireasca in cele din afara si marginite. Desigur, cele din afara pot fi privite si de mintea aflatoare in inima, dar atunci mintea le vede nu numai in suprafata lor si in simpla lor capacitate de satisfacere a trebuintelor trupesti, ci ele ii devin simboluri transparente pentru suportul lor ultim si infinit, care este Dumnezeu.

De unde trebuie sa inceapa cei ce voiesc sa se linisteasca potrivit ratiunii, care este inceputul, inaintarea si desavarsirea acestei lucrari.

Aceasta e lucrarea prima si oarecum introducatoare a vechilor monahi care se hotarasc sa se linisteasca potrivit ratiunii. Ei trebuie sa inceapa de la frica lui Dumnezeu si de la implinirea dupa putere a tuturor poruncilor indumnezeitoare, de la negrija de toate lucrurile cu rost si fara rost si, inainte de toate, de la credinta si de la departarea deplina de la cele potrivnice, de la nazuinta curata spre Cel ce este cu adevarat; sa creasca prin credinta care nu e rusinata si sa inainteze ''la masura varstei plinatatii lui Hristos'' (Efeseni 4, 13), prin dragostea intreaga dumnezeiasca, fierbinte si desavarsita, nascuta din rugaciunea curata si neimprastiata in inima, prin rugaciunea duhovniceasca nemiscata si neclintita si prin iesirea (extazul), singura si nemijlocita, izvorata din desavarsita iubire, spre Cel Unul, prin rapirea si unirea cu Cel dorit la culme. Aceasta este inaintarea si intinderea neratacita prin faptuire spre vedere (contemplare). Pe aceasta patimind-o dumnezeiescul proroc David si schimbandu-se cu acea fericita schimbare (Psalmi 76, 10), a strigat cu tarie: ''Eu am spus intru uimirea mea (extazul meu): tot omul este mincinos'' (Psalmi 115, 2). Iar un altul dintre cei mari ai Vechiului Testament a spus: ''Cele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El'' (Isaia 6, 4; I Corinteni 2, 9). Iar marele Pavel, incheind acestea, adauga: ''Dar noua ni le-a descoperit prin Duhul Sau'' caci Duhul toate le cerceteaza, pana si adancurile lui Dumnezeu'' (I Corinteni 2, 10).

Despre regula linistirii celor incepatori

Datoria incepatorilor este sa nu iasa mereu din chilia lor si sa se fereasca de intalnirea si vederea tuturor, afara de cazul unei mari trebuinte; dar si atunci, cu luare aminte, cu toate masurile de asigurare si foarte rar.

ˇ Cu privire la orice lucru sa staruie in a tine amintirea gandului la Dumnezeu, ca mai mare este ajutorul ce-ti vine din pazire, decat ajutorul din fapte. (Isaac Sirul)

ˇ Odihna vatama numai pe cei tineri, dar imprastierea si pe tineri si pe batrani. (Isaac Sirul)

ˇ Linistea face moarte simturile din afara si trezeste miscarile dinauntru, iar petrecerea in cele dinafara pricinuieste cele dimpotriva, adica trezeste simturile din afara si face moarte miscarile dinauntru. (Isaac Sirul)

ˇ Se linisteste acela care se straduieste sa-si inchida partea netrupeasca in casa trupeasca, lucru cu adevarat minunat. (Ioan Scararul)

ˇ S-a linistit acela care a spus: ''Eu dorm dar inima mea vegheaza''. (Ioan Scararul)

ˇ Inchide trupului usa chiliei si grairii usa limbii si duhurilor poarta dinauntru. (Ioan Scararul)

Despre rugaciunea curata prin luare aminte si trezvie

Rugaciunea ce se savarseste inauntrul inimii, insotita de luarea aminte si trezvie, fara vreun alt gand, deci si fara nici o nalucire, face mintea prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sa se intinda in intregime spre insusi Domnul Iisus Hristos, pomenit in chip nematerial si negrait; iar prin cuvantul: miluieste-ma, o face sa se intoarca si sa se miste spre ea insasi, nesuportand sa nu se roage pentru sine. Inaintand prin cercare, in chip unitar, spre iubire, se intinde cu totul spre insusi Domnul Iisus Hristos, dupa ce a castigat incredintarea limpede despre lucrul de-al doilea.

Omul a trebuit sa se convinga intai despre trebuinta de a fi miluit, ca sa se intinda apoi spre Hristos prin pomenirea Lui si prin cererea milei Lui. Dar apoi si simtirea iubirii lui Hristos il face sa ceara mila Lui pentru pacatele sale. El se misca de la o simtire la alta, adica de la simtirea lui Hristos la simtirea pacatoseniei sale si invers, ca intr-un cerc.

Dumnezeiestii Parinti nu ne-au predat toti, totdeauna, rugaciunea intreaga, ci unul intreaga, altul jumatate, al treilea, o parte, iar unul altfel, poate dupa puterea si starea celui ce se roaga.

Dumnezeiescul Gura de Aur ne-o preda intreaga, zicand: ''Va indemn fratilor, sa nu calcati sau sa nesocotiti niciodata canonul rugaciunii, caci am auzit candva pe Parinti zicand: Ce fel de calugar este acela care nesocoteste dau calca canonul? Ci fie de mananca, fie de bea, sade, slujeste, fie ca e in calatorie, fie ca face altceva, dator e sa zica: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, ca pomenirea aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos sa intarate pe vrajmasul spre razboi. Caci toate poate sa le afle sufletul care se sileste, prin amintire, fie rele, fie bune. Mai intai poate sa vada inauntru inimii raul si apoi cele bune, caci amintirea poate sa miste pe balaur si tot amintirea poate sa-l umileasca.

Amintirea este astfel nu numai un act subiectiv, ci si o intalnire cu un alt subiect nevazut, asa cum orice simt si gand ne prilejuieste intalnirea cu o realitate obiectiva corespunzatoare.

Amintirea poate sa dea pe fata pacatul care locuieste in noi si amintirea poate sa-l mistuie si sa miste toata puterea dusmanului din inima. Amintirea poate sa biruiasca pacatul si sa-l dezradacineze in parte, caci numele Domnului Iisus Hristos, coborand in adancul inimii, smereste pe balaurul ce stapaneste pe intinderile ei, iar sufletul il mantuieste si il face viu. Staruie, deci, neincetat, intru numele Domnului Iisus, ca inima sa inghita pe Domnul si domnul sa inghita inima, cele doua facandu-se una. Dar acest lucru nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp indelungat, caci e nevoie de multa lupta si de multa vreme ca dusmanul sa fie scos si pentru ca sa se salasluiasca Hristos.

Amintirea sau pomenirea este o forta care produce o stare noua in fiinta noastra, sau in inima. Ea aduce pacatul cand se gandeste la el cu placere si creeaza deprinderea patimii sau il dezradacineaza cand e pomenit des numele lui Hristos, intiparind puterea Lui in inima. (Ioan Gura de Aur)

Trebuie sa te intaresti si sa-ti strunesti mintea, sa o franezi, sa pedepsesti tot gandul si toata lucrarea celui viclean prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.

Daca amintirea pacatului vine cu usurinta de la sine, pomenirea lui Hristos cere efort, cere o infranare a mintii de la amintirea pacatului, caci prin aceasta pomenire ea lupta impotriva amintirii pacatului si alunga orice alt gand. (Ioan Gura de Aur)

Unde sta trupul, acolo sa fie si mintea, ca nimic altceva sa nu se afle la mijloc intre Dumnezeu si inima ca un perete despartitor, sau ca un zid care sa intunece mintea si sa o desparta de Dumnezeu. Iar daca ceva rapeste mintea, nu trebuie sa zaboveasca in ganduri, ca nu cumva consimtirea cu gandurile sa i se socoteasca drept fapta inaintea Domnului inaintea judecatii, cand Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 16). Opriti-va deci, de la toate si staruiti in Domnul Dumnezeul vostru, pana se va indura de voi (Psalmi 122, 3), si nu cereti nimic altceva de la Domnul Slavei decat numai mila. Pe aceasta cerand-o, cereti-o cu inima smerita si indurerata, strigand ziua si noaptea: ''Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma'', si fortati mintea voastra la lucru acesta pana la moarte.

Adica mintea sa nu umble, in vreme ce trupul sta adeseori intr-un loc, cata vreme mintea vagabondeaza neincetat. Sa invete si mintea la trup, sa stea uneori nemiscata. Dar, desigur, ea trebuie sa stea in gandul la Dumnezeu. Daca umbla prin tot felul de ganduri, acestea se interpun intre minte si Dumnezeu. Dar cuvintele ''unde sta trupul, acolo sa fie si mintea'', mai au si alt inteles. Sa nu stea trupul vreodata uitat de minte; ci constiinta sa ia seama la fiecare situatie in care se afla trupul, caci numai prin constiinta viata omului este legata de Dumnezeu. La randul ei, constiinta este treaza numai atunci cand ea este legata de Dumnezeu. Cand aceasta legatura nu mai functioneaza, intre inima insasi si Dumnezeu s-a interpus vreun gand care o separa de Dumnezeu, ca un zid despartitor, care intuneca mintea. Cand un astfel de gand rapeste mintea, aceasta se intampla numai pentru o clipa, caci zabovirea in el este o consimtire care va fi socotita la Judecata din urma ca fapta. Se stie ca omul inainteaza spre pacat prin patru trepte: atacul (aparitia unui gand ispititor in minte), convorbirea cu el, consimtirea si fapta. Impotriva tuturor acestor trepte trebuie sa se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea tine constiinta permanent treaza. In sfarsit se fereste de ganduri si prin faptul ca nu se gandeste la multe lucruri, ca sa le ceara de la Dumnezeu prin rugaciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atata un gand precis, marginit, ci o stare existentiala de suflet. Cand se cer lucruri precise, mintea se poate ingusta dupa ele. Cerand mila, cere totul, in mod nehotarnicit, nu in mod precizat, deci se implineste si prin aceasta cerinta ca mintea sa iasa din ingustarile ce i le produc gandurile definite, cand vrea sa faca experienta lui Dumnezeu cel nesfarsit.

Lucrul acesta are nevoie de multa fortare, pentru ca ''stramta e poarta si plina de necazuri calea ce duce la viata si cei ce se forteaza intra in ea. Caci Imparatia cerurilor este a celor ce o iau cu sila''. Va indemn, deci, sa nu despartiti inimile voastre de Dumnezeu, ci staruiti si paziti-le totdeauna cu pomenirea Domnului Iisus Hristos, pana ce se va sadi numele Domnului inauntrul inimii si nu va mai cugeta la nimic altceva, ca sa se mareasca Hristos in voi.'' (Ioan Gura de Aur)

A zis si marele Pavel despre Domnul Iisus: ''De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede cu inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire'' si iarasi: ''Nimeni nu zice Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant'' (I Corinteni 12, 3). A adaugat ''in Duhul Sfant'', adica atunci cand inima primeste lucrarea Duhului Sfant, prin care se roaga. Iar acesta este a celor ce au inaintat si s-au imbogatit cu Hristos, care locuieste in chip vadit in ei.

Lucruri asemanatoare spune si Sfantul Diadoh: Cand ii inchidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. trebuie sa-i dam deci, rugaciunea: ''Doamne Iisuse'' prin care isi poate implini in chip deplin scopul. Caci ''nimeni nu spune Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant''. Dar acest cuvant trebuie sa-l cugete neincetat asa de strans in camarile sale, incat sa nu se abata nicidecum la niscaiva inchipuiri. Toti cei care vor cugeta neincetat la acest slavit si mult iubit nume in adancul inimii, vor putea sa vada candva si lumina mintii, pentru ca daca e tinut cu toata grija de catre cugetare, el arde toata pata de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica, caci ''Dumnezeul nostru este foc mistuitor'' (Evrei 12, 29). Ca urmare, Domnul atrage sufletul lui la iubirea puternica a slavei Sale, caci zabovind numele acela slavit si prea iubit, prin pomenirea lui de catre mine, caldura inimii, sadeste in ea, fara indoiala, deprinderea de a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa o impiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret pe care-l poate agonisi cineva vanzand toata averea sa, ca sa aiba o bucurie negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)

Sfantul Isihie infatiseaza pe Hristos, scriind astfel: Cand sufletul va fi zburat prin moarte in vazduh, avand in sine si pentru sine, in portile ceresti, pe Iisus, nu se va mai teme nici acolo de vrajmasii sai, ci va grai si atunci din porti catre ei cu indrazneala ca si acum. Numai sa nu slabeasca pana la iesirea lui, ci sa strige catre Hristos Iisus ziua si noaptea si el va face izbavirea mai degraba, dupa fagaduinta Lui nemincinoasa si dumnezeiasca, pe care a dat-o, vorbind despre judecatorul nedrept: ''Zic voua ca o va face si in viata de acum si dupa iesirea lui din trup'' (Luca 18, 1-8). (Isihie Sinaitul)

Sfantul Ioan Scararul vorbeste tot numai de Iisus cand scrie: Biciuieste pe vrajmas cu numele lui Iisus caci nu este arma mai tare in cer si pe pamant. Rasuflarea ta sa se lipeasca de pomenirea lui Iisus si atunci vei cunoaste folosul inimii. (Ioan Scararul)

Nu numai la amintitii de Dumnezeu purtatori Parinti si la urmasii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale sfintitei rugaciuni, ci, inainte de ei, si la insisi Apostolii dintai si corifei, adica la Petru, Pavel si Ioan:

ˇ Nimeni nu poate spune Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant. (I Corinteni 12, 3)

ˇ Harul si adevarul s-au facut prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 17)

ˇ Tot duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit in trup, de la Dumnezeu este. (I Ioan 4, 2)

ˇ Fruntasul ucenicilor lui Hristos, la intrebarea Mantuitorului si Invatatorului, adresata apostolilor: ''Cine spun oamenii ca sunt Eu?'', a raspuns, dand preafericita marturisire: ''Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu'' (Matei 16, 16)

Priveste randuiala si legatura acestor cuvinte cu totul deosebita, avand in ea intiparita intelepciunea cea de sus, caci unul zice Domnul Iisus, altul Iisus Hristos, iar al treilea: Hristos, Fiul lui Dumnezeu. In felul acesta unul urmeaza celuilalt si toti se leaga nemijlocit de altul prin conglasuirea si legatura acestor cuvinte indumnezeitoare. Caci poti vedea cuvantul fiecaruia legandu-se de sfarsitul cuvantului celuilalt, pe care-l are ca inceput, si astfel inaintand, sare al treilea

Acelasi lucru il vezi privind la adaosul privitor la Duhul, caci fericitul Pavel spune ca nimeni nu poate spune Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant, iar Duhul Sfant stand la sfarsit, e folosit de Ioan cel cu glas de tunet, ca inceput, zicand: ''Duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit in trup, este din Dumnezeu''. Iar acestea le-au pus in ordine nu de la ei insisi, ci miscati de mana Preasfantului Duh, pentru ca marturisirea dumnezeiescului Petru s-a facut prin descoperire in Duhul Sfant, si aceasta deoarece ''toate le lucreaza unul si acelasi Duh, impartind deosebit fiecaruia precum voieste''. (I Corinteni 12, 11)

Astfel, franghia intreita si de nedesfacut (Eccleziast 4, 20) a rugaciunii indumnezeitoare, urzita, tesuta si impletita cu mare intelepciune si pricepere, trece si la cei din timpul nostru, fiind pastrata in acelasi fel. Dumnezeiestii Parinti de dupa aceea au legat cuvantul miluieste-ma de aceste doua cuvinte izbavitoare ale rugaciunii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), mai ales pentru vei prunci , sau incepatori si nedesavarsiti in virtute. Caci cei inaintati si desavarsiti in Hristos se indestuleaza cu rostirea si gandirea fiecaruia din aceste cuvinte, adica cu Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ba uneori si numai cu numele Iisus, pe care si-l intiparesc inauntru si-l imbratiseaza cu lucrarea intreaga a rugaciunii, umplandu-se prin el de o placere si de o bucurie negraita, care covarseste toata mintea, toata vederea si tot auzul. Astfel, de trei ori fericitii, ajungand in afara de trup si de lume, isi inchid simturile prin darul si harul dumnezeiesc si cuceriti de iubire ca de o betie fericita, se curata, se lumineaza si se desavarsesc, ca unii ce oglindesc de acum, ca o arvuna, harul mai presus de fire, fara inceput si necreat al dumnezeirii mai presus de fiinta.

Sunt de remarcat aici doua lucruri. Intai ca rugaciunea lui Iisus poate avea forme diferite. Pentru cei inaintati ajunge si o repetare neincetata a numelui lui Iisus, fie chiar numai cu gandul. Al doilea, ca acest nume singur, repetat cu simtirea dragostei, poate umple pe ce-l repeta de o placere si de o bucurie negraita mai presus de minte, care-l face sa se simta afara de trup, de auzire si de vedere. Simturile lor sunt coplesite de simtirea launtrica produsa de har. Iubirea lui Hristos care-i cucereste e ca o ''betie'' (Grigorie de Nyssa), care ii curata de orice patima pentru altceva afara de Hristos, ii lumineaza prin constiinta prezentei lui Hristos si-i desavarseste, facandu-i sa nu simta altceva decat iubirea curata de Hristos si de oameni. Repetarea neincetata a numelui lui Hristos e socotita astfel, prin iubirea de Hristos ce o produce, forta trecerii prin cele trei etape principale ale urcusului duhovnicesc, prin care urca chiar si cetele ingeresti, dupa Dionisie Areopagitul (curatire, iluminare, desavarsire). Repetarea numelui lui Iisus este unita cu un dinamism ascendent necontenit al sufletului.

Ei se indestuleaza cu singura pomenirea si cugetarea fiecaruia din numirile aratate ale Cuvantului Dumnezeu-Om si prin ea sunt invredniciti sa fie ridicati la rapiri, la cunostinte si descoperiri negraite in Duh.

Fiecare din numirile lui Iisus deschide orizonturi superioare si cuprinde continuturi din care sufletul se poate inalta la nesfarsit. In fiecare este o putere de rapire la cunostinte si descoperiri care nu vin de la om si de la firea creata. Fiecare este o poarta pentru alta si alta revelatie ascunsa in Iisus, poarta pe care o deschide Duhul Sfant prin iubirea ce o trezeste in suflet.

Asigurarea clara si incredintarea neindoielnica a acestora ne-a dat-o in chip luminos preadulcele si iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale carui cuvinte si fapte si ale carui spuse, sunt dupa El Insusi, Duh si viata, cand a zis:

ˇ Fara de Mine nu puteti face nimic. (Ioan 6, 63)

ˇ De veti cere ceva in numele Meu, va voi face. (Ioan 14, 14)

Cuvintele lui Hristos sunt fapte pentru ca produc efecte in suflete si in fiinta omului credincios. Dar ele au produs si lumea. Chiar cuvintele omului, rostite cu putere si convingere, sunt fapte pentru ca produc instari noi in cei ce le primesc. Cuvintele lui Hristos mai sunt fapte si pentru ca au in ele puteri care produc stari noi in suflete si, prin suflete, in trupuri si in cele din afara. Cuvintele Lui sunt fapte, pentru ca ele iradiaza Duh si viata, Duhul si viata Lui. Fiecare comunica prin cuvinte si ceva din el insusi, comunica putere si duh pe masura puterii si duhului lui si a vointei de primire din partea auzitorilor. Aceasta ne ajuta sa intelegem cum toate au fost facute la inceput prin cuvantul lui Dumnezeu si cum lucrurile sunt chipurile cuvintelor Lui.

Incepatorii pot, si ei, sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar neincetat si inauntru inimii si sa nu schimbe mereu cuvintele.

Este ingaduit incepatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar inauntru inimii neincetat, caci:

ˇ Cel ce petrece pururi in inima sa, iese fara indoiala din cele frumoase ale vietii caci umbland in Duh, nu poate sti de poftele trupului (Galateni 5, 16). Unul ca acesta, facandu-si plimbarile in cetatea intarita a virtutilor, are virtutile insesi ca pazitori la portile vietuirii sale curate. De aceea, uneltirile dracilor impotriva lui raman fara efect. (Diadoh al Foticeii).

ˇ Cel ce cerceteaza sufletul sau in tot ceasul, se bucura in inima lui de descoperiri, iar cel ce-si aduna vederea (contemplarea) lui inauntru, vede in sine stralucirea Duhului. Cel ce dispretuieste orice inaltare, vede pe Stapanul sau inauntru inimii sale. (Isaac Sirul).

Cine se obisnuieste sa se cerceteze mereu ajunge in mod sigur la descoperiri de taine tot mai subtiri in cutele sufletului sau si prin ele la vederea luminii Duhului. Caci sufletul e vazut tot mai mult ca nestand de sine, si avand tot ce se misca in el curat de la Dumnezeu. Cine priveste numai la cele din afara se inalta pe sine, el nu poate vedea pe Stapanul tuturor. Se crede pe sine stapan al lor. Cine priveste in sine, nu se mai inalta si de aceea vede pe Stapanul tuturor. Nu se mai inalta pentru ca isi da seama cat de putin se poate stapani si cuprinde in sine insusi in miscarea complexa a vietii sale indefinite.

De aceea nu se cuvine a schimba mereu cuvinte rugaciunii, ca nu cumva, prin schimbarea si mutarea lor continua, mintea sa se obisnuiasca cu nestatornicia si cu abaterile si sa se faca usor de furat si fara roade, ca pomii mereu mutati si saditi in alta parte.

Rodul rugaciunii inauntrul inimii are nevoie de timp indelungat, de lupta si de silire, tot binele dobandindu-se cu multa osteneala si dupa timp indelungat.

Rugaciunea neincetata inauntru inimii si cele mai presus de ea nu se agonisesc in chip simplu si la intamplare si prin osteneala putina si scurta, chiar daca se intampla unora, cu totul rar, si aceasta, prin vreo economie negraita. Ci are nevoie, pentru dobandire, de timp indelungat, de osteneala si de nevointa trupeasca si sufleteasca si de multa fortare, caci potrivit partii ce ni s-a dat din darul si harul, de care nadajduim sa ne impartasim, trebuie sa contribuim pe masura puterii noastre, si noi cu nevointele noastre la dobandirea ei si sa strabatem timpurile trebuitoare pentru acestea. Iar scopul ei este, dupa Sfintii Invatatori, sa scoatem pe vrajmas din intinderile inimii si sa salasluim in ea, in chip vadit, pe Hristos.

ˇ Cel ce voieste sa vada pe Domnul, se sileste sa-si curete inima prin pomenirea neincetata a lui Dumnezeu, si asa, in lumina intelegerii Lui, va vedea in tot ceasul pe Domnul. (Isaac Sirul)

ˇ Daca lucrarea dinauntru nu va ajuta, impreuna cu Dumnezeu, omului, in zadar se osteneste spre cele dinafara, caci lucrarea dinauntru, facuta cu osteneala inimii aduce curatie; curatia, adevarata linistire a inimii; linistirea, smerenia; smerenia face pe om locuinta lui Dumnezeu si din locuinta aceasta sunt alungati demonii odata cu patimile. Omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plina de sfintenie, plina de curatie si de har. Fericit e, deci, acela care vede pe Domnul in cele dinauntru ale inimii si-si varsa cererea sa, insotita de plans inaintea bunatatii Lui. (Varsanufie cel Mare)

E de remarcat aceasta derivare a linistii din curatia inimii. Numai patimile framanta si sfasie inima omului. De aceea numai unde e Dumnezeu este liniste. Numai din puterea Lui se elibereaza omul de framantarile sau lucrurile trecatoare, din trecerea pasionata de la unul la altul, sau din grija pasionata de a avea pe unul sau pe altul.

ˇ E nevoie de multa nevointa si de timp indelungat in rugaciuni, ca sa aflam, in starea netulburata a intelegerii, alt cer al inimii, in care locuieste Hristos, cum zice Apostolul: ''Oare nu stiti ca Iisus Hristos locuieste iftru voi? Afara, doar, daca nu cumva sunteti necercati. (II Corinteni 13, 5)'' (Ioan Carpatiul)

ˇ Ramai neincetat cu numele domnului Iisus, ca sa inghita inima pe Domnul si Domnul inima, astfel cele doua facandu-se una. Dar lucrul acesta nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp indelungat, caci avem nevoie de multa lupta si vreme ca sa fie scos vrajmasul si sa se salasluiasca Hristos. (Ioan Gura de Aur)

Despre rugaciunea inimii care nu este curata si cum se poate ajunge la rugaciunea curata si neimprastiata.

Prin staruirea in regula amintita a rugaciunii curate si neimprastiate a inimii, chiar daca, poate, ea nu e inca curata si neimprastiata, din pricina piedicilor ce i le pun starile de mai inainte si gandurile, cel ce se nevoieste ajunge la deprinderea de a se ruga in chip nesilit, neimprastiat, curat si adevarat. Adica, ajunge la deprinderea ca mintea lui sa staruie in inima si sa nu o introduca cu fortare, sau fara luare aminte prin respiratie si iarasi sa sara de acolo, ci sa staruie pururea in ea si sa se roage astfel neincetat.

ˇ Cel ce nu are rugaciunea curata de ganduri, nu are arma in razboi, iar rugaciune numesc pe aceea care se lucreaza neincetat in adancurile inimii, ca prin chemarea lui Iisus Hristos, vrajmasul ce ne razboieste in chip ascuns sa fie biciuit si ars. (Isihie Sinaitul)

ˇ Fericit este acela care s-a lipit cu cugetarea de rugaciunea lui Iisus si-L striga pe El neincetat in inima, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre, sau flacara cu ceara. (Isihie Sinaitul)

Cugetarea nu mai are alt continut decat rugaciunea lui Iisus, dar aceasta nu inseamna o ingustare a cugetarii, ci o adancire si o largire a ei in oceanul nesfarsit de intelesuri si de lumini ale lui Dumnezeu patruns de umanitatea lui Hristos si prin ea in gandirea si viata noastra. Pe calea acestei rugaciuni ajungem sa intelegem ''care este largimea si lungimea, adancimea si inaltimea'', ''iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunostinta, ca sa ne umplem de toata bunatatea lui Dumnezeu'' (Efeseni 3, 18-19).

ˇ Strabatand soarele deasupra pamantului se face ziua, iar numele sfant si preacinstit al Domnului Iisus stralucind neincetat in cugetare, va naste nenumarate intelesuri ce lumineaza asemenea soarelui. (Isihie Sinaitul)

Despre rugaciunea neimprastiata si curata a inimii si despre caldura ce se naste din ea.

Rugaciunea curata si neimprastiata a inimii este aceea din care se naste o oarecare caldura in inima, potrivit cu ceea ce s-a scris: ''Infierbantatu-sa inima mea inauntru meu si in cugetarea mea se va aprinde foc'' (Psalmi 38, 4). Acesta-i focul pe care Iisus Hristos a venit sa-l arunce pe pamanturile inimilor noastre (Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as fi voit sa se fi aprins. Luca 12, 49) care mai inainte erau purtatoare a maracinilor patimilor, iar acum sunt prin har, purtatoare de Duh. Aceasta a facut odinioara si cu Cleopa si insotitorul lui, cand i-a incalzit si i-a inflacarat sa strige, iesiti din ei (extaz), unul catre altul: ''Oare nu era inima noastra arzand in noi pe cale?'' (Luca 24, 32).

Dar zice si Ioan cel minunat din Damasc, intr-un tropar din cele alcatuite de el, catre Preacurata Nascatoare de Dumnezeu: ''Focul din inima ma impinge spre cantarea dragostei feciorelnice'', iar Sfantul Isaac scrie:

ˇ Din lucrarea plina de putere se naste caldura nemasurata care se aprinde in inima din gandurile fierbinti ce se misca in cugetare. Aceasta lucrare si paza subtiaza mintea cu caldura lor si-i da vedere.

Lucrarea chemarii neincetate a lui Iisus si incordarea mentinerii ei are in ea o stare de caldura, caci este intretinuta de dragostea fata de El. Caldura acestei iubiri subtiaza cugetarea, caci o tine indreptata catre Cel atotsubtire in comparatie cu lucrurile si cu miscarile ingrosate ale lumii si ale trupului. Subtirimea plina de dragoste fierbinte a mintii fata de Cel atotsubtire o face patrunzatoare, deci capabila de vederi, sau de intuitii subtiri. Aceste vederi la randul lor nasc caldura curata, sau ganduri fierbinti.

ˇ Si din caldura aceasta rasarita in inima din harul vederii, se naste curgerea lacrimilor, iar din lacrimile neincetate, sufletul primeste pacea gandurilor. Din aceasta pace a gandurilor el se inalta la curatia mintii, iar prin curatia mintii, omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu. Dupa acestea ajunge mintea sa vada descoperiri si semne, cum a vazut Iezechiel proorocul. Lacrimile si lovirea capului in vremea rugaciunii si clatinarea lui din pricina caldurii, trezesc caldura dulcetei lor inauntru inimii si dupa iesirea din sine (extaz) cea de lauda, inima zboara spre Dumnezeu si striga: ''Insetat-a sufletul meu dupa Tine, Dumnezeule, Cel tare, Cel viu. Cand voi veni si ma voi arata fetei Tale, Doamne?'' (Psalmi 41, 3), (Isaac Sirul)

ˇ Iar Scararul zice: Focul, salasluind in inima, a inviat rugaciunea, iar dupa ce s-a inaltat la cer, s-a facut coborarea focului in foisorul de sus al sufletului.

Numai focul Duhului a inviat trupul Domnului si L-a inaltat la cer, ca apoi din acelasi trup sa se pogoare peste Apostoli, dand nastere Bisericii, adunarii in Hristos si in Duhul Lui a celor ce cred in El. Numai focul Duhului invie rugaciunea sau sufletul in stare de rugaciune la cer, sau la Dumnezeu, ca apoi sa coboare iarasi, de si mai sus in sufletul ridicat in foisorul de sus, facandu-l si mai aprins la rugaciune si comunicandu-Se din rugaciunea unuia celorlalti. Rugaciunea nu se produce fara Duhul Sfant si Duhul Sfant nu coboara la suflet si nu inalta sufletul decat prin rugaciune. Rugaciunea este forma de inviere si de inaltare a sufletului prin Duhul. Ea este forma de lucrare a Duhului in suflet, caci prin ea se uneste sufletul cu Dumnezeu si aceasta vine din lucrarea Duhului Sfant, care se face punte vie intre suflet si Dumnezeu, facand pe om transparent.

ˇ Cine este asadar, monahul credincios si intelept care a pazit caldura sa nestinsa? Si care nu a incetat, pana la iesirea sa, sa adauge in fiecare zi foc la foc, caldura la caldura, dor la dor si sarguinta la sarguinta? (Ioan Scararul)

ˇ Cand sufletul, odihnindu-se de toate cele din afara, se va uni cu rugaciunea, aceasta invaluind sufletul il face intreg arzator, dupa cum focul transforma fierul. Sufletul este acelasi, dar nu mai poate fi atins de cele din afara, dupa cum nu poate fi nici fierul arzator atins. Fericit este cel ce s-a invrednicit sa se arate in viata aceasta astfel si statura sa, de lut fiind prin fire, si-o vede arzatoare, datorita harului. (Ilie Edicul)

Caldura celui ce se roaga neincetat nu e numai o simtire subiectiva, ci o stare noua a fiintei, devenita arzatoare prin har. Harul arde pacatele din ea si transmite caldura ei celorlalti. Mainile inaltate la rugaciune se vad, in vietile sfintilor ca niste flacari. Este un foc ce cuprinde toata fiinta, un foc al entuziasmului curat, nicidecum al patimii rusinoase. Este un foc al Duhului care face trupul transparent. Despre aceasta caldura au mai scris si alti Parinti, dar(nici unul n-a incadrat-o intr-o dezvoltare a vietii duhovnicesti ca autorii scrierii de fata. Se vede de aici ca acestia, desi se bazeaza in aceasta scriere pe citate straine, le organizeaza intr-o viziune proprie si unitara. Mai e de remarcat ca desi despre caldura a mai vorbit si Sfantul Grigorie Sinaitul, autorii scrierii de fata nu-l mentioneaza nici in aceasta chestiune, nici in alta. se vede ca n-au fost ucenicii directi ai lui, ei fiind dupa Palama.

Cunoaste ca si o asemenea caldura isi are pricina si existenta in noi in multe si felurite chipuri. Acest lucru e vazut din cuvintele spuse de sfinti, caci ne e greu sa spunem ca si din cercarea noastra. Cea mai de capetenie este caldura care se naste din rugaciunea curata a inimii. Aceasta inainteaza si creste neincetat, impreuna cu rugaciunea si se odihneste (sfarseste) intr-o lumina ipostas, adica face pe un astfel de om luminat in intelesul de ipostasiat in ea.

Care este efectul nemijlocit al caldurii inimii?

Aceasta caldura topeste in chip nemijlocit tot ceea ce impiedica rugaciunea cea dintai sa se faca rugaciune desavarsit curata. Pentru ca ''foc est Dumnezeul nostru''; si anume - ''foc ce mistuieste'' (Evrei 12, 29) rautatea dracilor si a patimilor noastre.

Focul dragostei de Dumnezeu, aprins in noi de Duhul, mistuie orice placere si patima trupeasca sau lumeasca, orice ispita trezita in noi de demoni fata de lucruri marginite, care ne instraineaza de Dumnezeu, facandu-le sa paleasca in micimea lor, fata de marea frumusete a lui Dumnezeu.

Spune Sfantul Diadoh:

ˇ Cand inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile dracilor, - asa incat celui razboit ii pare ca primeste sagetile insesi - sufletul uraste cu amar patimile, ca unul ce se afla la inceputul curatirii. Caci, daca nu s-ar indurera mult de nerusinarea pacatului, n-ar putea sa se bucure imbelsugat de bunatatea dreptatii. Deci cel ce voieste sa-si curete inima sa, s-o infierbante continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, avand-o numai pe aceasta ca cugetare si ca lucrare neincetata. Caci cei ce voiesc sa lepede putreziciunea lor, nu se cade ca uneori sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca in rugaciune, cu pazirea mintii, chiar daca s-ar afla.

Putreziciune este o moleseala care duce la descompunerea in care subiectul nu mai tine in frana toate puterile si tendintele sale, indreptandu-le spre Hristos. Ea poate fi biruita numai prin pazirea mintii ca sa nu fie furata de orice fel de ganduri. Acesta este un mare eroism interior, o mare si vie tensiune.

ˇ Precum cel ce voieste sa curete aurul, daca lasa sa inceteze focul din cuptor chiar si numai pentru o scurta vreme, face iarasi sa se aseze zgura pe aurul curatit, tot asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu alteori nu, ceea ce pare sa fi castigat prin rugaciune, pierde prin intreruperea ei. Este propriu barbatului iubitor de virtute sa topeasca, prin pomenirea lui Dumnezeu, coaja pamanteasca de pe inima, ca astfel topindu-se pe incet raul prin focul pomenirii Celui Bun, sufletul sa se intoarca cu desavarsire la fericirea lui fireasca cu si mai multa slava. Astfel, mintea, staruind neimpiedicata in inima, se roaga in chip curat si fara ratacire caci rugaciunea este adevarata si neratacitoare atunci cand mintea pazeste inima in vreme ce se roaga''. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Monah adevarat este acela care pazeste trezvia; si cel ce vegheaza cu adevarat, este monah in inima. (Isihie Sinaitul)

Dintr-o astfel de caldura si rugaciune facuta cu luare aminte, sau din rugaciunea curata, se naste in inima dorul si dragostea dumnezeiasca si iubirea fata de numele pomenit al Domnului nostru Iisus Hristos. Caci s-a scris: ''Fecioarele m-au iubit pe Mine'' (Cantarea Cantarilor 1, 3-4) si: ''Ranita de dragoste sunt eu'' (Cantarea Cantarilor 2, 5)

ˇ Toate virtutile ajuta mintii sa castige dragoste dumnezeiasca, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. Caci prin ea, zburand spre Dumnezeu, iese toate. (Maxim Marturisitorul)

Despre lacrimile din inima, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste

Dintr-o astfel de inima curg foarte multe lacrimi, care curata si ingrasa pe cel ce s-a imbogatit cu ele, dar nu-l seaca si nu-l usuca. Lucrul din urma vine din frica lui Dumnezeu, iar cel dintai din dragostea dumnezeiasca, din dorul si dragostea puternica si nestapanita fata de Iisus Hristos cel pomenit. Caci, fiind cuprinsa de entuziasm, inima striga: ''Fermecatu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiasca'' si: ''Intreg esti, Mantuitorule, dulceata si intreg, dorirea mea; intreg, Cel de care nu ma satur, intreg esti frumusete negraita''. Dar striga si Pavel, vestitorul lui Hristos:

ˇ Dragostea lui Dumnezeu ne strange pe noi. (II Corinteni 5, 14)

ˇ Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau stramtorarea, prigoana sau golatatea, primejdia sau sabia? (Romani 8, 35)

ˇ Sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici incepatoriile, nici stapaniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea , nici adancimea, nici vreo alta zidire nu ne va putea desparti pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 38-39)

Sa nu cautam cele peste masura

Bine este sa se invredniceasca cineva de acestea si de toate cele de dupa ele. Dar despre acestea nu e timpul potrivit sa vorbim acum, caci se spune: ''nu cauta inainte de timp cele ce sunt ale unui anumit timp'' si ''binele nu e bine, cand nu se face bine''. Iar dupa Sfantul Marcu: ''Nu este de folos sa cunoastem inainte de lucrarea celor dintai, cele de pe urma'', caci ''cunostinta ingamfa'', pentru lipsa faptelor; ''iar iubirea zideste, pentru ca toate le rabda'' (I Corinteni 8,1). Dar ca sa se invredniceasca de ele, omul trebuie sa se sarguiasca si sa se nevoiasca mereu, sa tina tot timpul pomenirea Domnului Iisus Hristos in adancul inimii lui si sa nu o lase afara la suprafata. Despre acest lucru spune fericitul Marcu: ''De nu se va deschide prin nadejdea deobste si intelegatoare, incaperea cea mai dinauntru, mai ascunsa si mai sincera a inimii noastre, nu vom putea cunoaste sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti de s-au primit jertfele noastre de ganduri sau nu''.

Despre ravna cea fierbinte, despre aratarea dumnezeiasca si luminarea cea din ipostas a harului

Facand cineva asa, va scapa usor nu numai de faptele rele, ci si de gandurile patimase si de nalucirile necuvenite, precum s-a scris: ''Umblati in Duh si pofta trupului nu o veti implini'' (Galateni 5, 16). Mai mult, acesta va iesi din tot gandul si din toata nalucirea (inchipuirea), arzand si alungand, prin ravna lui fierbinte pentru virtute, toata reaua faptuire ce se lucra mai inainte in sine prin simturile si prin mintea sa, impreuna cu dracii care o sustineau si intipareau in el rautatea.

ˇ Spune Sfantul Isaac: infricosat este dracilor si iubit de Dumnezeu si de ingerii Lui cel ce dezradacineaza cu ravna fierbinte maracinii ce odraslesc din lucrarea vrajmasului in el.

El va ajunge la treapta inaintata de a avea in sine incredintarea (simtirea sigura si deplina) iubirii lui Dumnezeu fata de el si a aratarii si salasluirii luminarii ipostasiate si preadumnezeiesti a harului. Iar daca voiesti, poti sa spui ca prin aceasta el revine in chip stralucitor la nobletea si la invierea duhovniceasca lucrata in noi de sus, prin harul Botezului.

ˇ Acesta este Ierusalimul si Imparatia lui Dumnezeu, ascunsa in noi, dupa cuvantul Domnului, acest loc este norul slavei lui Dumnezeu, in care nu vor intra decat singuri cei curati cu inima, ca sa vada fata Stapanului lor (Matei 5, 8). Numai sa nu caute acela insasi aratarea lui Dumnezeu, ca sa nu primeasca pe cel ce este de fapt intuneric dar se preface in lumina. (Isaac Sirul)

Dar cand mintea lui, fara sa caute, vede o lumina, sa nu o primeasca, dar nici sa o inlature. Caci: Este o lucrare a harului necunoscuta pruncului, si este alta, a rautatii, care se aseamana adevarului. Dar bine este sa nu primeasca acestea, de teama inselaciunii, dar nici sa le anatemizeze, gandindu-se cu teama ca ar putea fi adevarate; ci totdeauna sa alerge la Dumnezeu cu nadejde, caci El recunoaste folosul amandurora. Dar sa fie intrebat cel ce are har si puterea de la Dumnezeu sa invete si sa deosebeasca. (Marcu Ascetul)

Despre luminarea adevarata si despre cea mincinoasa - lumina dumnezeiasca si cea diavoleasca.

Parintii ne arata in unele din scrierile lor semnele luminarii neamagitoare si a celei mincinoase. Asa a facut si de trei ori fericitul Pavel din Latro, spunand ucenicului sau acestea:

ˇ Lumina puterii vrajmase este in chipul focului si scoate fum, si-i asemenea focului supus simturilor; cand insa o vede sufletul cumpatat si curatit, e dezgustat si scarbit de ea. Iar lumina buna a Celui bun este foarte placuta si curata si cand se arata sfinteste si umple sufletul de bucurie si de seninatate facandu-l bland si de oameni iubitor. (Pavel din Latro)

Despre inchipuiri - cuviincioase si necuviincioase

Inchipuirile necuviincioase se opun foarte mult rugaciunii curate a inimii si lucrarii unitare si neinselatoare a mintii. De aceea dumnezeiestii Parinti vorbesc de multe ori de ea socotind-o asemenea miticului Dedal cu mai multe chipuri si capete asemanatoare hidrei si ca pe un pod al demonilor. Caci blestematii ucigasi, strabatand si trecand prin ea, intra in comunicare cu sufletul amestecandu-se cu el si facandu-l astfel un stup de viespi si o pestera de ganduri sterpe si patimase. O astfel de inchipuire trebuie respinsa cu totul.

In manuscrisele vechi romanesti cuvantul grec fantazie se traducea intotdeauna cu nalucire. Noi azi deosebim intre nalucire si inchipuire, prima avand mai mult sens de halucinatie bolnava.. dar deosebirea dintre aceste doua intelesuri nu e totdeauna deplina. In orice caz, prin inchipuirea pe care o resping autorii nostri nu se intelege o simpla idee sau o intuitie noua, ci imaginea unei situatii concrete. Ele pot fi rele cand au in ele ceva ispititor, dar nu totdeauna sunt rele caci nu totdeauna au ceva negativ in ele. In general, cel ce vrea sa se concentreze in rugaciune, trebuie sa se fereasca cu totul de orice inchipuiri caci ele atrag sufletul la suprafata si-l fac sa treaca de la o inchipuire la alta. ele sunt socotite de autorii nostri ca punti ale diavolului, prin care el insusi intra in suflet si-l face pe acesta sa iasa din concentrarea in gandirea simpla a lui Dumnezeu cel neimpartit si nehotarnicit. Daca gandirea presupune totdeauna un subiect care gandeste, asa si gandirea al carei subiect nu parem sa fim noi insine, are ca subiect mai adanc in noi, sau in legatura cu noi, un duh rau, sau un demon. El vrea chiar prin inchipuirile parute bune sa ne rupa de la rugaciune, de aceea trebuie respinse si ele in vremea rugaciunii. Dar autorii nostri fac cele ce urmeaza o exceptie cu inchipuiri bune, pentru motivele pe care le insira.

Cand voiesti ca din pricina plansului impreunat cu zdrobirea inimii si de dragul patrunderii fapturilor sa compari inchipuirea necuviincioasa cu cea dupa Dumnezeu, opune-le pe acestea ca prin cea din urma sa o alungi pe cea dintai. Lovind-o astfel, vei dobandi biruinta alungand-o cu putere pe cea nerusinata si lasa, si nu numai ca nu-ti va fi pricina de paguba, ci iti va fi mai degraba de castig, ca unul care ti-ai condus cele ce te privesc cu judecata, fara greseala, ca unul care ai nimicit inchipuirea necuviincioasa prin cea cuviincioasa si ai ranit de moarte pe vrajmasi cu propriile lor arme, ca odinioara dumnezeiescul David pe Goliat.

Este o remarcabila demonstrare a valorii inchipuirii bune pentru nimicirea celor rele, pentru cei ce nu au ajuns la treapta rugaciunii neincetate (de un singur gand). De acestea se folosesc insa si cei desavarsiti pentru a comunica experientele lor fara chip celor nedesavarsiti, ba chiar Proorocii se folosesc de ele pentru a impartasi revelatiile lor altora. De aceea revelatia se foloseste si de imagini si Sfanta Scriptura si cultul sunt pline de imagini.

Nu numai inchipuirea necuviincioasa, ci si cea cuviincioasa e respinsa de sfinti in rugaciunea curata si in lucrarea simpla si unitara a mintii.

Dar aceasta este o lupta a celor ce sunt inca prunci, sau incepatori, caci cei ce au inaintat cu timpul, resping si alunga in intregime inchipuirea necuviincioasa impreuna cu cea cuviincioasa, prefacand-o si topind-o in cenusa, ca ceara ce se topeste de fata focului (Psalmi 67, 2), prin rugaciunea curata si prin golirea si dezbracarea mintii de toate chipurile, datorita predarii ei in stare simpla lui Dumnezeu, sau, daca voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si fara chip cu El.

ˇ Tot gandul este inchipuirea in minte a unui lucru oarecare supus simturilor pentru ca asirianul (diavolul), fiind el insusi minte, nu ne poate insela altfel decat folosindu-se de lucrurile sensibile si obisnuite noua. (Isihie Sinaitul)

Este cu neputinta ca mintea sa gandeasca la un lucru supus simturilor, fara sa aiba un oarecare chip al lui. Dar Dumnezeu este mai presus de orice chip, deci de facultatea care aduna in sine chipurile lucrurilor, sau produce altele dupa asemanarea lor (facultatea imaginativa).

''Asirianul'' care asediaza sufletul nostru, desi este minte, nu poate patrunde in sufletul nostru decat prin chipurile lucrurilor sensibile, atatand simturile noastre spre placerea alipirii de ele. Simbolul este luat de la impresurarea Ierusalimului de catre asirieni in vremea regelui Ezechia.

ˇ Deoarece tot gandul intra in inima prin inchipuirea (imaginatie) vreunor lucruri supuse simturilor, lumina fericita a dumnezeirii ii va straluci atunci cand se va odihni de toate si va parasi orice forma ce-i vine din acestea. Caci stralucirea aceleia se arata mintii curate cand se va goli de toate gandurile. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Precum Domnul nu locuieste in temple facute de mana (Fapte 7, 48), tot asa nici in forme si plasmuiri gandite. Acestea au fost asezate ca niste ziduri in jurul sufletului intinat, care nu poate sa priveasca in chip curat spre adevar, ci este inca sub stapanirea ''oglinzii si ghiciturii'' (I Corinteni 13, 12). (Vasile cel Mare)

Sufletul intinat, ca suflet tintuit cu o oarecare placere de chipurile lucrurilor, n-a ajuns inca la transparenta lui fireasca pentru Dumnezeu, Spiritul total nematerial. intre el si Dumnezeu stau inca lucrurile ca oglinzi si ghicituri, sau asemanari aproximative; nu s-a descoperit inca pe sine insusi ca o oglinda deplin stravezie si deci deplin adecvata pentru Dumnezeu, adica nu si-a descoperit inca deplin spiritualitatea lui curata. Nu si-a descoperit inca indefinitul lui, in care se simte infinitul dumnezeirii.

ˇ Iar dumnezeiescul Evagrie spune: ''Dumnezeu se zice ca locuieste acolo unde este cunoscut, de aceea mintea curata se numeste si ''tron al lui Dumnezeu''. Drept aceea, Dumnezeu nu-si va arata intelesul in intelesurile care se intiparesc in minte ca niste chipuri, ci in intelesurile care nu se intiparesc in ea ca niste chipuri, ci in intelesurile care nu se intiparesc in ea ca niste chipuri. De aceea, cel ce se roaga trebuie sa se desparta cu totul de intelesurile care se intiparesc in minte ca niste chipuri. Si astfel se va intipari mintea vazand (contempland) o minte si astfel vazand ratiunea ei. De aici aflam ca cunostinta duhovniceasca desface mintea de intelesurile care se intiparesc in ea ca niste chipuri. Iar ea, deprinzandu-se sa fie libera de chipuri (de forma), se intiparesc in ea ca niste chipuri. Iar ea, deprinzandu-se sa fie libera de chipuri, se infatiseaza astfel lui Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)

Mintea primeste de la orice gand o forma marginita, conform gandului respectiv. Este o idee din filosofia greaca veche. Deci ca sa aiba simtirea lui Dumnezeu Cel nemarginit, mintea trebuie sa se elibereze ea insasi de marginirea ce i-o dau chipurile lucrurilor marginite. Numai asa se poate infatisa lui Dumnezeu disponibila pentru ca El sa se intipareasca in ea. Sfantul Grigorie de Nisa a numit orice inteles ''idol'', intrucat prin caracterul lui marginit nu da lui Dumnezeu putinta sa se intipareasca in minte cu nemarginirea Lui. A vedea insa o ''minte'' inseamna a vedea un subiect nehotarnicit, deosebit de orice ''inteles'', care e intotdeauna marginit. Altceva este minte, ''subiectul'', si altceva este o idee definita a mintii ca subiect. ''Cunoasterea duhovniceasca'' este cunoasterea care intra in legatura cu Dumnezeu ca Persoana in mod direct prin Duhul Lui. Dumnezeu se intipareste si El in minte, dar nu prin intelesuri marginite, nu prin idei, sau ratiuni, ci ca prezenta infinita. El imprima mintii simtirea adancimii si iubirii Lui nemarginite.

ˇ Sfantul Maxim spune in scoliile la Marele Dionisie: Altceva este inchipuirea si altceva intelegerea, sau intelesul. Caci din alte puteri se ivesc acestea si se deosebesc prin calitatea miscarii. Intelegerea este lucrare si facere; inchipuirea este patimire si imaginare ce vesteste vreun lucru supus simturilor.

In lucrare mintea este libera; in inchipuire suporta ceva in mod neliber, prin simturi.

Simturile primesc lucrurile intr-o forma amestecata, iar mintea percepe lucrurile intr-alt mod si nu ca simturile. De latura trupeasca sau duhovniceasca tine, precum am spus inainte, miscarea patimitoare si formatoare.

Este o miscare in care nimic nu este activ, caci simturile percep lumea de afara fara efort. Lumea aceasta, dand un continut simturilor, le da si o forma. Dar si simturile dau lumii o forma, deocamdata nu prea definita.

De suflet si de minte tine lucrarea deosebitoare si cea de percepere, sau de intelegere. Acestei lucrari de percepere ii este supusa si imaginatia (lucrarea inchipuirii).

Imaginatia sau lucrarea formatoare de chipuri, a intelegerii este altfel decat lucrarea simturilor, pentru ca prin ea fiecare lucru isi intipareste in mod distinct chipul lui in minte, pe cand in simturi lucrurile se intiparesc inca in mod oarecum amestecat.

La randul ei, lucrarea imaginatiei are trei subimpartiri:

1. Cea care da perceptiilor icoane corespunzatoare lucrurilor percepute prin simturi;

2. Cea care da celor ce raman de pe urma perceptiilor chipuri ce nu se reazema pe icoanele ce se bazeaza pe ceva real. Aceasta este numita imaginatie in inteles propriu;

3. Cea prin care ia forma toata placerea fata de ceea ce pare bun, sau tristetea fata de ceea ce pare rau;

Intai are loc formarea in minte a chipurilor lucrurilor percepute in momentul respectiv, apoi imaginarea lor aproximativa sau asemanatoare ulterioara. Dar orice chip al lucrurilor prezente, sau trecute, sau imaginate produce o placere, sau o intristare, deci nu are un caracter pur teoretic, ci unul afectiv, pentru ca trezeste o atractie sau o repulsie fata de lucrurile sesizate sau imaginate. Deci nu numai chipurile ca atare scot mintea din concentrarea ei in rugaciune, ci si afectiunile de placere sau de intristare provocate de ele. Prin aceste afectiuni sufletul se alipeste, sau se preocupa in orice caz intr-un grad si un mare, si mai total de lucrurile create, angajandu-si puterile in ele si nemaidandu-le putinta sa se odihneasca in Dumnezeu.

Deci nici o inchipuire nu se indreapta, precum s-a zis, spre Dumnezeu, caci El este in mod simplu mai presus de orice inteles.

ˇ Spune Marele Vasile: Mintea care nu se imprastie spre cele din afara, nici nu se revarsa prin simturi spre lume, se urca iarasi spre ea, iar prin ea insasi urca la intelegerea lui Dumnezeu. Iar inconjurata de lumina frumusetii aceleia, uita si de firea insasi. (Vasile cel Mare)

Acestea stiindu-le, deci, si tu, sarguieste-te tot timpul sa te rogi, cu ajutorul lui Dumnezeu, in intregime, liber de inchipuiri, liber de intipariri, cu mintea intreaga curata si cu suflet curat, caci spune si Sfantul Maxim:

ˇ Mintea curata este aceea care s-a despartit de nestiinta si e luminata de lumina dumnezeiasca.

Ideea ca nestiinta este si ea o necuratie, de care mintea trebuie sa scape, o intalnim inainte de Maxim Marturisitorul la Dionisie Areopagitul, dupa care ingerii se curata in tot urcusul lor de alte si alte grade de nestiinta, adica ajung la alta sesizare a nemarginirii lui Dumnezeu si a dragostei de El, care e mai mica pana ce intuiesc mai putin deplin nehotarnicia lui Dumnezeu. La fel, la Dionisie, dupa fiecare treapta de purificare de nestiinta, urmeaza, in urcusul ingerilor, o alta treapta de iluminare. sensul de necuratie a nestiintei arata ca ea este o nedeplina patrundere a lor de catre Dumnezeu, o nedeplina transparenta pentru El; o nedeplina ridicare peste planurile marginite ale creatiunii.

ˇ Sufletul curat este acela care s-a eliberat de patimi si se bucura neincetat de iubirea dumnezeiasca.

Daca mintea trebuie sa se elibereze de nestiinta si se umple de lumina, sufletul trebuie sa se elibereze de patimi si sa se umple de pasiunea (patimire, dar si indragire) iubirii dumnezeiesti. Mintea e organ al vederii, al cunoasterii, sufletul este un organ al atasarii vii, necurate (patimi), sau curate (iubire) de altceva.

ˇ Inima curata este aceea care si-a infatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si forma si gata sa se lase inscrisa numai de intiparirile Lui, prin care obisnuieste sa se faca El aratat.

Daca mintea cunoaste pe Dumnezeu prin transparenta ei strabatura de lumina dumnezeiasca, iar sufletul este aprins de focul dragostei de Dumnezeu, inima se ataseaza lui Dumnezeu, umplandu-si amintirea numai de El, prin pomenirea neincetata. Prin aceasta se inscriu in ea trasaturile lui Dumnezeu: infinitatea, vesnicia, bunatatea. Prin ea se arata numai Dumnezeu fata de toti.

Urmand acestora trebuie sa se mai adauge urmatoarele:

ˇ Despre mintea desavarsita: Minte desavarsita este aceea, care prin credinta adevarata a cunoscut pe cel mai presus de cunoastere si a privit cele generale ale fapturilor si a primit de la Dumnezeu cunostinta cuprinzatoare a Proniei si a Judecatii; se intelege atata cat poate un om.

Nu e vorba de o cunoastere teoretica a universaliilor in sensul rational, scolastic, ci de o intuire a Providentei lui Dumnezeu care le sustine si le conduce pe toate si a Judecatii Lui, care le conduce pe toate, adeseori supunandu-le unor pedepse, greutati, ca sa biruiasca in ele pacatele prin pocainta si eforturi deosebite si astfel sa le intareasca in dragostea de Dumnezeu si de bunatatea Lui. Un astfel de suflet cunoaste caile lui Dumnezeu care multora par neintelese. Pentru aceasta trebuie ca mintea sa fi dobandit o intelegere prin experienta.

ˇ Despre sufletul desavarsit: Suflet desavarsit este acela, a carui putere pasionala inclina in intregime spre Dumnezeu.

Sufletul vazut iarasi ca latura dinamica si afectuoasa a fiintei umane. Nu poate fi desavarsit sufletul care nu simte intreg dragostea lui Dumnezeu si nu simte intreg dragostea lui Dumnezeu si nu se simte patruns intreg de ea. Indreptarea pasiunii lui in chip absolut spre obiecte neabsolute, ii aduce dezamagiri continui.

ˇ Despre inima desavarsita: Inima desavarsita se numeste, poate, aceea care nu mai are nici o miscare naturala de nici un fel spre nimic si in care, venind Dumnezeu, isi inscrie, pentru simplitatea ei desavarsita, ca intr-o tablita bine netezita, legile Lui.

ˇ Iarasi despre mintea curata: ''Numai Sfantul Duh poate curata mintea'', dupa Sfantul Diadoh. De asemenea ''numai Duhul Sfant poate face mintea statornica'', dupa Sfantul Ioan Scararul. Iar Sfantul Nil zice: ''Daca ar voi cineva sa vada starea mintii, sa se goleasca pe sine de toate intelesurile si atunci o va vedea asemanatoare safirului sau culorii ceresti''. Si iarasi. ''Starea mintii este inaltime inteligibila (gandita), asemanatoare culorii ceresti, peste care, in vremea rugaciunii, se arata lumina Sfintei Treimi. Iar Sfantul Isaac zice: ''Cand mintea se dezbraca de omul cel vechi si se imbraca in cel nou al harului (Coloseni 3, 9), va vedea curatia sa asemanatoare culorii ceresti; ea a fost numita de batranii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, cand El s-a aratat lor in munte'' (Iesirea 24, 10).

Despre intipariri si despre diferite vederi

Maxim Marturisitorul: ''Fantana lui Iacov este Scriptura, apa este cunostinta din Scriptura, adancul este intelegerea greu de patruns a tainelor Scripturii. Scoaterea apei cu galeata este aflarea cuvantului lui Dumnezeu prin invatarea literelor. Aceasta galeata, nu o avea Domnul (Ioan 4, 6, 11), caci fiind insusi Cuvantul, nu dadea credinciosilor cunostinta cea din invatatura si studiu, ci daruia celor vrednici intelepciunea cea vesnica si neincetata din harul cel vesnic. Pentru ca, galeata ridica invatatura, luand o foarte mica parte si lasand intregul necuprins de nici un cuvant. Iar cunostinta prin har are intreaga intelepciune cata e cu putinta oamenilor, fara studiu, odraslind, in chip felurit dupa trebuintele lor.

Pe cand cunostinta prin studiu ia dintr-un intreg cand o parte, cand alta si niciodata nu intuieste taina specifica a intregului si nici chiar partile nu le cunoaste in legatura lor vie, intuitia care e un dar al harului, surprinde intregul in taina lui specifica, pe care nu o pot reda niciodata cuvintele, oricat de multe s-ar folosi.

Diadoh al Foticeii: ''Mintea noastra e de multe ori greu de tinut in rugaciune din cauza marii ingustimi si stramtorari a lucrarii rugaciunii. Dar cuvantarii de Dumnezeu (teologiei) ea se preda cu bucurie, din pricina largimii si libertatii contemplarilor dumnezeiesti desprinse de experienta.

De aceea, teologia rationalist-scolastica prefera speculatia rugaciunii. Teologia aceasta este varietate si nestatornicie in gandire; miscare aleatorie si arbitrara. Rugaciunea este staruirea catre fata lui Dumnezeu, si numai cel ce are putere sa se adanceasca in experienta infinitatii Lui se simte mereu proaspat si neplictisit.

Deci, ca sa nu-i dam drumul sa spuna multe si sa nu-i ingaduim sa zboare cu bucurie peste masura, sa o ocupam cat se poate de mult cu rugaciunea, cu cantarea si cu citirea Sfintelor Scripturi, netrecand cu vederea nici talcuirea barbatilor invatati in ale cuvintelor. Facand aceasta, nu o vom lasa sa amestece cuvintele ei cu cuvintele harului, nici nu-i vom ingadui sa fie furata de slava desarta, ca una ce s-ar umple de bucurie de multa vorbarie, ci o vom pazi in vremea vederii (contemplarii) in afara de orice inchipuire si-i vom face prin aceasta aproape toate cugetarile insotite de lacrimi.

Teologia rationalist-scolastica e teoria omului care se considera autonom, rugaciunea este trairea micimii si pacatoseniei sale in fata lui Dumnezeu. De aceea ea nu este teoretica, ci existentiala. Asa e teologia de tip patristic, care se bazeaza pe experienta lui Dumnezeu in rugaciune.

Caci odihnindu-se in timpurile de linistire si indulcindu-se mai ales de dulceata rugaciunii, nu numai ca se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci se va innoi tot mai mult ca sa se predea cu agerime si fara osteneala vederilor (contemplatiilor) dumnezeiesti, inaintand totodata in cunostinta deosebirii (discernamantului) cu multa smerenie. Dar trebuie sa stim ca este si o rugaciune mai presus de toata largimea. Aceasta e, insa, proprie numai acelora care s-au umplut intru toata simtirea si incredintarea de sfantul har.'' (Diadoh al Foticeii)

Ai auzit? Exista, zice, o rugaciune mai presus de orice largime, care e proprie numai acelora care s-au umplut intru toata simtirea si incredintarea, adica inauntru inimii, in chip mai presus de fire, de iluminarea atotdumnezeiasca ce iradiaza din ipostas. Pe aceasta o numeste si Sfantul Isaac amintire nepecetluita, sau fara de forma, fara chip si simpla, iar altii dintre Sfintii Parinti o numesc altfel.

Dar, precum s-a aratat, inchipuirile vin numai de la demoni, ci si sufletul insusi are de la sine in chip natural pornirea spre inchipuire, prin cele cinci puteri cu care e inzestrat. Acestea sunt: mintea, intelegerea, imaginatia si simtirea, asa precum si trupul are cinci simturi: vederea, mirosul, auzul si pipaitul.

Mintea este puterea cunoasterii intuitive a intregului, corespunzand cu vasul trupului, pe cand intelegerea este cunoasterea legaturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rand, asa cum mirosul distinge calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele sensibile, tot asa mintea vine in atingere cu Dumnezeu printr-o simtire a ei. E asa zisa simtire intelegatoare, sau simtirea mintii.

Deci, una dintre puterile sufletului este, imaginatia (inchipuirea), prin care sufletul isi plasmuieste ganduri. De aceea, cei ce voiesc sa-si carmuiasca si sa-si largeasca bine cele ale sufletului, trebuie sa se sarguiasca sa inaripeze si sa inalte in intregime spre Dumnezeu mai ales puterile care il unesc pe el cu Dumnezeu in veacul de fata; iar pe celelalte sa le ingrijeasca, sa le foloseasca si sa le lucreze.

Imaginatia leaga in general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile dupa asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz sufletul cand se gandeste la Dumnezeu, caci ea impiedica sufletul sa se inalte la Dumnezeu, sau construieste despre Dumnezeu naluciri necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totusi, anumita intiparire a lui Dumnezeu se produce in suflet. In acest sens e folosita si capacitatea imaginativa a sufletului (natura lui imprimabila).

Maxim Marturisitorul: Deoarece sufletul este prin sine, adica prin fiinta sa, rational si intelegator, el este, desigur, si de sine statator (adica nu e o putere sau o calitate a unei substante, de aceea el este baza ipostasului uman; el e baza tuturor puterilor si calitatilor omului si chiar baza trupului). iar daca e de sine statator, va lucra prin fire pentru sine si de sine si impreuna cu trupul, intelegand si rationand prin sine si neincetand niciodata sa lucreze cu puterile sale intelegatoare, care ii apartin in chip natural. Caci cele ce-i apartin prin fire unei unitati existente in oarecare fel, nu-i pot fi luate atata timp cat ea exista si subzista. Deci sufletul, existand si subzistand pururi de cand a fost facut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, intelege, rationeaza si cunoaste pururea, atat de sine cat si impreuna cu trupul pentru sine si pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care sa poata desparti sufletul de cele ce-i apartin lui in chip natural, dupa desfacerea acestuia. (Maxim Marturisitorul)

Precum s-a aratat, inchipuirile vin nu numai de la demoni, ci si sufletul insusi are de la sine in chip natural pornirea spre inchipuire, prin cele cinci puteri cu care e inzestrat. Acestea sunt: mintea, intelegerea, parerea, imaginatia si simtirea, asa precum si trupul are cinci simturi: vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul.

Mintea este puterea cunoasterii intuitive a intregului, corespunzand cu vasul trupului, pe cand intelegerea e cunoasterea legaturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rand, asa cum mirosul distinge calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele sensibile, tot asa mintea vine in atingere cu Dumnezeu printr-o simtire a ei. Este asa zisa simtire intelegatoare, sau simtirea mintii.

Deci, una dintre puterile sufletului este imaginatia (inchipuirea), prin care sufletul isi face inchipuiri. De aceea, cei ce voiesc sa-si carmuiasca si sa-si lamureasca bine cele ale sufletului, trebuie sa se sarguiasca sa inaripeze si sa inalte in intregime spre Dumnezeu mai ales puterile care il unesc pe el cu Dumnezeu in veacul de fata, iar pe celelalte sa le ingrijeasca, sa le foloseasca si sa le lucreze.

Imaginatia leaga in general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile dupa asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz sufletul cand se gandeste la Dumnezeu, caci ea impiedica sufletul sa se inalte la Dumnezeu, sau construieste despre Dumnezeu naluciri necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totusi, o anumita intiparire a lui Dumnezeu se produce in suflet. In acest sens e folosita si capacitatea imaginativa a sufletului (natura lui imprimabila).

Trebuie sa cercetam, deci , ce ne spun Parintii despre acestea si sa retinem ceea ce se cuvine.

Maxim Marturisitorul: ''Deoarece sufletul este, prin sine, adica prin fiinta sa, rational si intelegator, el este, desigur, si de sine statator. Iar daca e de sine statator, va lucra prin fire pentru sine si de sine si impreuna cu trupul, intelegand si rationand prin sine si neincetand niciodata sa lucreze cu puterile sale intelegatoare, care ii apartin in mod natural. Caci cele ce-i apartin prin fire unei unitati existente in oarecare fel, nu-i pot fi luate atata timp cat ea exista si subzista. Deci, sufletul existand si subzistand pururi de cand a fost facut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, intelege, rationeaza si cunoaste pururi, atat pe sine cat si impreuna cu trupul pentru sine si pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care sa-i poata desparti sufletul de cele ce-i apartin lui in chip natural si nu pentru trup, dupa desfacerea acestuia.'' (Maxim Marturisitorul)

Sufletul este ''de sine statator'', adica nu este o putere sau o calitate a unei substante. De aceea este baza ''ipostasului'' uman; el este baza tuturor puterilor si calitatilor omului si chiar baza trupului.

Deci, deoarece cunoastem si simtim, dupa cum am fost invatati de sfinti, ca mintea si intelegerea se misca si lucreaza si in veacul de acum si in cel viitor in jurul lui Dumnezeu, iar pe celelalte puteri le cunoastem ca proprii sufletului numai in veacul de fata, trebuie ca sufletul, ca un carmaci iscusit si ca unul ce are in chip natural stapanirea peste acestea, sa vrea sa le tina pe acestea in lucrare nu numai in timpul de fata, ci sa se sarguiasca sa intinda si in viitor mai ales mintea si intelegerea in intregime spre Dumnezeu si, de aceea, cu El sa le uneasca si in vremea rugaciunii curate si a lucrarii intelegatoare, unitare si simple. Iar de inchipuire si de celelalte puteri sa desfaca mintea cu totul.

Din faptul ca sufletul va avea mintea si intelegerea active si in viata viitoare, deoarece ele sunt indreptate in esenta spre Dumnezeu, ca spre ultima realitate pe care vrea s-o inteleaga in scopul intelegerii tuturor, autorii scrierii deduc ca si in rugaciunea din veacul de acum care e indreptata spre Dumnezeu, sufletul trebuie sa tina active mai ales mintea si intelegerea, iar de imaginatie, care lucreaza cu chipurile lumii vazute si tin sufletul legat de acesta, mintea trebuie sa se desparta.

Nil Ascetul: Starea de rugaciune este o deprindere nepatimasa, care rapeste, prin dragostea cea mai infocata, spre inaltimea gandita mintea iubitoare de intelepciune si duhovniceasca. (Nil Ascetul)

Lucrand astfel, sufletul isi va pazi vrednicia cuvenita lui si cinstita. La fel trebuie si mintea insasi sa se pastreze si sa se pazeasca pe sine nepartasa si despartita de inchipuire, ca una ce e fiinta neimpartita, simpla, de sine statatoare, curata si luminoasa.

Inchipuirile, sau produsele imaginatiei si in general orice fel de chipuri, impart mintea, sau atentia ei si o fac sa treaca dintr-o stare in alta, mai mult, aceste chipuri nu numai o impart si o marginesc, ci o si coboara de la starea luminoasa nehotarnicita in care se afla prin fire, umbrind-o sau intunecand-o dupa sentimentele ce i le inspira chipurile.

Caci ea are de la sine o putere naturala spre aceasta si ca sa se intoarca, sa se adune si sa se miste spre sine, neretinuta de nimic altceva. Aceasta este starea mintii, care vine din harul dumnezeiesc.

Mintea nu e retinuta in intoarcerea ei spre sine, cand in sine cauta si intalneste pe Dumnezeu, care e deasupra tuturor, si care le cuprinde virtual pe toate. Daca n-ar intalni in sine nimic altceva decat pe sine, fie spre cele din lume, fie spre Dumnezeu, Cel transcendent. Spre Dumnezeu o atrage ca un magnet harul Lui, sau e fluviul Lui de iubire. Deci mintea e ajutata de har chiar in intoarcerea ei spre sine.

Zice despre asta Scararul: ''A fixa mintea e propriu numai Sfantului Duh''.

Numai Duhul poate opri mintea din ratacirile ei, caci El este Dumnezeu Cel ce vine in suflet cu o putere covarsitoare si deschide mintii orizontul lui Dumnezeu Cel nesfarsit.

Desi, ca putere a sufletului, mintea e miscata si stapanita oarecum de acesta, dar ea este si se numeste si ochiul sufletului si are o anumita putere naturala proprie, simpla si neatarnata.

Mintea este o putere a sufletului, dar fiind ochiul sufletului, ea e pe de o parte miscata de suflet, pe de alta nu se poate sa nu se miste, adica sa nu se afle in exercitiu actului de vedere.

De aceea, si cand se simte stand dupa fire in atarnare de suflet si de puterile lui, este mintea in potenta. De aici vine si numirea de om sufletesc (I Corinteni 2, 14).

Chiar cand mintea este atasata numai de simturile legate de lume si nu le umple pe acestea de dragostea de Dumnezeu, ea ramane totusi minte, dar ca una ce e coplesita de simturile psihice legate de trup, nu e actualizata ca minte. De aceea un astfel de om se numeste ''om sufletesc''.

Dar cand isi reia vrednicia sa naturala, simpla si esentiala, stralucirea neimpartita si neatarnata si stapanirea de sine, sau se elibereaza de alipirile si miscarile trupesti si sufletesti naturale, invrednicindu-se ca din minte in potenta sa devina minte in lucrare, sau inainteaza la starea de om mai presus de fire si duhovnicesc, atunci se intoarce statornic la sine in chip neabatut si prin sine urca neretinuta de nici o legatura, in intregime si desavarsit la intelegerea lui Dumnezeu cea fara forma si fara chip si simpla.

Vasile cel Mare: ''Mintea neimprastiata spre cele din afara si nerevarsata prin simturi spre lume se intoarce la sine, iar prin sine urca la intelegerea lui Dumnezeu, si inconjurata si inundata de frumusetea luminii Acestuia, uita si de sine insasi''.

Pe de o parte aceasta stare de ''minte in lucrare'' este starea naturala a ei, pe de alta ea este mai presus de fire. Este o balansare pe care o aflam mereu la Sfintii Parinti. Ea e o stare mai presus de fire, intrucat infaptuirea ei se implineste numai prin intrarea in ambianta simplitatii nesfarsite a lui Dumnezeu, care reda si mintii simplitatea ei, deschisa nesfarsirii dumnezeiesti, fiind umpluta de aceasta. Intrucat fiinta ei simpla se actualizeaza functional in intalnirea cu Dumnezeu cel mai presus de fire, starea aceasta a mintii este pe de o parte naturala, pe de alta mai presus de fire. La fel, miscarile trupesti si sufletesti, cand covarsesc mintea sunt functional naturale, dar pe de alta parte ele isi regasesc fiinta lor adevarata, sau naturala, cand sunt covarsite de minte si prin minte de energiile dumnezeiesti. Caci de-abia atunci isi descopera rostul pentru care au fost facute, de medii de iradiere a Duhului dumnezeiesc. Toata gandirea aceasta despre minte este tributara filosofiei grecesti, dar ea devine crestina cand mintea unificata, simpla, e inteleasa ca subiect indefinit si unitar, deschis Subiectului dumnezeiesc unitar si infinit.

Astfel, mintea isi redobandeste si-si pastreaza starea sa cea ''dupa chipul'' si ''dupa asemanarea'', ca una ce e minte si prin sine se uneste si intra in convietuire, in chip intelegator cu Dumnezeu. Iar aceasta e lucrarea, sau miscarea in cerc, adica suirea din nou a mintii la ea si prin ea cu Dumnezeu, cu miscare care singura este cu adevarat neratacitoare si fara greseala, ca una ce e libera de orice relatie. Este o unire nemijlocita si mai presus de intelegere si o vedere mai presus de vedere.

Miscarea centrifuga ascendenta a mintii spre ea insasi si spre Dumnezeu, in acelasi timp, realizeaza unirea ei tot mai stransa cu ea si cu Dumnezeu, avand ca model acelasi tip de miscare a treptelor ingeresti in jurul lui Dumnezeu, descris de Dionisie Areopagitul. Cel ce se intoarce spre sine, se intoarce spre Dumnezeu si viceversa. In nesfarsirea acestei miscari circular-ascendente a mintii in jurul ei si a lui Dumnezeu si in unirea tot mai stransa cu ea insasi si cu Dumnezeu, se arata din nou ca mintea este facuta dupa ''chipul lui Dumnezeu'', avand in unirea ei cu Dumnezeu o lucrare nesfarsita pe care niciodata nu ispraveste sa o inteleaga, intrucat niciodata nu termina sa se uneasca si mai mult cu sine insasi si cu Dumnezeu. Omul isi ramane etern un abis apofatic, pentru ca se afunda si se imbogateste fara sfarsit in abisul apofatic al lui Dumnezeu. Dar acesta este un abis magnetic, care atrage mintea la o neintelegere mereu mai sporita. Dar intelegand si vazand caracterul nesfarsit al acestui mister, intelegerea ei este totodata mai presus de intelegere si vederea ei mai presus de vedere. Apoi nu trebuie uitat ca mintea, adunandu-se tot mai adanc in sine, se aduna in mintea lui Hristos, care desi e omeneasca, e a ipostasului dumnezeiesc, Cel ce gandeste tot mai mult infinitul Sau dumnezeiesc prin ea.

Dionisie Areopagitul: ''Miscarea sufletului este in cerc, ea e intrarea in sine insasi de la cele din afara si infasurarea unitara a puterilor lui intelegatoare, ca intr-un cerc oarecare, daruind sufletului neratacirea si intorcandu-l de la cele multe din afara si adunandu-l intai in el insusi, apoi devenind unitar, unindu-l cu puterile lui unite in chip unitar. Si, asa ea conduce sufletul spre Cel frumos si Acelasi fara inceput si fara sfarsit. Sufletul se misca in chip de spirala, intrucat e luminat de cunostintele dumnezeiesti potrivit cu el insusi, nu intelegator si unitar, ci rational si in chip desfasurat si ca prin niste lucrari amestecate si care trec de la unele la altele.

Miscarea sufletului este in spirala, caci suie mereu in jurul sau si a lui Dumnezeu, neintuind dintr-o data toata esenta sa si a lui Dumnezeu, ci inaintand in chip rational si desfasurat, dar si prin experienta tot mai sporita, in cunostinta de sine si de Dumnezeu, prin indreptarea spre realitatile create si prin intoarcerea de la aceasta spre sine si spre Dumnezeu, apropiindu-se tot mai mult de sine ca cel ce le cunoaste si spre Dumnezeu ca Cel ce e Creatorul si sustinatorul lor.

Dar, are si o miscare in linie dreapta, cand nu intra in sine si nu se misca intr-o intelegere unitara - caci aceasta e, cum am zis, miscarea in cerc - ci, indreptandu-se spre cele din jurul lui si de cele din afara, ca de niste simple simboluri felurite si inmultite, urca spre vederi simple si unificate. (Dionisie Areopagitul)

Miscarea sufletului in linie dreapta se combina cu cea in cerc, facand din ea. Caci intai cunoaste pe cele din afara, ca de la ele sufletul sa se intoarca spre sine , cel ce le cunoaste si spre Dumnezeu, Creatorul lor, descoperit prin sine insusi, imbogatit prin cunoasterea lucrurilor. Toata aceasta cunoastere si unire poate fi discursiva si intuitiva, sau prin experienta.

Maxim Marturisitorul: ''Mintea dobandind unirea nemijlocita cu Dumnezeu, isi odihneste cu totul puterea naturala de a intelege si de a fi inteleasa. Iar cand desface aceasta unire prin intelegerea distinge cele de dupa Dumnezeu, taie unirea cea mai presus de unire, prin care, pana ce este unita cu Dumnezeu, aflandu-se mai presus de fire si ajunsa la Dumnezeu prin impartasire, muta legea firii sale ca pe un munte nemiscat.''

Atunci mintea intra intr-o lucrare discursiva, in luarea in considerare a unor idei partiale in mod succesiv; ea iese din unirea cu subiectul dumnezeiesc ca Unul si nesfarsit. Atunci mintea se muta din miscarea de la un lucru la altul, care e miscarea ei oarecum exclusiva, spre o miscare intiparita ei de Dumnezeu mai presus de fire.

E o foarte interesanta explicare a cuvantului Mantuitorului: ''De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti spune muntelui acestuia, ridica-te si te arunca in mare, si va fi voua''.

''Mintea curata prin unirea in jurul cauzei, a dobandit o relatie mai presus de fire, prin care, dand odihna miscarii, si relatiei ei naturale mult felurite fata de cele de dupa cauza, odata ajunsa la sfarsitul negrait, staruie in chip necunoscut numai in tacerea preafericita mai presus de intelegere, pe care nu o poate arata nicidecum cuvantul sau intelegerea, ci numai experienta prin impartasire a celor ce s-au invrednicit de trairea lor mai presus de intelegere. Iar semnul bine cunoscut si pentru toti vadit al acesteia, este nesimtirea si dezlipirea totala a dispozitiei sufletului fata de veacul acesta''.

Aceasta adunare a mintii in sine si in Dumnezeu cel nesfarsit nu e o stare teoretica, ci o stare plina de afectiune fata de Dumnezeu si o lipsa totala de interes si de afectiune fata de cele ale lumii acesteia. Dumnezeu, ca izvorul iubirii nesfarsite fata de om, provoaca in acesta o iubire fata de El, care copleseste toate. E o stare de negrait si de aceea cel ce o experiaza, prefera sa traiasca in tacere. Iar cand incepe sa o descrie, exulta in cuvinte ale poeziei liturgice care ridica bunatatile traite peste orice marginire. E o stare mai presus de cuvantul care exprima trecerea de la un inteles la altul, de la un lucru distinct la altul. E contemplarea intregului nesfarsit al subiectului, in special al Subiectului dumnezeiesc.

Dar, daca mintea nu are conlucrarea sufletului spre aceasta, adica spre miscarea ei neincetata spre Dumnezeu, nu implineste si nu lucreaza de la sine lucrul sau propriu, sau revenirea la sine insasi si urcusul neretinut de nimic spre intelegerea lui Dumnezeu.

''Intelegerea lui Dumnezeu'' - intelegere prin experienta, prin cercare. De altfel, mintea fiind prin sine intelegere, iar Dumnezeu, de asemenea, realitatea in care totul e dat spre a fi tot mai mult inteles, sau ca o rezerva nesfarsita de inteligibilitate, si in care deci nimic nu e prin fiinta ininteligibil, sau intuneric opus luminii (cum e de exemplu patima), intre experienta si intelegerea Lui de catre minte exista o anumita coincidenta. Pe langa aceea Dumnezeu nu este numai o realitate care se lasa inteleasa, ci si una care intelege ea nesfarsit mai mult decat intelege omul si ca atare sustine intelegerea acestuia. Dar subiectul intelegator, fiind la baza a ceea ce intelege el si a ceea ce lasa sa fie inteles, nu poate fi inteles niciodata deplin. In mod special, in cazul raportului intre minte si Dumnezeu, intelegerea Lui de catre minte nu e o intelegere ca aceea pe care o are mintea de la distanta si in care este multa inchipuire subiectiva, intrucat e scapata de sub presiunea realitatii imediate a ceea ce se cugeta. Dar daca sufletul nu ajuta mintea in aceasta miscare spre intelegerea lui Dumnezeu, ci o trage in jos, spre a sluji miscarilor lui spre lume si poftelor trupului, mintea nu poate pune in lucrare tendinta ei proprie de a cunoaste prin intelegere, sau prin experienta curata pe Dumnezeu.

In acest caz, mintea, neputandu-si da rodul prin impreuna lucrarea amandurora (minte si suflet), ci unindu-se cu inchipuirea (imaginatia), cade intr-o lucrare multifelurita si se departeaza de Dumnezeu.

In filosofia moderna, care consta intr-o analiza a cuvintelor, imaginile sunt socotite ca reprezentand o neputinta de a surprinde si exprima realitatea, ca niste generalizari simpliste, aflatoare mult sub realitate. Parintii stiau de mult aceasta, cand socoteau imaginile ''naluciri'', sau cand declarau ca ingerii n-au imaginatie, pentru ca cunosc nemijlocit pe Dumnezeu, care e cu mult mai bogat decat orice putere a imaginatiei de a-L inchipui.

Nil Ascetul: ''Lupta-te sa tii mintea in vremea rugaciunii surda si muta si asa vei putea sa te rogi. Fericita este mintea care in vremea rugaciunii a dobandit o desavarsita lipsa de forma.''

E bine sa fie tinuta surda la sunetele creaturilor si muta pentru exprimarea lui Dumnezeu prin chipurile luate de la creaturilor marginite, pentru a se simti intens in fata lui Dumnezeu si a se ruga cu adevarat. Forma da o marginire mintii dupa ceea ce cunoaste. Mintea care ia o forma da si lui Dumnezeu o forma, dar aceasta nu mai e Dumnezeu.

Sfantul Filotei: ''Rar se pot afla cei ce se linistesc cu cugetarea. Aceasta e propriu numai acelora care reusesc sa aiba, prin aceasta, pururi, in ei bucuria si mangaierea dumnezeiasca.''

Bucuria si mangaierea dumnezeiasca ii face pe aceia sa nu umble cu mintea de la un lucru la altul, care toate sunt inferioare.

Sfantul Vasile cel Mare: ''Rugaciunea curata este aceea care face limpede intelegerea lui Dumnezeu in suflet. Iar aceasta este salasluirea lui Dumnezeu, ceea ce inseamna a avea, prin pomenire, pe Dumnezeu inradacinat in tine. Lucrul acesta se intampla cand pomenirea neincetata a Lui nu e intrerupta prin grijile pamantesti si mintea nu e tulburata. De patimi neasteptate, ci iubitorul de Dumnezeu, ferindu-se de toate, se refugiaza in Dumnezeu si ramane adapostit in El.''

Trebuie sa stim ca, dupa Sfantul Maxim, ''mintea nu poate sa se faca nepatimasa numai prin fapte, daca nu se face partasa de multe si felurite vederi (contemplatii). Dar, dupa dumnezeiescul Nil, se intampla si aceea ca, chiar ajunsa nepatimasa, mintea poate sa nu se roage cu adevarat, ci sa petreaca in felurime de ganduri si sa se afle departe de Dumnezeu. Caci zice cuviosul despre aceasta stare:

ˇ Chiar daca mintea se afla deasupra vederii trupesti, inca n-a vazut desavarsit locul lui Dumnezeu caci se poate afla in cunostinta intelesurilor si sa se potriveasca cu felurimea ei.

Putem petrece chiar in cugetari despre Dumnezeu si sa nu fim in rugaciune. In acest caz Il facem pe Dumnezeu obiect al gandirii si nu traim intensitatea prezentei Lui ca un Tu direct, caruia ne adresam, cerandu-i mila, sau adresandu-I multumire si lauda. Prin aceasta nu vedem locul lui Dumnezeu, nu vedem locul ocupat de El, sau relatia Lui nemijlocita cu noi. Oarecum Dumnezeu nu-i atunci pentru noi nicaieri. Nu localizam in mod spiritual prezenta Lui in fata noastra.

ˇ Nu tot cel ce a dobandit nepatimirea, se si roaga cu adevarat, caci se poate afla in intelesuri simple si poate fi imprastiat in istoriile lor si sa fie departe de Dumnezeu.

ˇ Chiar cand mintea zaboveste in intelesurile simple ale lucrurilor, inca n-a atins si locul rugaciunii, caci poate sa se afle in vederea lucrurilor si sa se ocupe cu ratiunile lor. Iar acestea, desi sunt ratiuni simple, intrucat exprima vederi ale lucrurilor, se intiparesc in minte si o duc departe de Dumnezeu. (Nil Ascetul)

Mintea poate fi ocupata si cu diferite intelesuri curate ale lucrurilor. Ea este ocupata atunci si de numele lucrurilor. Dar si aceasta preocupare o duce departe de Dumnezeu, chiar daca ajunge sa se desparta de ratiunile sau de cuvintele lucrurilor, intelesurile lor patimase, adica a le vedea in chip simplu, sau nepatimas. Devenita astfel nepatimasa, tot nu se afla inca numaidecat in stare de rugaciune si n-a ajuns la locul lui Dumnezeu. Dar cine n-a observat ca oamenii patimasi, perversi, au legat in mod statornic in cele mai multe dintre cuvintele lor intelesuri patimase? Cuvintele au devenit pentru ei ''cu doua intelesuri'' in sensul rau al cuvantului. Prin aceasta au si limitat posibilitatile de descoperire a nesfarsitelor intelesuri cuprinse in cuvinte.

ˇ Zice si Scararul: Cei a caror minte a invatat sa se roage cu adevarat, acestia se afla in chip propriu inaintea Domnului si graiesc inaintea Lui, ca cei ce graiesc la urechea Imparatului. (Ioan Scararul)

Rugaciunea e relatia directa intre cel ce se roaga si Dumnezeu, ca intre eu si Tu. In ea e data apropierea maxima intre om si Dumnezeu, ca intre doua persoane care se afla in convorbire. Cel ce se roaga Il simte pe Dumnezeu ascultandu-i cererea ca sa-i dea ceea ce Ii cere. Dar Il simte pe Dumnezeu si cerandu-i la randul Lui anumite fapte, anumite atitudini, sau judecandu-l pentru anumite fapte si atitudini necuvenite.

Din acestea si din cele asemenea, poti cunoaste in chip exact deosebirea celor doua stari si neasemanarea ce rezulta din compararea lor, adica deosebirea dintre starea pe care o avem prin primire si cea pe care o avem prin lucrarea noastra. Rodul celei dintai sunt cercetarile si multele si feluritele intelegeri (explicari); lucrarea celei de a doua rugaciunea adevarata. Pe langa aceasta, vedem ca altceva este nepatimirea mintii si altceva rugaciunea adevarata. Cel ce are rugaciunea adevarata, a dobandit, dupa Sfinti, numaidecat si mintea patimasa. Dar cel ce are mintea nepatimasa, nu a putut dobandi numaidecat si rugaciunea adevarata.

Despre inchipuirile si intiparirile mintii, despre semnele amagirii si ale adevarului.

Cand te linistesti si voiesti sa fii singur cu Dumnezeu singur, sa nu primesti niciodata orice ai vedea, fie ca e sensibil, fie ca e inteligibil (cunoscut cu mintea), fie dinauntru, fie din afara, fie ca s-ar da drept chip al lui Hristos, fie al unui inger, fie figura de sfant, fie chip de lumina ce se naluceste in minte, ci ramai neincrezator sa greoi in primirea acestei aratari, chiar daca este buna, inainte de intrebarea celor cercati. Caci aceasta e de cel mai mare folos si lucrul cel mai iubit si mai primit de Dumnezeu.

Ţine-ti mintea pururi necolorata, fara cantitate.

Lucrurile colorate proiecteaza culori in minte, cele cu o forma, isi proiecteaza forma, cele cu calitati (dulci, moi) isi proiecteaza calitatea, cele grele sau usoare, greutatea sau usuratatea lor. Toate definesc mintea in functie de ele, sau o marginesc, ne mai lasandu-i putinta sa sesizeze cu indefinitul ei infinitatea lui Dumnezeu.

Fii cu luare aminte numai la cuvintele rugaciunii si le cerceteaza si le cugeta inauntru miscarii inimii, dupa Scararul care zice:

ˇ Inceputul rugaciunii consta in alungarea gandurilor de momeala inca de la inceputurile lor printr-un singur gand; mijlocul ei in a fi cugetarea numai in cele spuse; iar la sfarsitul ei, rapirea mintii la Domnul. (Ioan Scararul)

ˇ Rugaciunea cea mai inalta a celor desavarsiti este o oarecare rapire a mintii si un oarecare extaz deplin din simtire. In vremea aceasta ''Duhul se roaga cu suspine negraite'' (Romani 8, 26) lui Dumnezeu, care vedea starea inimii desfasurata ca o carte scrisa ce-si arata voia ei prin cuvinte fara sunet. Asa a fost rapit Pavel pana la al treilea cer, nestiind ''de era in trup sau in afara de trup'' (II Corinteni 12, 2). Asa urcand Petru la darul rugaciunii, a primit vederea panzaturii (Fapte 10, 11-16). A doua rugaciune, dupa cea dintai, consta in a spune cuvintele, mintea urmarindu-le cu strapungerea inimii si stiind cui ii inalta cererea. Iar daca rugaciunea e intrerupta si amestecata cu griji trupesti, ea s-a departat de la starea celui ce se roaga. (Nil Ascetul)

Extazul din simtire este iesirea din planul sensibil cunoscut cu simturile. Dar e si o iesire din orice fel de intelesuri. Aceasta este rugaciunea cea mai inalta. Cea de mai jos de ea e insotita de o gandire la intelesul cuvintelor rugaciunii, desigur o gandire plina de emotie, existentiala. Dar e de un grad mai inalt rugaciunea in care sufletul nu se mai gandeste la faptele si la insusirile lui Dumnezeu exprimate prin rugaciune, ci la El insusi.

Ramai deci in acestea si nu primi celelalte, pana ce ajungi la pacea din partea patimilor si pana ce poti sa intrebi, precum s-a spus, pe cei cercati. Acestea si cele asemenea acestora, pe care le-am spus pana acum, sunt semnele amagirii. Dar ia seama care sunt si semnele adevarului. Semnele adevarului si ale bunului si de viata facatorului Duh sunt iubirea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, blandetea, bunatatea, credinta, infranarea si celelalte, dupa cum zice dumnezeiescul Apostol. Mai spune apoi acesta: ''Ca fiii luminii sa umblati, caci roada Duhului este intru toata bunatatea, dreptatea si adevarul'' (Efeseni 5, 8, 9). Dimpotriva, a inselaciunii, e tot ce e contrar.

In ce priveste cararea neinselatoare a mantuirii, multe sunt caile ce duc la viata si multe la moarte. Ai o cale ce duce la viata in pazirea poruncilor lui Hristos, in aceste porunci vei afla toata felurimea virtutilor, indeosebi acestea trei: smerenia, iubirea si mila. Fara de acestea nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 24). Armele de nebiruit impotriva diavolului, pe care Sfanta Treime ni le-a daruit noua sunt acestea trei: smerenia, iubirea si mila, la care nici nu poate macar privi toata tabara dracilor caci nu exista la ei nici urma de smerenie. Acestia din pricina mandriei au fost inchisi in intuneric si li s-a gatit lor focul vesnic. Unde este la acestia umbra de dragoste sau de mila, odata ce au jurat neamului omenesc dusmanie neimpacata si nu inceteaza sa-l razboiasca pururi? Sa ne imbracam, deci, in aceste haine, caci cel ce le poarta pe acestea nu poate fi ranit de vrajmasi.

Toate cele trei virtuti: smerenia, iubirea, mila sunt in fond virtuti de zidire ale comuniunii intre oameni si de unire cu Dumnezeu, sau virtuti unificatoare. Smerenia implica respect pentru altii si lasa loc lor si Celui ce vrea sa-i tina pe toti in unitatea iubirii cu Sine si intre ei. Iubirea e pornire pozitiva de imbratisare a Lui si a celorlalti. Iar mila ridica exterior si interior pe cel cazut la nivelul celui milos. Demonii, prin mandria, ura si neindurarea lor, nu voiesc sa stie decat de ei. Acestia nu recunosc mareata realitate de taina a lui Dumnezeu si a celorlalti. Iar prin aceasta sunt inchisi in intuneric. Traiesc in fantasmagoria ca ei sunt in saracia si realitatea redusa la ei insisi, singurii existenti. Iar posedati de ei, ajung sa considere toata realitatea ca iremediabil destramata, absurda, fantasmagorica. Caci cel ce nu vede taina altora, nu o vede nici pe a sa; totul se goleste in adancime, totul devine fara sens, absurd.

Aceasta franghie intreita, pe care a tesut-o si a impletit-o Sfanta Treime, vedem ca e si una si intreita: e intreita prin uniri, iar de voiesti si prin ipostasuri; dar e una prin putere si lucrare si prin apropierea de Dumnezeu, prin consimtirea cu El si prin familiaritatea cu El. dar despre ele a spus Stapanul: ''Jugul Meu este bland si sarcina Mea usoara'' (Matei 11, 30); iar ucenicul iubit a spus ca ''poruncile Lui nu sunt grele'', si iarasi zice: ''De aceea, sufletul unit cu Dumnezeu prin curatia vietii, prin paza poruncilor si a acestor trei arme, care sunt insusi Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, mila si dragoste.

Cele trei virtuti isi au izvorul in Sfanta Treime, mai bine zis in smerenia, iubirea si mila fata de oameni, care din Sfanta Treime s-au varsat in Hristos-Omul si prin El in toti cei ce se deschid Lui. In Dumnezeu insusi, ca iubire, e implicata virtualitatea coborarii, aratata in coborarea (chenoza) lui Hristos. Cine nu se poate cobori, nu iubeste, acela de fapt nu se inalta (progreseaza). Un Dumnezeu care nu s-ar putea cobori, n-ar mai fi un Dumnezeu personal. Cele trei insusiri sunt atat de minunate ca fac pe omul care le primeste dumnezeu dupa lucrare. Generozitatea lor isi are izvorul in puterea nesfarsita de viata si de iubire a lui Dumnezeu si sunt semnul unirii celui ce le are cu Dumnezeu, ca izvor al lor.

Trecand peste doimea materiala si ridicandu-se peste culmea legii (Romani 13, 10), adica peste iubire, s-a unit cu Treimea de viata incepatoare, intalnind-o in chip nemijlocit si primind prin lumina lumina si bucurandu-se de o bucurie neurmata de altceva si vesnica.

Despre mangaierea dumnezeiasca si cea prefacuta

Cand mintea noastra incepe sa simta mangaierea Sfantului Duh, atunci si satana mangaie sufletul printr-o simtire paruta dulce, in timpul linistirilor de noapte, cand cineva e prins de picoteala unui somn cat de subtire. Daca, insa, mintea se va afla tinand in amintire cu mare caldura numele sfant al Domnului Iisus si se va folosi de acest sfant si slavit nume ca de o arma impotriva inselaciunii, vicleanul amagitor se retrage, dar se pregateste de un razboi intemeiat impotriva sufletului. Prin aceasta mintea, cunoscand intocmai inselaciunea vicleanului, inainteaza si mai mult in experienta deosebirii (discernamantului). Mangaierea cea buna se iveste in starea de veghe a trupului sau si cand e pe cale sa fie prins de somn, daca cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de El cu iubirea sa. Dar cea amagitoare vine cand nevoitorul cade intr-o picoteala subtire, aflandu-se numai pe jumatate in pomenirea lui Dumnezeu.

Este mai bine sa doarma adanc cineva cu pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, decat sa picoteasca in pomenirea intrerupta a Lui. Starea aceasta de cosmar e o stare mai expusa falselor mangaieri ale satanei caci in ea simturile ies de sub controlul mintii si nu si-au oprit cu totul activitatea, ca in somnul adanc.

Cea dintai, ca una ce e de la Dumnezeu, voieste sa atraga in chip vadit sufletele nevoitorilor pentru evlavia lor prin multa revarsare a sufletului spre iubire.

A doua, care obisnuieste sa loveasca sufletul cu vantul inselaciunii, incearca sa fure, prin somnul trupului, experienta simtirii mintii sanatoase, mai ales cand se leneveste in pomenirea lui Dumnezeu. Daca, deci, mintea se va afla, cum am spus, in pomenirea statornica a Domnului Iisus Hristos, alunga adierea aceea de dulceata paruta a vrajmasului si porneste cu bucurie la razbgi impotriva lui, avand ca a doua arma destoinica, pe langa har, cele de lauda ale experientei.

Daca sufletul se aprinde, printr-o miscare neindoielnica si lipsita de naluciri, de dragostea lui Dumnezeu, atragand, oarecum, si trupul in adancul acelei iubiri negraite, fie ca acesta vegheaza, fie ca cuprins de somn, in vreme ce se afla sub lucrarea sfantului har, sufletul necugetand atunci la nimic altceva decat numai la aceea spre care e miscat, trebuie sa stie ca lucrarea e a Sfantului Duh.

Daca trupul vegheaza deplin in timp ce sufletul pomeneste neincetat numele lui Iisus, sau cade in somn adanc, in vreme ce sufletul pomeneste acest nume, sa se stie ca se afla si el sub lucrarea Duhului si e atras si el in adancul iubirii lui Dumnezeu, nefiind tulburat de nici o ispita.

Bucurandu-se sufletul intreg de aceasta dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic, deoarece atunci se veseleste de o bucurie neobosita. Dar daca mintea e atinsa de o indoiala oarecare sau de vreun gand intinat, in vremea cat se afla sub aceasta lucrare, chiar daca se foloseste de sfantul nume spre apararea de rau si nu, mai curand, spre iubirea de Dumnezeu singur, trebuie sa inteleaga ca acea mangaiere cu chip de bucurie este de la amagitorul. Aceasta bucurie este cu totul lipsita de liniste si de randuiala, deoarece vrajmasul voieste sa faca sufletul sa desfraneze. Caci cand vede mintea ca se mandreste cu experienta simtirii ei, atrage sufletul cu unele mangaieri parute bune, pentru ca invaluindu-l cu moleseala aceea si intr-o dulceata mustoasa, sa-a ramana necunoscuta amestecarea vicleana. Din aceasta vom cunoaste Duhul adevarului si duhul inselaciunii (I Ioan 4, 6). Desigur, e cu neputinta sa guste cineva cu simtirea bunatatea dumnezeiasca, sau sa cunoasca in chip simtit ispita si amaraciunea dracilor, daca nu e incredintat ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile viclene se tin in jurul madularelor inimii. Dar, acest lucru, dracii nu voiesc niciodata sa fie crezut de oameni, ca nu cumva mintea stiind aceasta in chip sigur, sa foloseasca impotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. Acum ai despre acestea destule si iti sunt de ajuns ''caci dincolo de Cadix nu se poate trece'', si ''daca ai aflat miere, mananca putin, pentru ca nu cumva, saturandu-te, sa o versi'' (Pilde 25, 16)

Prima conditie pentru experienta harului si a ispitelor demonice este credinta. Cine nu crede, are simtirea cu totul tocita fata de aceste realitati, caci bucuria harului vine din chemarea numelui lui Iisus, bazata pe credinta, si tot din credinta isi da seama ca starile de dezordine sunt in parte in fiinta sa si in parte din lucrarile unor agenti constienti de dincolo de om.

Cel ce voieste sa se linisteasca cum se cuvine trebuie sa fie neaparat bland cu inima.

E vremea acum, fiule, sa afli si aceasta inaintea altora si dupa altele ca, precum cel ce voieste sa invete sa traga bine cu arcul, nu intinde arcul fara semn, asa cel ce voieste sa invete sa se linisteasca, trebuie sa aiba ca semn, sa fie pururi bland cu inima. Caci zice sfantul Isidor: ''Nu ajunge sa te nevoiesti pentru virtute, ci trebuie sa fii cu masura in nevointa. Daca straduindu-ne in lupta pentru virtute, o purtam cu o inima tulburata, aceasta nu e nimic altceva decat a voi sa dobandim mantuirea, dar a nu voi sa facem cele ce ajuta la mantuire''.

ˇ Dar inca inainte Proorocul David a spus: ''Calauzi-va pe cei blanzi la judecata; invata-va pe cei blanzi caile Sale'' (Psalmi 24, 9);

ˇ Iar Sirah zice: ''Celor blanzi li se descopera tainele'' (22, 7);

ˇ In sfarsit Preadulcele Iisus zice: ''Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre'' (Matei 11, 29);

ˇ Spre cine voi cauta, daca nu spre cel bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. (Matei 11, 29);

ˇ Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. (Matei 5, 5), adica inima, care face ca o samanta sa rodeasca har in treizeci, saizeci si o suta (Marcu 4, 20), dupa cum este in ceata incepatorilor, a celor de mijloc sau a celor desavarsiti.

Unul ca acesta nu tulbura si nu se tulbura pentru nimic, decat pentru cuvantul evlaviei!

Dobandirea blandetii si despre cele trei puteri ale sufletului (mania, pofta si cugetarea).

Blandetea o poti dobandi usor, daca iti intorci sufletul de la toate si il misti spre iubire si taci cat mai mult, hranindu-te cu masura si rugandu-te pururi, asa cum s-a spus de catre Sfintii Parinti:

ˇ Franeaza iutimea sufletului cu iubirea, vestejeste pofta lui cu infranarea si inaripeaza cugetarea lui cu rugaciunea; astfel lumina mintii nu se va intuneca niciodata. (Maxim Marturisitorul)

ˇ Franarea iutimii se face prin tacerea la vremea cuvenita; franarea poftei nerationale, prin hrana cu masura; franarea gandurilor fara randuiala, prin rugaciunea intr-un singur gand. (neaflat)

ˇ Trei sunt virtutile care aduc mintii lumina totdeauna: a nu vedea rautatea vreunui om, a rabda netulburat cele ce vin asupra noastra, si a face bine celor ce ne fac rau. Aceste trei virtuti nasc alte trei mai mari decat ele; astfel a nu vedea rautatea vreunui om, naste iubirea; a rabda fara tulburare cele ce vin asupra noastra, naste blandetea; iar a face bine celor ce ne fac rau, ne agoniseste pacea. (Maxim Marturisitorul)

ˇ Trei sunt starile morale mai generale ale monahilor: cea dintai consta in a nu pacatui cu lucrarea, a doua, in a nu lasa sa zaboveasca in suflet gandurile patimase, si a treia, in a privi cu mintea fara patima chipurile femeilor si a celor ce ne supara. (Maxim Marturisitorul)

Daca ti s-a intamplat sa te tulburi, sau sa aluneci intr-o cadere si sa te abati de la ce se cuvine, trebuie sa te impaci repede cu cel ce te-a suparat sau si cu cel suparat pe tine si sa te pocaiesti din suflet si sa plangi si sa versi lacrimi si sa te mustri pe tine insuti. Si asa, sa agonisesti luarea aminte pentru viitor si sa te intaresti cu intelepciune precum invata Domnul Iisus:

ˇ De aduci darul tau la altar si acolo iti aduci aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa acolo darul tau inaintea altarului si mergi de te impaca cu fratele tau si apoi venind adu darul tau. (Matei 5, 23-24)

ˇ Toata amaraciunea, iutimea, mafia si strigarea impreuna cu toata rautatea, sa inceteze intre voi. Faceti-va unii altora buni, induratori, daruindu-va unii altora precum si Dumnezeu in Hristos s-a daruit noua. (Efeseni 4, 31-32)

ˇ Maniati-va si nu pacatuiti; soarele sa nu apuna peste mania voastra. (Efeseni 4, 25)

ˇ Nu va faceti voi insiva dreptate, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu. (Romani 12, 29)

ˇ Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele. (Romani 12, 21)

Despre alunecare si pocainta

ˇ Sa nu ne intristam cand alunecam in greseala, ci cand staruim in ea. Caci alunecarea se intampla uneori chiar si celor desavarsiti, dar staruirea in ea este moarte deplina. Intristarea cu care ne intristam pentru alunecarile noastre ni se socoteste in locul unei lucrari curate din har. Dar cel ce aluneca a doua oara in nadejdea ca se va pocai, se poarta cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia ii vine moartea pe nestiute si nu apuca timpul in care-si pune nadejdea sa implineasca faptele virtutii. (Isaac Sirul)

ˇ Trebuie sa cunoastem in tot ceasul ca in cele douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei, avem nevoie de pocainta, iar intelesul numelui de pocainta acesta este: cerere intinsa in tot ceasul, rugaciune plina de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care sa ne apropie de Dumnezeu; si intristare care sa ne pazeasca in cele viitoare.

ˇ Pocainta s-a dat oamenilor ca har dupa har, caci pocainta este o doua nastere, nastere din Dumnezeu si dupa arvuna primita din credinta primind darul Lui prin pocainta. pocainta este usa milei, ce se deschide celor ce o cauta cu dinadinsul. Prin aceasta usa intram la mila dumnezeiasca si fara aceasta intrare nu vom afla mila.

De-abia prin pocainta ne insusim activ si adanc lucrarea harului, devenim constienti, printr-o simtire dureroasa, de pacatosenia noastra pe care Dumnezeu ne-a iertat-o si ne-o iarta continuu; simtim trebuinta milei Lui fata de noi si venirea ei la noi.

''Pentru ca toti au pacatuit, dupa dumnezeiasca Scriptura, indreptandu-se in dar prin harul Lui'' (Romani 3, 24). Pocainta este harul al doilea si el se naste in inima din credanta si din frica, iar frica este toiagul parintesc, care ne calauzeste pe noi pana ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Si cand vom ajunge acolo, ne lasa si se departeaza, caci raiul este iubirea lui Dumnezeu, in care se afla dulceata tuturor fericirilor. (Isaac Sirul)

ˇ Precum nu e cu putinta a trece marea fara o corabie sau o luntre, asa nu poate strabate cineva spre iubire fara frica. Marea acoperita de aburi sarati, asezata intre noi si raiul gandit cu mintea, o putem trece cu corabia pocaintei, care are ca vaslasi frica. Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc corabia pocaintei, prin care strabate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundam in marea acoperita cu aburi sarati. (Isaac Sirul)

ˇ Pocainta este corabia, frica e carmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne aseaza deci in corabia pocaintei si ne trece peste marea vietii acoperita cu aburi sarati spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, calauzindu-ne spre Cel spre care strabat toti cei ce se ostenesc si sunt impovarati (Matei 11, 28), prin pocainta. Caci cand ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu si drumul nostru s-a sfarsit si am strabatut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatal, Fiul si Sfantul Duh. (Isaac Sirul)

Despre plansul cel dupa Dumnezeu, zice Mantuitorul: ''Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia'' (Matei 5, 4), si despre lacrimi, acelasi cuvios Isaac scrie:

ˇ Lacrimile ce insotesc rugaciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de care s-a invrednicit sufletul in pocainta si ale faptului ca a fost primit si a inceput sa intre prin lacrimi in campul curatiei. Caci de nu se vor departa gandurile de la cele trecatoare si nu se vor arunca de la ele nadejdea in lume si nu se va misca in ele dispretuirea de sine si nu vor incepe sa pregateasca merindea cea buna pentru iesirea sufletului si nu vor incepe sa se miste in suflet gandurile la cele ce sunt acolo, ochii nu vor putea sa lacrimeze. Caci lacrimile izvorasc din cugetarea curata si neimprastiata, din meditarea indelungata, neifcetata si neabatuta, din amintirea oricarui pacat subtire ce s-a ivit in minte si intristeaza inima cu amintirea lui. Din acestea se inmultesc lacrimile si sporesc tot mai mult. (Isaac Sirul)

Lacrimile sunt semnul pocaintei adanci a omului, dar si al mangaierii ce o simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l iarta. In general omul nu poate plange de la sine, decat de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, nenorocirilor, sau a unor imprejurari favorabile, deci din motive de egoism. Dar plansul mangaietor se naste in el din mila sincera a altuia pentru el; cu atat mai mult din mila lui Dumnezeu.

In starea de pocainta prelungita a sufletului se iveste in minte amintirea celor mai subtiri pacate si a gandurilor de pacate, la care altadata nu ne-am gandit. Panza ce se aseaza peste constiinta noastra sumara de fiecare zi si peste trecutul nostru adunat in noi si tinut intr-o stare de inconstienta, devine tot mai transparenta si vedem tot mai clar in aceasta camara toate firele de murdarie ce s-au adunat. Pe langa aceasta, chiar in vremea pocaintei pot aparea in noi ganduri subtiri de pacat: de mandrie, de multumire ca ne pocaim, de tinere la ceva din lume, de slabire a gandului la Dumnezeu. Pocainta este astfel o lupta prin care ne surprindem cele mai mici amanunte impure din noi, puterea cea mai mare de introspectie, pentru ca este sustinuta de emotia fricii de judecata lui Dumnezeu si a iubirii de Dumnezeu.

Iar Scararul zice:

ˇ Precum focul topeste trestia, asa lacrima curata toata pata vazuta si gandita.

ˇ Sa ne straduim pentru lacrimile curate si neviclene, gandind la moartea noastra, caci nu este in acestea inselare sau parere de sine, ci mai degraba curatire si inaintare in iubirea de Dumnezeu si spalare de pacate si nepatimire.

ˇ Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) inainte de curatirea desavarsita; caci nu are credinta vinul trecut de curand din teascuri in butoaie.

ˇ Lacrimile din frica de Dumnezeu, au in ele insesi paza lor de pacat, dar cele ale iubirii inainte de iubirea desavarsita, poate sunt usor de furat din fii, daca focul pomenirii neincetate a lui Dumnezeu nu arde puternic in inima in vremea lucrarii lor. Si e lucru de mirare, cum lacrima cea mai smerita e cea mai sigura la vremea ei.

Lacrimile din frica de Dumnezeu nu sunt atat de vrednice de lauda, ca cele din iubirea fata de El. dar cele din urma pot fi furate mai usor decat cele dintai, pana cand iubirea nu e desavarsita. In acest sens, lacrimile mai putin vrednice de lauda, din frica, sunt mai sigure decat cele vrednice de lauda iubirii. Iubirea e un lucru inalt si de aceea nu poate fi dobandita atat de repede in deplinatatea ei. Sa nu ne socotim de aceea ajunsi la starea de iubire prea repede, ci sa ne socotim mai degraba cat mai mult in starea celor ce au motive de frica din pricina necuratirii depline de pacate.

ˇ Lacrima pentru moarte naste frica; iar cand frica naste lipsa de frica, se arata bucuria. Cand bucuria ajunge necuprinsa, rasare floarea cuvioasei iubiri.

Despre ocararea de sine, zice marele Antonie: ''Aceasta este marea lucrare a omului, sa tina greseala lui asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea din urma'', iar alt sfant parinte, fiind intrebat ce a aflat mai de pret din toate virtutile, a raspuns: ''Sa te ocarasti pe tine insuti in toate''. Acest lucru laudandu-l si cel ce intrebase, a zis: ''Cu adevarat, alta cale afara de asta nu este!''

A tine greseala pe umerii sai in fata lui Dumnezeu, este a o marturisi continuu si a nu inceta niciodata a se pocai pentru ea. E contrar la ceea ce a facut Adam, cautand sa se ascunda si sa puna vina pentru greseala sa pe Eva. De greseala nu scapa omul prin sine, ascunzand-o, ci atragand mila lui Dumnezeu asupra sa, prin marturisirea pacatului. Ascunderea e un viclesug, deci un adaos de pacat. Si ea de fapt nu reuseste sa ascunda pacatul, ci il face si mai transparent prin viclenie.

Dar a zis si avva Pimen: ''Toate virtutile au intrat in lumea aceasta cu suspin; scoate o virtute si fara ea cu greu va sta omul''. Care este aceasta?, l-au intrebat unii, iar el a raspuns: ''Ca omul sa se ocarasca pururi pe sine insusi, caci cel ce se ocaraste pe sine, orice i s-ar intampla, fie paguba, fie necinstire, fie orice necaz, se socoteste de mai inainte vrednic de ea si niciodata nu se tulbura''.

Despre luarea aminte si paza cea inteleapta.

Despre aceasta spune Apostolul: ''Vedeti cum umblati cu grija, nu ca niste neintelepti, ci ca niste intelepti, rascumparand vremea, ca zilele sunt rele''. (Efeseni 5, 16).

Sfantul Isaac scrie: O, intelepciune, cat de minunata esti si cum vezi de mai inainte toate, de departe! Fericit cel ce te-a aflat pe tine. Acela s-a eliberat de nepasarea tineretii. Daca cineva cumpara cu un pret, sau cu o grija mica doctoria de patimi mari, bine face, caci aceasta este adevarata filozofie, ca cineva, si in cele mai mici ce se fac de catre el, sa vegheze pururi. Acela si-aduna siesi odihna mare, si nu adoarme, ca sa nu i se intample prea potrivnic, ci taie pricinile dinainte de vreme. El sufera pentru lucrurile mici o durere mica, inlaturand prin ea pe cea mare si luandu-i inainte. De aceea, zice inteleptul: ''Fa-te veghetor si treaz pentru viata ta, caci somnul cugetarii este o rudenie si un chip al mortii adevarate''.

Acest text scoate in relief insusirea intelepciunii de a fi o asigurare a unui bun viitor si de a avea in felul acesta un caracter profetic. Omul intelept stie viitorul semenului bun si rau, cum nu stie cel neintelept, care se misca spre viitor ca un orb.

''Celui ce e greoi in cele mici ale lui, nu-l crede ca va fi cum se cuvine in cele mari''. (Vasile cel Mare)

Despre ispita si retragerea lui Dumnezeu pentru indreptare.

Ispita e, fie din ingaduinta sau din retragerea lui Dumnezeu pentru indreptarea noastra, fie din parasirea din partea lui Dumnezeu care se intoarce de la cineva. Pentru ce? Ca mintea sa nu se mandreasca pentru binele ce l-a aflat, ci, razboita si certata, sa sporeasca pururi in smerenie. Aceasta este singura prin care nu numai ca-i biruie pe cei ce o razboiesc cu mandrie, ci se si invredniceste de daruri necontenit mai mari, inaintand pe cat e cu putinta firii omenesti, macar ca e legata cu lanturi de nedesfacut si apasata de povara trupului, spre desavarsirea si nepatimirea cea dupa Hristos.

Sfantul Diadoh spune despre aceasta:

ˇ Domnul insusi zice ca satana a cazut ca un fulger din ceruri, ca sa nu priveasca cel cu chip desfigurat la locasurile sfintilor ingeri.

Cel fara chip, cel desfigurat, cel cu chip urat. Nici satana ca creatura nu poate lepada chipul ce i s-a dat de Dumnezeu, dar acest chip e strambat, desfigurat, purtand in el trasaturile vicleniei, sau al multor feluri de pacate. Acest chip desfigurat arata in acelasi timp cum trebuia sa fie cel desfigurat si ce a ajuns prin rautate. E ceva inspaimantator si totodata demn de mila in el. satana a ramas spirit intelegator si inzestrat cu ratiune, dar ce perversa e inteligenta lui si ce sucita-i este ratiunea!

Cum deci, cel ce nu se invredniceste de partasie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locas comun cu Dumnezeu mintea omeneasca? Ei vor zice ca aceasta se intampla prin ingaduirea (retragerea) dumnezeiasca, si mai mult nimic nu vor zice. Dar retragerea pentru indreptare nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci, de multe ori harul numai isi ascunde mintii prezenta lui, ca sa impinga sufletul, prin amaraciunea pricinuita de demoni, sa ceara cu toata frica si cu multa smerenie ajutor de la Dumnezeu, cunoscand treptat-treptat, rautatea dusmanului sau. E la fel cu o mama care-si departeaza putin de la piept pruncul care nu respecta randuielile alaptatului, pentru ca speriat de fetele straine sau amenintatoare ale unor oameni sau animale din jur, sa se intoarca cu multa frica si cu lacrimi la sanul mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de intoarcere la om, preda, oarecum legat demonilor sufletul care nu voieste sa-L aiba pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fiii respingerii (pierzarii, Evrei 10, 39), sa ne fereasca Dumnezeu, ci credem ca suntem prunci adevarati ai harului lui Dumnezeu, alaptati prin mici retrageri si dese mangaieri de la El, pentru ca, prin bunatatea lui Dumnezeu, sa ajungem la barbatul desavarsit, la masura varstei lui Hristos. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Retragerea spre indreptare aduce intristare multa, smerenie si o deznadejde masurata sufletului, ca partea lui iubitoare de slava si de dorinta de a se impune altora sa vina, dupa cuviinta, la smerenie. Ea aduce, deci, indata, inimii frica lui Dumnezeu, lacrimi de marturisire si dorinta de multa tacere.

Acestea sunt roadele pozitive ale retragerii pedagogice, sau ale ascunderii prezentei lui Dumnezeu, fara plecarea din suflet. Unde nu sunt aceste roade, Dumnezeu a parasit sufletul pentru ca acesta s-a intors de la El. mantuirea nu e adusa de un Dumnezeu prezent, dar nelucrator; nu e adusa in chip magic, fara ca El sa-si arate puterea transformatoare asupra omului in faptele si simtirile lui de om nou. Astfel retragerea pedagogica a lui Dumnezeu e numai intr-un anumit sens retragere; in alt sens, Dumnezeu ramane prezent si chiar lucrator, dar lucrarea Lui se arata in altfel de roade: in frica de osanda, in intristarea pentru pacate, in pocainta. Dumnezeu se vede prin ele ca un factor ascuns, dar eficient. Sufletul il simte pe de o parte prezent, pe de alta retras, din nemultumire pentru pacatele lui si conducandu-l prin aceste alte stari si simtiri spre mantuire.

Retragerea pricinuita de intoarcerea lui Dumnezeu de la suflet, ingaduie ca sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de manie si de ingamfare. Trebuie sa avem deci experienta ambelor retrageri ale lui Dumnezeu si sa ne apropiem de El potrivit cu felul fiecareia. In cazul celei dintai suntem datori sa aducem multumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mandria cunostintei noastre cu retragerea spre mangaiere, pentru ca sa ne invete, ca un Parinte bun, deosebirea intre virtute si pacat. In cazul celei de a doua, trebuie sa-I aducem marturisirea neincetata a pacatelor, lacrimi nelipsite si o retragere si mai mare de la cele rele pentru ca, astfel, prin sporirea ostenelilor, sa putem indupleca pe Dumnezeu sa caute, ca mai inainte, la inimile noastre.

Trebuie stiut insa, ca atunci cand incepe lupta intre suflet si satana printr-o ciocnire esentiala, din ingaduinta lui Dumnezeu, spre indreptare, harul se ascunde, cum am spus mai inainte, dar ajuta in chip nestiut sufletul, ca sa arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Sfantul Isaac Sirul zice: Nu e cu putinta omului sa se intelepteasca fara ispitele din ingaduinta (prin ingaduirea lor de catre Dumnezeu) in razboaiele duhovnicesti si sa cunoasca pe Purtatorul lui de grija, sa simta pe Dumnezeu si sa se intareasca in credinta in El in chip ascuns, decat prin puterea experientei pe care a primit-o. Caci, cand harul vede ca a inceput in cugetarea lui putin parerea de sine si a inceput sa gandeasca lucru mare despre el, indata ingaduie sa se intareasca ispitele impotriva lui, pana ce va cunoaste omul slabiciunea sa si va alerga la Dumnezeu, prinzandu-se de El intru smerenie. Prin acestea ajunge omul la masura barbatului desavarsit prin credinta si nadejde in Fiul lui Dumnezeu, si se inalta la iubire. Caci iubirea lui Dumnezeu fata de om se face cunoscuta ca minunata cand se arata in mijlocul imprejurarilor care-i intrerup nadejdea. Atunci ii arata Dumnezeu puterea Lui, in izbavirea ce i-o da omului de la El. Caci niciodata nu cunoaste omul puterea lui Dumnezeu cand se afla in odihna si este in largul sau! Si niciodata nu si-a aratat Dumnezeu lucrarea Lui in chip simtit decat in tara linistii, in pustiu si in locuri lipsite de tulburarea pricinuita de impreuna vietuire cu oamenii. (Isaac Sirul)

Inaintarea la masura varstei duhovnicesti a lui Hristos, nu se face pe un drum neted, intr-o continua seninatate si bucurie, ci prin grele si dramatice lupte.

Numai in situatii in care omul nu mai are nadejde la nimic, in asa zisele ''situatii limita'' cum le spune Karl Jaspers, dar totusi nu renunta cu totul la nadejdea intr-o minune a lui Dumnezeu, daca aceasta minune se produce, Dumnezeu isi arata omului limpede puterea Lui. Astfel o poate confunda cu vreo putere a naturii, destoiniciei omenesti. Cand esti sanatos nu simti atat de usor darul lui Dumnezeu, ca atunci cand, bolnav fiind, recapeti sanatatea dupa ce aproape ca nu mai nadajduiai aceasta.

Marile minuni sau aratari ale puterii mai presus de fire a lui Dumnezeu se arata in locurile unde se linistesc si`astrii. Dar exista si o ''tara'' interioara a linistii, pe care o gasesc unii credinciosi mai ales in clipele ''situatiilor limita'', cand isi pun ultima nadejde in Dumnezeu. Atunci ei s-au despartit spiritual de toti si de toate, caci i-a vazut si le-a vazut fara putere. Atunci nu se mai stiu decat fata in fata cu Dumnezeu, intr-o stare, care, desi e de mare tensiune, e in acelasi timp de mare ''liniste'', caci nimic nu-i mai intereseaza, nimic nu-i mai tulbura. Atunci omul este intreg numai nadejde indreptata spre Dumnezeu si se lasa cu totul in voia Lui. Si chiar daca nu s-ar produce minunea pe care o cere, el se lasa totusi in seama lui Dumnezeu: ''Faca Dumnezeu ce va vrea! Orice va fi, simt ca aceea va fi voia Lui''.

ˇ Despre acestea zice Marele Vasile: Cel ce s-a facut iubitor al lui Dumnezeu isi doreste sa aiba, fie cat de putin, nepatimirea Lui si pofteste sa guste din sfintenia Lui duhovniceasca, din linistea, din netulburarea si blandetea Lui, din bucuria si veselia ce se nasc din acestea, sa se straduiasca sa-si departeze gandurile de la toata patima materiala care-i tulbura sufletul; sa priveasca cu ochii curat, neumbrit, la cele dumnezeiesti si sa se faca locas nesaturat al luminii de acolo. Deprinzandu-si sufletul cu o astfel de stare, se face, pe masura asemanarii dobandite, familiar lui Dumnezeu, iubitor si atotdoritor al Lui si, ca unul ce a purtat o lupta grea si a iesit din amestecarea cu materia, poate vorbi cu Dumnezeu cu o cugetare curata si despartita de orice amestec cu patimile trupesti. (Vasile cel Mare)

ˇ Despre nepatimirea omeneasca, Sfantul Isaac scrie asa: Nepatimirea nu inseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi, caci din multe si felurite virtuti pe cate le-au dobandit unii, aratate si ascunse, au slabit patimile in ei si ele nu mai pot sa se rascoale usor impotriva sufletului.

Vointa e factorul de acceptare a patimilor, factorul care le face personale. Pana nu sunt acceptate de vointa, ele se pot misca in persoana, sau in jurul interior care inconjoara nucleul persoanei, dar nu au devenit ale persoanei. Nu este insa bine ca acestea sa zaboveasca prea mult in persoana, la usa vointei caci usa poate ceda cand este fortata prea mult. Impotriva lor trebuie intarite virtutile, ca niste soldati care ies la respingerea patimilor.

Si cugetarea nu mai are nevoie sa ia aminte la ele, pentru ca tot timpul este plina de intelesurile dumnezeiesti din cercetarea si ocuparea cu cele mai bune moduri de purtare, care se misca in minte prin atentia fata de ele. Dar cand patimile incep sa se miste si sa se tulbure, cugetarea e rapita deodata din vecinatatea lor, bagand de seama ceva ce a aparut in minte; deci patimile raman in ea nelucratoare. (Isaac Sirul)

ˇ Asa a spus Fericitul Marcu: Mintea implinind, prin harul lui Dumnezeu, faptele virtutilor si apropiindu-se de cunostinta, putin mai simte din partea raului si a pornirii nerationale din suflet. Caci cunostinta ei o rapeste la inaltime si o instraineaza de toate cele din lume.

Se descrie un proces foarte fin din minte. Cugetarea ca functie a mintii nu cugeta la patimi pana ce acestea nu se misca cu tulburare in suflet. Cand acestea se tulbura in suflet atentia cugetarii este atrasa de ele sau de chipul ispititor, pe care ele l-au proiectat in minte. Atunci mintea, care se ocupa de mai inainte cu cugetari curate, se scufunda si mai mult in acestea si patimile raman fara putere de inraurire asupra ei, caci cugetarile acelea sunt atat de inalte si de sublime, ca o fac insensibila fata de toate ispitele ce i le ofera patimile.

Astfel, pentru limpezimea, subtirimea, sprinteneala inaltarii si ascutimea mintii si pentru nevointa lor, mintea se curata si mai mult si se dovedeste stravezie pentru lumina, pentru faptul ca trupul lor s-a uscat prin ocuparea cu linistea si cu indelunga petrecere in ea.

Exista o stransa legatura intre transparenta mintii pentru lumina de sus si intre transparenta trupului, dobandita prin infranare, prin lepadarea grosimii si grasimii. Trupul usureaza transparenta duhului nu numai spre cei din afara, ci si spre cele dumnezeiesti. Printr-un trup subtire, sufletul iradiaza usor si spre cei din afara, dar se face deschis si intelesurilor inalte, dumnezeiesti; sau prin transparenta lui se simte mai usor Dumnezeu. Caci grosimea sta grea si opaca peste minte si in relatia ei cu cei din afara si cu Dumnezeu. Ingreuneaza intelegerea si comunicarea in amandoua directiile. De altfel o minte care nu e stravezie pentru cele dumnezeiesti, nu are de comunicat un continut duhovnicesc experiat nici celor de afara.

Pentru aceasta, vederea aflatoare in ei pune stapanire usor si repede pe fiecare si-i calauzeste spre lucruri minunate legate de ea si prin aceasta, mult se vor imbogati in vederile lor si cugetarea lor niciodata nu va fi lipsita de continutul cunoasterii; si nu vor fi niciodata in afara de acelea pe care roada Duhului le sadeste in ei. Iar prin obisnuinta de multi ani se vor sterge din inima lor amintirile care misca patimile in sufletul lor si taria stapanirii diavolului. Caci atunci cand sufletul nu se targuieste cu patimile si nu se insoteste cu gandurile ce pornesc din ele, pentru ca este stapanit neincetat de alta preocupare, taria unghiilor patimilor nu se poate prinde de simtirea lui in cei duhovnicesti. (Marcu Ascetul)

ˇ Iar Sfantul Diadoh zice: Nepatimirea este a nu fi razboiti de demoni, caci pentru aceasta ar trebui, dupa Apostol, sa iesim din lume, ci, fiind razboiti de ei, sa ramanem nebiruiti. Caci razboinicii purtatori de platose, desi sunt tinta sagetilor vrajmasilor si aud zgomotul sagetilor primite, ba si vad aproape toate sagetile trimise impotriva lor, nu sunt raniti, datorita tariei vesmintelor ostasesti; caci, fiind aparati de platose, cu toate ca sunt loviti, raman teferi. Iar noi, prin toata armatura luminii si prin coiful mantuirii, inarmati cu toate virtutile, infrangem cetele intunecate ale demonilor (Efeseni 6, 11, 17). Caci curatia vine nu numai din nesavarsirea celor rele, ci si din biruirea deplina a celor rele prin implinirea celor bune. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Iar Sfantul Maxim cunoaste o impatrita nepatimire, zicand:

1. Prima nepatimire numesc miscarea spre un pacat al trupului, neimplinita cu lucrarea;

2. Respingerea desavarsita a gandurilor patimase din suflet prin care se vestejeste miscarea patimilor din prima nepatimire;

3. desavarsita nemiscare a poftei spre patimi, datorita careia se produce si a doua nepatimire ce consta in curatia gandurilor;

4. desavarsita lepadare a tuturor inchipuirilor sensibile din cugetare, din care ia nastere a treia, prin faptul ca nu are inchipuirile celor sensibile ca principii care sa produca in ea chipurile patimilor.

ˇ Nepatimirea este starea pasnica a sufletului datorita careia e greu de miscat spre pacat. (Maxim Marturisitorul)

Nepatimirea desavarsita, sau a patra, este lipsa chipurilor sensibile din cugetare. Lipsind acestea, pofta de care se elibereaza nepatimirea a treia, nu are putinta sa dea chipuri, lipsesc si gandurile patimase din a doua nepatimire. Lipsind aceste ganduri nu se infaptuieste nici pacatul cu fapta, ceea ce constituie prima nepatimire. In definitiv si nepatimirea se reduce, in cea mai ultima esenta a ei, la golirea mintii de chipurile sensibile, ca si cunoasterea cea mai inalta, directa a lui Dumnezeu Cel lipsit de margini. astfel nepatimirea si cunoasterea cea mai inalta, directa a lui Dumnezeu coincid. Dar exista si o nepatimire care priveste la lucruri, la oameni si la chipurile lor fara pofta, fara patima. Dar ea e mai fragila, mai nesigura, ea e nepatimirea a treia, deci a doua dupa cea mai inalta. De aici urmeaza si contrariul: patimile incep de la simturi, ca sa urce prin chipuri pana la minte, de unde coboara la fapte prin trup ca patimi formate.

Inclinarea spre patima, placerea patimii, primirea ei si nepatimirea.

ˇ Spune Sfantul Ilie Edicul: Inclinarea spre patima e materia rea a trupului; placerea de patima e materia rea a sufletului; primirea patimii este materia rea a mintii. Organul celei dintai e pipaitul; organul celeilalte sunt celelalte simturi; iar a celei din urma, dispozitia contrara. (Ilie Edicul)

Trupul inclina spre patima; aceasta e un continut al miscarii lui. Inclinarea aceasta il mana spre pipaitul celor dorite. Sufletul are placere de patima; aceasta e continutul miscarilor lui pana ce nu e liber de patimi. Pornirea spre patima a luat prin suflet un caracter mai constient . sufletul tinde spre implinirea placerii patimase prin alte simturi mai constiente (vaz, auz etc.). Mintea e cea care se hotaraste sa accepte patima, si o face aceasta cu o anumita libertate. Organul prin care lucreaza ea este o dispozitie contrara binelui sau lui Dumnezeu. Sunt descrise aici trei faze in dezvoltarea patimilor.

ˇ Cel ce are placerea de patima este aproape de cel ce inclina spre patima; iar cel ce primeste patima e aproape de cel ce are placere de patima. Dar e departe de amandoi cel nepatimitor (despatimit, nepatimas). (Ilie Edicul)

ˇ Impatimit este cel ce are pornirea spre pacat mai tare ca ratiunea, chiar daca nu pacatuieste deocamdata. Placerea de patima o are cel ce are lucrarea pacatului mai slaba decat ratiunea, chiar daca o sufera in afara. Primitor de patima este cel care e mai mult liber decat rob al mijloacelor (pacatului), iar nepatimas e cel ce nu primeste nimic din felurimea acestora. (Ilie Edicul)

ˇ Inclinarea spre patima se inlatura din suflet prin post si rugaciune; placerea de patima, prin priveghere si tacere; primirea patimii se inlatura prin linistire si luare aminte. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu. (Ilie Edicul)

Impatimirea trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului; infranarea si rugaciunea, ca act de vointa exercitat asupra trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului si ca act de chemare a lui Dumnezeu, care opreste si trupul de la fapte patimase; placerea de patimi, prin priveghere si tacere, ca acte de vointa exercitate asupra sufletului; primirea patimii, prin linistire si luare aminte, ca acte de vointa exercitate asupra cugetarii. Nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu, care da mintii un continut fara chip si o tine atarnata de frumusetea Lui si de intelesul Lui nesfarsit.

Despre credinta, nadejde si dragoste

Inceputul, mijlocul si sfarsitul, iar, de voiesti sa spui, si daruitoarele si calauzitoarele tuturor bunatatilor (virtutilor) sunt credinta, nadejdea si dragostea, aceasta intreita franghie tesuta de Dumnezeu; si mai mult decat toata dragostea, pentru ca ''Dumnezeu este iubire'' (I Ioan 4, 8). De aceea, nu e drept sa nu implinim lipsa lucrarii de fata si prin aceasta. Mai bine zis, dupa Sfantul Isaac Sirul, ''desavarsirea multor roade ale Duhului o primeste cineva atunci cand se invredniceste de iubirea desavarsita''.

Desavarsirea consta in iubire: ea e cea mai inalta dintre virtuti, si intrucat la a se ajunge de obicei trecand prin toate virtutile, ea e si o culminare a fiecarei virtuti, dar in armonie cu toate celelalte. Nu poate avea cineva iubire desavarsita, daca e lacom, ingamfat, lenes, fara rabdare si fara smerenie. Toate virtutile duse la culme in sinteza, inseamna iubire, sau sunt insufletite de iubire.

ˇ Scrie Sfantul Ioan Scararul: Dupa cele spuse inainte, raman acestea trei: legatura care strange si tine toate - credinta, nadejdea si dragostea (I Corinteni 13, 13), caci ''Dumnezeu e iubire'' (I Ioan 4, 8). De aceea, eu vad pe prima ca raza, pe a doua ca lumina, iar pe a treia ca cerc. Dar toate sunt o unica lumina si stralucire. Caci cea dintai toate le poate face si zidi; a doua imbratiseaza mila lui Dumnezeu si nu ne face de rusine, iar cea de-a treia niciodata nu cade, nici nu inceteaza de a vedea (contempla), nici nu lasa pe cel hranit de ea sa se linisteasca de nebunia ei. (Ioan Scararul)

Prin credinta putem toate; ea este tarie in lucrare. Prin nadejde imbratisam cu vederea mila nesfarsita a lui Dumnezeu, cu toate puterile ei; nadejdea niciodata nu ne face de rusine in fata altora, pentru ca am avut-o; caci chiar daca nu ni se implineste ceva din ce am nadajduit, se implineste altceva; daca nu ni s-a implinit azi, nadajduim ca ni se va implini maine si pana la urma ni se implinesc toate in viata vesnica; atunci vom vedea cu siguranta ca n-am ramas de rusine.

Iubirea nu se ispraveste niciodata de a se adanci privind in taina indefinita a semenului pe care-l iubeste, sau in taina infinita a lui Dumnezeu. Cel ce iubeste pe cineva, uitand de toate si trecand peste toate, pare ''nebun'' celorlalti. Dar el a gasit in acela comoara de pret nesfarsit, pe care ceilalti nu o vad. Au fost si sunt atatia ''nebuni'' pentru Hristos in stare sa jertfeasca toate pentru El, pana si viata pamanteasca, din siguranta ca o vor dobandi pe planul vesniciei. Cel iubit e mai de pret decat insasi sinea proprie.

ˇ Cuvantul despre iubire este cunoscut ingerilor; si lor, pe temeiul lucrarii iluminarii, Dumnezeu le este iubire. Dar cel ce voieste sa defineasca acest cuvant, e ca un orb care numara nisipul marii. Iubirea, dupa calitate, este asemanarea cu Dumnezeu, pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrare, este o betie a sufletului, iar dupa insusire este izvorul credintei, adancul fara fund al indelungii rabdari, marea smereniei.

Precum iubirea poate fi socotita ''nebunie'', asa poate fi socotita si ''betie''. Prin betie se pune in relief mai mult entuziasmul ei. Ea vede pe cel iubit atat de frumos, ca toate celelalte sunt nimic fata de acela. E asa cum vede cel beat realitatea, altfel decat ceilalti. Dar ea e ''betie treaza'' (Grigorie de Nisa), pentru ca cel ce iubeste e singurul care vede pe cel iubit asa cum este de fapt si il poate face sa fie asa.

Iubirea este, in chip principal, lepadarea a toata gandirea potrivnica, daca ''iubirea nu socoteste raul''. Iubirea, nepatimirea si infierea se deosebesc numai dupa numiri: precum lumina, focul si flacara sunt adunate intr-o singura lucrare, asa gandeste si despre acestea. (Ioan Scararul)

ˇ Iar Sfantul Diadoh spune: Socoteste frate ca fiecarei vederi duhovnicesti ii premerge credinta, nadejdea si dragostea, dar mai mult dragostea. Cele dintai invata sa se dispretuiasca toate bunurile vazute, dar iubirea uneste sufletul insusi cu virtutile lui Dumnezeu, adulmecand printr-o simtire a mintii pe nevazutul Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Alta este dragostea naturala a sufletului si alta cea care se adauga ei de la Sfantul Duh. Cea dintai se misca din vointa noastra, cea de-a doua aprinde atat de mult sufletul spre dragostea lui Dumnezeu, incat toate partile sufletului nostru se lipesc de negraita bunatate a dorului de Dumnezeu, intr-o nesfarsita simplitate a simtirii.

Numai simplitatea este nesfarsita, pentru ca cuprinde in ea totul, in mod concentrat. ''Simplitatea simtirii'' e cea mai intensa simtire, pentru ca nu se imparte in simtiri diferentiate si micsorate. Toate partile sufletului sunt strabatute de o singura simtire, dar de tarie nesfarsita, a dorului dupa frumusetea lui Dumnezeu. Simplitatea e concentrarea intr-o unitate a tuturor puterilor si simturilor sufletului, care au, prin Dumnezeu, o adancime si o bogatie nesfarsita.

Mintea ajunsa atunci ca una care a zamislit din lumina duhovniceasca a harului, s-a facut izvor de iubire si de bucurie. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Sfantul Isaac spune la randul lui: Iubirea ce se iveste din niscai lucruri e ca o candela mica, hranita de untdelemn si astfel e si lumina ei; sau ca un parau care se hraneste din ploaie si a carui curgere se opreste cand continutul care-l sustine lipseste. Dar iubirea care are drept pricina pe Dumnezeu, este ca un izvor a carui curgere niciodata nu se intrerupe, caci Dumnezeu singur este izvorul ei si continutul ei nesecat. (Isaac Sirul)

ˇ Intrebare: Cand se ajunge la desavarsirea multelor roade ale Duhului? Raspuns: Cand se invredniceste cineva de desavarsita iubire a lui Dumnezeu. Intrebare: De unde cunoaste cineva ca a ajuns la aceasta? Raspuns: Cand se misca pomenirea lui Dumnezeu in cugetarea lui, indata inima lui se misca in iubirea Lui si din ochii lui pornesc lacrimi de imbelsugare. Caci iubirea are obiceiul sa izvorasca lacrimi cand isi aminteste de cei iubiti. Astfel fiind, niciodata nu inceteaza din lacrimi, pentru ca nu-i lipseste niciodata continutul care sa-l aduca pe el la pomenirea lui Dumnezeu. Asa incat si in somnul lui se afla in convorbire cu Dumnezeu, acesta fiind un obicei al iubirii si aceasta este desavarsirea oamenilor in aceasta viata a lor. (Isaac Sirul)

Desavarsirea omului consta astfel in iubirea fata de Dumnezeu. Iubirea este a inimii si ea se arata in lacrimi, cand este o simtire puternica, nu o convingere teoretica. Dar inima se aprinde de iubire si se topeste in lacrimi, cand in cugetare se misca pomenirea lui Dumnezeu. Deci inima nu lucreaza fara cugetare. Se intelege ca numele lui Dumnezeu pomenit mereu in cugetare induioseaza inima la iubire pana la lacrimi, deci nici cugetarea la Dumnezeu nu-i o cugetare pur teoretica. Din toate rezulta ca Dumnezeu cel pomenit neincetat, e pomenit astfel pentru ca e iubit ca Persoana iubitoare, caci o persoana trezeste in alta iubirea prin iubirea sa.

ˇ Iubirea lui Dumnezeu este calauza prin fire si cand vine in cineva fara masura, face acel suflet sa iasa din sine (extatic). De aceea, inima celui ce o simte pe ea nu poate sa o incapa si sa ramana cum este, ci, dupa masura calitatii si a iubirii venite in el, vede in el o schimbare neobisnuita. Si semnele ei simtite sunt acestea: fata celui ce o are se face ca focul si-i plina de bucurie, trupul i se incalzeste, frica si sfiala se departeaza de la el si se face ca un iesit din sine (extatic). Puterea care aduna mintea lui pleaca de la el, facandu-se ca un iesit din minte, moartea ce mai infricosatoare o socoteste bucurie si niciodata vederea mintii lui nu patimeste vreo intrerupere din intelegerea celor ceresti; celui absent ii vorbeste ca fiind de fata, nefiind vazut de cineva.

Tainica legatura dintre suflet si trup se arata si in caldura ce cuprinde trupul celui cucerit de o mare iubire. El este ca un iesit din sine, ca unul ce a uitat de sine; toata atentia lui e plecata la cel iubit. E ca un iesit din minti, dar nu in sens rau, ca sa calce bunele randuieli ale societatii, ci in sensul bun, fiind in stare sa renunte la tot ce cauta omul ''cuminte'' in sensul egoist al cuvantului. E in stare sa-si dea viata pentru Cel iubit. ''Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine'' (Galateni 3, 20). El traieste pentru un alt eu, nu pentru eul sau. Daca in omul ''natural'' eul ca subiect este identic cu obiectul grijii sale, in omul umplut de iubirea de sus ''eul'' ca subiect ramane, dar eul ca obiect al iubirii sale este altul, este cel iubit de eul lui Hristos. In acelasi timp se mentine ca eu iubitor; in el nu e o reduplicare egoista, ci o doime reala: eu ca subiect si tu ca cel pentru care sunt eu. Aceasta e ''iesirea din sine'', iesirea din mintea pentru sine, ridicarea la mintea pentru altul. Cel ce iubeste nu mai are frica sa renunte la sine si nici rusine sa se comporte in felul acesta, socotit de altii nebunie. Dar in faptul ca eul ca subiect ramane, se arata totusi ca iubirea cea mai totala nu inseamna confundare cu altul in impersonal, ci unitate bipersonala. Tu ai devenit dominant insa in mine prin voia propriului eu, instalandu-te in interiorul propriului eu cu un rol major, dar marind urias puterile eului meu care te-a primit.

Cunoasterea si vederea lui naturala a disparut si nu simte in chip sensibil miscarea sa, care se misca intre lucruri; chiar daca face ceva, nu simte ceea ce face, ca unul ce are mintea ocupata cu vederea unor lucruri care nu sunt de fata. Si cugetarea lui se ocupa pururi cu Celalalt.

Cunoasterea si vederea celor din jur, miscarea lui intre ele se savarseste fara sa fie constient de ele, atentia Lui fiind atintita cu totul la cel iubit, dar nevazut pentru vederea naturala.

De aceasta betie duhovniceasca au fost plini odinioara Apostolii si mucenicii: cei dintai au strabatut stapaniti de ea toata lumea, ostenind si fiind batjocoriti (I Timotei 4, 10); cei din urma, suportand taierea madularelor, si-au varsat sangele lor ca apa; si suferind chinurile cele mai cumplite, nu s-au descurajat, ci le-au rabdat cu barbatie. Si, fiind intelepti, au fost socotiti ca niste lipsiti de minte (II Corinteni 11, 38). Altii au ratacit prin pustie, prin munti, pesteri si prin vagaunile pamantului (Evrei 11, 38), fara asezare, ei care erau cei mai asezati. La aceasta nebunie invredniceste-ne si pe noi Doamne, sa ajungem!

Despre Sfanta Impartasanie

Nimic nu ajuta si nu contribuie asa de mult la curatirea sufletului, la luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea amandurora spre o stare mai dumnezeiasca si la nemurire, ba si la biruirea patimilor si a demonilor, sau, mai presus de fire, ca impartasirea si cuminecarea continua, cu inima si simtire curata, pe cat este cu putinta omului, cu preacuratele, nemuritoarele si de viata facatoarele Taine, cu insusi cinstitul Trup si Sange al Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus. Adeverim aceasta din cuvintele Vietii insesi si ale insusi Adevarului care zice: ''Eu sunt painea vietii''; ''Aceasta este painea care se pogoara din cer, ca cel ce mananca din ea sa nu moara. Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer. De va manca cineva din painea aceasta, viu va fi in veac. Si painea care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu il voi da pentru viata lumii''. Si: ''De nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata intru voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica'', ''caci trupul Meu este mancare adevarata si sangele Meu este bautura adevarata. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, ramane intru Mine si Eu intru el. precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu sunt viu prin Tatal; si cel ce Ma mananca pe Mine, acela va fi viu prin Mine. Aceasta este painea care s-a coborat din cer si cel ce mananca painea aceasta a Mea, viu va fi in veac'' (Ioan 6, 53-58).

Purtatorul de Hristos, Pavel, zice acestea: ''Fratilor, eu am primit de la Domnul, ceea ce v-am predat si voua, ca Domnul Iisus in noaptea in care a fost vandut, a luat painea si binecuvantand-o, a frant-o spunand: ''Luati, mancati, acesta este trupul Meu care pentru voi se frange; aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea. Caci de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului si sangelui Domnului. Pentru aceea, intre voi multi sunt neputinciosi si bolnavi, dintre care multi mor. Caci daca ne-am cerceta pe noi, nu am fi judecati, iar fiind judecati de Domnul, suntem indreptati, ca sa nu fim osanditi laolalta cu lumea'' (I Corinteni 11, 23-33)

ˇ Sfantul Ioan Gura de Aur: De trebuinta este sa invatam care este minunea Tainelor, pentru ce s-au dat si care este folosul lor. ''Suntem un trup si madulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos si din oasele Lui'' (Romani 12, 5; Efeseni 5, 30). Iar cei care au aflat aceasta, sa urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta sa nu se infaptuiasca numai prin iubire, ci si cu lucrul insusi, sa ne unim prin mancare cu acel trup pe care ni l-a daruit, voind sa ne arate dorul ce-l are catre noi.

Nu numai prin iubire ca simtire se sustine comuniunea in biserica, oricat ar accentua unii aceasta, ci si printr-o putere obiectiva, ontologica, dumnezeiasca, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta ne prinde chiar si trupurile in aceasta unire.

Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi si ne-a dat trupul Sau noua, ca sa ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tarie, fiind dat de inteles si de Iov, vorbind despre casnicii lui, care-l iubeau in chip covarsitor, incat ziceau: ''Cine ne va da putinta sa ne saturam de carnea lui?'' (Iov 31, 31). De aceea, si Hristos a facut acest lucru, ridicandu-ne la o prietenie si mai mare si aratandu-ne dorul Lui catre noi, caci nu se da pe Sine celor ce-L doresc, numai ca sa-L vada, ci si ca sa-L atinga, sa-L manance, sa se sadeasca in trupul Lui si sa se uneasca cu El si sa-si sature intregul dor. (Ioan Gura de Aur)

Cei ce se impartasesc de preasfantul Trup si de cinstitul Sange, stau intre Ingeri, Arhangheli, intre Puterile de sus si sunt imbracati in insusi vesmantul imparatesc al lui Hristos, avand arme duhovnicesti. Ba cu acestea inca nu am spus nimic, caci L-au imbracat cu Imparatul insusi. Pe cat este insa de mare, de infricosatoare si de minunata Taina, tot pe atata trebuie sa te apropii cu curatie, daca vrei sa te apropii de mantuire. Caci daca te apropii cu constiinta apasata, te apropii de osanda si pedeapsa, fiindca ''cel ce mananca si bea cu nevrednicie Trupul si Sangele Domnului, judecata siesi mananca si bea'' (I Corinteni 11, 27). Daca cei ce-si pateaza porfira imparateasca sunt pedepsiti la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce primesc Trupul cu cuget necurat sa sufere aceeasi pedeapsa cu cei ce L-au rupt prin piroane. Ia aminte ce infricosatoare pedeapsa a aratat Pavel zicand: ''Cel ce calca legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau trei martori, socotiti cu cat se va invrednici de o pedeapsa mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu si a socotit un lucru de rand Sangele Noului Legamant, prin care acesta a fost sfintit?'' (Evrei 10, 29). (Ioan Gura de Aur)

ˇ Cati deci, ne impartasim de trupul acesta, cati gustam din sange, se intelege ca gustam din Acela ce sade sus, care e inchinat de Ingeri, de Cel apropiat de puterea fara margini. O, cate drumuri duc spre mantuirea noastra! Ne-a facut pe noi trupul Sau, ne-a dat noua trupul Sau, si nimic din toate acestea nu ne departeaza de rele! O, ce nepasare, o, ce nesimtire! (Ioan Gura de Aur)

ˇ Un preot minunat mi-a istorisit ca a fost invrednicit sa vada si sa auda acestea: ca pe cei ce vor pleca de aici impartasiti cu Taine cu constiinta curata fiind, cand vor muri, Ingerii ii vor duce de aici in suita, pentru Cel cu care s-au impartasit. (Ioan Gura de Aur)

ˇ Dumnezeiescul Damaschin zice: Deoarece suntem indoiti si compusi, trebuie ca si nasterea noastra sa fie indoita; la fel si haina indoita. Nasterea ni s-a dat prin apa si prin Duh, iar mancarea este insasi painea vietii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorat din cer. Precum la Botez, deoarece oamenii obisnuiesc sa se spele cu apa si sa se unga cu untdelemn, a unit cu untdelemnul si cu apa harului Duhului si l-a facut pe el baia nasterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul sa mancam paine si sa bem apa si vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa si le-a facut pe ele Trupul si Sangele Sau, ca prin cele obisnuite si dupa fire, sa ajungem in cele mai presus de fire. Trupul Lui este cu adevarat unit cu dumnezeirea, prin trup intelegand pe cel din Sfanta Fecioara, nu un trup coborat din ceruri, iar painea si vinul se prefac in insusi Trupul si insusi sangele lui Dumnezeu. Dar, de cauti sa afli modul cum se face aceasta, iti ajunge sa auzi ca aceasta se face prin Duhul Sfant, tot asa cum Cuvantul a dat fiinta trupului Sau in Sine din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu prin Duhul Sfant; mai mult nimic nu cunoastem, decat ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat, lucrator si atotputernic, iar modul de nepatruns. (Ioan Damaschin)

ˇ Celor ce se impartasesc cu vrednicie, aceasta se face spre iertarea pacatelor, spre viata vesnica si spre pazirea sufletului si a trupului; iar celor ce se impartasesc cu obraznicie, spre osanda si pedeapsa, ca si moartea Domnului. (Ioan Damaschin)

ˇ Painea si vinul nu sunt chip al Trupului si al Sangelui lui Hristos, in nici un caz, ci insusi Trupul lui Hristos Cel indumnezeit si insusi Sangele Lui. Caci ''Trupul Meu este adevarata mancare si Sangele Meu este adevarata bautura'' (Ioan 6, 55). Acesta este Trupul si Sangele lui Hristos, care intra in alcatuirea (constitutia) sufletului si trupului nostru, netopindu-se, nestricandu-se, netrecand in ceea ce dam afara, ci ramanand in fiinta noastra, ca pricina a pastrarii noastre, ca mijloc de curatire a toata intinaciunea.

Trupul lui Hristos, pe care-L primim in Sfanta Impartasanie nu e alt trup decat cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfanta Fecioara, dar indumnezeit prin Inviere si Inaltare, ca sa fie in noi aluat spre indumnezeire, inviere si inaltare. De aceea e si trup pneumatizat, nevazut, coplesit de Duhul Sfant, desi trup real, ca sa fie si in noi izvorul Duhului deplin si sa ne pneumatizeze si pe noi tot mai mult, pentru a birui treptat legile firii, atarnarea spre cele de jos, procesul de stricaciune si de moarte definitiva. Caci trupul lui Hristos nu mai e supus procesului de descompunere, datorita Duhul Sfant care se afla in el. de aceea in Sfinti osemintele raman nedescompuse si de aceea vom invia si noi, caci Hristos cel inviat ramane cu Duhul Sau in sufletul nostru, cu puterea Lui de nestricaciune care-i va da acestuia puterea sa-si invie trupul. ortodoxia a pastrat intelesul mantuirii ca efect intins asupra trupului si a cosmosului, afirmand ca mantuirea deplina este eliberarea trupului de stricaciune si de moarte prin inviere, datorita umplerii lui de Duhul Sfant. Toata imnografia Bisericii vorbeste despre aceasta, caci asa cum sufletul este in trupul nostru, asa e, in oarecare fel, si trupul nostru, prin radacinile rationalitatii si sensibilitatii lui, in sufletul nostru. Dar atunci cu atat mai mult si Hristos cel inviat, adica cu trupul nesfarsit subtiat si induhovnicit, e in oarecare fel in sufletul nostru chiar dupa moartea noastra, daca l-am primit des in noi in cursul vietii pamantesti si am trait in El prin vointa, prin gandirea si prin faptele noastre, care au lucrat la induhovnicirea trupului nostru. Prin mancarea trupului lui Hristos, pneumatizat si subtiat, am hranit chiar sufletul nostru, intarind prin induhovnicire radacinile rationale si sensibile ale trupului nostru in El. prin mancare am asimilat in oarecare fel trupul lui Hristos Insusi sufletului nostru, sau viceversa. Despartirea intre suflet si trup nu e atat de totala, cum ne inchipuim; cu atat mai mult e valabil aceasta cand sufletul si trupul nostru sunt in Hristos, in care osmoza intre suflet si trup si deci si intre dumnezeire si compusul uman a atins treapta culminanta.

Chiar daca aurul s-a patat, il curata prin arderea judecatii, ca sa nu fim osanditi in veacul viitor impreuna cu lumea (I Corinteni 11, 52).

Trupul pneumatizat, inviat, si deci curat al Domnului, asimilat in sufletul si in trupul nostru, le duce pe acestea spre curatie, de multe ori prin patimirea crucii, pe care ne-o intipareste si noua din Sine, actualizand-o in noi. De aceea trupul lui Hristos lucreaza in noi si printr-o judecata, adica prin incercari, pentru ca suportandu-le cu puterea cu care a suportat Hristos crucea Sa, sa ne curatim si sa nu fim osanditi la sfarsit impreuna cu lumea, adica cu cei ce nu vor fi gasiti la judecata din urma curatiti. Numai in masura in care ne curatam astfel, ne unim intim cu Hristos intr-un trup, deveniti curati ca si El.

Curatindu-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos si cu Duhul Lui si ne facem Trupul lui Hristos. Aceasta este painea, care e parga painii ceresti, a painii spre fiinta, caci painea spre fiinta arata fie pe cea viitoare (a veacului viitor), fie pe cea primita spre pastrarea fiintei noastre.

Trupul inviat al lui Hristos este painea care va hrani cu puterea sa netrecatoare sufletul nostru si in el radacinile rationale si sensibile ale trupului nostru, ducandu-l spre inviere. Hristos este ipostasul, sau temelia ultima si vie a ipostasurilor noastre, care cred in El.

Trupul Domnului este Duh de viata facator, pentru ca s-a zamislit din Duhul de viata facator, ''caci ceea ce se naste din Duh, Duh este'' (Ioan 3, 6). Aceasta o spun, nu ca sa desfiintez firea trupului, ci voind sa arat ca e de viata facator si dumnezeiesc.

Trupul lui Hristos este atat de pneumatizat, atat de coplesit si de subtiat prin Duhul, de iradiant al Duhului prin toti porii Lui, ca se poate numi de viata facator. El este aceasta inca prin faptul cu totul deosebit ca e zamislit prin Duhul Sfant, a carui putere s-a unit cu cea a Fecioarei Maria. Duhul Sfant a intarit puterea de zamislire si de alcatuire a unui nou om, a Fecioarei Maica atat de mult, ca el n-a mai avut nevoie de samanta barbateasca. Trupul lui Hristos poarta astfel in el de la inceput puterea constitutiva a Duhul Sfant. De aceea e de viata facator.

Acestea se numesc chipuri (antitipuri) ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevarat Trupul si Sangele lui Hristos, ci ca acum ne impartasim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai intelegator prin vedere. (Ioan Damaschin)

ˇ Dumnezeiescul Macarie zice: Precum vinul se amesteca in toate madularele celui ce bea si se preface in el si el in vin, asa cel ce bea Sangele lui Hristos, se adapa cu Duhul dumnezeiesc si acesta se amesteca in suflet in chip desavarsit, si sufletul in el. Astfel sfintit, sufletul se face vrednic de Domnul, caci ''toti ne-am adapat din acelasi Duh'' (I Corinteni 12, 13). Iar prin Euharistia painii, cei ce se impartasesc cu vrednicie, se invrednicesc sa se faca partasi de Duhul Sfant si asa sufletele vrednice pot sa vietuiasca in veci.

Ceea ce primim prin Sfanta Impartasanie in mod deosebit este Duhul dumnezeiesc, ca Dumnezeu Cel ce intareste sufletul omului in biruirea proceselor nelibere ale naturii si unifica faptura cu Dumnezeu. Il primim in primul rand in suflet si din suflet trece in trup, caci in suflet sunt radacinile rationale si sensibile ale trupului. sufletul nostru devine pneumatic, se intareste in ceea ce are superior naturii si poate pneumatiza si trupul, sau radacinile lui aflate in suflet.. sufletul dobandeste astfel o putere neasemanat mai mare de induhovnicire, de subtiere a trupului. unirea intre suflet si trup devine tot mai mare, mai adanca, in trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc L-a pneumatizat, L-a subtiat, L-a indumnezeit, L-a transfigurat deplin. Daca, dupa Maxim Marturisitorul, in Sfinti dualitatea este depasita (dualitatea functionala, nu cea de substanta), cu atat mai mult in Hristos. Si prin impartasirea de El se incepe depasirea ei si in cei ce se impartasesc des si cu constiinta curata. Prin aceasta sufletul, adus in unirea cu Dumnezeu, va putea trai in veci, si va da in alta parte si trupului tarie sa copleseasca procesele naturale inca in lumea asta fiind, iar prin intarirea radacinilor lui rationale si sensibile in suflet, va putea ca sufletul sa invie trupul la o viata nesupusa descompunerii, la sfarsitul lumii.

Precum viata trupului nu este de la trup, ci din afara de el, adica din pamant, asa si sufletul a fost invrednicit de Dumnezeu sa aiba mancare, bautura, vesmant, care sunt viata adevarata a sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adica prin Duhul Sau.

Aceasta inseamna ca sufletul celui ce se impartaseste cu trupul Domnului, se impartaseste prin trup propriu-zis cu dumnezeirea Lui. Dar pe de alta parte, trupul lui Hristos e atat de intim strabatut de Duhul Sfant, sau de dumnezeirea lui Hristos, ca nu se poate spune ca numai el hraneste trupul omenesc. De altfel Duhul Sfant ca foc personal al iubirii treimice face din trupul Domnului un complex organic de energii prin care se manifesta aceasta caldura a iubirii, incat prin aceasta el insusi a devenit numai foc al iubirii. Apoi in cazul ca trupul Domnului ar ramane numai in trupul omului, trupul nestricacios al Domnului ar trebui sa sustina in mod direct trupul omului in nestricaciune, ceea ce nu se intampla. Pe de alta parte, viata trupului nu se sustine numai din pamant, ci si din suflet. Deci si viata indumnezeita a lui, intr-un grad limitat pe pamant si deplin in cer, se sustine si prin sufletul indumnezeit. Dar ca sufletul sa poata sustina trupul cu viata lui, trebuie sa aiba intr-un anumit fel radacinile trupului in sine, deci el primeste intr-un fel si trupul Domnului, sau radacinile ui indumnezeite in sine.

Sufletul are firea dumnezeiasca spre painea vietii, adica pe Cel ce a zi: ''Eu sunt painea vietii'' si apa vie spre vinul care veseleste si ca untdelemn al bucuriei. (Macarie cel Mare)

ˇ Impartasirea de Dumnezeu si de Taine s-a numit cuminecare (communicatio = cuminecatura), pentru ca ne daruieste unirea cu Hristos si ne face sa avem comuna cu El imparatia Lui. (Isidor Pelusiotul)

ˇ Este cu neputinta sa se mantuiasca credinciosul, sa primeasca iertarea pacatelor si sa dobandeasca Imparatia cerurilor, daca nu se impartaseste cu frica, credinta si cu dragoste de tainicul si neprihanitul Trup si Sange al lui Hristos. (Nil Ascetul)

ˇ Este bine si de mare folos sa se cuminece si sa se impartaseasca cineva in fiecare zi cu Sfantul Trup si Sfantul Sange al lui Hristos. Aceasta deoarece El insusi a zis: ''Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, ramane intru Mine si Eu intru el si are viata vesnica'' (Ioan 6, 56). Si cine se indoieste ca a se impartasi cineva continuu de viata, nu e nimic altceva decat a vietui in chip multumit? Noi ne cuminecam de patru ori in fiecare saptamana: duminica, miercurea, vinerea si sambata, si in celelalte zile, daca are loc pomenirea vreunui Sfant.(Vasile cel Mare)

Ideea ca prin impartasirea deasa, omul poate inmulti viata sa in Dumnezeu, e pretioasa. De fiecare data omul traieste cu sufletul intr-un efort de a sfinti prin aceasta o alta latura a legaturii sale cu semenii, intr-un efort de a infaptui prin fapte deosebite, cerute de alte si alte imprejurari, o alta si alta virtute. Daca aceasta este preocuparea generala a vietii lui, ''comunicarea'' cu trupul Domnului si cu puterea Lui il va sustine de fiecare data in acest alt efort.

In aceste zile socotesc ca Sfantul si liturghisea, caci nu putea in fiecare zi, stingherit fiind de atatea griji. De aceea, zice si Sfantul Apolo:

ˇ Monahul trebuie sa se cuminece, de e cu putinta, in fiecare zi cu Tainele lui Hristos, caci cel ce se departeaza pe sine de acestea, se departeaza de Dumnezeu. Iar cel ce se impartaseste continuu, se imbraca cu trupul Domnului, caci insusi glasul mantuitor zice: ''Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, ramane intru Mine si Eu intru el'' (Ioan 6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neincetat pomenirea patimii mantuitoare. Drept aceea, se cade ca el sa fie gata in fiecare zi si sa se pregateasca pe sine in asa fel, ca sa fie vrednic in fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine, caci asa ne impartasim si de iertarea pacatelor. (Avva Apolo)

A se imbraca cu Hristos inseamna a se imbraca cu putere. Imaginea este luata de la imbracarea cu un echipament de lupta, caci Hristos este ca o armatura si ca o arma. Dar se intelege ca pe Hristos Il imbracam cand il primim in noi, caci nu ti se comunica puterea cuiva, daca nu ti se face oarecum interioara& Dar acelasi lucru inseamna a te impartasi cu trupul lui Hristos: inseamna a te imbraca cu puterea Lui. Ideea e ca trupul lui Hristos cu care ne impartasim, sau cu care ne imbracam, nu e ceva care ramane in noi, sau lipit de noi, ca un lucru pasiv, ci ca un izvor de putere, de care ne folosim intrucat noi insine ne insusim activ aceasta putere. Dar ca sa fim mereu tinuti in stare de putere, trebuie sa fim in comunicare continua cu Hristos; sa stam mereu in comunicare cu Soarele puterii duhovnicesti.

Se remarca legatura fireasca intre pomenirea neincetata a lui Hristos, deci si a patimii Lui, prin rugaciune si prin impartasirea continua cu trupul Lui rastignit si biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu trupul Domnului intretine pomenirea continua a Lui, caci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvantul. La randul ei, pomenirea neincetata a Domnului cu cuvantul, ca comunicare a Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastra, se cere dupa o comunicare deplina cu Hristos prin impartasirea de trupul Lui.

Impartasirea deasa cu trupul Domnului, ca comunicare a puterii Lui catre noi, ca comunicare a Duhului Lui, ca lucrand prin El insusi fara noi. Factorul uman comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai activ. De aceea trebuie o pregatire in acest sens din partea omului. ''Cine se impartaseste cu nevrednicie, judecata siesi mananca, nedeosebind trupul Domnului'', si de aceea neconlucrand cu el. De aceea mai buna este o impartasire mai rara, dar bine pregatita, primita cu mare concentrare de putere, hotarare de a conlucra cu puterea din trupul Domnului, decat o impartasire intr-o stare laxa, nepasatoare a puterilor proprii.

ˇ Zice si Sfantul Ioan Scararul: Daca un trup atingandu-se de alt trup, se schimba in puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu maini nevinovate? Caci e scris in Pateric: Ioan de Bostra, barbat sfant si avand putere asupra duhurilor necurate, i-a intrebat pe dracii care salasluiau in niste fetite furioase si chinuite de ei cu rautate, zicand: ''De care lucruri va temeti de crestini?'' acestia au raspuns: ''Aveti cu adevarat trei lucruri mari: unul pe care-l puteti atarna pe grumazul vostru; unul cu care va spalati in Biserica si unul pe care-l mancati in adunare''. Intrebandu-i iarasi: ''Din acestea trei, de care va temeti cel mai mult?'', au raspuns aceia: ''Daca ati pazi bine aceea cu care va impartasiti, n-ar putea nimeni dintre noi sa faca rau vreunui crestin!'' Deci lucrurile de care se tem raufacatorii mai mult decat toate, sunt Crucea, Botezul si Cuminecatura. (Ioan Scararul)

Cum trebuie ascultate si intelese cuvintele duhovnicesti ale Parintilor.

Inainte de toate, sa intelegi si sa asculti in chip credincios, avand cuvenita evlavie fata de randuielile dumnezeiesti si duhovnicesti ale Parintilor.

ˇ Spune despre aceasta Sfantul Macarie: Neatinse raman cele duhovnicesti de cei necercati, dar sufletul sfant si credincios se impartaseste cu intelegere de Duhul Sfant. Si comorile ceresti ale Duhului i se fac aratate numai celui ce le primeste cu cercare. Celui ce nu le-a cercat nu-i este cu putinta nici macar sa le inteleaga. (Macarie Egipteanul)

Deci asculta cu evlavie despre ele pana ce ti se va da si tie, celui ce crezi, sa te invrednicesti de dobandirea lor. Atunci vei cunoaste prin insasi experienta ochilor sufletului de ce mari bunatati si taine se pot impartasi sufletele crestinilor inca de aici.

Cum sa ne rugam si despre luminarea adevarata si puterea dumnezeiasca.

ˇ Spune Sfantul Diadoh: cati cugeta neincetat la preaslavitul si mult doritul nume al Domnului Iisus in adancul inimii, pot sa vada odata si lumina mintii. (Diadoh al Foticeii)

Intamplandu-se aceasta cu bunavointa lui Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al vietuirii noastre dupa Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al vietuirii noastre dupa Dumnezeu il savarsim in chip neinselator si neimpiedicat, umbland in lumina, mai bine zis fiind fii ai luminii, cum zice Datatorul de lumina Iisus: ''Pana aveti lumina, credeti in lumina, ca sa va faceti fii ai luminii''; si: ''Eu sunt lumina lumii, cel ce urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii''. Iar David striga catre Domnul acestea: ''Intru lumina Ta vom vedea lumina'', iar Sfantul Pavel zice: ''Dumnezeu, care a zis sa lumineze lumina din intuneric, pe care a luminat-o in inimile noastre''.

De fapt, prin aceasta, ca printr-un sfesnic nestins si atotluminos, cei cu adevarat credinciosi sunt calauziti si privesc spre cele de dincolo de simturi si li se deschide ca unora ce sunt curati cu inima poarta cereasca a toata vietuirea si starea inalta, deopotriva cu a ingerilor. Si asa le rasare acestora iarasi, ca dintr-un disc al soarelui, putinta sa judece, sa deosebeasca, sa stravada, sa vada inainte si cele asemenea acestora. Si simplu graind, prin aceasta le rasare acestora toata aratarea si descoperirea tainelor nearatate si se umplu de puterea dumnezeiasca si mai presus de fire in Duh. Iar prin aceasta putere mai presus de fire si lutul lor se usureaza, sau mai bine zis povara trupului li se subtiaza si pluteste, inaltandu-se.

Prin aceasta putere luminatoare in Sfantul Duh, si unii dintre Sfintii Parinti, inca fiind in trup, au trecut ca niste fiinte nemateriale si netrupesti, cu picioarele neudate rauri neumblate si mari strabatute de corabii, au facut drumuri lungi de zile multe intr-o clipa si au savarsit multe alte lucruri minunate in cer, pe pamant, in soare, pe mare, in pustiuri, cetati, in tot locul si tara, printre fiare salbatice si taratoare si, simplu, in toata zidirea si in toate stihiile, si prin toate s-au slavit. Pururi stand la rugaciune, trupurile lor curate si cinstite se ridicau de pe pamant ca inaripate, dezbracate de grosimea si greutatea trupeasca, topite de focul dumnezeiesc si nematerial al harului.

Peste tot trebuie sa se inteleaga ca e vorba de focul iubirii si de legatura tainica sau de influenta pe care simtirile sufletului o au asupra trupului. Trupul devine usor cand sufletul e curat si transparent, prin lipsa de patimi si prin iubirea care nu are ce sa ascunda.

Sub lucrarea acestuia, ei se inalta cu usurinta, o, minune, preschimbati si replasmuiti intr-o stare mai dumnezeiasca, prin mana indumnezeitoare a puterii harului, salasluite in ei. Si, dupa sfarsitul lor, trupurile preacinstite ale unora din ei raman nedesfacute, adeverind in chip vadit harul si puterea salasluite in ei si in toti cei tari in credinta. Iar dupa invierea obsteasca si a toata lumea, crescandu-le oarecum aripi din insasi puterea Duhului aflatoare in ei, se vor rapi in nori intru intampinarea Domnului in vazduh, cum zice cunoscatorul celor negraite, dumnezeiescul Pavel; si asa totdeauna cu Domnul vor fi (I Tesaloniceni 4, 17). Pe langa acestea si graitorul in Duh, David canta:

ˇ Doamne, intru lumina Ta vor purcede si intru numele Tau se vor veseli toata ziua (adica vesnica), si intru dreptatea Ta se vor inalta cornul lor. (Psalmi 88, 16-18)

ˇ Cei tari ai lui Dumnezeu s-au ridicat de pe pamant. (Psalmi 46, 9)

Iar mult graitorul de cele mari, Isaia, zice:

ˇ Celor ce asteapta pe Domnul, le vor creste aripi; schimbase-va puterea lor. (Isaia 40, 31)

ˇ Dar si Sfantul Macarie zice: Tot sufletul care s-a invrednicit sa imbrace in chip desavarsit pe Hristos, in putere si incredintare, inca de aici, prin credinta si prin straduinta in toate virtutile, si care s-au unit cu lumina cereasca a chipului nestricacios, se invredniceste sa primeasca totdeauna cunostinta tainelor ceresti in ipostas. Iar in ziua invierii, a ajuns in insusi chipul ceresc al slavei, trupul impreuna slavit cu sufletul si rapit de Duhul intru intampinarea Domnului in vazduh, si invrednicit sa se faca de un chip cu trupul slavei Lui, va imparati in veci impreuna cu sufletul si cu trupul Domnului. (Macarie Egipteanul)

In lumina ce iradiaza din Hristos este implicata nestricaciunea trupului Lui; sau invers, in nestricaciunea Lui e implicata lumina ce iradiaza din El. trupul omenesc in Hristos, mai ales dupa inviere, e revenit prin Duhul Sfant la o stare de energie sau de complex organic de energii incoruptibil si de aceea luminos. In trupul astfel pneumatizat, sufletul se afla si el la nivelul suprem pe verticala constiintei, a simtirii curate si iubitoare, care e o energie ce nu poate slabi, deci nu se poate corupe. Iar iubirea lui iradiaza ca o lumina netrecatoare.

Primeste lumina nu ca plutind suspendata, sau ca produs imaginar al subiectului propriu, ci ca izvorand din ipostasul, sau din Persoana lui Hristos, care, ca fundament creator si sustinator a toata fiinta, a toata energia si a toata iubirea, iradiaza lumina. De aceea lumina pe care o primeste omul in legatura neincetata de rugaciune cu Hristos, este o lumina de suprema consistenta spirituala, este lumina ce izvoraste din fundamentul ei ultim, din Persoana suprema sau din Treimea de Persoane supreme si creatoare, care nu poate fi decat izvor de lumina, pentru ca e izvor de iubire.

Obarsia si maica acestor insusiri noi si mai presus de cuvant este mai inainte pomenita liniste, insotita de luarea aminte si de rugaciunea intru toata negrija. Acestea au ca vatra de temelie si ca pavaza de nebiruit, implinirea dupa putere a tuturor poruncilor indumnezeitoare. Iar din negrija, liniste, din luarea aminte si din rugaciune se naste in inima miscarea plina de caldura care arde patimile si pe demoni si curata inima ca intr-un cuptor. Si din aceasta dorul si dragostea nesaturata de Domnul Iisus Hristos. Iar din acestea dulcea curgere a lacrimilor din inima, ca dintr-un izvor, care ca un isop curata sufletul si trupul, prin pocainta, prin iubire, multumire si marturisire, umplandu-le de ele. Din acestea se naste seninatatea si pacea gandurilor, care n-are margine, ca una ce intrece toata mintea (Filipeni 4, 7). Iar din acestea lumina stralucitoare ca zapada,si, la sfarsit, nepatimirea si invierea sufletului inainte de cea a trupului.

Din insirarea acestor stari ce se nasc una din alta, incepand de la liniste, luare aminte si rugaciune, se vede ca linistea nu este o nemiscare a sufletului, ci o deosebita putere de concentrare si de creare a unui sir intreg de mari tensiuni duhovnicesti, de pocainta, de curatire de patimi, de iubire. Nepatimirea, sau despatimirea insasi, care e la varful lor, e unita cu invierea sufletului, care este o umplere a lui de viata cu totul noua din plinatatea Duhului Sfant. Numai din aceasta forta a unei vieti total noi in suflet, va rezulta si invierea trupului, intrucat in acest suflet inviat au fost scoase din dezordine, refacute si inviate, insesi radacinile rationale si sensibile ale trupului. efortul de despatimire, impreunat cu rugaciunea lui Iisus, arata ca aceasta rugaciune nu are nevoie numai de o metoda formala cum se interpreteaza adeseori in Apus unde s-a pierdut intelegerea pentru rostul despatimirii. Pe de alta parte, introducerea mintii in inima prin pomenirea neincetata a lui Iisus, are rostul de a reunifica radacinile rationale ale trupului aflatoare in minte cu cele sensibile aflatoare in inima, adica a scoate ratiunile fiintei umane din sfasierea lor in rationalitatea abstracta si in sensibilitatea dezordonata si prin aceasta a le face sa se reunifice cu modelele lor din Logosul dumnezeiesc, sa devina cu adevarat luminoase si iubitoare, cum au devenit cele ale sufletului si trupului lui Hristos, in ipostasul Cuvantului.

Alcatuirea noua a chipului si reintoarcerea omului la chipul si asemanarea sa, prin faptuire si vedere, potrivit acestora, prin credinta, nadejde si dragoste; si odata cu aceasta, intinderea intreaga a lui spre Dumnezeu, unirea in timpul de fata, ca in oglinda si in ghicitura (I Corinteni 13,12) si in arvuna, iar in cel viitor impartasirea in chip desavarsit si bucuria de veci de vederea lui Dumnezeu fata catre fata (I Corinteni 13, 12)

Incheiere

Standu-ne, asadar, iubitilor, atatea si astfel de bunatati inainte, nu numai ca nadejdi si ca fagaduinte, ci in adevar si in fiinta, inca de aici, sa ne sarguim , sa ne grabim, sa alergam pana ca avem timp sa ne nevoim, ca si noi sa ne invrednicim de ele, printr-o mica si vremelnica staruinta, dar cel mai mult prin darul si harul lui Dumnezeu. ''Caci nu sunt vrednice patimirile vremii de acum de slava ce are sa ni se descopere noua'' (Romani 8, 18), cum spune Pavel, propovaduitorul lui Dumnezeu. Mai bine zis, daca ne sarguim, le vom afla, dupa el, inca de acum ca o parga si ca o arvuna. Caci daca cei chemati dintr-o stare de jos la inrudiri si la partasii imparatesti, fac toate prin fapte, cuvinte si ganduri, ca sa le dobandeasca, si nu numai ca nu mai pun adeseori pret nici chiar pe viata lor, pentru astfel de slava si cinste, macar ca e nesigura si vremelnica, ba uneori ii duce si la o totala pieire si nu la vreun folos, cum nu s-ar cuveni ca noi sa lucram si sa ne straduim pentru partasia, nunta si unirea la care suntem chemati cu Dumnezeu, Imparatul si Facatorul tuturor imparatilor care, singur, este nestricacios, ramane pururi, daruind cinste si slava stralucita si statornica celor ce sunt ai Lui? Si nu numai atata, ci am primit si puterea sa ne facem fii ai lui Dumnezeu: ''ca tuturor, cati L-au primit pe El, le-a dat putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred in numele Lui'' (Ioan 1, 12)

Le da puterea; nu ne atrage silnic si nu ne sileste impotriva voii noastre. Caci puterea inarmeaza pe cei tinuti in tiranie de cel ce-i tiranizeaza, ca sa vindece raul cu rau. Dar pe noi ne cinsteste cu vechea vrednicie a stapanirii de sine, ca sa fie binele savarsit intru totul cu bunavoirea si harul Sau, dar sa ni se socoteasca drept isprava a straduintei si sarguintei noastre.

Si Acela, macar ca e Dumnezeu si Stapan, a facut totul din partea Lui, caci pe toti ne-a facut la fel si de asemenea pentru toti a murit, ca pe toti sa-i mantuiasca deopotriva. Dar ne-a ramas noua sa ne apropiem, sa credem, sa ne insusim ceea ce ne-a dat, sa slujim cu frica, cu sarguinta si cu iubire Iubitorului de oameni si purtatorului de grija Stapan, care ne-a iubit atat de mult, incat si moarte a voit sa sufere de bunavoie pentru foi, si inca moarte de ocara. Iar aceasta, ca sa ne izbaveasca de tirania diavolului si vrajmasului atotrau si sa ne impace cu Tatal si Dumnezeu si sa ne faca mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna mostenitori ai Lui, lucrul cel mai minunat si mai fericit.

Drept aceea, sa nu ne instrainam pe noi printr-o mica si scurta trandavie si negrija sau prin vreo mincinoasa placere de orice fel, de atat de mari si de multe bunatati, rasplatiri si bucurii. Sa facem dar si sa faptuim tot si, de trebuie, sa nu ne crutam nici chiar viata pentru El, cum a facut si El pentru noi, desi este Dumnezeu, ca astfel sa ne invrednicim si de darurile de aici si de cele de dincolo.