Teolipt mitropolitul Filadelfiei

„Lume” nu e numita aici realitatea celor din afara, ci o stare launtrica de alipire patimasa la lucrurile supuse simturilor si la trup. Monahul le foloseste pe acestea într-o mare libertate si detasare spirituala. De aceea le foloseste în limitele strict necesare vietii pamântesti, „neavând nimic, desi toate sânt în stapânirea lor” (2 Cor. VI, 10). Monahul se leapada de lume numai în sensul ca nu se alipeste ei ca singurei sau ultimei realitati. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos, întrucât monahul stie ca în Hristos are asigurata o viata netrecatoare si infinit mai bogata decât cea pe care i-o poate da lumea. În sensul acesta dezlipirea de lume e dezlipirea întru cunostinta adevarului. Cel ce se dezlipeste de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat margaritarul de mult pret, infinit mai pretios decât toata lumea si decât orice avutie. Dar în Hristos lumea nu e pur si simplu negata, ci regasita în stralucirea ei adevarata, care îi vine din El.

Asculta ce-ti spune David: „Pe Cel Preaînalt L-ai pus scapare tie” (Psalm XC, 8). Si daca ti-ai ales viata dupa Hristos, cea plina de asprimi, nu vor veni la tine relele din vita lumeasca; nu se va tine de tine, care ti-ai ales sa te pocaiesti, dragostea de bani, desfatarea, cinstirea, podoaba, neînfrânarea simturilor; nu vor starui înaintea ta înaltarile nelegiuite ale cugetului, robia mintii, nestatornicia gândurilor si orice alta ratacire si zapaceala de buna voie; nici dragostea de parinti, de frati, de prieteni, de rudenii, nu te va mai întâmpina pe tine; nu se va mai salaslui în tine nici dorul de întâlniri si de convorbiri fara rost si fara trebuinta. De vei iubi dezlipirea launtrica de acest trup si suflet, biciul durerii nu se va mai apropia de sufletul tau si sageata întristarii nu va mai rani inima ta, nici nu vai mai posomorî fata ta. Caci cei ce s-au desfacut de obisnuinta placerii si-au lepadat împatimirea fata de toate cele spuse, au tocit acele întristari. Fiindca Hristos se arata sufletului care se nevoieste si toarna în inima bucurie negraita, iar bucuria duhovniceasca nu o poate rapi nici una din desfatarile sau necazurile lumii.

Precum te-ai însingurat cu trupul, lepadând pâna si gândurile lucrurilor, precum ti-ai schimbat portul, departeaza si vorbele si pe cei ce-ti sunt aproape dupa neam. Caci de nu vei scapa de împrastierea în cele dinafara, nu te vei ridica împotriva celor ce te pândesc din launtru. Si de nu vei birui pe cei ce te razboiesc în cele vazute, nu vei rapune pe viclenii cei nevazuti. (Facând pe om sa se împrastie în cele din afara, dusmanul pune stapânire pe interiorul lui, de care a uitat. De aceea prin veghere calugarul trebuie sa fie atent mereu la cele ce se petrec în launtrul sau, ferindu-se de a se pierde în tot felul de gânduri necuvenite, provocate de lucrurile si de împrejurarile din afara, sau de amintiri ale unor lucruri si împrejurari necuvenite.)

Iar când vei face sa înceteze împrastierile din afara si vei parasi gândurile din launtru, mintea ti se va ridica la lucrurile si la cuvintele Duhului; si în loc de obisnuinta cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtutii; în loc de vorbele desarte, nascute din taifasul cu lumea, sufletul îti va fi luminat si înteleptit de meditarea si dezvaluirea cuvintelor dumnezeiesti ce se misca în cugetare. Descatusarea simturilor se face lant sufletului, iar înlantuirea simturilor aduce eliberarea sufletului.

Vânturile ridica valurile marii si daca nu înceteaza vânturile, nu se domolesc valurile si nu se linisteste marea. La fel duhurile rautatii rascolesc în sufletul celui neatent amintirea parintilor, a fratilor, a rudeniilor, a celor apropiati, a ospetelor, a serbarilor, a teatrelor si a tuturor celorlalte închipuiri ale placerii si poruncesc vederii, limbii si trupului întâlnirea cu ele. Prin aceasta si ceasul de fata se topeste în desert si cel care va veni, când vei petrece singur în chilie, se va risipi în amintirile celor vazute si graite. Si asa viata monahului trece fara folos în ocupatiile lumesti, care-si sapa amintirile lor în cugetare, precum picioarele omului, urmele în zapada pe care o calca.

Daca dam fiarelor mâncare, când le vom omorî pe ele? Si daca petrecem în lucruri si gânduri de ale dragostei si obisnuintei nerationale, când vom omorî cugetul trupesc? Când vom trai viata cea dupa Hristos pe care am fagaduit-o? Urma picioarelor în zapada se sterge când rasare soarele sau dispare când se varsa apa. Iar amintirile sapate în cuget de aplecarea si de faptele iubirii de placere sunt sterse de Hristos, Care rasare din inima prin rugaciune, si de ploaia lacrimilor din umilinta. Deci monahul care nu lucreaza potrivit ratiunii, când va sterge închipuirile de mai înainte din cugetare? Fapta virtutilor se întipareste în trup, când vei parasi obisnuinta lumeasca, iar amintirile bune si cuvintele dumnezeiesti se întiparesc în suflet când vei sterge prin rugaciuni neîntrerupte ce se deapana în cugetare, cu umilinta fierbinte, amintirile faptelor dinainte. Caci lumina amintirii credintei în Dumnezeu si zdrobirea inimii rad ca un brici amintirile pacatoase. (Aici Teolipt vorbeste nu de o singura rugaciune neîncetata, ci de rugaciuni neîntrerupte. Dar poate fi vorba de aceeasi rugaciune neîncetata. El cere din nou ca rugaciunea sa se faca cu simtirea fierbinte a umilintei sau a strapungerii inimii. Numai în acest caz cuvintele rugaciunii sau alte cuvinte dumnezeiesti si amintirile lor si ale întelesurilor lor se vor întipari prin repetitie, în mod lucrator, în sufletul înmuiat de ele si de umilinta care le însoteste, dupa ce vor fi sters amintirile de caracter ispititor ale faptelor pacatoase de mai înainte. Cugetarea nu poate fi neutra si statica. În ele se întiparesc cuvintele si amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forta lor care o misca în directia corespunzatoare lor. Una din aceste doua categorii sterge cealalta categorie. Dar desigur ca, pâna la predominarea deplina a uneia din cele doua categorii, are loc o miscare contradictorie, o sfâsiere în suflet. Când cuvintele dumnezeiesti si întelesurile lor se întiparesc în mod exclusiv în inima înmuiata sau zdrobita de umilinta si de iubirea lui Dumnezeu, si prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumina clara opusa întunericului în care orbecaie plina de amintirile ispititoare ale pacatelor, îsi face loc în ea. Lumina, care umple atunci inima nu e, dupa explicarile lui Teolipt o lumina a cunoasterii teoretice, ci a simtirii evidente si iubitoare a prezentei lui Hristos; orizontul deschis de acea lumina e un orizont al comuniunii cu Hristos, în care inima a intrat iesind din îngustimea închisorii în limitele eu-lui propriu, e un orizont al vietii, al curatiei, al bucuriei, al pacii.)

Ia pilda de la întelepciunea albinelor. Acelea, stiind ca roiul viespilor le da târcoale, ramân înauntru stupului si scapa de vatamarea atacurilor acelora. Socoteste întâlnirile desarte ca niste viespi si fugi de ele cu toata sârguinta si ramâi în adapostul manastirii si de aici încearca iarasi sa patrunzi în cetatuia cea mai din launtru a sufletului, care este casa lui Hristos, în care se vede pace, bucurie si liniste. Caci Hristos, Soarele cunoscut cu inima, trimite aceste daruri ca pe niste raze si le da sufletului care-L primeste pe El cu credinta si cu iubire de bunatate, ca pe o rasplata.

Deci, sezând în casa, pomeneste pe Dumnezeu, ridicându-ti mintea de la toate si aruncând-o spre Dumnezeu fara de glas. Si toata simtirea inimii vars-o înaintea Lui si lipeste-te prin dragoste de El. caci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea si dorinta mintii spre El si o învaluie în lumina din jurul Lui. Întorcându-se mintea spre Dumnezeu, dupa ce opreste toate întelesurile care dau chip lucrurilor, Îl priveste în afara  de orice chip. Si în nestiinta care covârseste orice cunostinta, din pricina slavei neapropiate, i se umple vederea de lumina. Fara sa cunoasca pe Cel vazut, din pricina neputintei de a-L cuprinde, îl cunoaste din pricina adevarului Celui ce exista propriu-zis si e singur mai presus de existenta. Hranindu-si dragostea si întarindu-si sârguinta cu bogatia bunatatii ce izvoraste de acolo, se învredniceste de odihna si fericire nesfârsita.

Acestea sunt semnele pomenirii cu osârdie deplina, iar rugaciunea este convorbirea cugetarii cu Domnul, cuvintele rugaciunii strabatând la Dumnezeu împreuna cu mintea întinsa întreaga spre El. caci întelegerea rostind necontenit numele Domnului si mintea urmarind atenta si cu limpezime chemarea numelui dumnezeiesc, lumina cunostintei lui Dumnezeu umbreste tot sufletul ca un nor luminos. Pomenirii lui Dumnezeu cu osârdie îi urmeaza dragostea si bucuria. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, si m-am veselit.” Iar rugaciunea curata este urmata de cunostinta si umilinta. „În ziua în care Te voi chema pe Tine, iata, am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu”. „Jertfa lui Dumnezeu, duh umilit”, caci mintea si cugetul ce se înfatiseaza lui Dumnezeu printr-o simtire puternica si printr-o rugaciune fierbinte sunt urmate si de umilinta sufletului. Iar daca mintea, cuvântul si duhul alearga si cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luarea aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilinta si dragoste, întreg omul din launtru liturghiseste Domnului. „Sa iubesti pe Domnul din toata inima ta” (Deuteronom 6, 5).

Dar vreau sa stii si aceasta: nu cumva socotind ca te rogi, sa umbli departe de rugaciune, sa te ostenesti fara câstig si sa alergi în desert. Aceasta se întâmpla la cântarea cu gura, când mintea este purtata în alta parte si este împartita între patimi si lucruri, când se întineaza si întelesul cântarii. Dar aceasta se întâmpla si cugetarii caci nu o însoteste si nu se atinteste spre Dumnezeu, cu Care se face convorbirea rugaciunii, ci e abatuta pe furis de anumite gânduri. Atunci cugetarea spune din obisnuinta cuvintele, iar mintea luneca de la cunostinta lui Dumnezeu. Ca urmare si sufletul se arata fara întelegere si fara asezare, întrucât mintea s-a împrastiat în niscai naluciri, sau spre cele ce e furata, sau voieste. Iar nefiind de fata cunostinta în rugaciune si cel ce se roaga neînfatisându-se Celui Caruia I se roaga, cum se va îndulci sufletul? Cum se va veseli inima, care se face ca se roaga, dar nu face rugaciunea adevarata? „Veseli-se-va inima celor ce cauta pe Domnul”, dar pe Domnul Îl cauta cel ce se apropie de Dumnezeu cu tot cugetul si cu inima fierbinte îsi înlatura tot gândul lumii, pentru cunostinta si dragostea lui Dumnezeu, care rasare din rugaciunea neîncetata si curata.

Ia aminte la modul rugaciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu departeaza gândurile patimase; cautarea mintii la Dumnezeu alunga întelesurile lumii; umilinta sufletului izgoneste dragostea de trup. Rugaciunea, rostind neîncetat dumnezeiescul nume, se vadeste ca o conglasuire si unire a mintii cu ratiunea si cu sufletul, „caci unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, deci, rugaciunea, adunând din învrajbirea prin patimi si legând între ele si cu sine cele trei parti ale sufletului, uneste sufletul cu Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri. Întâi sterge din suflet rusinea pacatului prin chipurile virtutii, apoi, zugravind iarasi frumusetea trasaturilor dumnezeiesti prin sfânta cunostinta dobândita la vremea ei, înfatiseaza sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul îndata cunoaste pe Facatorul sau caci „în ziua în care Te voi chema, iata am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu”. Dar e si cunoscut de Dumnezeu caci zice: „A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui” (II Timotei 2, 9). Cunoaste pe Dumnezeu pentru curatia chipului, caci tot chipul tinde spre model si este legat de el; si e cunoscut pentru asemanarea prin virtuti, caci prin aceasta are si cunostinta lui Dumnezeu si este cunoscut de Dumnezeu. (Rugaciunea unifica cele trei puteri ale sufletului sfâsiate prin patimi. Ea nu e numai a mintii, sau numai a ratiunii care defineste în intuitia totala a prezentei lui Dumnezeu proprie mintii, sau numai a inimii care traieste cu simtirea aceasta prezenta. Având un caracter complex, rugaciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului. Si numai astfel unificat si devenit capabil sa traiasca realitatea de bogatie complexa a lui Dumnezeu, sufletul poate sesiza prezenta lui Dumnezeu si se poate uni cu El. Sau invers: rugaciunea are puterea sa unifice sufletul, pentru ca se uneste cu Dumnezeu Cel atotcomplex, dar unul în aceasta bogatie complexa, cu Dumnezeu, Care e o unitate întreita: Mintea, Logosul, si Duhul vietii sau Tatal, Fiul (Cuvântul) în care Tatal sau Mintea se reveleaza, si Duhul Sfânt, în care Tatal si Fiul se unesc în iubire. Sufletul se uneste cu Dumnezeu prin rugaciune, fara sa paraseasca complexitatea lui, întrucât în el se imprima complexitatea unitara a lui Dumnezeu. Iar aceasta imprimare se face prin rugaciune, când sufletul se apropie la maximum de Dumnezeu si se deschide Lui. Rugaciunea este astfel o comunicare vie între suflet si Dumnezeu si viceversa. Prin ea vin în suflet si se imprima si virtutile care îsi au originea în bunatatea iradianta a lui Dumnezeu. Si tot prin ea vine în suflet cunostinta de Dumnezeu, experiat în diferite grade de intensitate. Caci prin rugaciune vede si simte sufletul pe Dumnezeu în bogatia Lui spirituala si vie. Iar cunostinta e din amândoua partile. Caci prin rugaciune se înfaptuieste o miscare atât din partea sufletului spre Dumnezeu, cât si din partea lui Dumnezeu spre suflet, dat fiind ca nici sufletul nici Dumnezeu nu sunt obiect, ci fiecare se misca în libertate si cu mare interes spre celalalt. Sufletul cunoaste pe Dumnezeu prin rugaciune, întrucât prin ea se activeaza relatia lui, ca fiind chip al lui Dumnezeu, cu modelul sau. Dar si Dumnezeu cunoaste sufletul, întrucât acesta s-a deschis prin virtuti si în mod culminant prin rugaciune lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu însusi S-a imprimat, iradiind în suflet, prin virtuti si prin rugaciune. Propriu-zis virtutile ca deschideri statornicite, dar mereu în actiune, prin fapte si prin rugaciune, animate de pomenirea lui Dumnezeu, sunt atât chipuri de cunoastere a lui Dumnezeu de catre suflet, cât si de cunoastere a sufletului de catre Dumnezeu, fiind mereu si tot mai mult deschis lui Dumnezeu.

Iar când te vezi slabind în rugaciune, foloseste o carte si, luând aminte la citire, primeste cunostinta. Nu trece peste cuvinte grabit. Descoase-le cu cugetarea si aduna-le în vistieria mintii. Pe urma gândeste la cele citite, ca sa ti se îndulceasca cugetarea din întelegere si sa-ti ramâna neuitate cele citite. Prin aceasta ti se va aprinde inima de cugetarile dumnezeiesti . „În cugetarea mea, zice, se va aprinde foc” (Psalmi 38, 4). Caci precum mâncarea îndulceste gustul când e subtiata prin dinti, asa si cuvintele dumnezeiesti, întorcându-se mereu în suflet, îmbogatesc întelegerea si o înveselesc. „Cât de dulci sunt cuvintele Tale pentru gâtlejul meu”. Ia în inima ta cuvintele evanghelice si povetele fericitilor parinti, cerceteaza vietile lor, ca sa poti cugeta la ele în timpul noptii. În felul acesta, când cugetarea ti se va osteni de rugaciune, o vei reînnoi prin citire si gândire la cuvintele dumnezeiesti si o vei face si mai sârguincioasa la rugaciune.

Psalmodiaza cu gura. Dar cu glas linistit si cu supravegherea mintii, nerabdând sa lasi ceva necugetat din cele spuse. Si daca îi scapa ceva mintii, repeta stihul ori de câte ori se întâmpla asa ceva, pâna-ti vei avea mintea însotind cele spuse. Caci mintea poate sa si cânte cu gura si sa tina si amintirea lui Dumnezeu. Aceasta poti s-o afli din experienta fireasca. Caci precum cel ce se întâlneste cu cineva, poate sa si vorbeasca, dar sa si caute la el cu ochii, asa si cel ce cânta cu buzele poate sa stea si atintit la Dumnezeu prin atentie.

Nu ocoli plecarile genunchilor. Caci plecarea genunchilor închipuie caderea pacatului de la noi si prilejuieste marturisirea lui; iar ridicarea înseamna pocainta, închipuind fagaduinta unei vieti întru virtute. Dar fiecare îngenunchiere sa se savârseasca cu chemarea întelegatoare a lui Hristos, ca prinzându-ne cu sufletul si cu trupul de Domnul, sa ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor si al trupurilor.

Iar daca dai mâinilor si o lucrare linistita în vremea rugaciunii facuta cu cugetarea, ca sa alungi somnul si trândavia, aceasta învioreaza si ea lupta nevointei. Caci toate lucrurile aratate, savârsite împreuna cu rugaciunea, ascut mintea, izgonesc trândavia, fac sufletul mai vioi, iar întelegerea mai agera si mai fierbinte în lucrarea rugaciunii din cugetare.

Când bate toaca, iesi din chilie, fiind atent cu ochii trupului la pamânt, dar lucrarea din cugetare rezemând-o pe amintirea lui Dumnezeu; intrând apoi în Biserica si întregind obstea, nu vorbi cu cel de lânga tine, nici nu rataci cu minte în desertaciuni, ci limba sa ti se ocupe numai cu cântarea, iar cugetarea fixeaz-o prin rugaciune. Iar facându-se sfârsitul slujbei, du-te în chilie si apuca-te de canonul rânduit tie.

Mergând la trapeza, nu cauta la portiile fratilor, nici nu-ti împarti sufletul în banuieli urâte. Ci vazând cele puse înaintea ta, da gurii mâncare, iar urechii ascultarea celor ce se citesc si sufletului rugaciunea, ca hranindu-te cu trupul si cu duhul, sa lauzi în întregime pe Cel ce satura pofta ta cu cele bune.

Sculându-te de acolo, intra cu cuviinta si în tacere în chilia ta si, ca o albina harnica, osteneste-te întru virtutile tale. Când împlinesti o ascultare cu fratii, mâinile sa lucreze, dar buzele sa taca, iar mintea sa pomeneasca pe Dumnezeu. Si daca cineva s-ar misca vorbind fara rost, ca sa opresti neorânduiala, scoala-te si fa metanie.

Precum când apare lumina, întunericul se împrastie, asa lumina marturisirii sterge gândurile patimilor fiind si ele întuneric. Caci slava desarta si trândavia pe care gândurile le-au avut ca culcus au fost nimicite, rusinate de marturisire si de greaua patimire a împlinirii canonului. De aceea, vazând cugetarea slobozita de patimi prin rugaciunea neîncetata si cu buna umilinta, fug cu rusine. Dar când cel ce se nevoieste încearca sa taie cu rugaciunea gândurile care-l tulbura le taie pentru scurta vreme si opreste lucrarea lor prin lupta cu ele, dar nu se izbaveste pentru totdeauna daca mai îngaduie pricinile care-l supara, adica odihna trupului si odihna lumeasca de cinstiri, din pricina carora nu se misca spre marturisire. Ca urmare, nu dobândeste nici pace, deoarece tine la sine lucrurile potrivnicilor. Iar tinând la sine vase straine, nu i se vor cere de stapânii lor? Si cerându-i-se si neslobozind lucrurile pe care le tine pe nedrept, cum se va putea izbavi de vrajmasii sai? Dar când cel ce se nevoieste, întarit prin pomenirea lui Dumnezeu, va iubi dispretuirea si chinuirea trupului si îsi va marturisi gândurile fara sa se rusineze, îndata se vor îndeparta vrajmasii, iar cugetarea eliberându-se va avea rugaciunea neîncetata si gândul la cele dumnezeiesti neîntrerupt. (Marturisind gândurile rele, le tintuim la stâlp si le luam puterea, caci le facem de rusine, cum ne facem pe noi însine daca le-am da salas în noi mai departe. De aceea, prin marturisire, ne detasam de ele. Lumina în care sunt puse prin marturisire le arata în urâciunea lor si le ia puterea ispititoare. A le tine în noi, înseamna a ne ascunde într-un întuneric; a le marturisi înseamna a voi sa fim deschisi si a nu mai ocroti în noi gânduri pe care, din rusine, le tinem ascunse.)

Teolipt este mereu preocupat de raportul mintii cu cugetarea si cu cuvântul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea intra în relatie speciala cu diferite obiecte sau subiecte. În acest rol cugetarea descopera întelesurile lucrurilor si aceste întelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual în cugetare si deci în minte, dar si îmbogatesc mintea si cugetarea, prin specificarea exprimata a întelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relatii exprimate ale mintii cu realitatile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indica realitatile, deci tin de realitati, dar întrucât întelesurile realitatilor sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti ca tinând fiintial de minte sau de cugetarea ei, îndreptata spre realitatile specificate, sau cu vointa de a le specifica. Caci asa cum nu pot fi lucruri care sa nu poata fi întelese de cugetarea mintii, asa nu e cugetarea mintii fara capacitatea si necesitatea de a se actualiza prin descoperirea si exprimarea lucrurilor si persoanelor. Astfel se poate spune ca radacinile potentiale ale realitatilor sunt în minte ca chip al Mintii supreme, Care le are potential ca ultima origine a lor, si al Logosului sau Cuvântului suprem Care le cugeta specificat din eternitate si le exprima de când le creeaza si apoi în mod concret omenesc, de când S-a întrupat.

Dar mintea care este îndreptata prin cugetare numai spre lucruri este oarecum în afara de sine. Numai mintea a carei cugetare este îndreptata spre Dumnezeu si exprima prin cuvinte relatia cu El, specificând întelesurile  Lui într-un mod oarecum impropriu si analogic cu lucrurile create de El, dar mereu într-un efort de depasire a acestei specificari, e o minte adunata în sine, care prin aceasta concentrare si reunificare a sa, care prin aceasta se uneste în mod superior de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis în afara de minte, în lucrarile ei, ci în interiorul unificat al mintii, care prin aceasta se uneste în mod superior cu El, neputând ca ea sa fie singura. De fapt, mintea este sau cu lucrurile, adica unita ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obârsia lor si a ei. Însasi necesitatea de a fi macar cu lucrurile, dar nemultumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul ca nu afla în ele tot adevarul, sau împlinirea pe care o cauta, arata ca mintea este facuta pentru Dumnezeu. De aceea nu este bine sa fie mintea singura, adica nu se simte bine singura, sau chiar nu poate sa fie singura. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de lucrurile specificate din afara si fata de ea singura, se iveste dragostea fata de adevarata realitate complementara a sa si fata de Mintea suprema Care o cuprinde si pe ea împreuna cu celelalte si în Care se regaseste. În unirea aceasta cu Dumnezeu, cuvântul ce tine în mod fiintial de cugetarea mintii este cuvânt de rugaciune. Caci Dumnezeu sesizat în maretia Lui milostiva inspira ca atare rugaciunea si slavirea. În felul acesta rugaciunea este modul prin care cugetarea mintii urca la cunostinta lui Dumnezeu si în aceasta se actualizeaza puterea si dispozitia ei iubitoare, care în relatie cu alte persoane nu se actualizeaza decât în parte. Iubirea de Dumnezeu este asa de puternica, încât copleseste sau opreste simtirea placerilor trupului si pofta trupului dupa ele. Sufletul este atras neîncetat de frumusetea lui Hristos si o cauta pe ea. De aceea Îl cheama neîncetat pe El – aceasta este rugaciunea neîncetata a lui Iisus.

Fugi de simturi si ai oprit placerea pentru cele supuse simturilor. Fugi si de nalucirile celor placute din cugetare si ai oprit gândurile împatimite de placere. Iar mintea, ramânând fara naluciri, ca una ce nu primeste nici întiparirile diferitelor placeri, nici gândurile poftei, se afla în simplitate. (Prezenta a doua sau mai multe gânduri în minte împarte mintea între ele. Eliberarea mintii de ele si concentrarea ei întreaga spre Dumnezeu îi reface unitatea si simplitatea. Dar în simplitatea aceasta este o nesfârsita bogatie si largime de întelegere si o negrait de dulce simtire. Caci în simplitatea ei se afla simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.) Si ajungând deasupra tuturor celor simtite si a celor gândite, îsi urca întelegerea la Dumnezeu, nemaifacând altceva decât sa strige din adânc numele Domnului prin pomenire neîncetata, ca un prunc pe tatal sau, „Caci voi chema numele Tau, pe Domnul înaintea mea.” (Iesire 32, 19).

De vei iesi din poftirea celor pamântesti prin rugaciune neîncetata si curata si în loc de somn te vei odihni de orice gândire la cele de dupa Dumnezeu si te vei rezema în întregime numai de pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi în tine ca o alta ajutatoare dragostea de Dumnezeu. Caci strigarea din inima a rugaciunii face sa rasara dragostea dumnezeiasca, iar dragostea dumnezeiasca trezeste mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodeste întelepciunea si prin întelepciune da rostire celor tainice. (Dragostea premerge cunoasterea lui Dumnezeu; dar ultima o si sporeste pe prima. N-ar putea cunoaste mintea pe Dumnezeu, daca nu L-ar iubi, asa cum nu poti cunoaste cu adevarat o persoana omeneasca, daca nu o iubesti. Dar de ce cunosti mai mult pe Dumnezeu, Îl iubesti mai mult.) Caci Dumnezeu-Cuvântul numit prin strigarea simtita a rugaciunii, luând întelegerea mintii ca pe o coasta, îi harazeste cunostinta si umplând locul ei cu simtire, îi daruieste virtutea. Astfel zideste dragostea facatoare de lumina si o aduce la mintea ce si-a iesit din sine (ce a intrat în extaz) si doarme si se odihneste de toata pofta pamânteasca. Iar dragostea se afla ca o alta ajutatoare a mintii, care s-a odihnit de împatimirea nerationala dupa cele ale simturilor. Ca urmare, trezeste mintea cea curata pentru cuvintele întelepciunii. Atunci mintea, cautând la ea si desfatându-se, vesteste altora simtirile ascunse ale virtutilor si lucrarile ascunse ale cunostintei, iesind ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor). (Este o explicare simbolica a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primeste ca ajutatoare iubirea, dar în iubire este implicata o alta persoana, întregitoare, cu care se uneste deplin. În sensul acesta nu este bine ca mintea sa fie singura, dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de toate celelalte si chiar fata de sine, se poate naste dragostea. Dragostea este zidita în acelasi timp din adevarata întelegere a mintii, ca dintr-o coasta a ei, umpluta cu simtire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar aceasta o face Dumnezeu-Cuvântul, Care ne vorbeste când Ăl chemam numai pe El, dupa ce am uitat de toate si de noi însine, intrând cu noi în dialogul ziditor de dragoste. Dragostea cauzeaza dialogul si simtirea ei este sporita de dialog prin simtire. Dialogul realizându-se prin cuvinte, acestea reprezinta extazul trait de minte în relatie cu cel iubit, în primul rând cu Dumnezeu-Cuvântul, Care i-a dat ei capacitatea si pornirea spre cuvânt, sau spre celalalt prin cuvânt, în primul rând spre Dumnezeu Cuvântul. Mintea este în limba greaca la masculin.)

De cunosti cele ce cânti, primesti cunostinta; din cunostinta câstigi întelegere; din întelegere odrasleste lucrarea celor cunoscute; din lucrare rodeste cunostinta din deprindere; cunostinta prin cercare naste vederea adevarata. Iar din aceasta rasare întelepciunea aratata în cuvintele harului, ce raspândesc lumina, caci întelepciunea umple vazduhul cugetarii si tâlcuieste celor din afara cele din launtru.

Mintea cauta întâi si afla; apoi se uneste cu ceea ce a aflat. Cautarea o face prin ratiune, iar unirea, prin dragoste. Si cautarea prin ratiune se face pentru adevar, iar unirea prin iubire, pentru bine. (Exista si o dragoste care sustine cautarea lui Dumnezeu prin ratiune dar pe masura ce s-a aflat Cel cautat prin ratiune, ca adevar, El trezeste o noua dragoste. Aceasta este o dragoste care uneste cu Cel cautat caci El este descoperit ca bine. Binele nu este deosebit de adevar, ci este chipul aratat de adevarul mai adânc cunoscut.)

Sa nu parasesti rugaciunea din grija neputintei nici macar pentru o singura zi pâna ce mai rasufli, ci auzi cele spuse: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Caci facând asa te vei folosi mai mult si rugaciunea te va ridica îndata, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindca unde este mângâierea Duhului, neputinta si trândavia nu ramân.