|
|
versiune cu diacritice - aici
Daca Calist
Catafygiotul da ca ultim ajutor pentru concentrarea mintii unitatea
lui Dumnezeu, scrierea aceasta cere, pentru concentrare, eliberarea de grija
agoniselilor vremelnice. Numai asa se poate elibera mintea de gândurile
limitate si redundante care o împart si o îngusteaza.
Daca se va slobozi mintea de
câstigurile si de agoniselile veacului acesta si vede ca urâte
toate frumusetile lumii acesteia desarte, atunci vazându-se pe sine
sloboda si dat fiind ca ea este din fire lucratoare, nu
poate sa sada desarta, ci alearga la Ziditorul
sau, adica la prea bunul Dumnezeu; si de Dânsul se lipeste
si pe El Îl doreste si cu El de-a pururi vorbeste, si
sezând si în somn dormind. Si, în scurt a zice, toata mângâierea
ei duhovniceasca dintru aceasta se naste, adica din smerita
cugetare si din neiubirea de agoniseala a celor vremelnice si
din neiubirea celor frumoase ale lumii acesteia desarte. dintru acestea se
naste fierbinteala inimii, dintru acestea se porneste inima cu
saltare la rugaciunea cu suspine. Iar daca cineva va iubi
agoniselile cele vremelnice si împodobirea hainelor si va cauta
si rugaciunea, sârguindu-se sa o afle pe ea, unul ca acesta în
zadar se osteneste. Pentru ca acestea, adica agoniselile cele
vremelnice si stricacioase sunt maracinii, sau spinii care,
dupa ce a cazut samânta semanatorului între ei,
rasarind nu o lasa sa creasca, ci o
înabusa.
Asa
fac grijile vietii acesteia vremelnice: îneaca si ating
scânteiuta aprinsa în inima omului spre dragostea de Dumnezeu si
o fac pe ea cu totul rece. Si este un lucru cu totul jalnic si
vrednic de nemângâiata plângere ca, pentru putina mângâiere
ametitoare si vremelnica, sa ne lipsim de chemarea
noastra cea frumoasa si de patria noastra. Ca
însusi gura Domnului graieste: «Nu puteti sluji la doi
domni, pentru ca ori pe unul îl veti iubi si pe celalalt îl
veti urî, sau de unul va veti lipi si de celalalt nu veti
griji: nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona».
Sa ne gândim la un
tânar care, împrietenindu-se cu o tânara si îndulcindu-se
de putina mângâiere, se aprinde si se învapaiaza
cu inima de multa dragoste fata de ea si-i da ei toate
simtirile si-si cheltuie toata întelepciunea cu ea,
încât si-a pierdut inima si a ajuns ca un nebun ne mai pasându-i
de rusine si purtându-se cu neorânduiala, toata gândirea
si cugetarea lui dorind ziua si noaptea fata ei. În zadar
binevoitorii lui, vazându-l, îsi arata parerea de rau
fata de el si-l sfatuie sa se departeze de aceea
ca-i este pierzatoare de suflet si stricatoare de minte.
Acesta nu numai ca nu primeste sfatuirea lor, ci voieste
mai bine sa-si plece capul sub taiere de sabie decât sa se
desparta de dragostea acelei fete. Dar daca cei lipsiti de minte
se dau pentru putina mângâiere amagitoare si pentru
dragostea cea pierzatoare de suflet chiar si la moarte, ce vom zice
de cei ce s-au împrietenit cu Dumnezeu si ale caror inimi s-au aprins
si s-au învapaiat de dragostea Lui? Toate simtirile si
toate cugetarile acestora s-au tocit si au fost omorâte
fata de toate frumusetile lumii si mintea lor s-a luminat
cu totul si se îndulceste de dragostea Domnului celui nemarginit
si frumos. Iar de frumusetile veacului acesta nu numai ca nu
sunt biruiti, ci si vederea lor le este neplacuta. De li se
va întâmpla sa le aduca viclenii draci în minte dulceata celor
vremelnice, ei nu numai ca nu le primesc pe acestea în cugetul lor, ci se
îngretoseaza de ele.
Cei ce
iubesc dulcetile si agoniselile vremelnice si amagitoare
si îndraznesc a se apropia de rugaciunea cea tainica,
folosindu-se de mestesugul de care au auzit, ca, odata cu
suflarea, sa bage aerul înauntru si sa-l scoata
afara, adica sa bage, prin acel mestesug, raceala
si sa scoata caldura, sârguindu-se cu multa
osteneala si cu toata silinta sa afle locul inimii,
sa stie ca toata silinta si osteneala lor este în
zadar. Caci pâna când mintea lor va fi întunecata de grijile
vietii acesteia, pâna atunci si suflarea aceea pe care o
forteaza nevoitorii cu mestesug (metoda) sufla în
inima ca si cum ar sufla un foale peste niste carbuni
stinsi. Deci numai dupa ce mintea s-a izbavit de robia grijii
vietii acesteia, are nevoie inima de mestesugul acela al
suflarii; si numai atunci suflarea aceea încalzeste si
aprinde scânteiuta din inima spre dragostea lui Dumnezeu.
Asa precum au spus
Sfintii Parinti: mintea sa pazeasca luarea aminte
deasupra inimii si nimic sa nu gândeasca sau sa cugete
atunci, ci numai cuvintele rugaciunii sa le tina (Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma), ca sa se
scufunde mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare. Ca singura
lucrare neînselatoare a celor ce au început de curând aceasta rugaciune
este sa înceapa a o savârsi cu mintea în inima. Dar
mult uneltitorul, zavistnicul si vicleanul diavol se sileste în tot
chipul sa însele pe cei ce au început de curând rugaciunea.
Înca mai ales în doua chipuri se straduieste a-i
însela, adica sa le vrajeasca mintea prin
naluciri si sa-i faca sa desfrâneze prin partea poftitoare.
Iar pe cei de la mijloc si pe cei desavârsiti voieste
ca prin neascultare sa-i arunce în prapastia parerii de sine
si a mândriei. Drept aceea, ca sa nu fii înselat, tine
foarte tare ascultarea si smerenia si nu numai ca nu vei fi
înselat, ci si toate maiestririle si mrejele
vrajmasului le vei sfarâma si toate taberele viclenilor
draci, pe goana le vei pune cu puterea lui Hristos.
Daca vei simti durere,
miscare sau fierbinteala de-a dreapta, în piept, sub piept, sub
inima, la cap, la frunte, între ochi, la urechi, la mâna, la spate,
ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea sa te gândesti, ci
numai la cuvintele rugaciunii sa priveasca inima ta, deasupra
inimii, unde ti-am aratat. Caci cum zice Sfântul Diadoh, pe cât
se lucreaza poruncile si darul se înmulteste.
Numai si numai
prin credinta cea adevarata si neîndoielnica,
dupa cuvântul Domnului, care a zis lui Petru: «Putin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?». Nu i-a zis: necredinciosule, ci putin credinciosule,
pentru ca multi se vad a fi credinciosi, dar
raciti si slabi în credinta. Dar când si în ce
vreme a zis aceasta Domnul, pentru îndoiala si necredinta lui Petru?
Atunci când, vazând Petru din corabie pe Domnul, venind pe mare ca pe
uscat, i se parea ca este naluca si a strigat: «Doamne,
de esti tu, porunceste-mi sa vin la Tine», iar Domnul a zis: «Eu
sunt, vino la Mine». Sarind deci Petru din corabie, mergea pe mare ca pe
uscat, dar vazând vântul puternic si valurile marii
ridicându-se, iar el aflându-se cu credinta împutinata, se
afunda si pentru îndoiala si împutinarea credintei lui
catre Domnul, zicând: «Doamne, nu ma lasa, ca pier». Atunci
Domnul, apucându-l pe mâna, a zis: «Putin credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?».
Asa
se întâmpla si acum cu cei ce au început a calatori calea
cea duhovniceasca, adica rugaciunea lui Iisus, dar pentru
împutinarea credintei lor se îndoiesc pe cale si nu
înainteaza, pentru ca toata mintea si grija lor o au
pironita spre agoniselile acestea vremelnice si putrede si mai
vârtos sunt biruiti de slava desarta a lumii, de lucrarea
sfintelor porunci neavând nici o grija. Aceasta se întâmpla din
împutinarea credintei si de aceea sunt biruiti de slava
desarta si încep a se îngriji de agoniselile vremelnice. Iar mai
vârtos cei ce s-au învrednicit de mângâierea duhovniceasca, de se vor afla
întru împutinarea credintei, lesne se vor învoi cu gândurile si
cu cugetele cele necuviincioase, care spurca si întineaza
mintea. Unii ca acestia, chiar daca s-au învrednicit de mângâierea
duhovniceasca si socotesc ca umbla pe cale, se
ratacesc pe o cale neumblata, pentru ca mare pacat
este a se învoi cineva cu cugetele si cu gândurile cele necuvioase. Precum
pruncul cel mic, nefiind hranit de doica, nu poate sa
traiasca, ci moare, asa nu este cu putinta a fi cineva
rob pacatului si a calatori cu Dumnezeu, caci Dumnezeu
uraste pacatul.
Pentru
pacatul unui om, cazura în moarte într-o clipita
douazeci si cinci de mii din fiii lui Israel, celui întâi nascut
al lui Dumnezeu. Oare nu era harazit de la Dumnezeu norodului acela
sa mearga în pamântul fagaduintei? Dar pentru
necredinta, învârtosarea inimii si pentru necuratia
lor, au umblat patruzeci de ani ratacind în pustie prin locuri
neumblate si nu pe cale. Si nu numai ca nu s-au învrednicit a
intra în pamântul fagaduintei, dar nici macar a-l
vedea nu s-au învrednicit. Numai Moise l-a vazut când era aproape de
adormire, adica atunci când era sa se duca din viata.
Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: «Încredinteaza norodul acesta lui
Iisus Navi, ca tu vei adormi». Si iarasi i-a zis Dumnezeu
lui Moise: «Pamântul fagaduintei iata-l, vezi-l dar
nici tu nu vei intra în el, pentru ca nu M-ai cinstit înaintea fiilor lui
Israel si n-ai lovit piatra pentru curgerea apei cu toiagul tau,
dupa porunca pe care ti-am poruncit-o Eu, ci ai lovit-o cu trufi
si cu mânie» (Numeri 20, 12)
Vedeti
iubitilor câta departare se face de la Dumnezeu pentru
nelucrarea poruncilor? Moise, caruia îi stralucea fata mai mult
decât soarele, încât fiii lui Israel nu puteau sa caute la ea pentru
stralucirea darului Prea Sfântului Duh ce lucra în el, pentru o
porunca ce i-a parut mica, nu s-a învrednicit a intra în
pamântul fagaduintei. Dar departarea de la Dumnezeu nu
s-a zis pentru Moise, caci Moise era plin de credinta si de
darul Celui Prea Înalt. Ea s-a zis pentru necredinta si
învârtosarea inimii norodului celui ce, dupa ce a intrat în pustie,
cârtea si bârfea împotriva lui Moise. De aceea nu numai ca nu s-a
învrednicit a intra în pamântul fagaduintei, dar nici a-l
vedea nu s-a învrednicit, ci a umblat ratacind pe locuri neumblate
si nu pe cale, dupa cuvântul Domnului, care a zis: «M-am jurat întru
mânia Mea ca nu vor intra întru odihna Mea» (Numeri 14, 23)
Asa
este si cu cei ce îndraznesc a începe rugaciunea lui Iisus. De
se vor afla întru împutinarea credintei, adica de vor fi
putin credinciosi, putina purtare de grija vor avea
pentru lucrarea sfintei rugaciuni, dar multa silinta
si sârguinta au pentru lucrurile si agoniselile
pamântesti si vremelnice. Unora ca acestia, chiar daca
li se pare a calatori bine, se ratacesc umblând pe cai
nebatatorite. Dar însasi gura Domnului graieste:
«Nu va îngrijiti ce veti mânca si ce veti bea si
cu ce va veti îmbraca. Vedeti pasarile cerului,
ca nici nu seamana, nici nu secera, nici în jitnite nu
aduna si Tatal vostru cel ceresc le hraneste pe ele.
Ci cautati mai întâi Împaratia cerului si toate
celelalte se vor adauga voua».
Cei
ce s-au sfintit lui Dumnezeu, înca de aici, daca vor sa se
aplece de la rugaciune putin câte putin spre cugetele pamântesti,
care spurca si întuneca mintea, si se vor învoi cu ele, vor
vedea pe Dumnezeu îndepartându-se de la ei, ramânând astfel de
batjocura viclenilor draci. Ca si Samson cel tare si osebit
între oameni mai mult decât toti, si sfintit lui Dumnezeu din pântecele
maicii sale, cel învrednicit de multa putere si de mari minuni,
vestit înca mai înainte de nastere prin înger, ca si Ioan, fiul
lui Zaharia, oare nu pentru ca si-a pângarit sfintitele
sale madulare prin aplecarea spre desfrânare, s-a departat Dumnezeu
de la el si l-a lasat pe seama vrajmasilor lui? Vedeti
iubitilor câta stricaciune se face din împutinarea
credintei, si sufleteasca si trupeasca? Dintru aceasta
vine lenevirea spre lucrarea sfintelor porunci, dintru aceasta aplecarea spre
pacatuire, iubirea de agoniseala si slava lumii. Deci, de
suntem iubitori de cele duhovnicesti, sa nu fim iubitori de
agoniseala, care-i stricacioasa si pierzatoare de
suflet, ci sa fim sârguitori si iubitori de lucrul lui Dumnezeu,
slujindu-i Lui si cinstindu-L prin lucrarea sfintelor Lui porunci si,
din zi în zi, sa sporim prin credinta si prin smerita
cugetare în dorul cel catre El. caci aceasta este calea cea
adevarata si neînselatoare.
Fierbinteala
se naste din rugaciune, dar vine si de la draci sau de la fire.
Cea de la fire se naste atunci când cineva are o rudenie aflata la
departare si pe care doreste sa o vada neavând
însa nici o înlesnire. Dar se naste si când cineva are o
dragoste patimasa pentru o persoana oarecare. Aceasta
dragoste este stricacioasa si pierzatoare de suflet; ea se
naste când doreste sa se întâlneasca cu acea persoana
dar nu are cum. Acest fel de fierbinteala se mai naste si
la cei iubitori de arginti care urmaresc împlinirea dorintei lor
de a agonisi bani. Acesta este, dupa cuvântul dumnezeiescului Apostol
Pavel, radacina a toata rautatea. Acest lucru este jalnic
si vrednic de nemângâiata plângere, fiindca patima asta i-a
aruncat pe multi în prapastia pierzarii. Dar si acum sunt
aici dintre cei ce sunt biruiti de iubirea de arginti si aud prea
bine aceste înfricosate cuvinte. Dar ce fac? Ei se multumesc sa
gândeasca astfel: „Cine stie, poate nu va fi asa precum aud
ca se spune; poate va fi altminteri”. Deci, nu numai ca nu se
pocaiesc, ci înca si pe cei ce atârna de ei îi asupresc
si-i necajesc, facând economie, ca sa-si pastreze
aurul si argintul, ca nu cumva sa cheltuiasca din el. din
aceasta li se pricinuieste acestora a nu crede cu inima si a nu
întelege cu mintea, numai si numai din împutinarea
credintei lor. Ca si Iuda cel raucredincios auzea
înfricosatele cuvinte ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, care zicea ca mai bine ar fi fost omului aceluia, care avea
sa vânda pe Fiul Omului pentru agonisirea argintului, sa nu se
fi nascut, dar nu le întelegea, nici nu le credea cu inima, având
mintea întunecata cu turbarea iubirii de argint. Si asa n-a
înteles pâna când nu si-a agonisit lui si spânzurare
si pogorâre în prapastia iadului.
Asa si în vremea de acum, cei întunecati
la minte cu tulburarea agoniselii, aud si ei prea bine aceste
înfricosate cuvinte, dar întunecarea mintii lor nu-i lasa
sa înteleaga sau sa se pocaiasca, ci se si
sârguiesc sa-i asupreasca si sa-i necajeasca pe
cei mai mici. Unii ca acestia îsi agonisesc pogorârea în
prapastia pierzarii, iar pe cei ce înteleg, cred cu inima
si se pocaiesc, precum a primit Domnul pe vamesul, pe
desfrânata si pe fiul risipitor si i-a îmbratisat
pe ei, asa îi primeste si pe acestia rânduindu-i în ceata
dreptilor. Caci stie Domnul si pe desfrânata care s-a
pocait cu adevarat sa o faca mai curata decât pe o
fecioara, dar nu face asa pe cei ce prelungesc nepocainta
zicând ca se vor pocai mâine sau poimâine. Ca multi sunt în
iad dintre cei ce zic ca ne vom pocai mâine si asta pentru
ca noi nu stim ziua sau ceasul ducerii din viata asta.
Dulceata vine
din rugaciune, dar vine si de la doctorii cei amari, adica de la
viclenii draci. Cea de la draci pricinuieste tulburare, iar cea din
rugaciune aduce pace si smerenie. Fierbinteala cea din
rugaciune si cu zdrobire dintru adâncul inimii aduce suspine si
izvoraste din ochi ca din niste sipote, siroaie de
lacrimi pentru dragostea si dorul catre Dumnezeu. Atunci si
mintea cu mare putere striga: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-ma, si pe toti oamenii îi vede
înaintea sa ca pe îngerii lui Dumnezeu, iar pe sine se vede praf si
cenusa si îi vine a se tavali sub picioarele tuturor
oamenilor pentru dragostea Domnului. Ba de multe ori, îi vine a se si
ascunde de catre vederea oamenilor.
Cei ce au ajuns la masurile acestea s-au învrednicit
si de mila lui Dumnezeu, adica de adevarata si neîncetata
rugaciune. Aceasta se lucreaza atunci de-a pururi cu mintea în
inima; se lucreaza fie tacând, fie dormind, iar mai vârtos când
este treaz o afla lucrându-se cu foarte mare liniste si nici un cuvintel
nu se atinge de minte, ci numai cuvintele rugaciunii se lucreaza cu
dulceata în inima. Dar aceasta sfânta lucrare a
mintii vine înca de la început, dar numai o data cu lucrarea
sfintelor porunci si a tuturor faptelor.
Rugaciunii îi ajuta
foarte mult strainatatea, iar a fi strain înseamna ca
oriunde se va afla lucratorul, fie la liniste, între prieteni sau în
orice loc îi va fi vietuirea, sa se aiba pe sine ca un
strain si mai micul tuturor. Sfântul Calist Patriarhul spune ca
mai mult decât în toate întelesurile, dator este sa fie cel ce se
linisteste, râvnitor în a întelege cele duhovnicesti.
E dator, mai ales la început, ca luarea aminte a mintii sale sa nu
fie, în ceasul rugaciunii, nici la jumatatea inimii, nici în josul
ei, ci sa pazeasca mintea deasupra inimii.
Aceste dumnezeiesti cuvinte ce sunt adunate din
sfintele scrieri, s-au scris în grai simplu ca sa fie lesne de
înteles si pruncilor celor mici. Pentru ca multe sunt noianurile
învataturii dumnezeiesti, dar cu anevoie de înteles de
prunci, adica de începatori. Acestia sunt ca pruncii, care, în
micile lor mânute, în loc de peste primesc sarpe si în loc
de pâine, carbuni aprinsi, nestiind ce fac. Cu adevarat
nou-începatorii sunt asemenea pruncilor si cu atât mai vârtos cei ce
nu iau aminte la sfintele scrieri si nu au nici sfatuire
duhovniceasca. Acest fel de lucratori, în loc de cele bune primesc
cele rele si în loc de dar, înselaciune. Ba se si
bucura, nestiind ce fac si socotind ca primesc dar, de
aceea, aceasta sfânta lucrare a mintii are nevoie de multa
sfatuire duhovniceasca si de citirea cu multa luare aminte
a sfintelor scrieri, nicidecum de agoniselile si lucrurile vremelnice, ca
sa nu ne înselam. Pentru ca vrajmasul nu
înceteaza a se sârgui sa ne însele nu numai pe noi
începatorii, sau pe cei de la mijloc, ci si pe cei
desavârsiti, caci stapânitorul lumii acesteia
cauta nu numai pe unul sau doi sa-i piarza, ci se
sârguieste, racnind ca un leu sa înghita pe toata lumea.
Dar precum s-a zis, smerenia, ascultarea si marturisirea dreapta
sfarma toate înselaciunile si mrejele
vrajmasului.
Dreptul care are
si întelepciune este asemenea lui Dumnezeu, iar semnul
întelepciunii acesta este: ca înteleptul este sfetnic bun
tuturor. Înteleptul nu graieste niciodata cu asprime nici
nu se iuteste, ci toate cuvintele lui sunt line si cu buna
primire si veselesc inima celor cale le aude. înteleptul chiar de va
fi în treapta înalta, nu se trufeste, ci mai mult se
smereste, urmând Mieluselului lui Dumnezeu, domnului si
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, silindu-se a împlini poruncile Lui. Dreptul
cel întelept, chiar de se va afla pe treapta de judecator, nu crede
îndata cele ce i se spun, nici nu hotaraste în graba
pedeapsa celor pârâti, ci mai întâi cu mare întelepciune si cu buna
luare aminte cerceteaza ca sa afle pricina cu buna adeverire
si, dupa ce a aflat-o, cu buna rânduiala pune la cale
judecata. Astfel pazeste cuvintele Domnului care a zis: «Cu ce
judecata veti judeca, cu aceea veti fi si voi judecati
si cu ce masura veti masura, cu aceea si voua
vi se va masura»; asemenea pazind si cuvintele Apostolului: «De
a cazut cineva în greseala, voi cei duhovnicesti
îndreptati pe unul ca acesta cu duhul blândetii». Astfel
înteleptul care se afla în treapta de stapânire, îsi
face toate lucrarile cu mare chibzuinta, silindu-se a se face
bine placut Stapânului a toata zidirea.
Dreptul
nu se teme de este defaimat si nu se tulbura ori se
scârbeste de orice i se va grai împotriva, ci zice: «De s-ar
ridica împotriva mea tabara, nu se va înfricosa inima mea; de
s-ar scula asupra mea razboi. Întru aceasta eu nadajduiesc. Una
am cerut de la Domnul, aceasta o voi cauta, ca sa locuiesc în casa
Domnului în toate zilele mele».
Zis-a prea fericitul Petru
Damaschin:
·
Ce se cuvine a face celui biruit de
orice patima? Unul ca acesta cu mare sârguinta trebuie sa
se împotriveasca patimii daca voieste sa scape de muncile
vesnice si de mânia focului nestins, pentru ca sa se
învredniceasca de mila lui Dumnezeu. Sa vorbim de pilda despre
patima curviei. Daca cineva este ispitit de oarecare persoana, se
cuvine acestuia a se departa cu totul de acea fata, de vorbirea
cu ea, de petrecerea cu ea, de atingerea hainelor, ba si de mirosul ei.
Ca în toate acestea, de nu se va pazi omul, împlineste patima
si preacurvia sa, facându-se salas dracilor. Acesta e un
lucru jalnic si vrednic de nemângâiata plângere pentru întunecarea
mintii ce-o aduce unora ca acestia, ca nu-si aduc aminte de
gândul care l-au cugetat atunci când au iesit din lumea cea
desarta si au pornit în aceasta calatorie
duhovniceasca si vietuire îngereasca. Ei nu-si aduc
aminte de osârdia ce-o aveau când au intrat pe poarta manastirii în
vremea venirii lor în ea, ca nu-si aduc aminte de
fagaduinta aceea pe care au dat-o la primirea cinstitului
si îngerescului chip. Caci pentru cei ce sunt biruiti de
aceasta patima dar se pocaiesc, nu numai ca se bucura
cetele ceresti, dar înca si domnul îi asteapta cu
ratele deschise, primindu-i si îmbratisându-i. Dar pe
cei ce petrec în nebagare de seama si nu se pocaiesc, îi
asteapta pogorârea în prapastiile iadului si viermii
cei neadormiti. (Petru Damaschin)
Zis-a si prea
fericitul patriarh, sfântul Ioan Gura de Aur:
·
Omul de va gresi si va
pacatui înaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urma, caindu-se
si îngretosându-se de pacatele sale, le va
parasi, încetând a mai pacatui înaintea lui Dumnezeu
si va începe a se pocai cu multa înfricosare,
flamânzire, sete, plângere si varsarea lacrimilor de toate
zilele, vestejindu-si trupul; unul ca acesta, nimic nu se va folosi
de ostenelile sale pâna când nu-si va spune si nu-si va
marturisi pacatele sale duhovnicescului sau parinte, ca
sa ia de la dânsul dezlegare si iertare de pacatele sale. Pentru
ca acestuia i s-a dat putere de a lega, a dezlega si ierta
pacatele oamenilor precum zice Domnul: «Întâi marturiseste-ti
toate pacatele tale si apoi vei lua îndreptare, iertare si
usurare de sarcina cea grea a pacatelor tale». Dar cel ce se
numeste rautate straveche, vrajmasul nostru diavolul,
stiind ca prin supunere si marturisirea pacatelor la
parintele duhovnicesc, omul ia dezlegare si usurare, foarte se
sileste ca sa-l sminteasca si nicidecum sa nu-l lase
nici macar cu gândul sa cugete la marturisire. De aceea
multi au iesit din aceasta lume amagitoare fara
marturisire, fara dezlegarea si iertarea lor, pentru cele
pacatuite, iar acesta e un lucru înfricosator, jalnic
si vrednic de nemângâiata plângere. Caci din pricina acestei
despartiri fara rânduiala si cu durere de lumea
aceasta, nu-si câstiga nici cât de putina usurare
de sarcina cea grea a pacatelor sale. (Ioan Gura de Aur)
|
