|
|
versiune cu diacritice - aici
Trei sunt felurile
rugaciunii si ale luarii aminte prin care sufletul sau se
inalta, sau se coboara. Se inalta daca le
intrebuinteaza la timp potrivit, sau se coboara daca le
intrebuinteaza fara socoteala, la vreme
nepotrivita. Iar trezvia si rugaciunea sunt legate intre ele ca
sufletul si trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealalta. Unirea
lor se face in acest chip: intai, trezvia se opune pacatului, ca un
strajuitor si inainte mergator; in urma ei, rugaciunea
desfiinteaza si sterge indata gandurile rele,
impiedicate de strajuitor, luare aminte neputand face singura acest
lucru. acestea sunt deci poarta vietii si a mortii: luarea aminte
si rugaciunea. De o curatim prin trezvie, ne
imbunatatim; iar de o intinam prin lipsa de paza,
ne inraim.
Fiindca
am spus deci ca luarea aminte si rugaciunea sunt trei feluri,
trebuie sa infatisam insusirea fiecaruia din
ele, ca cel ce vrea sa dobandeasca viata si sa
si-o desavarseasca, sa aleaga din aceste trei
feluri care se deosebesc intre ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, tinand
din nestiinta pe cel mai rau, sa fie scos de la ceea
ce e mai bun.
Insusirile primului fel de
rugaciune sunt acestea: Cand cineva face aceasta rugaciune,
isi ridica mainile si ochii impreuna cu mintea la cer, iar
mintea alcatuieste intelesuri dumnezeiesti si-si
inchipuie frumuseti ceresti, ierarhii de ingeri si corturi
de-ale dreptilor si, simplu vorbind, toate cate le-a auzit din
Scripturi le aduna in vremea rugaciunii in minte, el isi
starneste astfel sufletul la dragostea dumnezeiasca, privind la cer,
ba uneori varsand si lacrimi din ochi. Facand asa, se
umfla dulce in inima si se mandreste si socoteste
ca ceea ce i se intampla este o mangaiere dumnezeiasca. Drept
aceea, se roaga sa petreaca pururi intr-o astfel de
indeletnicire.
Dar acestea sunt semne ale
amagirii. Caci binele nu e bine cand nu se face bine. Unul ca acesta,
chiar de se deda unei vieti de cea mai deplina liniste, e
cu neputinta sa nu-si iasa din minti. Iar
daca nu cade intr-o astfel de patima, totusi nu poate ajunge la
dobandirea virtutilor si la nepatimire. Prin acest fel de luare
aminte s-au amagit cei ce vad lumini in chip simtit si
miros bune miresme si aud glasuri si alte multe de acestea. Unii din
ei au cazut cu totul in stapanirea dracilor, fiind purtati din
loc in loc si din tara in tara. Altii,
necunoscand pe cel ce se preface in inger al luminii si de aceea
primindu-l, au fost amagiti de el si au ramas
neindreptati pana la sfarsit, neprimind nici un sfat de la
oameni. Unii si-au pus mainile asupra lor insisi, si s-au
facut sinucigasi, fiind scosi din minti de
inselatorul, iar altii s-au aruncat in prapastii. In
sfarsit, altii s-au spanzurat, si cine ar putea spune toate
felurile amagirii diavolului?
Din toate cele spuse, cel
intelept poate cunoaste care este castigul nascut din cea
dintai luare aminte. Iar daca cineva nu cade in acestea, pentru ca
traieste in viata de obste (acestea li se intampla
deci pusnicilor), totusi ramane toata viata fara
nici o sporire din ea.
Al doilea fel de
rugaciune se face asa: Mintea se retrage din cele supuse
simturilor, isi pazeste simturile de cele din
afara, si-si aduna toate gandurile, ca sa nu umble
dupa lucrurile desarte; apoi aici face cercetarea gandurilor, aici ia
aminte la cererile ce le rosteste cu gura catre Dumnezeu, sau aici
atrage la sine gandurile robite de diavol, aici, cuprinsa ea
insasi de patima, incepe sa revina la sine cu silire.
Dar unuia ce se lupta asa, ii este cu neputinta sa
castige pacea, sau sa primeasca cununa biruintei? (II
Timotei 4, 8). Caci unul ca acesta se aseamana omului ce se
lupta noaptea, care aude glasurile vrajmasilor si
primeste loviturile lor, dar fu poate vedea curat cine sunt, sau de unde
au venit, sau cum si pentru ce se bat, dat fiind intunericul din mintea sa
, care ii pricinuieste acest neajuns. Cel ce se lupta asa, nu va
scapa de a fi zdrobit de catre dusmanii inteligibili, el va
suporta osteneala, dar de rasplata va fi pagubit, caci
furat de slava desarta, el se faleste ca e cu luare
aminte si stapanit si batjocorit de ea, va dispretui pe
altii, ca nu sunt cu luare aminte si se va mandri fata
de ei si se va da drept pastor al oilor, asemanandu-se orbului
care vrea sa calauzeasca pe orb.
Acestea
sunt insusirile rugaciunii a doua. Din ele, cel ce se sileste
poate sa cunoasca neajunsul ei. Aceasta a doua rugaciune e
mai buna decat cea dintai, precum o noapte cu luna plina e mai
buna decat o noapte fara stele si fara lumina.
Vom incepe sa
vorbim si despre a treia rugaciune. Ea este un lucru minunat si
greu de talmacit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de
inteles, ci si aproape de necrezut. E un lucru care nu se
intalneste la multi, caci socotesc ca acest bun a
disparut azi de la noi impreuna cu ascultarea. Pentru ca
ascultarea este aceea care, dezlipindu-l pe cel ce-o iubeste de veacul
rau de acum, desfacandu-l de patimi si de griji, il face
statornic si neobosit in urmarirea caii acesteia, mai ales
daca a gasit si un povatuitor neamagitor.
Caci ce lucruri vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit
prin ascultare, oricarei impatimiri fata de lume si de
trup? Sau ce grija ar mai putea stapani pe acela care a dat in seama
lui Dumnezeu si a parintelui sau duhovnicesc toata grija
sufletului si a trupului si nu mai traieste siesi,
nici nu mai asteapta o zi a placerilor sale? De aceea, ispitele
puterilor razvratite, care trag mintea ca niste funia in
nenumarate curse de ganduri, se rup si omul, ajuns liber, luptand cu
putere si patrunzand gandurile vrajmasilor, le alunga
cu maiestrie si inalta rugaciuni din inima
curata. Aceasta este inceputul adevaratei vietuiri calugaresti.
Cei ce nu incep astfel, se vor zdrobi in desert.
Inceputul
rugaciunii a treia nu se face cu intinderea mainilor, cu adunarea
gandurilor si cu chemarea ajutorului din cer, caci acestea sunt
insusirile primei rugaciuni. Dar nu incepe nici de la al doilea fel,
in care mintea ia aminte la simturile din afara, iar pe dusmanii
dinauntru nu-i observa. Fiindca unul ca acesta e lovit, dar nu
loveste, e ranit, dar nu raneste, e dus in robie
fara sa se poata apara de cei ce-l robesc. Necontenit
vrajmasii il lovesc din spate, dar mai ales din fata
si il fac iubitor de slava desarta si plin de
parere de sine.
Deci
tu, de voiesti sa incepi aceasta lucrare nascatoare de
lumina si plina de farmec, fa inceputul de aici: dupa
ascultarea cu de-amanuntul, pe care am zugravit-o mai inainte,
trebuie sa le faci toate cu constiinta. Caci
fara ascultare, nu exista nici constiinta
curata. Iar constiinta aceasta trebuie sa o
pazesti intai fata de Dumnezeu, fata de
parintele tau duhovnicesc si in al treilea rand fata
de oameni si de lucruri. Fata de Dumnezeu trebuie
sa-ti pazesti constiinta curata, ca toate
cate le stii ca nu slujesc Lui, sa nu le faci; fata de
parintele tau, ca sa faci tot ce iti spune potrivit
scopului pe care-il urmareste, neadaugand si netaind
nimic; fata de oameni trebuie sa-ti pazesti
constiinta, ca cele ce tu le urasti, altuia sa nu le
faci; iar fata de lucruri trebuie sa te feresti de trecerea
masurii in tot ce faci: in mancare, in bautura si in
imbracaminte. Simplu graind, toate cate le faci ca in fata
lui Dumnezeu, ca sa nu fii mustrat in vreo privinta de
constiinta.
Neascultand de
un povatuitor iscusit, nu-ti dai seama de limitele puterii tale,
te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scaderi si greseli
ale tale.
Aceasta
constiinta este un fel de simt al raspunderii
fata de oameni si chiar fata de lucruri si de
imprejurarile ce-ti sunt date, dar mai ales fata de
intrebuintarea lor. Iar temeiul acestei raspunderi sta in
raspunderea fata de Dumnezeu.
Si acum,
dupa ce am limpezit si lamurit adevarata luare aminte, vom
vorbi, daca voiesti, si despre insusirile ei. Luarea aminte
si rugaciunea adevarata si neinselatoare
consta in aceea, ca mintea sa pazeasca inima in vremea
rugaciunii si sa se intoarca neincetat inauntru ei
si din acel adanc sa-si inalte cererile catre Domnul.
In felul acesta, gustand mintea ''ca bun este Domnul'', nu mai vrea sa
iasa din locasul inimii, caci zice si ea cu Apostolul:
''Bine este noua sa fim aici''. Si cercetand tot timpul locurile
acelea, alunga cu lovituri aspre gandurile semanate de
vrajmasi. Celor ce nu cunosc acest fel de vietuire, li se pare
aspru si foarte greu, si de fapt lucrul este inabusitor
si obositor nu numai pentru cei necercati, ci si pentru cei ce
au agonisit cercare adevarata, dar n-au gustat si n-au
facut sa treaca placerea ei in adancul inimii. Insa
cei ce au gustat placerea ei si au facut sa treaca
dulceata ei in adancul inimii, pot striga impreuna cu Pavel: ''Cine ne
va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?'' si celelalte.
Sfintii
nostri Parinti, auzind pe Domnul zicand: ''Din inima ies
gandurile rele, uciderile, preacurviile, furtisagurile, marturiile
mincinoase, si ele sunt cele ce spurca pe om'', si indemnul de a
curata partea dinauntru a paharului, ca si partea din
afara sa se faca curata, lasand orice alta
lucrare a virtutilor, si-au indreptat toata nevointa spre
aceasta paza a inimii, bine stiind ca odata cu ea
dobandesc toate celelalte virtuti fara greutate, iar
fara de ea nu pot starui in nici o virtute.
Luarea aminte
este o trezvie a omului la sine insusi. Daca aceasta este
permanenta, se evita toate pacatele si omul face numai
binele de toate felurile, adica se deprinde cu toate felurile de bine
si acestea sunt virtutile. In fond acest al treilea fel de luare
aminte si al rugaciunii consta in cautarea sinei proprii
si a intalnirii prin ea cu Dumnezeu si in staruirea in ele. Este
intalnirea cu Dumnezeu in rugaciune, dialog ce se petrece in acest abis
nesfarsit al sinei, sau al inimii. Numai in indefinitul nostru descoperit
si trait in mod constient ne intalnim in mod constient cu infinitul
dumnezeiesc; traim constiinta prezentei Lui. Numai in
abisul subiectului nostru, trait constient, ne putem intalni cu
abisul Subiectului dumnezeiesc, sau cu trairea constienta a Lui,
intr-o acuta responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului nostru se
actualizeaza in intalnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne
cheama la raspundere, sau la constiinta de noi insine.
Dar abisul nostru, sau constiinta de noi insine se poate si
inchide prin faptul ca mintea se strange dupa forma lucrurilor
marginite. Caci atunci dispare si constiinta
prezentei lui Dumnezeu cel nesfarsit. Mintea noastra are tendinta
de a se intinde spre Nesfarsitul, ca sa se odihneasca in
El, dar iese din finit propriu zis in inima care se umple de
constiinta prezentei lui Dumnezeu. Autorul ''Metodei'' cere
sa nu se ramana la lucrarea virtutilor, fara
vederea infinitului dumnezeiesc, sau fara constiinta
prezentei lui, ca sa se vada acest infinit si apoi
virtutile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci
virtutile nu vor mai fi agonisite cu greutate si nici nu se vor mai
pierde cu usurinta, ci se nasc firesc si devin statornice,
caci sunt iradieri ale acestei constiinte ale intalnirii cu
infinitul lui Dumnezeu, devenita iubire a noastra. Fara ea,
care este in fond esenta luarii aminte, nu se pot deprinde
virtutile. Imprastierea aduce inevitabil greselile.
Pe aceasta unii
dintre Parinti au numit-o liniste a inimii, altii luare
aminte, altii paza a inimii, unii trezvie si impotrivire
in cuvant, altii cercetarea gandurilor si paza mintii.
Dar toti indeobste si-au lucrat pamantul inimii lor si
prin aceasta au ajuns sa se hraneasca cu mana dumnezeiasca.
Despre ea zice Eclesiastul: ''Veseleste-te tinere, intru tineretea ta
si umbla in caile inimii tale fara pata si
scoate intaratarea de la inima ta'' (Eclesiast 11, 9); sau:
''Daca duhul stapanitorului se ridica impotriva ta, sa
nu-ti lasi locul tau'' (Eclesiast 10, 4). Zicand ''loc'', a
voit sa arate inima, precum zice si Domnul: ''Din inima ies
gandurile rele''. Si iarasi: ''Nu va
imprastiati cu gandurile'' (Luca 12, 29); sau:
''Stramta este poarta si ingusta calea ce duce la
viata'' si: ''Fericiti cei saraci cu duhul'', adica
cei ce n-au in ei nici un gand al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice:
''Fiti treji si privegheati, ca potrivnicul vostru,
diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cineva sa
inghita''. Pavel, la randul sau, scrie foarte limpede catre
Efeseni, despre paza inimii: ''Nu ne este lupta impotriva sangelui si a
trupului, iar cate au scris dumnezeiestii nostri Parinti in
scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut celor ce le cerceteaza
pe acestea cu osardie.
Inainte de toate, insa trebuie sa-ti
castigi trei lucruri si asa sa pornesti spre
tinta cautata: lipsa de griji in privinta lucrurilor
neindreptatite si indreptatite, adica moartea
fata de toate; constiinta curata, pazindu-te
neosandit de constiinta proprie; si neimpatimirea,
nelasandu-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale
trupului. apoi sezand intr-o chilie linistita si intr-un
colt retras, ia aminte sa faci ceea ce-ti spun: inchide usa
si ridica-ti mintea de la tot ce e desert sau vremelnic.
Apoi, apleaca-ti barba in piept, ca sa iei aminte, cu mintea
si cu ochii sensibili la tine insuti. Ţine putin
respiratia, ca sa fixezi mintea si sa afli astfel locul
unde este inima ta, ca acolo sa fie in intregime si mintea ta. La
inceput vei afla un intuneric si o grosime de nestrabatut, dar
staruind si facand acest lucru zi si noapte, vei afla o
bucurie nesfarsita. Caci indata ce afla mintea locul
inimii, vede ceea ce nu crede: vede vazduhul ce se afla in mijlocul
inimii si se vede pe sine in intregime luminoasa si plina
de puterea de deosebire. Si de aici inainte, indata ce mijeste
un gand, inca inainte de a se alcatui si de a lua chip il
izgoneste cu chemarea lui Iisus Hristos si-l face sa se mistuie.
De acum mintea, in ciuda ei pe draci, ridica impotriva lor mania cea
dupa fire si ii loveste, izgonind pe acesti
vrajmasi inteligibili-spirituali. Celelalte le vei
invata cu ajutorul lui Dumnezeu, prin pazirea mintii,
tinand pe Iisus in inima, caci se spune: Sezi in chilia
ta si aceasta te va invata toate.
Daca vrem
sa ajungem la barbatul desavarsit al
plinatatii lui Hristos, sa incepem sa urcam
scara de la hrana varstelor copilaresti, ca pasind treptat
sa ajungem la masurile barbatului si batranilor. Deci cea
dintai varsta a vietii calugaresti sta in
a micsora patimile. Acesta este lucrul incepatorilor.
A doua treapta si schimbare, care face pe cineva din baietan, tanar
duhovnicesc, este staruinta in cantare. Caci, dupa
potolirea si micsorarea patimilor, cantarea se face dulce limbii
si e luata in seama de Dumnezeu, dat fiind ca nu e cu
putinta a canta Domnului in pamant strain, adica
intr-o inima patimasa.
A treia treapta si schimbare de varsta, care face dintr-un tanar un
barbat duhovnicesc, este staruinta in rugaciune: ea este a
celor inaintati. Iar rugaciunea se deosebeste de cantare ca
barbatul desavarsit de tanarul si baietanul, ca trepte
deosebite pe scara pe care pasim.
La aceasta se
adauga a patra treapta si schimbare de varsta
duhovniceasca. Aceasta este a batranului si celui albit la
par si consta in atintirea neabatuta a privirii,
care este proprie celor desavarsiti. Aici calea s-a
ispravit si scara a luat sfarsit.
Deci
acestea fiind astfel oranduite si hotarate de Duhul, nu e cu
putinta copilului sa se faca barbat si sa
urce la treapta batranului albit altfel decat incepand de la prima
treapta, precum am zis, ca pasind bine prin cele patru trepte
sa se inalte la desavarsire. Iar inceputul inaintarii
spre lumina pentru cel ce vrea sa se renasca duhovniceste
este micsorarea patimilor, sau pazirea inimii.
Caci altfel este cu neputinta sa se micsoreze
patimile. In al doilea rand vine staruirea in cantare, caci
patimile fiind domolite si micsorate prin impotrivirea inimii
fata de ele, dorinta impacarii cu Dumnezeu aprinde
mintea. Astfel mintea intarita izgoneste prin loviturile
trezviei gandurile ce sufla la suprafata inimii. Si
iarasi se daruieste luarii aminte si
rugaciunii celei de a doua. In aceasta vreme se dezlantuie
intarirea duhurilor si suflarile patimilor tulbura adancul
fara fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se
mistuie si se topesc de acolo ca ceara. Insa ele tot nu se
linistesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simturi suprafata
mintii. De aici mintea le scoate repede si indata simte pacea.
Dar sa scape cu totul si sa nu mai trebuiasca sa
lupte, este cu neputinta, caci acest lucru este propriu numai
celui ce a ajuns la barbatul desavarsit, care s-a retras cu
totul din lume si staruie neincetat in paza inimii. De la acestea cel
ce ia aminte se inalta treptat la intelepciunea parului
alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desavarsiti.
Mintea
incalzita de dorul lui Dumnezeu, nu mai acorda atentie
gandurilor straine de El. Inima nu se mai ingusteaza prin
placerea pentru lucrurile marginite la care se refera aceste
ganduri, ci se incalzeste de dragostea lui Dumnezeu cel
nesfarsit si ii canta cu foc. Dar inca n-a ajuns la vederea
lui Dumnezeu Cel infinit, la linistea constiintei prezentei
Lui. Patima margineste vederea in adancimea fara
sfarsit a Lui. Caldura cantarii poate dezlantui
ti ea patimile care acopera abisul inimii in care se vede nesfarsirea
dumnezeiasca. Ele mai incearca prin simturi sa tulbure
mintea, dar nu mai pot tulbura adancul ei, ci numai suprafata ei si
pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus largeste vederea,
caci prin umanitatea lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii
Lui.
Dupa ce a
ajuns cate putin la nepatimire si prin aceasta la
obisnuinta privirii in adancul cel fara fund al inimii
si prin ea in abisul dumnezeiesc, poate sa se ocupe si cu
cantarea si poate cauta si la intelesurile lucrurilor,
caci nu mai este ispitit de ele la ramanerea la ele, ca la singura
realitate, deci la pacat. Dar a incepe cu ele, inainte de dobandirea
nepatimirii, care ingusteaza mintea alipind-o la cele marginite,
inseamna a face primul si al doilea fel de rugaciune si a
fi ispitit la pacate, adica la alipirea de ele si la uitarea lui
Dumnezeu.
Deci cel ce
implineste acestea la vreme potrivita si cu buna
randuiala, poate, dupa alungarea patimilor din inima, sa
staruie si in cantare si sa se apere si de gandurile
trezite prin simturi si de tulburarea de la suprafata
mintii; de asemenea poate sa caute cu ochiul trupesc si cu cel
al mintii - pentru ca si de aceasta e nevoie - la cer si
sa faca rugaciune curata intru tot adevarul. Dar
aceasta numai din cand in cand si cate putin, din pricina
vrajmasilor ce intind curse in vazduh. Caci numai acestea
se cere de la noi: sa fie inima noastra curatita prin
supraveghere. Fiindca ''de e radacina sfanta, e vadit
ca vor fi si ramurile'' (Romani 11, 16) si rodul. Dar cel
ce isi ridica ochiul si mintea la cer si vrea
sa-si inchipuie niscai lucruri gandite cu mintea (inteligibile) in afara
de modul in care am grait, oglindeste mai degraba idoli decat
adevar. Caci cata vreme inima este necurata, a doua si
prima luare aminte nu poate inainta, fiindca precum la zidirea unei case
nu punem intai acoperisul, apoi temelia (aceasta e cu
neputinta), ci dimpotriva intai temelia, apoi zidirea si la
urma acoperisul, asa trebuie sa gandesti ca e
si in acestea. Caci intai ne pazim inima si ne
micsoram patimile din ea si prin aceasta punem temelia
duhovniceasca a casei; apoi respingem suflarea duhurilor rele,
rascolita prin simturile din afara, prin a doua luare
aminte, si asa scapand repede de razboi, ridicam
zidurile peste temeliile casei duhovnicesti. Apoi, prin atintirea
noastra desavarsita spre Dumnezeu, sau prin retragerea in
sine, intindem acoperisul casei si asa desavarsim casa
duhovniceasca in Hristos Iisus, Domnul nostru, caruia se cuvine slava
in vecii vecilor. Amin.
|
