Grigorie Sinaitul

Privitor la continutul scrierilor sale, acestea îl arata pe autorul lor nu numai un practician empiric al unei „metode a rugaciunii inimii”, cât si un mare exeget al ei. Sfântul Grigorie îmbratiseaza cu gândirea lui  o gama foarte larga de teme de viata duhovniceasca care se întinde de la cele mai înalte vârfuri ale reflexiunii privitoare la Dumnezeu si la întâlnirea mintii cu Sfânta Treime în altarul cel mai launtric al fiintei omenesti, pâna la cele mai concrete detalii ale fenomenelor  vietii trupesti. El si-a asimilat reflexiunea asupra vietii duhovnicesti a lui Macarie, Diadoh, Marcu Pustnicul, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar si înalta gândire teologica a lui Dionisie Areopagitul si a Sfântului Maxim Marturisitorul. El face o sinteza între cei dintâi si cei din urma dar nu se opreste aici, ci aplicând totul la rugaciune si la efortul de curatire de patimi, se dovedeste poate cel mai subtil analist al miscarilor psihice si spirituale ale fiintei umane

El aduce lamuriri de caracter evident asupra caldurii duhovnicesti care însoteste rugaciunea curata si asupra celei înselatoare si pacatoase; se dovedeste un adversar neîndurat al nalucirilor si al tuturor formelor de amagire spirituala, un sustinator al experientei celei mai subtile ŗi mai autentice a prezentei lui Dumnezeu. Întelege trebuinta alternarii cântarii, cu rugaciunea inimii, la începatori. Merge pâna la cele mai mici detalii în explicarea legaturilor bune si rele dintre suflet si trup. În acelasi timp Grigorie Sinaitul manifesta o spiritualitate de mare echilibru, o smerita retinere de la formularile teologice prea îndraznete. El cere sa conceapa lumina vazuta în rugaciune ca dincolo de orice materialitate; el nu cere o strângere a narilor la respiratie, ci numai a gurii, ca sa nu ramâna cascata si sa faca pe om distrat. Nu leaga prea strâns rugaciunea inimii de o metoda tehnica. El nu cunoaste în mod explicit nici învatatura despre deosebirea între fiinta si energiile necreate ale lui Dumnezeu, învatatura pe care o va dezvolta Sfântul Grigorie Palama, obligat de necesitatea apararii experientelor harismatice traite de isihasti, pentru a nu fi incluse energiile ce le provoaca în ordinea creaturilor.

Daca Sfântul Grigorie Palama este vulturul care atinge înaltimile ametitoare ale învataturii despre Dumnezeu si ale îndumnezeirii omului, Sfântul Grigorie Sinaitul este maestrul analizelor subtile ale miscarilor launtrice ale fiintei umane.

ˇ     Este cu neputinta sa fie cineva, sau sa se faca, dupa fire, rational, fara curatie si nestricaciune. Caci pe cea dintâi a pus stapânire deprinderea nerationala, iar pe cea de a doua (pe nestricaciune), starea de nestricaciune a trupului.

ˇ     Rationali dupa fire s-au aratat numai sfintii prin curatie. (Parintii nu separa planul etic de cel rational; deplin rational este sfântul. El si-a recâstigat privirea si judecata netulburata de patimi, adica de patimi. Câta vreme mai este o pornire spre pacat în om, nu este nici deplin rational. Firea însasi nu si-a câstigat integritatea, rectitudinea si profunzimea ei pe plan rational, pentru ca nu si-a recâstigat transparenta ei fireasca spre infinitatea dumnezeiasca.) Caci ratiune curata nu a avut nici unul dintre înteleptii întru ale ratiunii, dat fiind ca si-au stricat ratiunea de la început prin gânduri. Fiindca duhul pamântesc si mult vorbitor al întelepciunii lumii acesteia, apropiind ratiunile de cei mai cunoscatori, iar gândurile de cei mai neînvatati, pricinuieste împreuna lor locuire, lipsindu-i pe oameni de întelepciunea ipostasiata si de vederea ei, sau de cunostinta neîmpartita si unitara. (Toata cunostinta a devenit dispersata în urma caderii. Învatatii cunosc ratiuni separate ale lucrurilor, cei neînvatati  îsi fac fel de fel de gânduri amestecate cu patimile. Acestea produc o conlocuire de idei, de multe ori plina de contradictii, dar nu un întreg unitar. Nu se cunoaste întelepciunea ca Persoana suprema, din care pornesc toate ratiunile si în care se unifica toate si în unire cu care se unesc toti. Tema este luata de la Sfântul Maxim Marturisitorul. Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedeste un om introdus în gândirea cea mai înalta a Parintilor.)

ˇ     A fi mort si nesimtitor este totuna cu a fi orb la minte si a nu vedea duhovniceste. Caci unul s-a lipsit de puterea vie si lucratoare; iar cel ce nu vede, de lumina dumnezeiasca care-l face sa vada si sa se roage. (Avem aici o definitie a luminii dumnezeiesti, care nu are nimic care sa nu o faca acceptabila si înteleasa. Ea e cea care ne face sa întelegem si sa ne întelegem. Astfel înteleasa lumina dumnezeiasca risipeste nedumeririle celor ce cred ca ea este conceputa ca o lumina asemenea celei materiale.)

ˇ        Putini primesc si puterea si întelepciunea de la Dumnezeu. Caci cea dintâi împartaseste bunatatile dumnezeiesti, iar a doua exprimarea lor. Iar primirea prin împartasire si daruirea mai departe este un lucru cu adevarat dumnezeiesc, mai presus de om.

ˇ        Inima fara gânduri, lucrata de Duhul, este altarul adevarat înca înainte de viata viitoare. Caci toate se savârsesc si se graiesc acolo duhovniceste. Iar ce l ce nu a dobândit aceasta înca de aici e o piatra pentru alte virtuti, buna pentru zidirea bisericii dumnezeiesti dar nu biserica si preot al Duhului.

ˇ        Omul a fost zidit nestricacios, fara must cum va si învia. Dar nu neschibacios, nici schimbacios având în vointa puterea de a se schimba sau nu. Caci vointa nu face pe cineva sa ramâna cu desavârsire neschimbat în firea sa. Pentru ca aceasta e cununa îndumnezeirii neschimbacioase viitoare.

ˇ     Stricaciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepada ramasitele,  a se îngrasa si a dormi sunt însusiri naturale ale fiarelor si dobitoacelor. Prin acestea asemanându-ne cu dobitoacele, din pricina neascultarii, am cazut din bunatatile proprii daruite de Dumnezeu. Ne-am facut dobitocesti din rationali si ca fiarele din dumnezeiesti.

ˇ     Raiul este de doua feluri: sensibil si inteligibil (cunoscut cu simturile si cu gândirea), sau cer din Eden si cel al harului. Cel din Eden este un loc foarte înalt, încât ajunge pâna la al treilea cer, cum zic cei ce au istorisit despre el, sadit de Dumnezeu cu tot felul de verdeata bine mirositoare. El nu este nici cu desavârsire nestricacios nici cu totul stricacios, ci asezat la mijloc între stricaciune si nestricaciune, încât este pururea încarcat cu roade si împodobit cu flori, având neîncetat si poame crude si poame coapte. Caci pomii putregaiti si roadele rascoapte cazute la pamânt se fac huma bine mirositoare si nu împrastie miros de stricaciune ca plantele lumii. Iar aceasta se întâmpla din marea bogatie si sfintenie a harului, care covârseste acolo pururea. De aceea râul oceanic, care trece prin el si caruia i s-a poruncit sa racoreasca necontenit acest loc, iesind din el si împartindu-se în patru brate, coborând aduce si da hindusilor si etiopienilor huma si frunzele cazute. Apoi unindu-se, Fisonul si Gheonul (Facere 2, 8), se revarsa împreuna mereu peste câmpiile lor, pâna ce se împart iarasi, unul racorind tara Libiei, iar altul tara Egiptului.

ˇ        Deci spun ca zidirea nu a fost facuta la început curgatoare sau stricacioasa. Dar mai pe urma s-a stricat si s-a supus desertaciunii, adica omule, potrivit Scripturii (Romani 8, 25), însa nu de bunavoie ci fara sa vrea, pentru ceea ce a supus-o în nadejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat. Înnoindu-l însa si sfintindu-l pe acesta, chiar daca poarta trup stricacios pentru viata vremelnica, a înnoit-o si pe ea, desi n-a izbavit-o înca de stricaciune. Iar izbavirea zidirii de stricaciune, unii spun ca este schimbarea ei spre mai bine, iar altii, prefacerea în întregime a celor supuse simturilor. Caci obiceiul Scripturii este sa faca o afirmare simpla, fara multa iscodire, despre cele greu de înteles.

ˇ     Cei ce primesc harul ca o zamislire si însarcinare prin Duhul, leapada samânta dumnezeiasca, sau prin caderi, sau vaduvindu-se de Dumnezeu prin însotirea cu vrajmasul care se ascunde în ei. Lepadarea harului se face prin lucrarea patimilor; iar lipsirea desavârsita de el se întâmpla prin savârsirea pacatelor. Caci sufletul iubitor de patima si de pacat, care leapada si pierde harul si se vaduveste, se face salas al patimilor, ca sa nu zic al dracilor, acum si în veacul viitor.

ˇ        Nimic nu face iutimea asa de linistita si de blânda, ca barbatia si mila. Cea dintâi înfrânge pe cei ce-o razboiesc de afara, iar cea de-a doua, pe cei ce o razboiesc din launtru.

ˇ     Cauta pe Domnul în cale, adica prin porunci, în inima. Caci când auzi pe Ioan strigând si poruncind tuturor sa gateasca si sa faca drepte cararile, întelege ca e vorba de porunci, de inimi si de fapte. Caci cu neputinta este sa se faca dreapta calea poruncilor si fapta nevinovata, daca nu e dreptate în inima.

ˇ        Când auzi Scriptura vorbind de toiag si de cârja (Psalmi XXII, 4),  socoteste ca în întelesul proorocesc ele sunt judecata si providenta; iar în întelesul moral psalmodierea si rugaciunea. Caci, judecati de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povatuiti la întoarcere (I Corinteni 11, 32). Iar pedepsind noi pe cei ce se rascoala împotriva noastra, cu toiagul psalmodierii barbatesti, ne sprijinim pe rugaciune. Având deci toiagul si cârja în mâna lucrarii mintii, sa nu încetam a pedepsi si a fi pedepsiti, pâna ce vom ajunge cu totul sub providenta, fugind de judecata de acum si de cea viitoare.

ˇ     Este propriu poruncilor sa puna pururi mai presus de orice porunca cea mai cuprinzatoare care zice: „Pomeneste pe Doenul Dumnezeul tau totdeauna”. Caci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot sa fie si paziti, fiindca uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiasca de la început întunecând poruncile, si asa l-a aratat pe om, gol de tot binele.

ˇ     Cel ce cauta întelesurile poruncilor fara porunci, dorind sa le afle prin citire si învatatura, este asemenea celui ce-si închipuie umbra drept adevar. Caci întelesurile adevarului se daruiesc celor ce se împartasesc de adevar. (Cei ce cauta întelesurile poruncilor, fara sa le împlineasca, nu le iau ca porunci propriu-zise ale subiectului dumnezeiesc, Care are puterea si caderea sa porunceasca. De aceea acestia nu se pun în legatura cu El, Care este propriu-zis adevarul; caci în acest caz ele nu exprima pe Cel ce le da, voia si puterea Lui, ca sa zideasca în adevar pe cei ce le împlinesc. Ei ramân la niste sensuri impersonale care nu le dau nici o putere spre crestere morala si spre mântuire. Poruncile trebuie întelese ca si lucrurile ca semne ale iubirii lui Dumnezeu cel personal si ca apeluri la iubirea noastra, ca sa ne facem asemenea Lui si prin aceasta sa ne unim cu El. Adevarata cunoastere de Dumnezeu este cunoasterea prin experienta, nu din carte. În cazul acesta întelegerea întelegerea se scufunda în lumina Lui însusi, facându-se si ea lumina. Vorbind acela altora, Dumnezeu însusi vorbeste prin el si El însusi îi învata pe ceilalti printr-un astfel de om. Cuvântul este plin de puterea lui Dumnezeu si de convingerea celui ce a vazut pe Dumnezeu si simte în sine puterea Lui.) Iar cei neîmpartasiti de adevar si neintrodusi în el, cautând întelesurile lui, afla pe cele ale întelepciunii înnebunite (I Corinteni 1, 10). Pe acestia Apostolul i-a numit „sufletesti” ca unii „ce nu au Duh” (Iuda 19), chiar daca se mândresc cu adevarul.

ˇ        Definitia dreptei credinte este a vedea si a cunoaste întru curatie cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si doimea: Treimea a o privi si a o cunoaste în chip neamestecat si netaiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adica a marturisi si a sti pe un singur Fiu si înainte de întrupare si dupa întrupare, dar dupa întrupare slavit în chip neamestecat în doua firi si în doua vointe, dumnezeiasca si omeneasca.

ˇ     Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei însusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatal ca nenascut si fara de început, pe Fiul, ca nascut si împreuna fara de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatal, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) si împreuna vesnic.

ˇ        Treimea este unitate simpla, fiindca este fara calitate si necompusa. Dar este Treime în unitate caci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecata perihoreza Acestora între Ele (întrepatrunderea Lor).

ˇ     Dumnezeu se cunoaste si se zice în toate chip întreit, caci este nemarginit. El este sustinatorul si purtatorul de grija al tuturor prin Fiul în Duhul Sfânt. Nici unul din Acestia trei nu se zice, nu se cugeta si nu se numeste fara sau afara de Ceilalti.

ˇ        În om este minte, cuvânt si duh, si nici mintea nu e fara cuvânt, nici cuvântul fara duh; si acestea sunt una într-alta si în ele însele. Caci mintea graieste prin cuvânt si cuvântul se arata prin duh. Prin aceasta omul poarta un chip întunecos al Treimii numite si arhetipice. Cuvântul „dupa chipul” arata si aceasta. (Cuvântul „dupa chipul”, care îl caracterizeaza pe om, arata si asemanarea lui cu Sfânta Treime. Dar în aceasta se arata atât faptul ca omul nu e un individ cu totul separat de ceilalti, cât si faptul ca el are în minte, cuvânt si duh neseparate între ele, ci lucrând si aratându-se una prin alta, fiind om întreg numai prin toate trei acestea.)

ˇ     Tatal e Mintea, Fiul e Cuvântul, iar Duhul Sfânt e cu adevarat Duhul, precum învata folosindu-se de asemanare, Sfintii Parinti purtatori de Dumnezeu, statornicind dogma despre Treimea Sfânta mai presus de fire si de fiinta, despre Dumnezeu cel unul în trei ipostasuri, lasându-ne noua credinta adevarata si o ancora de nadejde. Caci a cunoaste pe Dumnezeu cel unul este, dupa Scriptura, radacina nemuririi (Pilde 15, 2); si a vedea si a sti stapânirea unitatii în trei ipostasuri este dreptatea întreaga. Sau asa trebuie sa întelegem cuvântul din Evanghelie: „Iar viata vesnica aceasta este: sa te cunoasca pe Tine, unul adevaratul Dumnezeu” în trei ipostasuri „si pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos” (Ioan 17,3), în doua firi si vointe.

ˇ        Chinurile sunt felurite, precum si rasplatirile cu bunatati. Iar acelea sunt în iad, potrivit Scripturii care zice: „În pamânt întunecat si neluminat, în pamântul întunericului vesnic” (Iov 10, 21-22), unde locuiesc pacatosii si înainte de judecata si se întorc si dupa osânda. Caci: „Întoarca-se pacatosii în iad” (Psalmi 9, 18) si „Moartea îi va paste pe ei” (Psalmi 18, 15), ce este altceva, daca nu hotarârea din urma si osânda vesnica?

ˇ     Focul, întunericul, viermele si tartarul sunt împatimirea obsteasca de placerea trupeasca, nestiinta generala a întunericului, gâdilirea aprinsa a patimii din toti, tremurarea si vijelia puturoasa a pacatului. Acestea se lucreaza înca de aici în sufletele pacatosilor ca o arvuna si pârga a chinurilor si se arata acolo ca o deprindere.

ˇ        Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrarile virtutilor sunt ale Împaratiei. Poruncile trebuie sa le socotim si sa le numim lucrari; iar virtutile deprinderi, precum si pacatele care se fac necontenit se numesc deprinderi.

ˇ        Sufletele împatimite de placeri sunt smârcuri de foc (Apocalipsa 19, 20), în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirla, hraneste ca pe un vierme neadormit al curviei, desfrânarea trupului, si ca niste serpi, broaste si lipitori ale poftelor stricate, gândurile si dracii stricati si tâsnitori de otrava. Starea aceasta a luat înca de aici arvuna chinurilor de acolo.

ˇ        Precum pârga chinurilor vesnice este ascunsa în sufletele pacatosilor, asa si arvunile bunatatilor lucreaza prin Duhul si se daruiesc în inimile dreptilor. Caci împaratia cerurilor este vietuirea virtuoasa, precum chinurile, deprinderea patimilor.

ˇ     Noaptea care vine (Ioan 9, 4), este, dupa cuvântul Domnului, încremenirea totala a întunericului viitor, sau în alt chip antihristul, care este si se numeste noapte si întuneric; sau iarasi, în înteles moral, este nepasarea continua care, ca o noapte fara luna, scufunda sufletul în somnul nesimtiriii. Caci precum noaptea îi face pe toti sa doarma si este chipul mortii, prin amortirea ce o aduce, asa noaptea întunericului viitor îi face pe pacatosi morti si nesimtitori prin ameteala durerilor.

ˇ     Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), dupa cuvântul Evangheliei, sta în necredinta celor neevlaviosi, potrivit cuvântului: „Iar cel ce nu crede s-a si osândit”. (Ioan 3, 18); de asemenea, în necazurile aduse de providenta pentru îngradire sau întoarcere; apoi în înrâurirea planuirilor bune si rele, fiind ajutate sa treaca în fapta dupa cuvântul: „Înstrainatu-s-au pacatosii din pântecele maicii lor”. Judecata cea dreapta a lui Dumnezeu se arata, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse si dupa fapte, pe unii pedepsindu-i, pe altii miluindu-i, dând ca rasplata unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiti, cei dintâi sunt cu totul necredinciosi, cei de-al doilea, credinciosi dar fara râvna, de aceea se si pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au facut desavârsiti, fie în virtuti, fie în pacate, vor avea rasplatile cuvenite.

ˇ        De nu se va pazi firea neprihanita prin Duhul, sau de nu se va curata cum se cuvine, nu va putea sa se faca un trup si un duh cu Hristos, acum si în armonia viitoare. Caci un petic dintr-o vechitura a patimilor nu-l poate coase puterea cuprinzatoare si unificatoarea Duhului la haina harului pentru întregire.

ˇ     Cel ce a primit în dar si a pazit înnoirea Duhului va avea o cinste deopotriva la alcatuirea (trupului) lui Hristos, patimind atunci negrait îndumnezeirea mai presus de fire. Caci nu va fi vreunul din Hristos, sau madular al lui Hristos, daca nu se face de aici partas al harului, alcatuindu-se dupa chipul adevarului si al cunostintei, cum zice Apostolul (Romani 2, 20).

ˇ     Împaratia Cerurilor este asemenea unui cort facut de Dumnezeu, ca cel aratat lui Moise, având doua încaperi în veacul viitor. În cea dintâi vor intra toti câti sunt preoti ai harului; în cea de a doua, inteligibila, numai cei ce au liturghisit înca de aici Treimii ca niste ierarhi în desavârsire în întunericul cunostintei de Dumnezeu. Ei au drept capetenie în slujire si ca prim ierarh înaintea Treimii, pe Iisus, în cortul pe care l-a întemeiat El. Acestia intrând acolo vor fi luminati mai limpede de razele luminii Lui. (În prima parte a cortului vor intra toti câti au fost preoti ai harului, adica au slujit lui, rodind puterea lui în viata lor. Dar în a doua încapere, în partea cea mai dinauntru, în Sfânta Sfintelor, vor intra numai cei ce au slujit înca de aici ca arhierei, prin faptul ca au intrat în întunericul cunostintei mai presus de cunostinta a lui Dumnezeu, ca Moise pe Sinai, ajungând pâna în fata lui Dumnezeu cel în Treime si cu totul indefinit în abisul bogatiei Sale, dar în acelasi timp la simtirea cea mai intensa a prezentei Lui tainice si iubitoare, traita ca atare prin faptul ca e o iubire între cele trei Persoane atotdesavârsite si, prin aceasta, lânga focarul suprem al iubirii. Ei au intrat adica pâna acolo pâna unde a intrat primul Ierarh si Capetenia oricarei slujiri adusa lui Dumnezeu, adica Iisus Hristos ca om, Care ca Dumnezeu primeste slujirea ca Unul din Treime. Uniti cu Hristos, luminati de infinitatea luminoasa a dumnezeirii Sale, de lumina Treimii atotiubitoare, sunt luminati si ei mai mult decât cei din prima încapere. Constiinta aceasta în întunericul cel mai presus de cunoastere îi desavârseste pe cei ce ajung acolo, pentru ca este o cunostinta prin experienta cea mai intensa a lui Dumnezeu ca suprema comuniune de Persoane, deci ca izvor din care iradiaza în ei aceasta iubire, facându-i si pe ei iubitori la maximum. Se simte aici influenta lui Dionisie Areopagitul. Acestia sunt, prin viata lor de maxima intensitate a simtirii lui Dumnezeu, la extrema opusa a celor ajunsi la suprema amortire si nesimtire în iad, amortire si nesimtire produsa de patimile care-i obosesc si-i epuizeaza pâna la urma de orice putere stimulatoare.)

ˇ     Multele locasuri despre care a vorbit Mântuitorul sunt deosebitele trepte si înaintari ale starii de acolo. Împaratia este una, dar are multe deosebiri înauntru, întrucât unii sunt ceresti, iar altii pamântesti, potrivit cu virtutea, cu cunostinta si cu marimea îndumnezeirii. „Caci alta este slava soarelui, alta a lunii si alta a stelelor; si stea de stea se deosebeste în slava” (I Corinteni 15, 41), cum zice Apostolul, pe bolta dumnezeiasca.

ˇ     Cel ce si-a curatit mintea prin lacrimi, iar sufletul si l-a înviat înca de aici prin Duh, ajunge pentru scurta vreme împreuna vietuitor cu îngerii si netrupesc ca un nesupus stricaciunii. Iar trupul si-l face prin ratiune, chip luminos si arzator ale frumusetii dumnezeiesti, din plasmuire de lut; si-l face cum era dupa fire, daca nestricaciunea trupurilor este înlaturarea musturilor si a îngrosarii. Trupul nestricaciunii este trupul pamântesc afara de musturi si de grosime, prefacut în chip negrait din trup sufletesc si trup duhovnicesc, încât este si pamântesc si ceresc, prin subtirimea înfatisarii dumnezeiesti. Caci asa cum a fost plasmuit la început, asa va si învia ca sa fie dup chipul Fiului Omului, împartasindu-se în întregime de dumnezeire.

ˇ        Pamântul fagaduintei este nepatimirea. Din ea izvoraste veselia Duhului, asemenea laptelui si a mierii.

ˇ        În veacul viitor sfintii îsi vor grai unii altora în chip tainic cuvântul launtric, rostit de Duhul Sfânt. (Sfintii, cunoscându-si în veacul viitor launtrul lor în mod reciproc, vor cunoaste din vedere tot ce au sa-si spuna, îsi vor vedea reciproc fiinta ca atotcuprinzator cuvânt, spunându-si tot ce au sa-si spuna prin reciproca lor intimitate si sinceritate totala. Sufletul le va fi întreg în lumina fetei.)

ˇ     Toti câti au primit înca de aici plinatatea desavârsirii în Hristos, sunt deopotriva dupa vârsta în Duh.

ˇ        Fii învierii lui Hristos vor fi, zice, minti, adica deopotriva cu îngerii, ajunsi sfinti prin nestricaciune si îndumnezeire.

ˇ        În veacul viitor îngerii si sfintii vor spori în adaugirea harurilor si niciodata nu vor sfârsi, sau nu vor slabi în dorirea bunatatilor. Caci în veacul de acolo nu va fi slabire sau micsorare a virtutii în favoarea pacatului.

ˇ        Slava adevarata, spun ca este cunostinta sau vederea Duhului, sau si patrunderea cu de-amanuntul a dogmelor, sau cunoasterea credintei adevarate.

ˇ     Începutul si pricina gândurilor este împartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului. Prin aceasta a pierdut si amintirea de Dumnezeu. Caci facându-se din simpla, compusa si din unitara, felurita, si-a pierdut unitatea împreuna cu puterile ei. (Amintirea simpla de la început a fost pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu. Aceasta pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simpla s-a divizat. Asa s-a nascut si asa se succede felurimea gândurilor la cele marginite, odata cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-si mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca fiecare este marginit si nu poate întretine în om un interes netrecator. Când mintea se îndreapta însa spre Dumnezeu – amintirea vine de la admentem: a tine mintea la ceva sau ceva în minte; aminte sa ne fie, înseamna a tine ceva în minte – nu mai este divizata de gândurile variate ce se succed, pentru ca Dumnezeu este nemarginit, este o hrana nemarginita pentru contemplatie. De aceea numai în legatura cu Dumnezeu putem pastra amintirea neîncetata, sau amintirea propriu-zisa. Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedeste un mare analist al starilor sufletului, aducând explicatii convingatoare unor învataturi care se afirmau de multe ori fara ultimele lor explicari.)

ˇ     Tamaduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, nascatoare de gânduri stricatoare, la starea ei simpla de la început. Caci neascultarea, unealta pacatului, nu a stricat numai amintirea simpla a sufletului fata de bine, ci si toate puterile lui, întunecând dorintele firesti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o tamaduieste, ridicând-o de la starea contrara firii, la cea mai presus de fire, în mod principal, pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu, întarita prin rugaciune si strabatuta de Duhul.

ˇ        Pricinile patimilor sunt faptele pacatoase; pricinile gândurilor, patimile; ale nalucirilor, gândurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea (avem aici un paradox: pricina amintirilor ispititoare este uitarea îndatoririlor spre bine.), ale uitarii, nestiinta; ale nestiintei, nepasarea; nepasarea este nascuta de dorinta poftitoare; iar maica dorintelor este nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei; iar fapta este din dorinta nesocotita a pacatului si din aplecarea simturilor catre cele supuse lor.

ˇ     Gândurile sunt în partea rationala; patimile furioase în iutime; amintirea dorintei dobitocesti este în partea poftitoare. În partea întelegatoare se formeaza nalucirile; iar în cea cugetatoare rasar si lucreaza chipurile. (Sfântul Grigorie Sinaitul distinge aici pe lânga partea rationala a sufletului, pe cea întelegatoare, care pare sa aiba si puterea imaginatiei, si pe cea cugetatoare, care are o putere apropiata de puterea imaginatiei, dar are în ea si puterea oarecarei trezvii critice.)

ˇ        Tabarârea gândurilor rele este ca un suvoi de râu; prin ele vine momeala, iar dupa aceasta se naste încuviintarea pacatului, ca o inundare de valuri ce acopera inima. (Inima are aici sensul constiintei de sine. Încuviintarea pacatului acopera constiinta de sine ca o inundare a apelor.)

ˇ     Socoteste placerea vâscoasa, ca o mocirla adânca, sau ca un smârc al desfrânarii. O astfel de mocirla este si povara grijilor pamântesti, de care îngreuindu-se mintea patimasa, este scufundata de gânduri în adâncul deznadejdii.

ˇ        Scriptura a numit adeseori gânduri si ratiunile lucrurilor, precum a numit si chipurile ratiuni si ratiunile chipuri. Aceasta se întâmpla deoarece miscarea acestora (gândurilor) este în sine nemateriala, dar prin lucruri ia chip si se preface, si asa momeala se cunoaste si capata nume prin aratare. (Se pare ca Sfântul Grigorie Sinaitul întelege prin logismoi nu întelesuri, ci chipuri concrete ale lucrurilor. El explica cum însesi ratiunile naturale ale lucrurilor care îsi au originea în gândirea lui Dumnezeu, pot deveni, prin chipurile lor vazute, gânduri ispititoare la pacat, sau momeli. El se arata astfel întelegând trecerea gândurilor la chipuri concrete, în lucruri, ca niste plasticizari ale acestora. În general, Sfântul Grigorie Sinaitul duce mai departe gândirea parintilor anteriori printr-o aplicare mai accentuata la situatiile concrete ale luptei cu ispitele.)

ˇ     Gândurile pacatoase sunt ratiunile dracilor si înainte-mergatoarele patimii, precum ratiunile si chipurile sunt ale lucrurilor. Este cu neputinta a face vreun bine sau vreun rau, daca nu este momit întâi gândul tau. Caci gândul este miscarea fara chip a momelii unor lucruri oarecare.

ˇ        Materia lucrurilor naste gânduri simple; iar momeala draceasca faureste cele rele. Deci gândurile si ratiunile firesti se deosebesc de cele potrivnice firii si de cele mai presus de fire. (Nu totdeauna gândurile sunt rele: sunt si gânduri simple ale lucrurilor, identice cu ratiunile lor naturale, preexistente în Dumnezeu, Creatorul lucrurilor. Ba sunt si gânduri mai presus de fire. Prin aceste s-ar putea întelege gânduri despre Dumnezeu, despre îngeri, despre relatiile noastre cu Dumnezeu, da poate si gânduri despre lucruri, când le vedem pe acestea în întelesurile lor adâncite în ambianta de lumina nesfârsita  lui Dumnezeu.)

ˇ     Gândurile firesti lucreaza la fel la schimbarea omului, ca si cele contrare firii. Dar cele dupa fire se schimba îndata în cele mai presus de fire. (Gândurile dupa fire, da, daca nu le lasam în gânduri ispititoare ale lucrurilor, care le schimba firea în rau, devin cu usurinta gânduri mai presus de fire. De altfel este foarte greu sa se traga o granita între caracterul natural al gândurilor si caracterul lor mai presus de fire, caci tot ce este natural se întelege ca avându-si originea în Dumnezeu si întelegându-se cu El.) Gândurile sunt pricini reciproce ale schimbarii din ele  si se nasc unele pe altele. Gândurile despre lucrurile materiale sunt  pricini ale nasterii si schimbarii celor dracesti. Ele se nasc si se schimba din momeala. Iar cele dumnezeiesti se nasc si se schimba din cele firesti, caci cele firesti dau nastere la cele mai presus de fire. Schimbarea fiecaruia este pricina si prilej de nastere a celui înrudit, în chip împatrit.

ˇ     Însemneaza-ti ca înainte de gânduri sunt pricinile; înainte de naluciri sunt gândurile; înainte de patimi, nalucirile; iar înainte de draci, patimile, ca un lant si ca o orânduiala vicleana a duhului neorânduielii. Una atârna de alta, dar nici una nu lucreaza prin sine, ci este pusa în lucrare de draci. Nici nalucirea nu-si face chipuri, nici patima nu lucreaza fara puterea draceasca ascunsa, caci desi satana a cazut zdrobit, el poate si mai mult împotriva noastra, prin nepasarea noastra, îngâmfându-se din pricina noastra.

ˇ     Ei dau o forma mintii noastre, mai bine zis ne formeaza dupa chipul lor si ne momesc prin deprinderea patimii, care stapâneste si lucreaza în sufletul nostru. Caci  dracii au deprinderea patimilor, ca o pricina a formarii de chipuri (idoli) în mintea noastra. Deci ei ne fac puterea de închipuire sa lucreze în mod felurit si în multe forme, fie în stare de trezvie, fie în somn, caci ei însisi si se preschimba în felurite chipuri; dracii poftei se schimba uneori în porci, alteori în magari, armasari întarâtati si înfierbântati; cei ai mâniei, uneori în pagâni, alteori în lei; cei ai lacomiei, uneori în lupi sau leoparzi. Apoi cei ai vicleniei în serpi, napârci, alteori în vulpi; cei ai îndraznelii, în câini; cei ai trândaviei, în motani; cei ai curviei se mai prefac uneori în serpi, alteori în corbi sau gaite. Dracii patimilor sufletesti se prefac în pasari, mai ales cei din vazduh. Închipuirea are trei pricini, prin care schimba chipurile duhurilor, dupa cele trei parti ale sufletului, de aceea si nalucirile sunt de trei feluri: de pasari, de fiare si de dobitoace, dupa puterea poftitoare, mânietoare si rationala a sufletului. Caci cele trei capetenii ale patimilor se înarmeaza pururi împotriva  celor trei puteri si dupa patima care da chip sufletului se apropie de noi si iau un chip înrudit. (Fiecare patima da un anumit chip sufletului si ca urmare si înfatisarii noastre exterioare. De aceea chiar si demonii iau, macar ca sunt duhuri, anumite forme dupa patima pe care o cultiva mai mult. Si aceasta forma ne-o imprima si noua dupa patima pe care cauta sa ne-o inspire mai mult. Patimile de mândrie ne dau o forma care seamana cu cele ale pasarilor semete din vazduh, caci ele se imprima mai mult partii noastre cugetatoare, facându-ne semeti la înfatisare si cu capul înaltat; patimile care aprind mânia ne dau înfatisari de fiare; cele care atâta pofta ne dau înfatisari de dobitoace. Iata o dovada a plasticizarii ratiunilor.)

ˇ     Dracii placerii (voluptatii) se apropie adeseori ca foc si carbuni aprinsi, caci duhurile iubitoare de placere aprind partea poftitoare a sufletului, iar pe cea cugetatoare o întuneca, zapacind-o. Fiindca placerea patimilor este pricina de ardere, de zapaceala si de întuneric.

ˇ        Noaptea patimilor este întunericul nestiintei, sau noaptea este împaratia în care se nasc patimile. În ea împarateste stapânul întunericului si umbla duhurile care iau chip asemanator fiarelor codrului, ca pasarile cerului si ca târâtoarele pamântului, cautând cu urlete sa ne rapeasca si sa ne manânce.

ˇ        În vremea lucrarii patimilor, unele gânduri merg înainte, altele urmeaza; gândurile premerg nalucirilor, iar patimile le urmeaza. În ce priveste pe draci, patimile, premerg acestora, iar dracii le urmeaza lor.

ˇ     Începutul si pricina patimilor este reaua întrebuintare (abuzul); al relei întrebuintari este schimbarea rea; al schimbarii este aplecarea deprinderii vointei; mijlocul de cercare a vointei este momeala; pricina momelii sunt dracii, îngaduiti de Providenta ca sa ne aratam libertatea noastra cum este.

ˇ        Deprinderea patimasa a sufletului este veninul acului pacatului spre moarte, caci cel ce s-a îmbibat de bunavoie de patimi îsi are purtarea nemiscata si neschimbata. (Este o nemiscare în sens rau; cine este miscat numai de o patima e ca si cum nu s%ar misca, caci el nu se misca, ci este miscat si nu poate sa se miste astfel. E o miscare monotona, o neputinta de a iesi din ea. Nimic nou nu se întâmpla în el, nimic care manifesta propriu-zis noutatea vietii. Acolo e moarte.)

ˇ     Patimile au felurite numiri, dar se împart în trupesti si sufletesti. Cele trupesti se subîmpart în dureroase si pricinuitoare de pacat. Cele dureroase se subîmpart iarasi în boli si pedepse povatuitoare. Cele sufletesti se împart în patimi ale mâniei, ale poftei si ale ratiunii. Cele ale ratiunii se subîmpart în nalucitoare si cugetatoare. Dintre acestea, unele se nasc din vointa prin reaua întrebuintare, altele sunt fara voie, din vreo sila, cum sunt patimile zise fara vina. Parintii le-au numit pe acestea si urmari sau însusiri firesti.

ˇ        Altele sunt patimile trupesti si altele cele sufletesti; altele cele ale poftei si altele cele ale iutimii (mâniei); altele cele ale ratiunii si altele cele ale mintii si ale închipuirii. Dar se însotesc între ele si lucreaza unele cu altele. Cele trupesti cu cele ale poftei, cele sufletesti cu cele ale iutimii; si iarasi, cele rationale cu cele ale mintii s cele ale mintii cu cele ale imaginatiei si cele ale amintirii.

ˇ     Patimile iutimii sunt: mânia, amaraciunea, strigarea, aprinderea grabnica (varsarea napraznica a fierii), cutezanta semeata, înfumurarea, trufia si celelalte. Ale poftei sunt: lacomia, desfrânarea, neînfrânarea, nesaturarea, iubirea de placere, iubirea de arginti, iubirea de sine care e cea mai cumplita din toate. Iar ale trupului sunt: curvia, preacurvia, necuratia, destrabalarea, nedreptatea, lacomia pântecelui, lenea, usuratatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de petreceri si celelalte. Cele ale partii rationale sunt: necredinta, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, fatarnicia, grairea de rau, clevetirea, osândirea, dispretuirea, luarea-n râs, prefacatoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri ascunse, ironia, fala, dorinta de a placea oamenilor, semetia, juramintele strâmbe, vorbirea fara rost. Ale mintii sunt: parerea de sine, înaltarea, laudele, cearta, pizma, încântarea de sine, grairea împotriva, surzenia cu voia, închipuirea, nalucirile, rastalmacirile, dorinta de a te arata, iubirea de slava, sau mândria, cea dintâi si cea mai de pe urma din toate relele. Iar cele ale cugetarii sunt: împrastierile, ratacirile, robirile, întunecarea, orbirea, amagirile, momelile, încuviintarile, aplecarile, abaterile si cele asemenea acestora. Ca sa spun pe scurt, toate relele potrivnice firii s-au amestecat cu aceste trei puteri ale sufletului, precum toate bunatatile se afla împreuna cu ele prin fire.

ˇ        Minunate sunt cuvintele de slavire pline de uimire ale lui David fata de Dumnezeu „Minunate s-a facut, zice cunostinta Ta catre mine, caci nu pot sa ma ridic pâna la ea”, fiind mai puternica si neajunsa si mai presus de cunostinta si de puterea mea neputincioasa. Chiar si trupul e neînteles caci are o alcatuire compusa, întreita în tot chipul, dar tine într-o unica armonie madularele si partile sale. Pe de alta parte, în trup stapâneste numarul sapte si doi, care arata vremea si firea, dupa cei învatati în ale numerelor. Astfel si el este o unealta a firii, care arata slava maretiei treimice, dupa legile care cârmuiesc firea. (Numarul doi care stapâneste în trup arata firea lui dependenta. Caci doi sunt ochii, doua urechile, etc. Dar în trupul trecator stapâneste si numarul trei si sapte, care este timpul. El are trecut, prezent si viitor si viata lui se repeta în cicluri de sapte zile. Se mai spune ca toata materia trupului se schimba în curs de sapte ani. Miscarea timpului în cicluri de sapte unitati o exprima si Facerea, unde se spune ca Dumnezeu a creat lumea în sapte zile. Sapte reprezinta împlinirea a ceea ce se misca în timp. Numarul trei arata poate si fiinta, puterile si lucrarile.)

ˇ     Legile firii sunt îmbinarile felurite ale madularelor lucratoare, pe care cuvântul le-a numit si deosebiri, ca tot atâtea parti în care se arata însusirile trupului. Sau iarasi, legea fireasca este lucrarea fiecarei forme si a fiecarui madular în baza puterii sale. Precum Dumnezeu tine în lucrare si misca toata zidirea, asa sufletul tine în lucrare si în miscare madularele trupului si îl misca pe fiecare spre lucrarea sa. Dar e de cercetat pentru care pricina barbatii purtatori de Dumnezeu spun uneori ca iutimea si pofta sunt puteri ale trupului, iar alteori ca sunt ale sufletului? Raspundem, ca nu este nici o nepotrivire între cuvintele sfintilor, pentru cei ce le cunosc cu de-amanuntul, ce amândoua sustinerile sunt adevarate si ele pot fi schimbate între ele în chip întelept, din pricina crearii sufletului si a trupului pentru un mod de convietuire negraita. Caci îmbinarea lor este de asa fel, ca sufletul poate sa fie desavârsit de aici, iar trupul e nedesavârsit din pricina cresterii prin hrana. Astfel sufletul are în sine si puterea poftei doritoare si puterea iutimii spre vigoarea dragostei, dar de la plasmuirea lui e zidit rational si mintal. Caci nu i s-a dat o iutime fara ratiune si o pofta fara minte. Precum nici trupul nu le avea pe acestea astfel, mai înainte. Ci fiind zidit nestricacios, era fara mustime, din care a urmat pofta si mânia furioasa. Caci dupa neascultare, cazând în stricaciune si în grosimea dobitoacelor, a rasarit ca urmare neaparata si iutimea si pofta în el. De aceea trupul se si împotriveste vointei sufletului, prin iutime si pofta când domina el. iar când se supune muritorul celui rational, urmeaza sufletului spre savârsirea celor bune. Deci abia când s-au amestecat cele venite pe urma în trup cu însusirile sufletului, s-a asemanat omul dobitoacelor, supunându-se legii pacatului, pentru trebuinta firii si facându-se din fiinta rationala – dobitoc si din om – fiara. (Sfântul Grigorie Sinaitul explica tot ce are trupul viu în suflet. Chiar iutimea si pofta si le însuseste trupul din suflet. Deci sufletul a fost facut pentru convietuirea cu trupul, putând alcatui si sustine un trup viu. De aceea i s-a dat iutimea si pofta, cu posibilitatea de a sluji nu numai unor scopuri spirituale, ci si întretinerii si cresterii trupului desigur tot în vederea spiritualizarii trupului si a materiei. Adica iutimea si pofta, având la baza un caracter spiritual, legat de minte si ratiune, primesc prin unirea sufletului cu trupul si un caracter animalic, sau o functie în slujba trupului ca organism biologic, înrudit în privinta aceasta cu cel animalic. S-ar putea spune ca, prin iutime si pofta, rationalitatea sufletului are în ea posibilitatea de a se plasticiza ca trup organizat. Desigur, aceasta nu înseamna ca sufletul exista temporal înaintea trupului, ci începe sa existe manifestându-se în formarea trupului prin iutimea (energia) si pofta ce i se prelungesc în trup întrucât prin acestea începe deodata cu aducerea lui la existenta sa se plasticizeze în trup. De altfel în general, planul material nu e decât o rationalitate plasticizata si ca atare rationalitatea aceasta are în ea însasi o energie si un impuls spre plasticizare, care, în cazul ratiunii personale umane, echivaleaza cu iutimea si cu pofta. Când acestea nu sunt conduse bine de ratiune, se nasc pacatele si însasi deformarile si tendintele de descompunere a trupului, ca plasticizare a sufletului rational. De aceea pacatul, ca dezordine, începe în ratiune, în suflet.)

ˇ     Sufletul fiind creat rational prin suflare si întelegator prin insuflare datatoare de viata, nu a fost creat de Dumnezeu deodata cu iutimea si cu pofta dobitoceasca, ci cu puterea dorintei si pe ea, cu vigoarea dragostei. La fel nici trupului nu i-a sadit, prin plasmuire, de la început iutimea si pofta nerationala. Caci pe acestea le-a primit pe urma prin neascultare, facându-se muritor, stricacios si dobitocesc. (Dar iutimea si pofta s-au prelungit în trup la început nu ca iutime si pofta animalica, ci ca iutime si dorire spirituala. Pe urma au luat, prin cadere, caracterul animalic, sau si animalic.) Caci trupul, zic cuvântatorii de Dumnezeu, a fot zidit nestricacios, precum va si învia, desi în stare sa primeasca si stricaciunea. Iar sufletul a fost facut nepatimitor, dar s-au stricat amândoua si s-au amestecat, în urma legii preafiresti a miscarii unuia în altul (perihorezei), si a împartasirii unuia din celalalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a facut asemenea dobitoacelor necuvântatoare prin lucrarea si prin stapânirea nestricaciunii. Puterile amândurora facându-se una, l-au facut pe om sa devina, prin mânie si pofta, un animal nerational si fara minte. Si asa s-a facut asemenea cu dobitoacele, dupa Scriptura, si întocmai cu ele în tot chipul. (Prin aceasta si-a înrait si sufletul calitatea. Iutimea si pofta, punându-se într-o masura mai mare în slujba cresterii si sustinerii trupului, au pus prin însusi sufletul, într-o mare masura, în slujba trupului si au luat chiar în suflet un caracter irational, animalic. Greu se poate gasi în scrisul patristic o insistenta asa de staruitoare în explicarea complexei si tainicei legaturi dintre suflet si trup ca aceste capete ale Sfântul Grigorie Sinaitul. Scrierea aceasta a lui este dominata de preocuparea antropologica.)

ˇ     Începutul si pricina virtutilor este buna intentie, apoi dorinta binelui. Precum Dumnezeu este pricina si izvorul a tot binele, asa începutul binelui în noi este credinta, mai bine zis Hristos, piatra credintei, pe Care-L avem ca începatura si temelie a tuturor virtutilor. Caci pe El am asezat si pe El cladim tot binele. El este piatra cea din capul unghiului, care ne leaga pe noi cu Sine si margaritarul de mare pret, pe care cautându-l monahul, care patrunde în adâncul linistii, vinde toate voile sale prin ascultarea poruncilor, ca sa-L câstige pe El. (Este o aplicare la credinciosul individual a expresiilor: Hristos, piatra cea din capul unghiului, Hristos, piatra credintei, Hristos, începatura vietii noastre. El este în fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobândirea virtutilor, pe El cladim trupul virtutilor. O interpretare tot asa de interesanta a parabolei biblice despre omul care vinde toate averile sale pentru a cumpara tarina sau ascultarea care cuprinde pe Hristos, comoara de mare pret. Averile sunt aici voile omului; omul care vrea sa se mântuie renunta la voile sale, care nu-l pot mântui, pentru a-si însusi prin ascultare voia lui Hristos, pentru a face voia sau poruncile Lui, caci prin aceasta dobândeste viata vesnica. Cel ce iubeste renunta la voile sale pentru cel iubit si pentru iubirea aceluia caci în El are viata, cum nu o are prin împlinirea voilor sale.)

ˇ        Virtutile îsi tin cumpana între ele si toate se aduna într-una si se împlinesc într-o întocmire si într-un chip singur al virtutii. Caci sunt virtuti propriu-zise si virtuti mai mari ca virtutile, care cuprind pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiasca, smerenia si rabdarea dumnezeiasca. Fiindca zice Domnul despre aceasta: „Prin rabdarea voastra veti câstiga sufletele voastre” (Luca 21, 19), dar nu a zis întru postirea voastra, sau întru privegherea voastra. Iar prin rabdare înteleg pe cea dupa Dumnezeu. Ea este împarateasa virtutilor, temelia bunatatilor barbatesti., caci ea este pacea în razboaie, seninul în furtuna, statornicia nestramutata în cei ce-au dobândit-o. Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus nu-l vor putea vatama nici armele, nici sulitele, nici câmpurile de batalie, nici chiar razboaiele dracilor, nici multimea întunecata a celor potrivnici.

ˇ     Virtutile, desi se nasc unele din altele, îsi au obârsia în cele trei puteri ale sufletului, afara de cele dumnezeiesti. Caci pricina si începatura celor patru virtuti cuprinzatoare în cei firesti si ale virtutilor dumnezeiesti, din care si prin care fiinteaza celelalte, a chibzuintei, a barbatiei, a neprihanirii si a dreptatii, este întelepciunea dumnezeiasca a cunoscatorilor de Dumnezeu, cea miscata de Duhul. Aceasta miscându-se în chip împatrit, le lucreaza pe toate, nu deodata, ci pe fiecare deosebi la vremea ei, dupa cum voieste. Pe una ca lumina, pe alta ca putere agera si ca insuflare pururi în miscare, pe a treia ca putere sfintitoare si curatitoare, iar pe a patra ca roua a curatiei, care înveseleste si curateste de arsurile patimilor. Precum s-a spus mai înainte fiecaruia dintre cei desavârsiti îi da fiecare lucrare desavârsita dupa felul lui.

ˇ     Taria desavârsita a sufletului în virtuti nu o daruiesc destoiniciile si sârguinta proprie, daca acestea nu se înradacineaza prin har, ca deprinderi. Caci fiecare îsi are darul ei (din har), ca o lucrare deosebita, asa încât îi poate atrage spre ea, prin deprinderea si firea binelui, pe cei ce se împartasesc de ea, chiar când nu voiesc. Când ajungem la acel dar, el se mentine neschimbat si neînstrainat. Atunci avem harul Duhului, lucrând virtutile în madularele noastre ca un suflet viu. De aceea toata ceata virtutilor este moarta fara har; si în cei ce socotesc ca le au, sau ca le-au dobândit desavârsit si ca sunt numai ale lor, sunt umbre si chipuri ale gândului, dar nu realitati desavârsite. (Înradacinarea virtutilor în suflet nu se poate înfaptui prin eforturile proprii, ci numai prin har, care este lucrarea puternica a lui Dumnezeu devenita lucrarea noastra. Virtutile, ca deschideri si relatii statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în noi, daca nu sta Dumnezeu Însusi deschis fata de noi, sau în comunicare de iubire si de putere cu noi. În virtuti, Duhul lui Dumnezeu lucreaza cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtutile reprezinta trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu este sufletul virtutilor noastre. În cel ce socoteste ca virtutile sunt ale lui, nu este deschidere adevarata nici spre Dumnezeu, nici spre oameni, caci în deschiderea adevarata trebuie sa se traiasca initiativa ambelor parti. Sunt deschis cu adevarat celuilalt pentru ca si el îmi este deschis, deci virtutea mea este si opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intentie a virtutii dar nu o virtute împlinita. Cel ce afirma ca poate face binele numai prin el însusi, chiar prin aceasta mândrie a lui, nesocotind contributia celuilalt, se închide în sine si nu-l încalzeste pe acela, pentru ca nu-l pretuieste cum se cuvine, ca absolut al realizarii sale.!

ˇ     Deci virtutile cuprinzatoare sunt patru: barbatia, chibzuinta, neprihanirea si dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin stirbire, opt pacate numite si socotite de cei din lume virtuti: barbatiei, semetia si frica; chibzuintei, viclenia si nestiinta; neprihanirii, desfrânarea si neajutorarea; dreptatii, lacomia si nedreptatea, sau îngustimea nazuintei. Dar nu numai virtutile cuprinzatoare si firesti, mai presus de orice stirbire sau umflare, ci si cele cu fapta tin mijlocul. Ele au ca împreuna-lucratoare hotarârea libera întru dreptatea socotintei; pe când pacatele, abaterea si parerea de sine. Ca virtutile drepte tin mijlocul, e martor proverbul care zice: „Atunci vei face toate caile bune” (Proverbe 2, 9). Deci toate se întemeiaza pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc si pe care se zidesc, având ca temelie a cladirii lor cele patru virtuti cuprinzatoare, mai bine zis pe Hristos, prin care cele firesti se curatesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeiesti si mai presus de fire se daruiesc întru bunatatea Duhului.

ˇ        Scriptura numeste virtutile fecioare, pentru amestecarea si unirea lor cu sufletul, fiind privite ca un singur trup si duh cu sufletul. Caci chipul fecioarei este simbolul dragostei, iar înfatisarea acestor sfinte fecioare este dovada nevinovatiei si a curatiei. Caci harul obisnuieste sa dea chip dumnezeiesc celui în care se întiparesc acestea si sa-i faca pe cei ce-L primesc înruditi cu Dumnezeu.

ˇ     Deci capeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lacomia pântecelui, iubirea de argint si slava desarta. Iar cele ce urmeaza acestora sunt cinci: curvia, mânia, întristarea, trândavia si mândria. Dar tot asa sunt si trei virtuti cuprinzatoare care se împotrivesc acelora: înfrânarea, saracia si smerenia. Iar dupa ele sunt cele ce le urmeaza: curatia, blândetea, bucuria, barbatia si umilinta. Dar cunoasterea întregii cete a virtutilor, dupa puterea, lucrarea si mireasma fiecarei virtuti si a fiecarui pacat, nu e un lucru pe care îl poate avea oricine voieste, ci al celui ce le-a savârsit si patimit cu fapta si cuvântul si a primit de la Duhul darurile cunostintei si deosebirii.

ˇ     Dintre virtuti, unele lucreaza, iar altele sunt lucrate. Lucreaza, venind în noi când trebuie si cât si precum voiesc. Si lucram noi dupa hotarârea libera si dupa deprinderea morala a destoiniciei noastre. Dar acelea lucreaza fiintial, pe când noi lucram povatuindu-ne de vreun chip si modelându-ne dupa el, daca chipul este potrivirea tuturor lucrarilor noastre dupa arhietipurile de sus. Dar foarte putini se împartasesc fiintial de cele cunoscute cu mintea înainte de viitoarea primire a nestricaciunii. Aici lucram si primim ostenelile si chipurile, nu virtutile cu adevarat. (Împartasirea fiintiala de virtuti e împartasirea nemijlocita de Cel în Care îsi au izvorul puterile binelui. Aceste puteri lucreaza ele însesi în noi, pentru ca lucreaza Dumnezeu izvorul lor fiintial. Dar trebuie sa dam si noi contributia noastra. De aceea în parte ele lucreaza în noi, în parte sunt lucrate ele de noi. Unde nu are loc împartasirea fiintiala de virtutile dumnezeiesti, nu reusim sa înfaptuim virtutile, ci dam doar ostenelile noastre.)

ˇ     Slujeste lucrul sfânt al Evangheliei, dupa Pavel (Romani 15, 16), cel ce primeste si da prin lucrare si altora luminarea lui Hristos, sadind ca pe o samânta dumnezeiasca cuvântul în tarinile sufletesti ale ascultatorilor. Cuvântul vostru sa fie asa ca prin har (Coloseni 4, 6), cu bunatate dumnezeiasca, spre a da har celor ce asculta cu credinta. Numind apoi pe învatatori plugari, iar pe cei învatati de ei, ogor, îi arata foarte întelepteste pe cei dintâi ca aratori si semanatori ai cuvântului dumnezeiesc, iar pe ceilalti ca pamânt îngrasat, semanat cu virtuti si aducator de roada multa si bogata. Caci slujba sfânta (ierurghisirea) cu adevarat nu e numai lucrarea celor dumnezeiesti, ci si împartasirea si daruirea bunatatilor catre altii.

ˇ        Cuvântul care porneste prin rostire la învatatura e felurit si se alcatuieste, în felurite chipuri din patru feluri: cuvântul din învatatura, cel din citire, altul din fapta si altul din har. Apoi, precum apa este una prin fire, dar se preface si se schimba, dupa însusirea felurita a pamântului din care vine, într-o calitate sau alta, încât e simtita la gust odata ca amara, altadata ca dulce, altadata ca sarata, iar altadata ca mirositoare, asa si cuvântul rostit, schimbându-se dupa starea morala a fiecaruia, se cunoaste din lucrarea lui si din folosul ce-l da.

ˇ     Deoarece cuvântul s-a dat spre bucuria fiecarei firi rationale, asemenea unor mâncaruri felurite, sufletul simte placerea cuvintelor, primindu-le în chip felurit. Cuvântul cunostintei îl are ca pe un pedagog, care-i modeleaza purtarile, pe al citirii, ca pe unul care-l adapa ca o apa a odihnei (Psalmi 22, 3); pe al faptei, ca pe un loc de verdeata (Psalmi 22, 2), care-l îngrasa; pe al harului, ca pe un pahar care-l îmbata (Psalmi 22, 5) si-l veseleste; iar bucuria negraita a harului, ca pe un untdelemn care veseleste fata si o face stralucitoare.

ˇ     Dar sufletul nu are acestea numai în sine ca viata, ci uneori le aude si la altii si le simte spre învatatura sa; si anume atunci când îi stapâneste pe amândoi dragostea si credinta, unul ascultând cu credinta, iar celalalt învatând cu dragoste, împlinind fara înfumurare si fara slava cuvintele virtutilor. Cel dintâi primeste cuvântul învataturii ca pedagog, pe al citirii, ca hranitor; pe al faptei, ca o calauza launtrica si preadulce la Mire; pe cel luminator al Duhului, ca pe unul care uneste pe Cuvântul-Mire cu el si-l veseleste (Precum exista o istorie externa a Revelatiei, ca apropiere treptata a lui Dumnezeu de oameni, asa exista si o istorie a apropierii Lui de insul personal. Sufletul primeste cuvântul de învatatura de la altul prin care afla despre Hristos ca Cel ce va veni la el, apoi cuvântul care îl hraneste si-l creste prin proprie citire,  pe urma cuvântul stadiului de lucrare a virtutilor. Caci faptele sunt si ele cuvinte prin care învata si e învatat. Acesta îl conduce înauntru la Mirele Hristos si e dulce si pentru el si pentru cei asupra carora faptele sale se rasfrâng cu bunatatea lor. În sfârsit e Hristos însusi trait în unirea cu El ca fiind Cuvântul personal si ca izvorul cuvintelor si ca Mire, sau ca partenerul deplinei iubiri. Caci sufletul e în greceste de genul feminin.) Caci daca cuvântul iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4), înseamna ca cuvintele care ies din Duh prin gura sfintilor sunt cuvinte care ies din gura lui Dumnezeu, sau din suflarea preadulce a Duhului pentru lucrare. (Noi vorbim pentru ca a vorbit si continua sa vorbeasca Dumnezeu. Dar în mod deosebit de intim vorbeste Dumnezeu prin sfinti, care s-au unit cu Dumnezeu în Duh.) De aceea nu se bucura de ele toti ci numai cei vrednici. Cei ce se veselesc, prin urmare, aici cu Duhul sunt foarte putini. Iar cei ce se desfata cu Cuvântul sunt cu adevarat cuvântatori (Toti oamenii sunt cuvântatori, pentru ca sunt dupa chipul lui Dumnezeu-Cuvântul. Dar cuvântatori în sensul plin al cuvântului sunt cei ce simt cu toata intensitatea Cuvântul lui Dumnezeu adresându-li-se si vorbind prin ei, însusindu-si Cuvântul lui Dumnezeu, care se face cuvântul lor.) Cei multi cunosc si se împartasesc numai de chipurile cuvintelor duhovnicesti prin amintirile, neîmpartasindu-se înca prin simtire de pâinea cea adevarata a viitorului, sau de Cuvântul lui Dumnezeu. (Numai cei ce se desfata ca o mireasa cu Mirele, prin unirea cu Cuvântul dumnezeiesc cel personal, ca izvor al cuvintelor, sunt si ei cu adevarat cuvântatori sau cuvinte personale cuvântatoare. Numai cuvintele lor sunt cuvinte cu adevarat mângâietoare, întaritoare si luminatoare, precum sunt si ei însisi asa, ca persoane. numai ei au adica cuvintele Duhului lui Hristos, pentru ca au pe Hristos Cuvântul întrupat în ei. Iar la aceasta stare ajung putini în viata de aici.) Caci numai Acesta se daruieste acolo celor vrednici spre desavârsita îndulcire, fara sa se manânce, fara sa se sfârseasca si fara sa se jertfeasca vreodata.

ˇ     Este cu neputinta a gusta dulceata celor dumnezeiesti fara simtirea întelegatoare (a mintii). Caci, precum cel ce si-a tocit simturile le-a facut nelucratoare fata de cele supuse lor, si nici nu vede, nici nu aude, nici nu miroase, fiind amortit, mai bine zis pe jumatate mort, asa si cel ce si-a amortit puterile sufletesti cele dupa fire, prin patimi, le-a facut nesimtitoare fata de lucrarea si împartasirea tainelor Duhului. Caci cel ce nu vede, nu aude si nu simte duhovniceste, este mort, fiindca nu este Hristos viind în el, nici el miscându-se si lucrând în Hristos. ( Cât timp avem numai cuvintele lui Hristos, avem numai chipurile Cuvântului personal. Pentru a-L avea pe El trebuie sa avem Ťsimtirea întelegatoareť a prezentei Lui. Dar aceasta simtire nu o putem avea câta vreme puterile sufletului ne sunt tocite prin pacat, sau întoarse spre interesele noastre egoiste. Numai când Hristos Însusi viaza în noi, întareste puterile noastre de simtire a prezentei Lui. ŤSimtirea mintiiť sau Ťsimtirea întelegatoareť a fost folosita de Sfântul Grigorie de Nyssa si de Diadoh, pentru a indica o sesizare spirituala a prezentei lui Dumnezeu, nu numai o deductie teoretica a Lui prin ratiune. Prin Ťsimtireať aceasta ne sesizeaza nu numai prezenta lui Dumnezeu, ci si bunatatile variate ce iradiaza din El. Cuvântul Ťsimtirea mintiiť se foloseste pentru a indica un contact cu realitatea spirituala a lui Dumnezeu, analog cu contactul pe care-l avem prin simtirile trupului cu realitatile sensibile.)

ˇ     Simturile au o lucrare egala si la fel cu puterile sufletului, ca sa nu zic una si aceeasi. Mai ales când sunt sanatoase. Caci prin acelea sunt vii si lucreaza acestea si în amândoua este amestecat Duhul de viata facator. Omul se îmbolnaveste când poarta în el neputinta generala a patimilor, zacând pururi în bolnita trândaviei. Caci simturile privesc cele supuse lor, iar puterile sufletesti vad limpede cele cunoscute prin întelegere, mai ales când nu este vreo lupta draceasca în ele, care se împotriveste legii mintii si a duhului. Dar când se unesc împreuna, facându-se unitare prin Duhul, atunci cunosc cele dumnezeiesti si cele omenesti nemijlocit si fiintial, asa cum de este firea; si ratiunile lor privesc limpede si curat pricina cea una a tuturor, adica Sfânta Treime, pe cât este cu putinta. (Lucrarea simturilor nu e despartita de cea a puterilor sufletului, când sunt sanatoase si unele si altele. Omul vede deodata cele sensibile si cele inteligibile prin simturile trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului. Dar unitatea deplina a lucrarii lor si extinderea sesizarii realitatilor spirituale pâna la Dumnezeu, prin mijlocirea lucrarii simturilor trupesti, se realizeaza prin Duhul Sfânt. Asa au vazut apostolii lumina dumnezeiasca pe Tabor, chiar prin simtul vazului trupului plin de puterea Duhului Sfânt.)

ˇ     Cel ce se linisteste este dator mai întâi sa aiba ca temelie aceste cinci virtuti pe care sa ridice cladirea lucrarilor sale: tacerea, înfrânarea, privegherea, smerenia si rabdarea. Iar ca lucrari bine placute lui Dumnezeu trebuie sa le aiba pe acestea trei: cântarea, rugaciunea si citirea; si lucrul mâinilor, daca este neputincios (la cele dintâi). Caci virtutile pomenite, nu numai ca le cuprind pe toate, ci se si sustin una pe alta. El trebuie sa se îndeletniceasca de dimineata cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugaciune, si cu linistea inimii. În ceasul dintâi sa se roage cu dinadinsul, într-al doilea sa citeasca; într-al treilea, sa cânte; într-al patrulea, sa se roage; într-al cincilea sa citeasca; într-al saselea, sa cânte; într-al saptelea, sa se roage; într-al optulea, sa citeasca; într-al noualea, sa cânte, într-al zecelea, sa manânce; într-al unsprezecelea, sa doarma daca are trebuinta; într-al doisprezecelea, sa cânte cele de seara. Si asa strabatând bine stadia zilei, va placea lui Dumnezeu. (Ceasul întâi e ora sase dimineata. Se cere o repetare de trei ori a rugaciunii, a citirii, a cântarii. La ora 16 monahul are sa manânce, la 17 sa doarma, la 18 sa faca rugaciunile de seara. Acesta trebuie sa fie pentru calugar programul zilnic.)

ˇ     El trebuie sa culeaga ca o albina din toate virtutile cele ce sunt mai de folos. Si asa, împartasindu-se din toate câte putin, sa faca mare îmbinare a lucrarilor poruncilor, din care se câstiga mierea întelepciunii spre înveselirea sufletelor.

ˇ     Iar daca vrei sa strabati si vremea noptii mai usor, asculta: Privegherea noptii este de trei feluri: pentru începatori, pentru mijlocii si pentru cei desavârsiti. Începatorii sa doarma jumatate de noapte si jumatate sa privegheze, fie de seara pâna la miezul noptii, fie de la miezul noptii pâna dimineata; cei de la mijloc sa privegheze de cu seara un ceas sau doua, apoi sa doarma patru ceasuri si apoi sa se scoale la utrenie si sa se roage sase ceasuri pâna dimineata; pe urma sa cânte ceasul întâi si sa sada si sa se linisteasca, cum s-a spus mai înainte; apoi fie sa pazeasca rânduiala lucrurilor dupa ceasuri, fie sa tina într-o urmare necontenita rugaciunea, dupa deprinderea fiecaruia. Iar cei desavârsiti sa stea toata noaptea în picioare si sa privegheze. (Aici se da pravila de noapte. Ea e diferita pentru începatori, pentru cei de la mijlocul drumului spre desavârsire si pentru cei desavârsiti. Începatorii trebuie sa privegheze de la ora 18 pâna la ora 00, sau invers, de la miezul noptii pâna dimineata. Cei de la mijloc au sa privegheze de la 18 pâna la 19-20, apoi sa doarma pâna la miezul noptii (la utrenie), apoi sa privegheze toata noaptea. Cei desavârsiti au sa privegheze toata noaptea în picioare într-o rugaciune neîncetata.)

ˇ        Iata spunem si despre mâncare, ca ajunge o litra de pâine celui ce se nevoieste pentru linistire, iar vin sa bea doua pahare din cel neamestecat si apa trei pahare. Sa hraneasca din cele ce se gasesc. Sa nu umble dupa cele ce le cauta pofta, ci sa se foloseasca cu înfrânare de cele ce le rânduieste pururi de grija a lui Dumnezeu. Dar învatatura cea mai buna si mai scurta, pentru cei ce vor sa vietuiasca cu luare aminte, este sa pazeasca cele trei virtuti mai cuprinzatoare: postul, privegherea si rugaciunea, întarind cu cea mai mare putere pe cea din urma, care este reazimul tuturor.

ˇ     Linistirea (isihia) are trebuinta înainte de toate de credinta, de rabdare si de dragoste din toata inima, de tarie, de putere si de nadejde. Ca cel ce crede, chiar daca nu va dobândi aici ceea ce cauta, poate din negrija sau din alta pricina, în ceasul iesirii este cu neputinta sa nu se umple de rodul credintei si al nevointei si sa nu vada slobozirea, care este Iisus Hristos, rascumpararea si mântuirea sufletelor, Cuvântul Dumnezeu - Omul. (Iisus este eliberarea, caci El este liber si izvorul din care emana toata puterea libertatii, sau a puterii asupra patimilor înrobitoare.) Iar cel ce nu crede se va osândi cu siguranta în ceasul iesirii. Ba s-a si osândit, zice Domnul (Ioan 3, 18). Caci cel ce slujeste placerilor si cauta slava de la oameni si nu cea de la Dumnezeu (Ioan 5, 45) este necredincios, zice. Chiar daca pare, dupa cuvânt, credincios, unul ca acesta s-a amagit pe sine, fara sa bage de seama. Acesta va auzi atunci: ”Fiindca nu M-ai luat pe mine in inima ta si M-ai aruncat înapoi în spatele tau, te voi lepada si Eu”(Iez. 5, 11). Credinciosul trebuie sa fie cu buna nadejde si sa creada în adevarul lui Dumnezeu marturisit în toate Scripturile, dar sa-si marturiseasca neputinta sa ca sa nu-si primeasca osânda îndoita si de neocolit.

ˇ      Nimic nu face asa de mult inima zdrobita si sufletul smerit, ca singuratatea întru cunostinta si tacerea despre toate. (Singuratatea îi deprima pe multi. Li se pare ca nu au nici ajutor, nici o atentie de la nimeni. Pe nevoitori îi face sa se simta cu inima zdrobita. Simt mai accentuat ca nu sunt prin ei însisi si nu au viata adevarata prin ei însisi. Îi face sa nu se mai încreada în ei însisi. Ajung la adevarata constiinta a ceea ce sunt prin ei însisi la constiinta unita totdeauna cu smerenia.) Si nimic nu pagubeste asa de mult starea de linistire si nu rapeste puterea ei dumnezeiasca ca aceste sase patimi cuprinzatoare: îndrazneala, lacomia pântecelui, vorba multa, împrastierea, înfumurarea si doamna patimilor, care e parerea de sine. Cel ce s-a deprins de bunavoie în chip deplin cu ele, se întuneca tot mai mult pe masura ce sporeste în ele si se face nesimtitor. Daca se ridica iarasi, punând un nou început cu credinta si cu râvna, va dobândi iarasi ceea ce cauta, mai ales daca se umileste si cauta. dar daca stapâneste în el, prin nepasare, una din cele pomenite mai sus, atunci toate celelalte rele, navalind împreuna cu necredinta pierzatoare, îl fac pustiu, ca pe o alta cetate a Babilonului, ajungând stapânit de tulburarile si zapacelile dracilor (Isaia 13, 21). Astfel cele din urma se fac mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45), si unul ca acesta ajunge un dusman furios si un pârâs al celor ce se îndeletnicesc cu linistirea, ascutindu-si pururi limba împotriva lor ca pe o sabie taioasa si cu doua guri (Avem poate aici o aluzie la atacurile lui Varlaam împotriva isihastilor.)

ˇ        Apele patimilor, din care creste marea tulbure si amestecata, care se revarsa peste sufletul ce vrea sa se linisteasca, nu pot fi trecute altfel decât în corabia usoara a neagonisirii si a înfrânarii atotcuprinzatoare. Caci din neînfrînare si din iubirea de materiale izvorasc torentele patimilor, care se revarsa peste pamântul inimii si aduc în ea toata putreziciunea si materia gândurilor, pricinuind zapaceala mintii, tulburare cugetarii si greutate trupului, si descurajând, întunecând si amortind sufletul si inima si scotându-le din deprinderea si simtirea lor cea dupa fire.

ˇ     Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, asa de molesit, de descurajat si de fara minte, ca iubirea de sine, maica patimilor. Caci când unul din acestia pretuieste mai mult odihna trupului decât ostenelile pentru virtute si socoteste ca o cunostinta folositoare sa nu se osteneasca de buna voie cu lucrarea, ci sa se îndeletniceasca mai bine cu poruncile usoare care aduc sudori putine, atunci dusmanii nevazuti sadesc în suflet lipsa de curaj fata de lucrarea linistirii si din tare si nebiruit îl fac slabanog în lucrare (Luarea aminte la sine, împreunata cu lupta împotriva patimilor de placere si a împrastierii gândurilor si cu tinerea continua a pomenirii lui Dumnezeu este un exercitiu care cere un mare efort si aduce o uriasa tarie de vointa celui ce le practica).

ˇ     Nu este doctorie mai buna si mai de frunte celor ce se simt slabi fata de porunci si au vazut ca nu este usor sa se lepede de întunericul tulbure, ca ascultarea cu credinta si fara deosebire în toate. Caci aceasta este celor ce o beau un leac de viata datator, alcatuit din multe virtuti si un cutit care curateste dintr-odata puroiul ranilor. Cel ce o alege dintre toate, ca sa o împlineasca cu credinta si simplitate, a taiat dintr-odata toate patimile. Acesta nu numai ca a ajuns la liniste ci a si dobândit-o întreaga prin ascultare, aflând pe Hristos însusi, iar el facându-se si numindu-se slujitor al Lui.

ˇ        Fara lucrarea plânsului si vietuirea în el, este cu neputinta sa rabde cineva arsita linistirii. (Linistirea este ca arsita, caci este lipsita de distractiile din afara. Dar la urma, dupa obisnuirea cu ea, devine dulce, caci se ajunge la descoperirea bunatatilor spirituale din unirea cu Dumnezeu.) Dar cel ce plânge si cugeta la lucrurile înfricosatoare dinainte de moarte si de dupa moarte, înainte de a veni, va avea si rabdare si smerenie, cele doua temelii ale linistii. Iar cel ce se îndeletniceste cu linistirea, fara cele pomenite mai sus, are ca însotitoare totdeauna lipsa de curaj a sufletului si parerea de sine. Iar din acestea se înmultesc robirile si ratacirile care ne împing spre molesire. De aici vine neînfrânarea, fiica nepasarii, care face trupul molesit si slab iar mintea întunecata si întelenita. Atunci se ascunde si Iisus, locul mintii fiind ocupat de multime de chipuri si gânduri.

ˇ     Felul cunostintei de acum sau din viitor nu-l pot gusta toti cu simtirea. Caci îl simt numai aceia se lipsesc de slava si de glorie, aici sau acolo. El este ca un zbir înfricosator, care chinuieste în multe chipuri pe cei vinovati si-si pururea râvna sau mustrarea, dezvaluind-o cu urgie ca pe o sabie cumplita. Iar asa numita râvna, sau mânie cereasca se misca întreit : spre cele potrivnice, spre fire si spre suflet, fiind miscata de constiinta ; ea ne porunceste sa o repezim spre vrajmasi ca pe o sabie mânioasa, facându-ne sa ne otarâm. Daca biruie, supunând pe cele doua unuia (sufletului), se preface în barbatie, îndreptându-se spre Dumnezeu (Râvna sau mânia naturala o pornim ca pe o sabie împotriva pornirilor naturale sau pacatoase ale trupului si ale sufletului. Cu ajutorul ei izbutim adeseori sa le eliberam pe acestea de asemenea porniri. Aceasta echivaleaza cu supunerea lor lui Dumnezeu. În acest caz râvna se îndreapta spre Dumnezeu, pentru a-l sluji Lui. Dar daca nu va birui si sufletul va ramâne supus trupului (firii) si pacatului, râvna sau mânia s-a petrecut într-un chin nemilos sufletului, caci s-a prefacut într-un chin nemilos sufletului, caci s-a prefacut în ajutoare a patimilor împotriva sufletului, care nu se simte bine în aceasta robie.)Dar daca sufletul se va supune celor doua, adica pacatului si trupului, i se face la sfârsit un chip nemilos, caci s-a facut rob de bunavoie celor potrivnice. De aici înainte savârseste cele de rusine. Caci pierzând starea virtuoasa a cazut, despartindu-se de Dumnezeu.

ˇ     Dintre toate patimile, doua sunt mai grele: curvia si trândavia, care zapacesc si slabanogesc amarâtul  suflet, fiind în atârnare una de alta si întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combatut si cu neputinta de biruit, neputând fi înfrînate cu desavârsire de catre noi. Una creste mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire, fara deosebire, materia amândurora, a sufletului si a trupului ; caci placerea ei e amestecata întreaga în toate madularele. Cealalta, stapânind la început cugetarea, cuprinde ca o iedera tot sufletul si trupul, facând firea lenesa, si lasatoare. Ele nu pot fi scoase si biruite cu desavârsire, înainte de nepartinirea fericita, când sufletul primeste puterea de la Sfântul Duh în rugaciune, care-i da slobozire, putere si pace adânca în inima, facându-l sa se veseleasca în linistire. Deci, curvia este începatura, împarateasa, stapâna si care cuprinde toate placerile, având ca soata trândavia care poarta ca o caruta greu de biruit pe capeteniile lui satan. Prin ele au lucrat prilejurile patimilor în viata amarâtilor de noi.

ˇ     Ierurgia (slujba sfânta) duhovniceasca, înainte de bucuria viitoare mai presus de minte, este lucrarea mintii care jertfeste tainic si se împartaseste din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului. Iar a mânca Mielul lui Dumnezeu în altarul întelegator al sufletului, înseamna nu numai a-L întelege sau a ne împartasi de El, ci si a ne face ca Mielul, luând chipul Lui în viitor. Caci aici luam ratiunile, dar acolo nadajduim sa luam însasi realitatile tainelor. (Propriu-zis unirea mintii cu Dumnezeu în acest extaz sau în aceasta jertfire a sa este si o unire cu Hristos, Care se jertfeste. Mintea este în acelasi timp nu numai jertfa, ci si altar, ca locul cel mai înalt al sufletului, dar si jertfitor, ca una ce reprezinta subiectul uman ce se aduce jertfa. Mintea jertfeste Mielul împreuna cu sine, sau Mielul jertfeste mintea împreuna cu sine, sau Mielul jertfeste mintea împreuna cu Sine, pentru ca unele dintre cele doua e asa de mare, ca lucrarile lor sunt întiparite una în alta, iar subiectele se acopera. Mielul este în minte, mintea este în Mielul Hristos. Mintea Îl manânca apoi, nu numai întrucât Îl întelege, ci si întrucât Îl asimileaza, facându-se ca El, una cu El, fara confundare. Dar unirea de aici nu e numai un chip al unirii depline eshatologice, având în ea dinamismul care ne duce spre aceea. Aici ne însusim oarecum numai ratiunile Lui, totusi în aceste ratiuni (încorporate rezumativ în chipurile pâinii si vinului), nu sunt numai idei despre El, ci energii în care e prezent El însusi.)

ˇ     Cei ce zic sau fac ceva fara smerenie se aseamana celor ce cladesc iarna, sau fara caramizi. Iar pe aceasta foarte putini o afla si o cunosc prin cercare si prin cunostinta. Cei ce îndruga despre ea cuvinte, sunt asemenea celor ce vor sa masoare adâncul fara fund. Noi însa, ca niste orbi, ajutându-ne putin, în chip tineresc, si de închipuire, vom zice despre aceasta mare lumina : smerenia nu este nici vorbire smerita si nu înfatiseaza nici chip de smerenie ; cel smerit nu se forteaza sa cugete smerit, nici nu se dispretuieste pe sine smerindu-se chiar daca acestea sunt prilejuri si chipuri ale smereniei, ca înfatisari deosebite ale ei. Ea este har si dar de sus. Cum zic parintii, doua sunt elementele smereniei : sa te ai pe tine mai prejos de toti si sa pui în seama lui Dumnezeu ispravile tale. Cel dintâi este începutul, iar cel de-al doilea sfârsitul. Ea vine în cei ce o cauta dupa ce cunosc si socotesc acestea trei în ei : ca sunt mai pacatosi decât toti, ca sunt mai rai decât toate fapturile, si ca sunt mai de plâns decât dracii fiindca sunt slugi acestora. Acestia se simt datori sa zica : de unde stiu eu întocmai pacatele oamenilor, ce fel si câte sunt ? De unde stiu eu ca aceia întrec sau ajung pacatele mele ? Si din pricina nestiintei, o, suflete, suntem mai jos decât toti oamenii, si sub picioarele lor fiind pamânt si cenusa(Facere 18, 27). Si cum  nu sunt eu mai rau decât toate, odata ce toate fapturile se gasesc în starea cea dupa fire, precum au fost facute, iar eu, pentru faradelegile nemasurate, sunt într-o stare potrivnica firii ? Cu adevarat si fiarele si dobitoacele sunt mai curate decât mine pacatosul si de aceea eu sunt dedesubtul tuturor, ca unul ce am cazut în iad si sunt acolo înca dinaintea mortii si acolo zac. Dar cine nu stie, din simtire, ca pacatosul este mai rau si decât dracii, ca rob si ca supus al lor, închis înca de aici împreuna cu ei în întuneric ? Cu adevarat, cel stapânit de draci este mai rau decât aceia. De aceia umpli adâncul împreuna cu ei, nenorocitule ! Iar daca salasluiesti în iad si în adâncul fara fund, împreuna cu ei, înca înainte de moarte, de ce te amagesti nebuneste sa te numesti pe tine drept dupa ce te-ai facut pacatos si spurcat prin faptele tale cele rele ? Vai de ratacirea si de amagirea ta, cinstitorule al demonilor, câine necurat, aruncat pentru acestea în foc si în întuneric !

ˇ     Puterea rugaciunii mintale, curate si îngeresti este, dupa cuvântatorii lui Dumnezeu, întelepciune miscata de Sfântul Duh. Semnul ei este ca mintea sa se priveasca, în vremea rugaciunii, cu totul fara chip si sa nu se vada nici pe sine, nici altceva întru grosime, ci sa se opreasca adeseori si simturile sub lumina ei. Caci mintea se face nemateriala si luminoasa, lipindu-se de Dumnezeu intr-un chip negrait, ca sa fie un singur Duh cu El(1 Cor 7, 17). (Aceasta este lumina pe care spuneau isihastii ca o vad în vremea rugaciunii mintii. Sfântul Grigore Sinaitul afirma ca ea înseamna în acelasi timp si lipsa oricarui chip. Nici Dumnezeu nu e vazut ca chip, nici mintea nu primeste „chip” cum primeste de la lucruri, sau de la gândurile marginite(un chip intelectual sau moral marginit).Mintea a devenit o lumina fara margini, sau si-a gasit caracterul indefinit, pentru ca s-a unit cu lumina nemarginita a lui Dumnezeu Coincidenta paradoxala între lumina si lipsa de chip consta si în faptul ca mintea se traieste acum ca subiect pur si indefinibil, dar tocmai prin aceasta se cunoaste acum ca ceea ce este cu adevarat, nestrâmtorata obiectual. Iar la starea aceasta a putut pentru ca s-a întâlnit cu Dumnezeu în calitatea Lui de Subiect pur si indefinibil, model de izvor de putere al calitatii mintii, de a fi un astfel de subiect. Mintea devine, asa zicând, cooextensiva si cointensiva cu Dumnezeu, dar din harul Lui. Cele doua subiecte sunt unite în iubire atât de mult încât nu mai cunosc nici o separatie între ele. Dar mintea traindu-se astfel, se traieste unita cu El într-o suprema evidenta.)

ˇ     Sunt sapte unelte deosebite care duc si calauzesc la smerenia daruita de Dumnezeu. Ele se sustin si se nasc una pe alta. Acestea sunt: tacerea, smerita cugetare, vorbirea smerita, purtarea smerita, ocarârea de sine, zdrobirea inimii, ramânerea totdeauna la urma. Tacerea întru cunostinta naste smerita cugetare iar din smerita cugetare se nasc cele trei înfatisari ale smereniei: grairea cu smerenie, purtarea smerita si ocarârea de sine. Aceste trei înfatisari nasc zdrobirea inimii, care vine din îngaduirea de sus a ispitelor, pe care parintii o numesc si pedepsire cu bun rost (din iconomie) si smerire de la draci. Iar zdrobirea inimii face cu usurinta sufletul sa se simta, cu lucrul, mai prejos de toti si în urma tuturor si stapânit de toti. Aceste doua chipuri din urma aduc smerenia desavârsita si daruita de Dumnezeu, care este puterea pe care o numesc (parintii) desavârsirea tuturor virtutilor. Ea pune ispravile în seama lui Dumnezeu. Deci înainte de toate este tacerea, din care se naste smerita cugetare, iar aceasta naste cele trei înfatisari ale smereniei. Cele trei înfatisari nasc apoi chipul cel unul al ei, sau zdrobirea inimii. Iar acest chip al smereniei naste pe al saptelea, care e dedesubtul tuturor celor ale primei smerenii. Pe el îl numesc (parintii) si smerenia din iconomie. Iar smerenia din iconomie aduce smerenia daruita de Dumnezeu, pe cea desavârsita, necautata si adevarata. Cea dintâi (zdrobirea inimii) se naste când omul e parasit si biruit, zdrobit si stapânit de toata patima, încât, învins cu gândul si cu duhul, nu mai afla nici un ajutor de la fapte si de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, în asa masura ca putin îi mai trebuie sa ajunga la deznadejde. De nu va fi smerit cineva astfel în toate, nu se va putea frânge pe sine si socoti mai prejos de toti si sluga tuturor si mai rau chiar decât dracii, ca unul ce e asuprit si biruit de ei. Aceasta este smerenia adusa de purtarea de grija a lui Dumnezeu din iconomie. Prin ea se da a doua si cea mai înalta smerenie de la Dumnezeu, care este puterea dumneziasca ce lucreaza si face toate. Prin aceasta se vede pe sine totdeauna instrumentul ei si prin ea lucreaza cele minunate ale lui Dumnezeu.

ˇ     Este cu neputinta de aflat în vremea noastra vedere duhovniceasca a vederii ipostatice, minte fara naluciri si fara împrastiere, lucrare adevarata a rugaciunii, izvorând pururi din adâncul inimii, înviere si întindere a sufletului, uimire dumnezeiasca si plecare în zbor din toate cele de aici, extaz deplin al întelegerii din simturi întru Duhul, rapirea mintii din puterile sale, miscare îngereasca a sufletului, îndreptata si calauzita de Dumnezeu spre nemarginire si înaltime. Pentru ca astazi împaratesc în noi cu silnicie patimile, pentru multimea ispitelor. Mintea petrece în cele mai usoare, iar pentru acestea si le naluceste înainte de vreme. În felul acesta, pierzând si putina putere data ei de Dumnezeu, se face moarta în toate privintele. De aceea, folosindu-se de multa dreapta socoteala, nu trebuie sa caute cele ale vremii, înainte de vreme, nici sa arunce cele din mâna nici sa naluceasca altele. Caci mintea tinde prin fire sa alcatuiasca cu usurinta naluciri, cu privire la cele spuse mai înainte si sa alcatuiasca plasmuiri despre cele la care n-a ajuns. De aceea nu mica este temerea, ca unul ca acesta sa se lipseasca si de cele ce i s-au dat si sa-si piarda adesea mintea, lasându-se amagit si facându-se un fauritor de naluci si nu un isihast (un traitor al linistii).

ˇ     O cale mai scurta spre împaratiile de sus, prin scara cea mica a virtutilor, nu este decât omorârea celor cinci patimi ce se împotrivesc ascultarii, adica omorârea neascultarii, a împotrivirii în cuvânt, a vointei de a-si placea lui însusi, a îndreptarii de sine si a parerii stricacioase de sine. Caci acestea sunt madulare si parti ale dracului razvratit care înghite pe cei mincinosi dintre ascultatori si-i trimite balaurului din adânc. Neascultarea este gura iadului, împotrivirea în cuvânt este limba lui, subtire ca o sabie ; placerea de sine sunt dintii lui ascutiti pe tocila ; îndreptatirea de sine este pieptul lui ; iar parerea de sine, care trimite în iad, este duhnirea pântecelui lui a toate miscator.(Sunt de remarcat legaturile interioare ce le afla sfântul Grigorie Sinaitul între patimi si treptele iadului, ca o scara inversa a virtutilor ce duc la cer. Neascultarea e gura iadului, pentru ca de la ea începe iadul ruperii legaturii omului cu Dumnezeu si cu semenii, sau iadul însingurarii. Contrazicerea în cuvânt este limba subtire, inventiva, rafinata în gasirea motivelor de contrazicere si de cearta ; cel ce se îndreptateste el însusi pe sine, îsi umfla pieptul de mândrie etc . Treptele iadului sunt încorporate în madularele subiectului de capetenie ale demonilor. El însusi încorporeaza tot iadul. Propriu-zis n-ar fi iad daca n-ar fi el. El sufla rautatea lui în tot cuprinsul iadului. Raul iradiaza în primul rând din centrele personale ale demonilor si apoi ale oamenilor rai. Toata aceasta tâsnire a raului din ei constituie iadul. Iadul are astfel un caracter personal.) Cel ce biruie pe cea dintâi, prin ascultare le-a taiat pe celelalte dintr-odata si urca degraba la ceruri printr-o singura treapta. Lucru cu adevarat minunat si dintre cele mai negraite si mai neîntelese este ca Domnul ne-a daruit prin iubirea Sa de oameni ca, printr-o singura virtute, adica prin ascultare, sa urcam înainte de vreme la ceruri, precum printr-o singura neascultare am coborât în iad.

ˇ     Omul este numit o alta lume, îndoita si noua, dupa dumnezeiescul apostol care zice „Daca este cineva în Hristos, este zidire noua” (2 Cor. 5, 17). De fapt omul se face prin virtute si se numeste cer si pamânt si toate câte este lumea. Pentru el este tot cuvântul si toata taina cum zice Teologul. Deoarece lupta noastra nu este împotriva sângelui si a trupului ci împotriva începatoriilor, a stapânului întunericului veacului acesta, a duhurilor rautatii în cele ceresti, a stapânitorului vazduhului (Efes, 2 ,2 ; 6 , 12), cum zice apostolul, e potrivit ca cei ce ne razboiesc puterile noastre sufletesti întru ascuns sa fie vazuti ca o alta lume a firii. Caci cele trei capetenii care se împotrivesc celor ce se nevoiesc se razboiesc împotriva celor trei parti ale omului. Fiecare este razboit de ele din partea în care înainteaza si lucreaza. Balaurul, capetenia adâncurilor, se ridica cu razboi împotriva celor care au luarea aminte din inima, ca unul ce îsi are puterea îndreptata spre pofta de la brâu si de la buric. El ascute împotriva lor, prin uriasul uitarii placute, puterile arzatoare ale sagetilor aprinse (Efes, 6 , 10) ; si având pofta din om ca din alta mare si ca un alt adânc, patrunde si se târaste în ea, o tulbura si o umple de zoaie, facând-o sa fiarba (Iov, XLI , 29). (Aici se afirma, contrar acuzei ca isihastii socoteau ca locul inimii este în buric si trebuie sa-si îndrepte privirea spre el, ca acolo este centrul poftei. Vasile de la Poiana Marului va respinge si el aceste acuze rau voitoare în Cuvânt înainte la scrierile Sfântului Grigore Sinaitul si Filotei Sinaitul. Ceea ce se spune aici despre balaurul care arunca torente de placeri în marea poftei exprima în semne de spiritualitate teme din pictura bizantina a iadului(în pridvorul bisericii ortodoxe). Adâncului si mocirlei poftei iadului îi corespunde abisul nesaturat al poftei iar acestuia îi corespunde balaurul care varsa torente de apa mocirloasa în pofta. Mâniei sau iutimii îi corespunde stapânitorul lumii acesteia pamântesti(deosebit de stapânitorul marii poftei), care injecteaza patimi de stapânire lumeasca în cei ce se lasa înrâuriti de el, dar care pot sa-l biruiasca prin puterea barbateasca întoarsa împotriva lui si a oricarei frici de el. Îngerii, stând gata sa rasplateasca cu cununi pe cei ce lupta suferind de la cei ce se fac instrumentele acestui stapânitor, apar mai ales în icoanele mucenicilor. În sfârsit stapânitorul vazduhului îsi îndreapta atacurile asupra mintii ce se îndeletniceste cu cunoasterea, îndemnând-o la faurire de idei contrare lui Dumnezeu, cu filosofii înalte, cu imaginatii, caci însesi momentele lor iau forma de gânduri „înalte” sau de naluciri luminoase în sensul national sau material al cuvântului. El comanda duhurile intelectuale, ale vazduhului, ale pretinselor înaltimi, detasate de cele pamântesti. Astfel duhurile stapânesc sau vor sa stapâneasca marea, pamântul si vazduhul sau pofta, iutimea si mintea. Mai sus de acolo nu pot ajunge, caci mai sus de acolo e cerul liber de toate acestea : cerul curatiei, al smereniei, al bunatatii si al adevaratei lumini sau cunoasteri dumnezeiesti, trascendente creatiunii care poate fi robita pacatului prin despartirea omului de Dumnezeu.) Apoi o aprinde spre împreunari si o inunda prin torente de placeri, sau nu o umple niciodata, fiind nesaturata. Iar stapânitorul lumii acesteia se împotriveste celor ce se îndeletnicesc cu virtutea prin fapte, dând lupta împotriva iutimii. Pregatindu-si prin uriasul lenii si al nepasarii, toate farmecele patimilor, poarta razboi de gând cu iutimea ca si cu o alta lume ca într-un teatru sau loc de întrecere, biruind sau fiind biruit de cei ce lupta cu el pururi barbateste si pricinuindu-le cununi sau rusine înaintea îngerilor. El îsi mâna neîncetat rândurile împotriva noastra, razboindu-se cu noi. În sfârsit, stapânitorul vazduhului navaleste asupra celor a caror întelegere se îndeletniceste cu vederea sau contemplatia, faurind naluciri, ca unul ce este aproape de latura rationala si întelegatoare, împreuna cu duhurile rautatii din vazduh. Prin uriasul nestiintei, tulbura cugetarea îndreptata în sus, ca pe un alt cer rational si punând înaintea ei plasmuirile si nalucirile cetoase ale duhurilor, pe care le înfatiseaza amagitor ca pe niste fulgere, trasnete, furtuni si bubuituri, vâra spaima în ei. Deci fiecare se împotriveste alteia, razboindu-i prin una din cele trei parti ale sufletului. Si prin ceea ce poarta cineva razboi, prin aceea câstiga.(Asa cum demonii pot câstiga prin cele trei puteri ale sufletului ca sa le slujeasca, desfigurându-le, tot asa ei pot fi biruiti prin acestea trei, când se mentin la întrebuintarea lor cea de dupa fire, sau sunt reduse la aceasta stare prin har sau chiar întarindu-se prin biruinta.)

ˇ     Fiind odinioara si ei minti si cazând din nematerialitatea si subtirimea lor, a dobândit fiecare o oarecare grosime materiala , primind un trup potrivit cu rostul si cu lucrarea sa, de care este îmbibat, lucrând prin el. Pierzând si ei ca si omul bucuria îngereasca si lipsindu-se de desfatarea dumnezeiasca, patimesc si ei ca si noi voluptatea pamânteana, ajunsi si ei oarecum materiali, prin deprinderile patimilor trupesti. Nu trebuie deci sa ne miram daca si sufletul nostru zidit dupa chipul lui Dumnezeu, rational si întelegator, s-a facut dobitocesc si nesimtitor, aproape fara minte, prin placerile de lucrurile materiale, nemaicunoscând pe Dumnezeu. Caci deprinderea preface firea si schimba lucrarea liberei alegeri. Astfel unele duhuri sunt materiale si greoaie, greu de potolit, mânioase si razbunatoare, ca niste fiare mâncatoare de trupuri, cu guri cascate spre placere si voluptate, ca niste câini care ling sânge si se hranesc cu putreziciuni ce duhnesc. Ele au drept locuinta si desfatare iubita trupurile groase si materiale. Altele sunt desfrânate si baloase, ca niste lipitori din mocirla poftei, ca niste broaste si serpi, preschimbându-se uneori si în pesti si târându-se spre saratura placerii desfrânate, care este bucuria lor. Plutind în oceanul bauturii ca unele ce sunt lunecoase prin fire si se bucura de umezeala placerilor nerationale, ridica în suflete pururi valuri de gânduri, de întinaciuni si de furtuni. Altele iarasi sunt usoare si subtiri ca niste duhuri aeriene. Ele sufla din partea complentativa a sufletului, aducând în ea vânturi puternice si naluciri. Uneori iau si chipuri de pasari sau de îngeri, ca sa amageasca sufletul. De asemenea dau chip amintirilor despre unele persoane si lucruri cunoscute, prefacând si abatând toata vederea duhovniceasca mai ales în cei ce se lupta înca si nu au ajuns la curatie si la discernamântul duhovnicesc. Nu este lucru duhovnicesc al carui chip sa nu-l ia pe nebagate de seama prin nalucire. Caci si acestia se înarmeaza potrivit cu starea si cu masura sporirii celor atacati, aducând ratacire în loc de adevar si nalucire în loc de vedere si prin acestea salasluindu-se în suflete. Despre acestia marturiseste Scriptura când vorbeste despre fiarele câmpului, despre pasarile cerului si despre târâtoarele pamântului (Osea 2, 14). Prin acestea a aratat duhurile rautatii.

ˇ        În cinci feluri se naste în noi rascoala patimilor si se stârneste razboiul trupului împotriva sufletului. Uneori prin aceea ca trupul face o rea întrebuintare a de fapturi (abuzeaza de ele) ; alteori prin aceea ca încearca sa lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea ; alteori iarasi e înarmat cu draci împotriva sufletului, aflându-se într-o dulce prietenie cu acestia. Se întâmpla uneori ca si trupul însusi prin sine se deda la neorânduieli, fiind strabatut de patimi. La urma tuturor, razboiul e stârnit si din pizma dracilor, care au îngaduinta sa ni se împotriveasca pentru a ne smeri, când nu au izbutit prin nici una din cele amintite.

ˇ     Dar pricinile razboiului sunt cu deosebire trei si ele se nasc din toate si prin toate : deprinderea, reaua întrebuintare a lucrurilor si pizma si razboiul dracilor, în urma îngaduintei. Iar rascoala sau pofta trupului împotriva sufletului si a sufletului împotriva trupului (Galat, 5, 17), înfatiseaza acelasi chip în ce priveste lucrarea si deprinderea, fie ca e vorba de patimile trupului împotriva sufletului, fie ca e vorba de virtutile sufletului împotriva trupului. Iar uneori se lupta împotriva noastra cu cutezanta însusi vrajmasul, fara sa tie seama de nimic si fara nici o pricina, ca un nerusinat ce este. Deci, prietene, nu da lipitorii hamesite de sânge putinta sa-ti suga vinele. De asculti acest sfat, nu va putea niciodata sa vomeze sânge. Nici nu ceda sarpelui si balaurului pamânt pâna la saturare si vei calca cu usurinta peste trufia leului si a balaurului (Ps. XC, 17). Suspina pâna ce, dezbracându-te, te vei îmbraca cu locuinta de sus (2 Cor. 5, 2) si cu înfatisarea Celui ce te-a facut pe tine dupa chipul lui Iisus Hristos.(Colos 3, 10).

ˇ      Cei ce s-au facut cu totul trup si au îmbratisat iubirea de sine, robesc placerii si slavei desarte. În ei s-a înradacinat pizma. Caci topindu-se de invidie si privind cu amaraciune la faptele bune ale aproapelui, bârfesc cele bune ca si când ar fi rele si roade ale ratacirii. Ei nu privesc si nu cred nici cele ale Duhului si nu pot vedea sau cunoaste nici pe  Dumnezeu, din pricina putinei lor credinte. Unii ca acestia, dupa orbirea si putina lor credinta, vor auzi vor auzi acolo cu dreptate spunându-li-se „Nu va stiu pe voi”  (Matei 25, 12). Credinciosul care întreaba trebuie sau sa creada, auzind cele ce nu le stie, sau sa le învete pe cele pe care le crede sau sa învete pe altii cele ce le-a cunoscut si sa înmulteasca fara pizma talantul în cei ce-l primesc cu credinta. Daca nu crede cele ce nu le stie si dispretuieste pe cele pe care nu le cunoaste si învata pe altii cele ce nu le-a învatat el însusi, pizmuind pe cei ce le învata cu fapta, partea lui va fi, fara îndoiala, cu cei ce au mult venin de amaraciune, fiind împreuna certat cu aceia (Fapte 8, 28).

ˇ     Orator este, dupa cei cu adevarat întelepti în cuvânt, cel ce cuprinde pe scurt lucrurile din stiinta generala si le deosebeste si le uneste ca pe un trup, aratându-le de aceeasi putere, dupa deosebirea si unitatea lor. Acesta este oratorul care demonstreaza. Iar cuvântator duhovnicesc este cel ce deosebeste si uneste cele cinci însusiri generale distincte ale lucrurilor, pe care le-a unit Cuvântul, întrupându-Se, prin cuvântul cuprinzator, printr-o anumita calitate a glasului, cuprinzând, ca fiind cuvântator, toate. El le arata altora nu numai prin simplul cuvânt doveditor ca cei din afara, ci din vederile descoperite lui despre lucruri, putând sa si lumineze pe altii. (Aici Sfântul Grigore Sinaitul foloseste ideea sfântului Maxim Marturisitorul despre cinci aspecte distincte si unite în credinta si unite în creatiune si reîntarite în unitatea lor în Hristos: substanta, timp, loc, putere, miscare. Dar sfântul Grigorie leaga aceasta idee de distinctia pe care o face între oratorul care demonstreaza distinctia si unitatea aspectelor lumii, fata de cuvântatorul duhovnicesc care traieste distinctia si unitatea lor întru Hristos. . El contempla sau vede duhovniceste ceea ce comunica. Cuvântarea lui e cuprinzatoare nu prin legatura logica între cuvinte, care reda legatura rationala între lucruri, ci prin însasi calitatea glasului care se resimte de experienta unirii cu Hristos si de unitatea tuturor în Hristos.)

ˇ     Iar filozof este cel care, din fapturi, cunoaste pricina fapturilor, sau dan cauza – fapturile, în temeiul unirii mai presus de minte si al credintei nemijlocite, în urma careia nu numai învata, ci si patimeste cele dumnezeiesti. Sau iarasi filozof este cu deosebire cel a carui minte a ajuns la faptuirea, la vederea si la petrecerea cea dupa Dumnezeu. Dar filozof desavârsit este cel a carui minte a dobândit filozofia, sau mai bine zis filotheia morala, naturala si teologica, învatând din cea morala, faptele, din cea naturala ratiunile, iar din cea teologica vederea si exactitatea dogmelor.(Filozof adevarat este cel ce nu ramâne numai la fapturi, ci se înalta la cauza prin unirea mai presus de minte cu acea cauza si prin credinta nemijlocita, adica bazata sau verificata prin experienta nemijlocita a Celui crezut. Acela e filozof adevarat, pentru ca s-a unit prin experienta cu Persoana din Care izvoraste toata întelepciunea, dar Care e mai presus de toata întelegerea. El nu e numai învatat de altcineva despre cele dumnezeiesti, ci le si patimeste prin experienta, adica i se impun. Filozof adevarat este cel ce a dobândit întelepciunea atât în fapte, cât si în contemplare si în vietuire.) Sau iarasi cuvântator dumnezeiesc din cele dumnezeiesti este cel ce deosebeste în chip existent (cele necreate) de cele ce simplu sunt (cele create) si de cele ce nu sunt si arata ratiunile celor dintâi si arata ratiunile celor din urma. Si din ratiunile acestora vede ratiunile acelora prin insuflarea dumnezeiasca ; iar lumea cunoscuta cu mintea si nevazuta, o cunoaste din cea supusa simturilor si vazuta, precum cea supusa simturilor si vazuta din cea nevazuta si nesupusa simturilor, asemanându-le între ele, pe cea vazuta ca chip al celei nevazute si pe cea nevazuta ca arhetip al celei vazute. Alaturatu-s-au, zice, chipurile celor fara chip si formele fara forma. (Cele cu chipuri pot fi mijloace prin care se pot cunoaste ca arhetipuri ale celor fara chip caci în cele fara chip sunt date potential chipurile celor create. De aceea privind la cele cu chipuri trebuie sa strabatem în ele pâna la ceea ce este în ele dincolo de chip, ca fundament al chipului. În chipul unei persoane trebuie sa traim ceea ce este mai presus de chip în ea, dar are virtualitatea chipului ei. Numai asa putem urca la Cel care e dincolo de nechipul legat organic legat organic de chipul persoanei create.) Caci prin aceea se cunoaste duhovniceste aceasta si prin aceasta aceea, si fiecare din ele poate fi vazuta limpede în cealalta si se poate exprima prin cuvântul adevarului. Nu este trebuinta de a da chip cunostintei adevarului, care lumineaza ca soarele, prin cuvinte mai departat sau alegorice, si ratiunile adevarului amândurora pot fi dovedite si lamurite în modul cel mai clar prin stiinta si putere duhovniceasca, întrucât una din aceste lumi ne este pedagog, iar cealalta, casa vesnica, dumnezeiasca, devenita pentru noi vadita. Iar filosof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte si vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungând si numindu-se prieten al Lui, ca unul ce iubeste Întelepciunea prima, facatoare si adevarata, mai mult decât orice alta prietenie, întelepciune si cunostinta. (A iubi întelepciunea înseamna a-L iubi pe Dumnezeu, Întelepciunea cu fata de Persoana, Întelepciunea ipostasiata, sau ipostatica. Numai o Persoana are în ea concentrata întelepciunea nesfârsita, vie si activa, iubitoare si binefacatoare. Numai o astfel de Întelepciune o poti iubi ca pe un prieten, pentru ca si ea te iubeste ca prieten. Prietenia ei depaseste orice prietenie, dar si prietenia noastra fata de ea. Din ea izvoraste toata întelepciunea si prietenia noastra) Iar filolog (iubitor de cuvânt) si filozof propriu-zis (chiar daca parerea obsteasca, furând numele filozofiei a uitat aceasta, cum zice marele Grigorie) e cel ce iubeste si cerceteaza întelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca ultimul ei ecou, dar nu se îndeletniceste cu aceasta filozofie cu mândrie, pentru lauda si slava omeneasca, ca sa nu fie iubitor de cele materiale, ci e un iubitor al întelepciunii lui Dumnezeu, aratata în natura si în miscarea ei. Iar carturar este cel ce a învatat cele ale Împaratiei lui Dumnezeu, adica tot cel ce prin fapta se îndeletniceste cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu si staruieste în liniste (isihie). Aceasta scoate din vistieria inimii sale noi si vechi (Matei 13, 52), adica învataturi evanghelice si proorocesti, sau din Noul si Vechiul Testament, fie lucruri de învatatura si lucruri de faptuire, fie învataturi ale Legii si învataturi apostolice. Caci acestea sunt tainele cele noi si vechi, pe care carturarul faptuitor le scoate la iveala, învatându-se vietuirea cea placuta lui Dumnezeu. Carturar este tot cel ce se îndeletniceste cu lucrarea, cel ce se ocupa înca trupeste cu faptele. Iar cuvântator dumnezeiesc este tot cel ce se îndeletniceste cu cunoasterea firii, care sta în mijlocul cunostintelor si al ratiunilor lui lucrurilor si dovedeste toate în Duh prin puterea deosebitoare a ratiunii. În sfârsit, filozof adevarat este cel ce are în sine nemijlocit si întru cunostinta unirea cea mai presus de fire cu Dumnezeu. (În ultimele rânduri se face o gradatie între carturar, cuvântator si filozof dumnezeiesc. Este gradatia obisnuita vietii duhovnicesti: faptuitorul, cunoscatorul ratiunilor dumnezeiesti din natura si cel ce se uneste nemijlocit si mai presus de fire cu Dumnezeu. La cunoasterea reala a ratiunilor dumnezeiesti ale naturii nu se poate ajunge înainte de curatirea prin fapte, caci omul patimas nu vede ratiunile dumnezeiesti de loc, sau le strâmba cu patima; iar la unirea nemijlocita cu Dumnezeu nu se poate ajunge fara curatirea prin fapte si fara cunoasterea distincta a ratiunilor Lui din fapturi.)

ˇ     Cei ce scriu si graiesc fara Duh, voind sa zideasca Biserica, sunt sufletesti, cum zice undeva dumnezeiescul apostol, neavând Duh (Iuda 19). Unii ca acestia sunt supusi blestemului care zice: „Vai celor cuminti în ochii lor si învatati înaintea lor!” (Isaia 5, 21). Caci „graiesc de la ei si nu Duhul lui Dumnezeu  este cel ce graieste în ei”, dupa cuvântul Domnului (Matei 10, 20). Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curati, au fost amagiti de duhul parerii de sine. Despre acestia zice proverbul: „Am vazut om socotindu-se în sine ca este întelept, însa mai multa nadejde are nebunul decât acesta” (Pilde 36, 12). Iar Întelepciunea ne spune: „Nu fiti întelepti întru voi însiva” (Pilde 3, 7). Dar si dumnezeiescul apostol, cel plin de Duh, marturiseste zicând: „Nu suntem destoinici de la noi, ci destoinicia noastra este de la Dumnezeu, întru Hristos” (II Cor. 2, 17). Iar cuvintele acelora sunt neplacute si neluminate caci nu graiesc din izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inima asemenea unei balti puturoase, în care se hranesc lipitorile, serpii si broastele poftelor, înfumurarii si neînfrânarii. Apa cunostintei lor este tulbure, rau mirositoare si statuta. Cei care beau din ea se îmbolnavesc, se umplu de greata si varsa.

ˇ     Sunt opt vederi generale. Cea dintâi zicem ca este cea privitoare la Dumnezeu, Cel fara forma, fara de început, necreat, pricinuitor al tuturor, Dumnezeirea cea întreit-una si mai presus de fiinta; a doua e cea privitoare la lumea puterilor ceresti; a treia se îndreapta spre alcatuirea lucrurilor; a patra spre coborârea din iconomie a Cuvântului; a cincea se îndreapta spre învierea cea de obste; a sasea spre înfricosatoarea a doua venire a lui Hristos; a saptea spre chinurile vesnice, a opta spre Împaratia cerurilor. Cele patru dintâi sunt ale celor trecute si împlinite. Iar celelalte patru, ale celor viitoare si înca nearatate. Acestea se vad într-o lumina îndepartata si se afla în cei ce-au dobândit prin har multa curatie a mintii. Iar cel ce se apropie de ele fara lumina, sa stie ca va plasmui naluciri si nu vederi, înselat de duhul nalucirii si nalucind prin acela.

ˇ     E de trebuinta sa vorbim, dupa putere, si despre amagire, care este multora o cursa foarte vicleana si nascocitoare, greu de cunoscut si de patruns. Amagirea, zice, se arata, mai bine zis vine asupra omului în doua feluri: prin nalucire si prin luare în stapânire, desi îsi are un singur început si o singura pricina: mândria. Cea dintâi este începutul celei de-a doua iar cea de-a doua este începutul celei de-a treia, prin iesirea din minti. Caci începutul vederii prin nalucire este parere de sine, care face sa fie închipuit Dumnezeu ca o anumita forma. Din aceasta urmeaza amagirea prin nalucire spre înselare, iar din aceasta se naste hula. Deodata cu aceasta, amagirea prin nalucire naste frica de aratari ciudate în vreme de veghe si în somn, pe care unii o numesc spaima si tremurare a sufletelor. Deci mândriei îi urmeaza amagirea; amagirii, hula; hulirii, frica; fricii, tremurarea, iar tremurarii, iesirea din minti (nebunia). (Acestia sunt un fel de precursori ai spiritismului de azi. Totul provine din mândria omului ca poate cunoaste nepurificat si fara smerenie tainele lui Dumnezeu si ale vietii viitoare, dând chip celor ce nu au chip. La început le da chip cu voia, pe urma asemenea chipuri li se impun fara voie, ca niste halucinatii) Felul acesta al amagirii prin nalucire este cel dintâi, iar al doilea, cel prin lucrare, este acesta: el îsi are începutul în iubirea de placere nascuta din pofta, zice-se, fireasca. Din placere se naste desfrânarea necuratiilor negraite. Aceasta, aprinzând toata firea si tulburând cugetarea cu împreunarea cu chipurile celor dorite, scoate mintea din sine facând-o prin betia lucrarii arzatoare sa aiureze si sa faca proorocii mincinoase, sustinând ca s-a împartasit de vederile unor sfinti si de cuvintele acelora, ca si când acestea s-ar descoperi printr-o minte care e beata pâna la saturare de patima si si-a schimbat felul de a fi, îndracindu-se. Pe unii ca acestia ducându-i de nas cei din lume, prin înselaciunea amagirii, îi numesc „suflete” (spirite?). Ei sed lânga mormintele unor sfinti si se socotesc insuflati si miscati de ei si siliti sa vesteasca oamenilor cele privitoare la ei. Dar trebuie sa-i numim mai degraba îndraciti si rataciti, robiti amagirii, si nu prooroci si prevestitori ale celor prezente si viitoare, caci însusi dracul desfrânarii, întunecându-le cugetarea prin vapaia voluptatii, îi scoate din minti, nalucindu-le pe anumiti sfinti vorbind cu ei si aratându-le vederi. Uneori însisi dracii li se arata ca sa-i tulbure, înfricosându-i. Caci legându-i la jugul lui Veliar, se grabeste sa-i împinga spre aiureala, ca sa-i aiba predati lui pâna la moarte si sa-i trimita la osânda vesnica. (E de remarcat ca Sfântul Grigorie vede cauza nalucirilor cu voia si a halucinatiilor fara voie nu numai în mândrie, ci si în împatimirea trupeasca de placeri. Caci aceasta împinge de obicei spre a da chip celor spirituale, neputându-se desprinde de chipuri.)

ˇ        Trebuie stiut ca amagirea are trei pricini de obste prin care vine asupra oamenilor: mândria, pizma dracilor si îngaduinta povatuitoare a lui Dumnezeu. Iar pricinile primelor sunt: mândria usuratatea, pizma, sporirea; iar a îngaduintei povatuitoare, vietuirea pacatoasa. Amagirea din pizma si din parerea de sine îsi afla grabnica tamaduire, mai ales când omul se smereste, dar lasarea pe mâna satanei spre pedeapsa povatuitoare din pricina pacatului, adeseori o îngaduie Dumnezeu pâna la moarte spre curatire. Uneori îi lasa sa fie chinuiti spre mântuire chiar si pe cei fara vina, dar trebuie stiut ca însusi dracul parerii de sine face preziceri în cei ce nu sunt cu luare-aminte la inima lor.

ˇ     Toti binecredinciosii se ung preoti si împarati întru adevar prin înnoire, precum se ungeau si cei de odinioara prin preînchipuire. Caci aceia erau chipuri ale adevarului nostru, care ne preînchipuiau nu în parte, ci toti pe toti. Dar împaratia si preotia noastra nu e de acelasi chip si de acelasi fel cu a acelora, desi simbolurile sunt aceleasi. Nici nu e la noi deosebita firea, harul si chemarea la ungere, ca sa faca deosebiti pe cei unsi, ci noi avem una si aceeasi chemare, credinta si întiparire. Ele arata si descoperire, dupa cuvântul adevarului, ca trebuie sa ne facem curati, nepatimitori si cu totul închinati lui Dumnezeu, acum si în veacul viitor.

ˇ     Întelepciunea îi izvoraste din gura si întelegerea din cugetarea inimii (Ps. XLIII, 4) aceluia care face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Iar aceasta e Întelepciunea ipostatica a lui Dumnezeu si Tatal, care se face cunoscuta din lucruri, celui ce priveste ratiunile lucrurilor. Acela graieste cu gura întelepciunii din Întelepciune, prin cuvântul cel viu si lucrator, fiind luminat în inima de puterea întelegerii care-l preface prin Duhul. Ca urmare, el poate lumina si pe credinciosii care-l asculta cu întelegere. (Întelepciunea dumnezeiasca ce graieste prin gura celui ce soarbe din ea este însasi Întelepciunea ipostatica suprema, sau Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul. De aceea ea este vie si lucratoare si cuvântul ei, devenit cuvântul celui prin care graieste, este si el viu si lucrator. Întelepciunea aceasta ipostatica lumineaza în inima celui ce s-a unit cu ea.)

ˇ     Amagirea, marea dusmana a adevarului, atrage azi pe oameni spre pierzanie. Ea naste nestiinta întunericului, care s-a întiparit în sufletele celor lenesi, înstraindu-i de Dumnezeu. Acestia sustin ca nu este Dumnezeu, cel ce ne-a nascut pe noi din nou si ne-a luminat, sau Îl cred si al cunosc numai prin cuvântul simplu si nu cu lucrare, sau spun ca S-a aratat numai celor de demult, nu si noua ei hulesc credinta în Dumnezeu, socotind marturiile Scripturii despre Dumnezeu simpla parere si tagaduiesc evlavia ce urmeaza din cunostinta Lui. Scripturile numai trupeste, ca sa nu zic iudaiceste, si de aceea tagaduiesc învierea sufletului, dorind sa locuiasca în chip inconstient în morminte. Amagirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredinta, viclenia si trândavia. Acestea se nasc si se sustin, de altfel, una pe alta. Caci necredinta este învatatoarea viclenie, iar viclenia e însotitoarea trândaviei. Sau întors: trândavia e mama vicleniei, cum zice Domnul: „sluga vicleana si lenesa” (Matei XXV, 16); iar viclenia e mama necredintei. Iar cel ce nu crede e si netemator de Dumnezeu. Si aceasta naste trândavia, maica dispretului, prin care se nesocoteste tot binele si se savârseste tot raul.

ˇ        Credinta adevarata despre Dumnezeu si cunostinta nemincinoasa despre fapturi alcatuiesc ortodoxia desavârsita  a dogmelor. De aceea unul ca acesta este dator sa slaveasca asa: „Slava Ţie, Dumnezeul nostru, slava Ţie; ca pentru noi s-a întrupat Cuvântul, cel mai presus de fiinta. De aceea mare este taina iconomiei Tale, Mântuitorule al nostru, slava Ţie !”

ˇ     Dupa marele Maxim sunt trei feluri neosândite si nedispretuite de cuvinte scrise: cel dintâi e al celor scrise pentru propria aducere aminte; al doilea, pentru folosul altora; si al treilea, pentru ascultare. Pentru pricinile acestea s-au alcatuit cele mai multe scrieri de cei ce au cautat cu smerenie cuvântul. Iar cel ce scrie despre virtuti pentru a placea, pentru a fi vazut si pentru a primi slava, îsi va lua plata sa, neavând nici n folos aici si nici o rasplata în veacul viitor, ci se va osândi ca unul care a scos la vânzare pe taraba cuvântul lui Dumnezeu, ca sa câstige în chip viclean placerea de la oameni.

ˇ        A patimi pentru Hristos înseamna a rabda cele ce ne întâmpla. Caci celor nevinovati pizma le este spre folos; iar certarea ni se face povatuire a lui Dumnezeu spre întoarcere, deschizându-ne urechile noua, celor vinovati (Isaia IV, 5). De aceea Domnul a fagaduit cununa în vecii vecilor celor ce rabda (Iacob I, 12). Slava Ţie, Dumnezeul nostru, slava Ţie, Treime Sfânta, pentru toate, slava Ţie !

ˇ     Trândavia, fiind o patima greu de biruit, moleseste trupul,. Iar molesindu-se trupul, se moleseste împreuna cu el si sufletul. Slabanogindu-se amândoua, preface amestecarea sucurilor trupului prin împatimirea de placeri. Iar împatimirea de placeri stârneste pofta; pofta naste arderea; arderea produce rascolirea; rascolirea misca amintirea; amintirea produce nalucirea; nalucirea aduce momeala; momeala, însotirea (cu gândul); însotirea da loc la încuviintare; iar încuviintarea savârseste fapta, fie pe cea prin trup, fie pe cea prin atingerile de multe feluri. Si astfel omul biruit cade.

ˇ     Rabdarea în tot lucrul naste barbatia; barbatia, hotarâre; hotarârea, staruinta; staruinta, prelungirea lucrului sau adaugirea lui; prelungirea potoleste neânfrânarea trupului si domoleste împatimirea poftei de placere. Iar pofta trezeste acum dorul; dorul, dragostea; dragostea, râvna; râvna, caldura; caldura, miscarea la lucru; miscarea, sârguinta; sârguinta, rugaciunea; rugaciunea, linistirea; linistirea naste vederea; vederea, cunostinta; cunostinta, patrunderea tainelor; si sfârsitul tainelor e cunoasterea lui Dumnezeu (teologia). Iar rodul cunoasterii lui Dumnezeu este dragostea desavârsita; al dragostei, smerenia; al smereniei, nepatimirea; al nepatimirii, vederea înainte, proorocia si prestiinta. Dar înca nu are cineva de aici virtutile desavârsite, nici nu micsoreaza dintr-odata pacatul. Ci sporind pe încetul virtutea, ajunge si pacatul câte putin la nefiinta.

ˇ     Ar trebui sa spunem, cinstite Longhin, dupa marele Învatator, ca nici nu avem nevoie de ajutorul Scripturilor (1Tes. IV, 4), sau de al celorlalti parinti, ci suntem învatati de Dumnezeu. „Caci vor fi, zice, toti învatati de Dumnezeu” (Isaia LIV, 13;Ioan VII, 45 ). Suntem învatati astfel, încât sa cunoastem de la El cele de folos. Si nu numai noi, ci si fiecare dintre credinciosi, ca unii ce purtam scrisa în tablele inimilor noastre legea Duhului (2Cor. III, 3 ) cea sfânta si ne-am învrednicit sa graim nemijlocit si neobisnuit, asemenea heruvimilor, cu Iisus, prin rugaciunea curata. Dar fiindca suntem prunci în vremea nasterii noastre din nou, necunoscând nici harul si nevazând nici înnoirea noastra, ba nestiind  ‚nici marimea covârsitoare a cinstei si a slavei de care ne-am împartasit, si fiindca suntem datori sa crestem prin porunci sufleteste si duhovniceste si sa vedem cu mintea ceea ce am primit, cadem multi, prin lipsa de grija si prin deprinderea cea prea patimase, în nesimtire si întuneric. Asa încât nu mai cunoastem nici macar de mai este Dumnezeu, nici cine suntem, nici ce am ajuns, dupa ce am fost facuti fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii, copii si madulare ale lui Hristos. Chiar daca ne botezam ca barbati, dar ne simtim botezati numai în apa, nu si în Duh. Si desi ne înnoim în Duh, o credem aceasta numai prin credinta simpla cea moarta si nu prin cea lucratoare; si o credem numai cu îndoiala. Astfel fiind cu totul trupuri, vietuim si umblam trupeste. Si chiar daca ne pocaim, cunoastem si împlinim poruncile numai trupeste, nu si duhovniceste. Iar daca dupa osteneli, harul învredniceste pe unii sa li se arate cu iubire de oameni, îl nesocotim înselaciune. Iar daca auzim despre el ca lucreaza în altii, din pricina pizmei în nesocotim amagire. Si asa ramânem morti pâna la moarte, nevietuind si nelucrând în Hristos.

ˇ     De aceea potrivit Scripturii, în vremea iesirii, sau a judecatii, se va lua de la ni si ceea ce avem, din pricina necredintei si a deznadejdii (Matei XXV, 29). Nu întelegem ca fiii trebuie sa fie cu Tatal, dumnezei din Dumnezeu si duhovnicesti din Duh. Caci „ceea ce este nascut din Duh, duh este” (Ioan III, 6). Dar noi suntem trupuri, desi ne-am facut credinciosi si ceresti; de aceea Duhul lui Dumnezeu nu ramâne întru noi (Facere VII, 3). De aceea a lasat Domnul sa se înmulteasca nenorocirile, robirile si macelurile, ca, poate prin ele, sa îndrepte, sau sa taie, sau sa se tamaduiasca, ca prin niste leacuri mai puternice.

ˇ     Întâi trebuie sa se spuna, prin cu vântul dat lui Dumnezeu celor ce propovaduiesc Evanghelia, cum afla cineva (mai bine zis cum afla ceea ce are), ca a primit pe Hristos prin Botezul în Duh. Caci apostolul Pavel zice: „oare nu stiti ca Hristos Iisus locuieste în inimile voastre?” (2 Cor. XIII, 15). Pe urma trebuie sa se spuna cum înainteaza si cum pastreaza ceea ce a aflat. Caci multi au purtat lupta pâna ce au aflat ceea ce cautau, si apoi si-au oprit lupta aici. Mai departe nu sporesc si nu mai grija, îndestulându-se numai cu începutul pe care l-au aflat. Iar fiind împiedicati si oprindu-se din drumul lor, îsi închipuie ca umbla înca pe calea cea buna, desi sunt purtati fara câstig în afara de aceasta. Altii ajung la mijlocul lumânarii, si-au slabit înaintarea spre tinta, lenevindu-se sau întorcându-se spre cele dinapoi, printr-o vietuire nepasatoare si facându-se iarasi începatori. În sfârsit, altii, ajungând la desavârsire, cad, prin neluare aminte, din pricina parerii de sine, si se întorc spre cele dinapoi si se fac deopotriva cu cei de la mijloc, sau cu cei începatori în lucrare. Caci începatorii au lucrarea, cei de la mijloc, luminarea, iar cei desavârsiti, curatia sufletului, sau învierea.

ˇ  În doua feluri poate fi aflata lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai înainte în chip tainic prin Botez. Întâi, cum zice sfântul Marcu, darul se descopera, vorbind în general, prin lucrarea poruncilor, cu multa osteneala, si cu vremea. Cu cât lucram mai mult poruncile cu atât harul îsi face mai luminoase razele sale în noi. Apoi, se arata prin chemarea neîncetata si cu constiinta a Domnului Iisus, adica prin pomenirea lui Dumnezeu, întru ascultare. Prin vietuirea cea dintâi se arata mai cu întârziere; prin cea de a doua, mai curând. E asa cum afla cineva aurul, daca sapa scormonind pamântul cu osteneala si cu staruinta, daca voim deci sa aflam si sa cunoastem adevarul fara amagire, sa cautam sa avem numai lucrarea din inima cu totul fara chip si fara forma si sa nu oglindim în noi, prin nalucire, nici o forma si nici un chip socotite ale sfintilor, nici sa privim lumini (caci amagirea obisnuieste mai ales la început sa însele mintea celor necercati cu asemenea naluciri mincinoase). Ci sa ne sârguim sa avem în inima numai lucrarea rugaciunii ,care încalzeste mintea si o veseleste si aprinde sufletul spre dragostea negraita a lui Dumnezeu si a oamenilor. De aceea ramâne cum este daca rugaciunea este la începatori, lucrarea întelegatoare pururi în miscare a Sfântului Duh, nascându-se din rugaciune, smerenie si nu putina zdrobire de inima, rasarind la început din inima ca un foc al veseliei, iar la sfârsit ca o lumina bine mirositoare.

ˇ  Iar la cei ce cauta lumina cu adevarat si nu la cei ce o ispitesc numai, potrivit cu aceeasi întelepciune care zice ca „e aflata de cei ce nu o ispitesc pe ea” (Întel. Sir. I, 2), semnele începutului sunt acestea: în unii se arata ca o lumina ce rasare; în altii ca veselie plina de cutremur; în altii iarasi ca bucurie; iar în altii, ca bucurie amestecata cu frica; în altii ca un cutremur si bucurie; uneori, la altii, ca lacrimi si frica. Fiindca sufletul se bucura de cercetarea si de mila lui Dumnezeu, dar se teme si tremura de venirea Lui, ca un vinovat de pacate multe. Altora li se iveste la început o zdrobire negraita a inimii si o durere nespusa a sufletului, care sufera dureri ca o femeie ce naste, cum zice Scriptura (Apoc. XII, 2). Caci „Cuvântul viu si lucrator”, adica Iisus, „strabate, cum zice apostolul, pâna la despartitura sufletului si a trupului, a încheieturilor si a maduvei”(Evr. III, 12), ca sa topeasca cu putere ceea ce e patima, din toate partile sufletului si a trupului, în altii se arata ca o iubire si ca o pace fata de toti. În altii ca o veselie, pe care adeseori parintii Bisericii o numesc saltare, fiind o putere a Duhului si o miscare a inimii vii. Aceasta e numita si tresarire si suspin al Duhului ce se roaga pentru noi în chip negrait lui Dumnezeu (Rom. VIII, 26). Isaia a numit aceasta, sarcina a dreptatii dumnezeiesti (Isaia XLV, 8), iar marele Efrem, strapungere. Domnul a numit-o izvor de viata saltând spre viata vesnica (Ioan IV, 14), (iar prin apa a înteles Duhul), ce salta în inima si fierbe cu mare putere.

ˇ  Trebuie sa se stie ca saltarea sau veselia e de doua feluri: cea linistita, care e numita tresarire si suspin si rugaciune a Duhului, si cea mare, care e numita si saltare si saritura, sau salt, care e un zbor întins al inimii spre vazduhul dumnezeiesc. Caci sufletul, întraripat cu dragoste de Duhul dumnezeiesc. Si eliberat de legaturile patimilor, încearca sa zboare spre cele de sus înca înainte de iesire, dorind sa se desparta de povara. Aceasta stare e numita si zguduire si fierbere a Duhului, si tulburare, dupa cuvântul: „Iisus S-a tulburat în Duh, zguduit cu putere si a zis: unde l-ati pus?” (Ioan XI,34). Deosebirea între saltarea mare si mica o arata dumnezeiescul David zicând: (Ps. CXIII, 4). El vorbeste de cei desavârsiti si despre cei începatori, caci ar fi fost nepotrivit sa spuna despre munti si dealuri ca salta, acestia fiind fara viata.

ˇ  Dar trebuie sa se stie ca frica dumnezeiasca nu are cutremurare, daca prin cutremurare se întelege nu frica din bucurie, ci aceea din mânie, sau cea a certarii povatuitoare, ori cea a parasirii; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugaciunea facuta în focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frica nu înteleg aici pe cea cu cutremurarea venita din mânie sau din osândirea vesnica, ci pe aceea a întelepciunii, care se si numeste începutul întelepciunii (Pilde I, 7). Iar frica se împarte în trei (desi parintii Bisericii au împartit-o în doua): cea începatoare, cea desavârsita si apoi cea din mânie, care trebuie numita si cutremurare propriu-zisa, sau tulburare, sau zdrobire.

ˇ  Iar cutremurare e de multe feluri: una e cea din mânie si alta cea din bucurie; si iarasi una cea din iutime (când se naste o fierbere covârsitoare a sângelui în jurul inimii, cum zic unii), alta, cea din obisnuinta învechita si alta cea a pacatului si a ratacirii; si iarasi alta cea din blestemul venit prin Cain asupra neamului omenesc. Pe cel ce se nevoieste îl razboieste la început cutremurarea din bucurie si cea din pacat. Dar nu tuturor li se întâmpla asa. Semnele acestora sunt urmatoarele: a celei dintâi, o veselie cu cutremur si cu multe lacrimi. Când harul mângâie sufletul; a celei de a doua, o caldura dezordonata, o înfumurare si o învârtosare de inima, care aprinde sufletul si madularele spre împreunare, îndemnând la încuviintarea unor fapte de rusine, prin nalucirea din launtru.

ˇ  În orice începator este o lucrare îndoita, savârsindu-se în inima în chip îndoit si neamestecat: una din har si alta din amagire. Aceasta o marturiseste marele Marcu Pusnicul, zicând: „este o lucrare duhovniceasca si alta draceasca, necunoscuta de prunc”. Sau iarasi: „Este o caldura întreita a lucrarii, aprinsa în oameni: una din har, alta din amagire sau din pacat si alta din prisosul sângelui”. Pe aceasta Talasie Africanul a numit-o amestecarea sucurilor si ea poate fi potolita si adusa la rânduiala prin înfrânarea masurata.

ˇ  Lucrarea harului este puterea focului Duhului, care se misca întru bucuria si veselia inimii, sprijinind, încalzind si curatind sufletul. Ea opreste gândurile pentru o vreme si omoara miscarea poftitoare din trup. Semnele ei si roadele care arata adevarul ei sunt lacrimile, saltare smerenia, înfrânarea, tacerea rabdarea, ascunderea si toate cele asemenea acestora, prin care câstigam o încredintare neîndoielnica.

ˇ  Lucrarea amagirii este aprinderea pacatului, care încalzeste sufletul cu voluptate si trezeste cu furie în miscarea trupului pofta spre împreunare a trupurilor. Ea este lipsita de orice calitate buna si de orice rânduiala, dupa sfântul Diadoh, aducând o bucurie dobitoceasca, parere de sine, tulburare, veselie josnica nesaturata, sporind pofta spre placere. Ea cauta materia pentru arderea placerilor având pântecele nesaturat împreuna-lucrator, caci de acolo se aprinde si se întineaza starea mustului trupului. Acolo e pricina aprinderii sufletului, pe care acea lucrare îl trage spre ea ca, scufundând pe om în obisnuinta si placerea ei, sa alunge din el treptat harul si sa-l faca sa preacurveasca pe ascuns, înfierbântând si aprinzând madularele sale prin împatimirea de placere. Dar i se pare ca ceea ce misca mintea si o încalzeste este harul necunoscut si nu lucrarea înfierbântata a pacatului, sau mai bine zis a amagirii si a împatimirii de placere (a dulcii împatimirii). Pe aceasta cunoscând-o si sfântul Ioan Scararul zice: „Am întrebat-o pe aceasta si a raspuns: eu mi-am câstigat ajutor aprinderea cea sin afara si miscarea poftei naturale, pricinuitoare de împrastiere ca sa aprinda pe om spre lucrare amagitoare”.

ˇ  Se cade a sti ca aprinderea pacatului este înselaciune. Iar lucrarea pacatului este din duhul cel iubitor de placeri, care începe sa se miste din pofta trupului, prin dulceata bucatelor. Dar Domnul, fiind foc, a aratat ca diavolul este rece nu prin fire, ci prin razvratirea pacatului. Caci prin aceasta a pierdut caldura dumnezeiasca, cea care face pe slugile Sale foc arzator. Deci pacatul fiind raceala, din cauza lipsirii de Dumnezeu, iar dracul fiind dupa fire foc, aprinde pe om, si prin umezeala împatimirii de placere raneste pofta, facând-o sa primeasca cele ce pricinuiesc placerea. Astfel ca urmare a caldurii pierdute, îsi agoniseste lucrarea rusinoasa a îndulcirii.(Daca am redat sensul corect al stângacei traduceri românesti de odinioara, diavolul pierzând caldura lui fireasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea lui nazuind-o, pentru ca a avut-o la început în calitate de duh creat de Dumnezeu, produce o falsa caldura (o caldura neiubitoare, egoista) în sine si în cei ispititi, ca sa scape întru câtva de raceala egoista în care a cazut si sa poata sa însele pe cei ispititi. Avem aici o interesanta explicare a coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara durata si consistenta, a caldurii superficiale, convulsive si artificiale, a pacatului, a patimii, a ispitirii. E o explicare a amestecului de fierbinteala a patimii si de planuire rece a faptelor ei rele. Pacatul este, pe de o parte, caldura, pe de alta, un cinism rece. Sfântul Grigore Palama va apara în tratatul doi al celei de a doua triade caldura cea buna a rugaciunii, împotriva lui Varlaam care critica orice aratare a efectelor rugaciunii în trup, ridiculizând pe isihasti care vorbeau de o astfel de caldura.).

ˇ  Sunt doua feluri de razboaie în vremea rugaciunii: al înselaciunii si al harului. Amândoua se produc cu voia, nu prin împartasire. Precum soarele, stralucind în locurile cele murdare, nu se amesteca cu murdaria, si nu se vatama de ea, ci mai vârtos le usuca pe acelea si alunga murdaria, asa nici harul nu se amesteca cu înselaciunea, ci ramâne curat. Ba mai vârtos o topeste pe aceasta. Dar nu voieste sa o faca pe aceasta sa dispara cu totul, ca sa poata exista împreuna cu harul si vointa noastra si sa ne facem si noi cercati. Caci voieste sa o departeze pe aceasta treptat prin împreuna-lucrarea vointei noastre, voind sa ne nevoim si noi. Pentru ca voieste ca purtând, dupa lege, lupta cea buna a mintii noastre, sa putem lua cununa si sa fim mucenici adevarati, biruind nu pe pagâni, ci pe satana însusi, care în tot ceasul aduce în noi atacurile sale ca pe niste aprinderi învapaiate. Înfierbântând aceasta cuptorul trupului cu dulceata patimilor, îsi trimite slugile sale, adica pe draci, ca sa ne chinuiasca prin gânduri si sa ne sileasca sa jertfim idolului poftelor, adica momelilor si sa ne lasam mintea sa se împartaseasca de ele. Iar semnele acestei înselaciuni se vad când se pun în lucrare: împietrirea inimii cea lipsita de umilinta, iar în unii împreuna cu lacrimi întunecate, înaltarea semeata, îmbuibarea pântecelui, multa vorbire, trândavia, închipuirea de sine si lauda pentru lucrare, caldura cea fara dulceata, îngreunare sufletului, molesirea madularelor, dulceata umeda, stârnirea salbatica a trupului, nalucirea chipurilor care împing la împreunarea trupurilor. În unii ca acestia nu este liniste si nu le înfloreste fata, ci sunt totdeauna uscati si arsi de vapaia împatimirii de placere. Descriindu-le pe acestea marele Macarie, dupa ce le-a însirat semnele, a spus: „otetul se aseamana vinului la vedere si rapita e asemenea mustarului. Dar gustarea le deosebeste pe cele doua”. Daci fiecare din ele poate fi înteleasa si aflata din semnele mai sus aratate.

ˇ  Caldura harului este focul Duhului, pe care Domnul a venit sa-l arunce pe pamânt (Luca XII, 49), adica în inimile oamenilor. Si El vrea sa se aprinda degraba în noi, ca sa arda pacatul si sa curete sufletul si sa-l aline si sa-l atraga în chip negrait spre dragostea de Dumnezeu si de oameni. Caci e neamestecat cu firea, caruia îi daruieste din cea ce are deosebit de ea. Iar când marele Macarie zice ca amândoua persoanele lucreaza în una si aceeasi minte, el întelege ca lucrarea Duhului se misca în ea neamestecata cu pacatul în vremea rugaciunii, ci ele ramân deosebite si fiecare singura. Se întâmpla câteodata ca harul lucreaza si se misca singur. Dar câteodata e împreuna cu înselaciunea, însa, precum am zis, în chip neamestecat. Pentru ca de Dumnezeu cel curat nu se atinge prihana. Se întâmpla însa ca uneori sa lucreze pacatul singur (adica înselaciunea), încalzind vointa noastra, întrucât o stapâneste. Iar alteori omul se lupta dupa har, vazându-si sufletul muncit înauntru, rau patimind. De mai cade sa stim si aceasta: înselaciunea pentru noii începatori este caldura pacatului. Iar înselaciunea celor de mijloc si a celor desavârsiti consta în nalucirea mintii. Caci caldura înselaciunii sau a pacatului este aprinderea poftei de dulceata. Sau mai bine zis, ea e raul miros al îndulcirii de patima, care e îmbibat în cei ce sunt înca necercati si na-u gustat mai vârtos prea-dulcele si prea binemirositorul mir varsat în noi prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, care mai întâi este arzator pentru curatire, iar pe urma este bun si cu buna mireasma, prin sfintenia Duhului, care sfinteste sufletul si trupul. Caci el este puterea sfintitoare, cum zice marele Macarie. Iar înselaciunea, facându-se stapâna prin zabovire, da putere lucrarii pacatului si mintea patimeste rau de la momeli si de pofta spre împreunare, aprinzându-se prin nalucire. Si amestecându-se în caldura rugaciunii, produce schimbare în ea. (Caldura pacatoasa ataca direct simturile la cei începatori, pe când la cei de pe treapta din mijloc sau de pe cea desavârsita începe cu naluciri ale parerii de sine, ca pe urma sa atraga si ea sufletul spre pofte. Daca în scrisul ascetic anterior se afirma simplu intrarea sufletului în dialog cu momeala, aici se face o descriere mai amanuntita a acestui fapt: se descrie cum se trece de la oarecare împreuna-prezenta a unui gând amagitor în suflet cu hotarârea cea buna. Sfântul Grigorie descrie cum se face amestecarea lor, sau cum se face amestecarea caldurii pacatoase cu caldura curata a rugaciunii. Ea se produce prin zabovirea poftei în suflet. Este de remarcat descrierea analoaga a raportului între dulceata rau mirositoare a împatimirii de placere si între dulceata curata a mirului de taina al lucrarii Duhului Sfânt.). Adus sufletul aici, se zice ca el preacurveste prin amagire cu vrajmasul si nu se împartaseste tainic de Mirele Hristos. De aceea si apostolul îi numeste pe acestia desfrânati si desfrânate, ca pe unii ce zice, dupa Ioan Scararul, prin poftirea pacatului se împartasesc în ascuns cu satana. Cum zice acesta: „M-am cunoscut ispitit de lucrul acesta, care ma însela, amestecând bucuria cea dobitoceasca cu lacrimi si cu mângâierea sufletului si mi se parea ca primesc rod, iar nu stricaciune”. Si iarasi: „I-a seama ca bucuria care-ti vine sa nu fie de la doctorii cei rai si de ispititori”.