Trei sunt felurile rugaciunii si ale luarii aminte prin care sufletul sau se înalta, sau se coboara. Se înalta daca le întrebuinteaza la timp potrivit, sau se coboara daca le întrebuinteaza fara socoteala, la vreme nepotrivita. Iar trezvia si rugaciunea sunt legate între ele ca sufletul si trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealalta. Unirea lor se face în acest chip: întâi, trezvia se opune pacatului, ca un strajuitor si înainte mergator; în urma ei, rugaciunea desfiinteaza si sterge îndata gândurile rele, împiedicate de strajuitor, luare aminte neputând face singura acest lucru. acestea sunt deci poarta vietii si a mortii: luarea aminte si rugaciunea. De o curatim prin trezvie, ne îmbunatatim; iar de o întinam prin lipsa de paza, ne înraim.

Fiindca am spus deci ca luarea aminte si rugaciunea sunt trei feluri, trebuie sa înfatisam însusirea fiecaruia din ele, ca cel ce vrea sa dobândeasca viata si sa si-o desavârseasca, sa aleaga din aceste trei feluri care se deosebesc între ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, tinând din nestiinta pe cel mai rau, sa fie scos de la ceea ce e mai bun.

Despre primul fel de rugaciune

Însusirile primului fel de rugaciune sunt acestea: Când cineva face aceasta rugaciune, îsi ridica mâinile si ochii împreuna cu mintea la cer, iar mintea alcatuieste întelesuri dumnezeiesti si-si închipuie frumuseti ceresti, ierarhii de îngeri si corturi de-ale dreptilor si, simplu vorbind, toate câte le-a auzit din Scripturi le aduna în vremea rugaciunii în minte, el îsi stârneste astfel sufletul la dragostea dumnezeiasca, privind la cer, ba uneori varsând si lacrimi din ochi. Facând asa, se umfla dulce în inima si se mândreste si socoteste ca ceea ce i se întâmpla este o mângâiere dumnezeiasca. Drept aceea, se roaga sa petreaca pururi într-o astfel de îndeletnicire.

Dar acestea sunt semne ale amagirii. Caci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se deda unei vieti de cea mai deplina liniste, e cu neputinta sa nu-si iasa din minti. Iar daca nu cade într-o astfel de patima, totusi nu poate ajunge la dobândirea virtutilor si la nepatimire. Prin acest fel de luare aminte s-au amagit cei ce vad lumini în chip simtit si miros bune miresme si aud glasuri si alte multe de acestea. Unii din ei au cazut cu totul în stapânirea dracilor, fiind purtati din loc în loc si din tara în tara. Altii, necunoscând pe cel ce se preface în înger al luminii si de aceea primindu-l, au fost amagiti de el si au ramas neîndreptati pâna la sfârsit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii si-au pus mâinile asupra lor însisi, si s-au facut sinucigasi, fiind scosi din minti de înselatorul, iar altii s-au aruncat în prapastii. În sfârsit, altii s-au spânzurat, si cine ar putea spune toate felurile amagirii diavolului?

Din toate cele spuse, cel întelept poate cunoaste care este câstigul nascut din cea dintâi luare aminte. Iar daca cineva nu cade în acestea, pentru ca traieste în viata de obste (acestea li se întâmpla deci pusnicilor), totusi ramâne toata viata fara nici o sporire din ea.

Despre al doilea fel de rugaciune

Al doilea fel de rugaciune se face asa: Mintea se retrage din cele supuse simturilor, îsi pazeste simturile de cele din afara, si-si aduna toate gândurile, ca sa nu umble dupa lucrurile desarte; apoi aici face cercetarea gândurilor, aici ia aminte la cererile ce le rosteste cu gura catre Dumnezeu, sau aici atrage la sine gândurile robite de diavol, aici, cuprinsa ea însasi de patima, începe sa revina la sine cu silire. Dar unuia ce se lupta asa, îi este cu neputinta sa câstige pacea, sau sa primeasca cununa biruintei? (II Timotei 4, 8). Caci unul ca acesta se aseamana omului ce se lupta noaptea, care aude glasurile vrajmasilor si primeste loviturile lor, dar fu poate vedea curat cine sunt, sau de unde au venit, sau cum si pentru ce se bat, dat fiind întunericul din mintea sa , care îi pricinuieste acest neajuns. Cel ce se lupta asa, nu va scapa de a fi zdrobit de catre dusmanii inteligibili, el va suporta osteneala, dar de rasplata va fi pagubit, caci furat de slava desarta, el se faleste ca e cu luare aminte si stapânit si batjocorit de ea, va dispretui pe altii, ca nu sunt cu luare aminte si se va mândri fata de ei si se va da drept pastor al oilor, asemanându-se orbului care vrea sa calauzeasca pe orb.

Acestea sunt însusirile rugaciunii a doua. Din ele, cel ce se sileste poate sa cunoasca neajunsul ei. Aceasta a doua rugaciune e mai buna decât cea dintâi, precum o noapte cu luna plina e mai buna decât o noapte fara stele si fara lumina.

Despre al treilea fel de rugaciune

Vom începe sa vorbim si despre a treia rugaciune. Ea este un lucru minunat si greu de talmacit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de înteles, ci si aproape de necrezut. E un lucru care nu se întâlneste la multi, caci socotesc ca acest bun a disparut azi de la noi împreuna cu ascultarea. Pentru ca ascultarea este aceea care, dezlipindu-l pe cel ce-o iubeste de veacul rau de acum, desfacându-l de patimi si de griji, îl face statornic si neobosit în urmarirea caii acesteia, mai ales daca a gasit si un povatuitor neamagitor. Caci ce lucruri vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit prin ascultare, oricarei împatimiri fata de lume si de trup? Sau ce grija ar mai putea stapâni pe acela care a dat în seama lui Dumnezeu si a parintelui sau duhovnicesc toata grija sufletului si a trupului si nu mai traieste siesi, nici nu mai asteapta o zi a placerilor sale? De aceea, ispitele puterilor razvratite, care trag mintea ca niste funia în nenumarate curse de gânduri, se rup si omul, ajuns liber, luptând cu putere si patrunzând gândurile vrajmasilor, le alunga cu maiestrie si înalta rugaciuni din inima curata. Aceasta este începutul adevaratei vietuiri calugaresti. Cei ce nu încep astfel, se vor zdrobi în desert.

Începutul rugaciunii a treia nu se face cu întinderea mâinilor, cu adunarea gândurilor si cu chemarea ajutorului din cer, caci acestea sunt însusirile primei rugaciuni. Dar nu începe nici de la al doilea fel, în care mintea ia aminte la simturile din afara, iar pe dusmanii dinauntru nu-i observa. Fiindca unul ca acesta e lovit, dar nu loveste, e ranit, dar nu raneste, e dus în robie fara sa se poata apara de cei ce-l robesc. Necontenit vrajmasii îl lovesc din spate, dar mai ales din fata si îl fac iubitor de slava desarta si plin de parere de sine.

Deci tu, de voiesti sa începi aceasta lucrare nascatoare de lumina si plina de farmec, fa începutul de aici: dupa ascultarea cu de-amanuntul, pe care am zugravit-o mai înainte, trebuie sa le faci toate cu constiinta. Caci fara ascultare, nu exista nici constiinta curata. Iar constiinta aceasta trebuie sa o pazesti întâi fata de Dumnezeu, fata de parintele tau duhovnicesc si în al treilea rând fata de oameni si de lucruri. Fata de Dumnezeu trebuie sa-ti pazesti constiinta curata, ca toate câte le stii ca nu slujesc Lui, sa nu le faci; fata de parintele tau, ca sa faci tot ce îti spune potrivit scopului pe care-îl urmareste, neadaugând si netaind nimic; fata de oameni trebuie sa-ti pazesti constiinta, ca cele ce tu le urasti, altuia sa nu le faci; iar fata de lucruri trebuie sa te feresti de trecerea masurii în tot ce faci: în mâncare, în bautura si în îmbracaminte. Simplu graind, toate câte le faci ca în fata lui Dumnezeu, ca sa nu fii mustrat în vreo privinta de constiinta.

Neascultând de un povatuitor iscusit, nu-ti dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scaderi si greseli ale tale.

Aceasta constiinta este un fel de simt al raspunderii fata de oameni si chiar fata de lucruri si de împrejurarile ce-ti sunt date, dar mai ales fata de întrebuintarea lor. Iar temeiul acestei raspunderi sta în raspunderea fata de Dumnezeu.

Si acum, dupa ce am limpezit si lamurit adevarata luare aminte, vom vorbi, daca voiesti, si despre însusirile ei. Luarea aminte si rugaciunea adevarata si neînselatoare consta în aceea, ca mintea sa pazeasca inima în vremea rugaciunii si sa se întoarca neîncetat înauntru ei si din acel adânc sa-si înalte cererile catre Domnul. În felul acesta, gustând mintea Ťca bun este Domnulť, nu mai vrea sa iasa din locasul inimii, caci zice si ea cu Apostolul: ŤBine este noua sa fim aiciť. Si cercetând tot timpul locurile acelea, alunga cu lovituri aspre gândurile semanate de vrajmasi. Celor ce nu cunosc acest fel de vietuire, li se pare aspru si foarte greu, si de fapt lucrul este înabusitor si obositor nu numai pentru cei necercati, ci si pentru cei ce au agonisit cercare adevarata, dar n-au gustat si n-au facut sa treaca placerea ei în adâncul inimii. Însa cei ce au gustat placerea ei si au facut sa treaca dulceata ei în adâncul inimii, pot striga împreuna cu Pavel: ŤCine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?ť si celelalte.

Sfintii nostri Parinti, auzind pe Domnul zicând: ŤDin inima ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtisagurile, marturiile mincinoase, si ele sunt cele ce spurca pe omť, si îndemnul de a curata partea dinauntru a paharului, ca si partea din afara sa se faca curata, lasând orice alta lucrare a virtutilor, si-au îndreptat toata nevointa spre aceasta paza a inimii, bine stiind ca odata cu ea dobândesc toate celelalte virtuti fara greutate, iar fara de ea nu pot starui în nici o virtute.

Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însusi. Daca aceasta este permanenta, se evita toate pacatele si omul face numai binele de toate felurile, adica se deprinde cu toate felurile de bine si acestea sunt virtutile. În fond acest al treilea fel de luare aminte si al rugaciunii consta în cautarea sinei proprii si a întâlnirii prin ea cu Dumnezeu si în staruirea în ele. Este întâlnirea cu Dumnezeu în rugaciune, dialog ce se petrece în acest abis nesfârsit al sinei, sau al inimii. Numai în indefinitul nostru descoperit si trait în mod constient ne întâlnim în mod constient cu infinitul dumnezeiesc; traim constiinta prezentei Lui. Numai în abisul subiectului nostru, trait constient, ne putem întâlni cu abisul Subiectului dumnezeiesc, sau cu trairea constienta a Lui, într-o acuta responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului nostru se actualizeaza în întâlnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne cheama la raspundere, sau la constiinta de noi însine. Dar abisul nostru, sau constiinta de noi însine se poate si închide prin faptul ca mintea se strânge dupa forma lucrurilor marginite. Caci atunci dispare si constiinta prezentei lui Dumnezeu cel nesfârsit. Mintea noastra are tendinta de a se întinde spre Nesfârsitul, ca sa se odihneasca în El, dar iese din finit propriu zis în inima care se umple de constiinta prezentei lui Dumnezeu. Autorul ŤMetodeiť cere sa nu se ramâna la lucrarea virtutilor, fara vederea infinitului dumnezeiesc, sau fara constiinta prezentei lui, ca sa se vada acest infinit si apoi virtutile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci virtutile nu vor mai fi agonisite cu greutate si nici nu se vor mai pierde cu usurinta, ci se nasc firesc si devin statornice, caci sunt iradieri ale acestei constiinte ale întâlnirii cu infinitul lui Dumnezeu, devenita iubire a noastra. Fara ea, care este în fond esenta luarii aminte, nu se pot deprinde virtutile. Împrastierea aduce inevitabil greselile.

Pe aceasta unii dintre Parinti au numit-o liniste a inimii, altii luare aminte, altii paza a inimii, unii trezvie si împotrivire în cuvânt, altii cercetarea gândurilor si paza mintii. Dar toti îndeobste si-au lucrat pamântul inimii lor si prin aceasta au ajuns sa se hraneasca cu mana dumnezeiasca. Despre ea zice Eclesiastul: ŤVeseleste-te tinere, întru tineretea ta si umbla în caile inimii tale fara pata si scoate întarâtarea de la inima tať (Eclesiast 11, 9); sau: ŤDaca duhul stapânitorului se ridica împotriva ta, sa nu-ti lasi locul tauť (Eclesiast 10, 4). Zicând loc, a voit sa arate inima, precum zice si Domnul: ŤDin inima ies gândurile releť. Si iarasi: ŤNu va împrastiati cu gândurileť (Luca 12, 29); sau: ŤStrâmta este poarta si îngusta calea ce duce la viatať si: ŤFericiti cei saraci cu duhulť, adica cei ce n-au în ei nici un gând al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice: ŤFiti treji si privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cineva sa înghitať. Pavel, la rândul sau, scrie foarte limpede catre Efeseni, despre paza inimii: ŤNu ne este lupta împotriva sângelui si a trupului, iar câte au scris dumnezeiestii nostri Parinti în scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut celor ce le cerceteaza pe acestea cu osârdie.

Înainte de toate, însa trebuie sa-ti câstigi trei lucruri si asa sa pornesti spre tinta cautata: lipsa de griji în privinta lucrurilor neîndreptatite si îndreptatite, adica moartea fata de toate; constiinta curata, pazindu-te neosândit de constiinta proprie; si neîmpatimirea, nelasându-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale trupului. apoi sezând într-o chilie linistita si într-un colt retras, ia aminte sa faci ceea ce-ti spun: închide usa si ridica-ti mintea de la tot ce e desert sau vremelnic. Apoi, apleaca-ti barba în piept, ca sa iei aminte, cu mintea si cu ochii sensibili la tine însuti. Ţine putin respiratia, ca sa fixezi mintea si sa afli astfel locul unde este inima ta, ca acolo sa fie în întregime si mintea ta. La început vei afla un întuneric si o grosime de nestrabatut, dar staruind si facând acest lucru zi si noapte, vei afla o bucurie nesfârsita. Caci îndata ce afla mintea locul inimii, vede ceea ce nu crede: vede vazduhul ce se afla în mijlocul inimii si se vede pe sine în întregime luminoasa si plina de puterea de deosebire. Si de aici înainte, îndata ce mijeste un gând, înca înainte de a se alcatui si de a lua chip îl izgoneste cu chemarea lui Iisus Hristos si-l face sa se mistuie. De acum mintea, în ciuda ei pe draci, ridica împotriva lor mânia cea dupa fire si îi loveste, izgonind pe acesti vrajmasi inteligibili-spirituali. Celelalte le vei învata cu ajutorul lui Dumnezeu, prin pazirea mintii, tinând pe Iisus în inima, caci se spune: Sezi în chilia ta si aceasta te va învata toate.

Daca vrem sa ajungem la barbatul desavârsit al plinatatii lui Hristos, sa începem sa urcam scara de la hrana vârstelor copilaresti, ca pasind treptat sa ajungem la masurile barbatului si batrânilor. Deci cea dintâi vârsta a vietii calugaresti sta în a micsora patimile. Acesta este lucrul începatorilor.

A doua treapta si schimbare, care face pe cineva din baietan, tânar duhovnicesc, este staruinta în cântare. Caci, dupa potolirea si micsorarea patimilor, cântarea se face dulce limbii si e luata în seama de Dumnezeu, dat fiind ca nu e cu putinta a cânta Domnului în pamânt strain, adica într-o inima patimasa.

A treia treapta si schimbare de vârsta, care face dintr-un tânar un barbat duhovnicesc, este staruinta în rugaciune: ea este a celor înaintati. Iar rugaciunea se deosebeste de cântare ca barbatul desavârsit de tânarul si baietanul, ca trepte deosebite pe scara pe care pasim.

La aceasta se adauga a patra treapta si schimbare de vârsta duhovniceasca. Aceasta este a batrânului si celui albit la par si consta în atintirea neabatuta a privirii, care este proprie celor desavârsiti. Aici calea s-a ispravit si scara a luat sfârsit.

Deci acestea fiind astfel orânduite si hotarâte de Duhul, nu e cu putinta copilului sa se faca barbat si sa urce la treapta batrânului albit altfel decât începând de la prima treapta, precum am zis, ca pasind bine prin cele patru trepte sa se înalte la desavârsire. Iar începutul înaintarii spre lumina pentru cel ce vrea sa se renasca duhovniceste este micsorarea patimilor, sau pazirea inimii. Caci altfel este cu neputinta sa se micsoreze patimile. În al doilea rând vine staruirea în cântare, caci patimile fiind domolite si micsorate prin împotrivirea inimii fata de ele, dorinta împacarii cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea întarita izgoneste prin loviturile trezviei gândurile ce sufla la suprafata inimii. Si iarasi se daruieste luarii aminte si rugaciunii celei de a doua. În aceasta vreme se dezlantuie întarirea duhurilor si suflarile patimilor tulbura adâncul fara fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se mistuie si se topesc de acolo ca ceara. Însa ele tot nu se linistesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simturi suprafata mintii. De aici mintea le scoate repede si îndata simte pacea. Dar sa scape cu totul si sa nu mai trebuiasca sa lupte, este cu neputinta, caci acest lucru este propriu numai celui ce a ajuns la barbatul desavârsit, care s-a retras cu totul din lume si staruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se înalta treptat la întelepciunea parului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desavârsiti.

Mintea încalzita de dorul lui Dumnezeu, nu mai acorda atentie gândurilor straine de El. Inima nu se mai îngusteaza prin placerea pentru lucrurile marginite la care se refera aceste gânduri, ci se încalzeste de dragostea lui Dumnezeu cel nesfârsit si îi cânta cu foc. Dar înca n-a ajuns la vederea lui Dumnezeu Cel infinit, la linistea constiintei prezentei Lui. Patima margineste vederea în adâncimea fara sfârsit a Lui. Caldura cântarii poate dezlantui ti ea patimile care acopera abisul inimii în care se vede nesfârsirea dumnezeiasca. Ele mai încearca prin simturi sa tulbure mintea, dar nu mai pot tulbura adâncul ei, ci numai suprafata ei si pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus largeste vederea, caci prin umanitatea lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii Lui.

Dupa ce a ajuns câte putin la nepatimire si prin aceasta la obisnuinta privirii în adâncul cel fara fund al inimii si prin ea în abisul dumnezeiesc, poate sa se ocupe si cu cântarea si poate cauta si la întelesurile lucrurilor, caci nu mai este ispitit de ele la ramânerea la ele, ca la singura realitate, deci la pacat. Dar a începe cu ele, înainte de dobândirea nepatimirii, care îngusteaza mintea alipind-o la cele marginite, înseamna a face primul si al doilea fel de rugaciune si a fi ispitit la pacate, adica la alipirea de ele si la uitarea lui Dumnezeu.

Deci cel ce împlineste acestea la vreme potrivita si cu buna rânduiala, poate, dupa alungarea patimilor din inima, sa staruie si în cântare si sa se apere si de gândurile trezite prin simturi si de tulburarea de la suprafata mintii; de asemenea poate sa caute cu ochiul trupesc si cu cel al mintii pentru ca si de aceasta e nevoie la cer si sa faca rugaciune curata întru tot adevarul. Dar aceasta numai din când în când si câte putin, din pricina vrajmasilor ce întind curse în vazduh. Caci numai acestea se cere de la noi: sa fie inima noastra curatita prin supraveghere. Fiindca Ťde e radacina sfânta, e vadit ca vor fi si ramurileť (Romani 11, 16) si rodul. Dar cel ce îsi ridica ochiul si mintea la cer si vrea sa-si închipuie niscai lucruri gândite cu mintea (inteligibile) în afara de modul în care am grait, oglindeste mai degraba idoli decât adevar. Caci câta vreme inima este necurata, a doua si prima luare aminte nu poate înainta, fiindca precum la zidirea unei case nu punem întâi acoperisul, apoi temelia (aceasta e cu neputinta), ci dimpotriva întâi temelia, apoi zidirea si la urma acoperisul, asa trebuie sa gândesti ca e si în acestea. Caci întâi ne pazim inima si ne micsoram patimile din ea si prin aceasta punem temelia duhovniceasca a casei; apoi respingem suflarea duhurilor rele, rascolita prin simturile din afara, prin a doua luare aminte, si asa scapând repede de razboi, ridicam zidurile peste temeliile casei duhovnicesti. Apoi, prin atintirea noastra desavârsita spre Dumnezeu, sau prin retragerea în sine, întindem acoperisul casei si asa desavârsim casa duhovniceasca în Hristos Iisus, Domnul nostru, caruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.