Nichifor din singuratate

Sa urmam pilda parintilor nostri si sa cautam comoara din launtrul inimilor noastre, ca si ei. Iar aflând-o pe aceasta, sa o tinem cu tarie, lucrând-o si în acelasi timp pazind-o. Caci spre aceasta am fost rânduiti de la început. Iar daca vreun alt Nicodim s-ar arata nedumerit de acestea, zicând în duh de împotrivire: „Cum poate cineva intrând în inima sa lucreze sau sa ramâna acolo?”, cum a zis acela catre Mântuitorul: „Cum poate cineva sa intre în pântecele maicii sale a doua oara si sa se nasc, batrân fiind?” (Ioan III, 4), va auzi si el ca „Duhul sufla unde voieste” (Ioan III, 8). Daca ne îndoim cu necredinta de faptele vietii lucratoare, cum ne vor veni cele ale vederii? Caci faptuirea este treapta spre contemplatie (spre vederea sufleteasca).

Mergând odata la ava Antonie doi frati si lipsindu-le lor apa de drum, unul a murit, iar celalalt urma sa moara. Deci nemaiputând sa mearga, zacea si el pe pamânt, asteptând sa moara. În acest timp Antonie, sezând în munte, striga doi monahi ce se întâmplau sa fie acolo si le zise: „Luati degraba un ulcior de apa si alergati pe drumul spre Egipt; ca dintre doi oameni care vin încoace, unul a murit, iar celalalt e pe cale sa moara, de nu va grabiti. Aceasta mi s-a aratat în vreme ce ma rugam”. Deci venind cei doi monahi, a aflat pe unul zacând mort si l-au îngropat, iar pe celalalt l-au înviorat cu apa si l-au dus la batrân, care se afla la cale de o zi.

Daca ar întreba cineva, pentru ce nu a grait înainte de a muri celalalt, nu ar face bine. Caci nu era a lui Antonie hotarârea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu. El a hotarât despre acela si tot El a descoperit starea cestuilalt. A lui Antonie a fost numai minunea aceasta ca, sezând în munte, avea inima veghind si ca Domnul i-a aratat pe acela de departe. Vezi ca din pricina trezviei inimii Antonie s-a facut vazator de Dumnezeu si înainte-vazator? Caci de fapt Dumnezeu se arata mintii în inima, la început curatind pe cel care-L iubeste, cum zice Ioan Scararul, ca un foc, apoi umlându-i mintea de stralucire ca o lumina si dându-i forma dumnezeiasca. (Dumnezeu se arata mintii sau puterii noastre de sesizare duhovniceasca a prezentii Lui numai când aceasta este adunata înlauntrul inimii, adica în intimitatea ultima a fiintei umane, care are totodata un caracter emotional, o capacitate si o pornire iubitoare. Aratarea aceasta a lui Dumnezeu e o suprema lumina, e evidenta supremei realitati, care e totodata suportul propriei noastre existente. Mintea ia atunci forma nehotarnicita a lui Dumnezeu si capata lumina evidentei proprii asemenea celei a evidentei lui Dumnezeu. Lumina sau evidenta aceasta se întinde peste toate. De aceea Sfântul Antonie poate vedea prin ea ceea ce se petrece departe cu cei doi calatori. Pentru aceasta mintea trebuie sa fie curatita de pacate, adica de tot ce o închide fata de Dumnezeu si de zidirea Lui universala, într-un gând limitat, de care s-a alipit în mod patimas. În concluzia ce o scoate din întâmplarea aceasta a sfântului Antonie, ca si cum în concluziile din vietile sau sfaturile celorlalti parinti, Nichifor tine sa accentueze importanta concentrarii mintii în adâncul fiintei sau al inimii credinciosului, odata cu oprirea activitatii simturilor îndreptata spre cele dinafara. În vederea interioara pe care o câstiga mintea astfel, i se descopera chiar cele din afara, care sânt de folos celui ce se nevoieste sau altora.)

Dumnezeiescul Teodosie fusese asa de ranit de dulcea sageata a dragostei si era atât de mult tinut de legaturile ei, încât împlinea cu faptele înalta si dumnezeiasca porunca: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau” (Luca X, 27). Iar aceasta n-ar fi putut-o face altfel decât asa ca toate puterile firesti ale sufletului nu tindeau spre nimic altceva din cele de aici, decât numai spre dorirea Facatorului. Prin aceste lucrari întelegatoare ale sufletului, chiar când mângâia, era înfricosator multora, precum, chiar când certa, era iubit si dulce în toate. Cine a fost atât de folos celor multi, vorbindu-le. Si cine a fost atât de destoinic sa adune simturile si sa le faca sa caute în launtru? El îi facea pe cei din mijlocul zgomotului sa se afle într-o liniste mai mare decât cei din pustiu si era totodata în multime si în singuratate. Iata ca si acest mare parinte, cu numele Teodosie, a ajuns sa fie ranit de dragostea Ziditorului pentru ca îsi aduna simturile si le mâna în launtru.

Minunatul Arsenie pazea aceasta: sa nu dezbata întrebari în scris si cu atât mai putin sa le raspândeasca. Nu pentru ca nu avea putere. Cum s-ar putea spune aceasta de unul care graia asa de bine, ca vorbea limpede si altora? Ci obisnuinta tacerii si neplacerea de a se arata erau pricinile celor zise. De aceea si în biserici si la slujbe, se silea foarte sa nu vada pe cineva si sa nu fie vazut de altii si sa stea îndaratul vreunui stâlp sau al altui lucru si sa se ascunda, tinându-se nevazut si la o parte de amestecarea cu altii. Aceasta pentru ca vroia sa ia aminte la sine si sa-si adune mintea în launtru si asa sa se înalte usor spre Dumnezeu. Si de fapt acest barbat dumnezeiesc, acest înger pamântesc, îsi aduna mintea în launtru, ca astfel sa se ridice cu usurinta la Dumnezeu.

În numele Domnului nostru Iisus Hristos, care a zis: „Fara de Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5), chemându-L pe el ca ajutor si împreuna-lucrator, voi încerca sa va arat ce este pe El ca ajutor si împreuna-lucrator, voi încerca sa va arat ce este luarea-aminte si cum se poate dobândi ea, cu voia lui Dumnezeu.

Luarea-aminte, au spus unii dintre sfinti, este supravegherea mintii; altii, paza mintii; altii, iarasi, trezvia; altii, linistea mintala si altii, alt fel. Dar toate acestea arata unul si acelasi lucru. Gândeste si despre acestea, asa cum ai gândi când ar spune unul „pâine”, altul „bucata”, altul „îmbucatura”. Dar ce este luarea-aminte si care sunt însusirile ei, afla acum cu de-amanuntul. Luarea-aminte este semnul pocaintei nestirbite; luarea-aminte este reînsanatosirea sufletului, ura lumii, întoarcerea la Dumnezeu; luarea-aminte este desfiintarea pacatului si recâstigarea virtutii; luarea-aminte este încredintarea neîndoielnica a iertarii pacatelor; luarea-aminte este începutul vederii (al contemplatiei), mai bine zis este temelia contemplatiei, caci prin ea, aplecându-Se, Dumnezeu Se arata mintii; luarea-aminte este netulburarea mintii, sau mai bine zis oprirea ei, daruita sufletului prin mila lui Dumnezeu; luarea-aminte este înlaturarea gândurilor, palatul amintirii lui Dumnezeu, vistieria rabdarii necazurilor ce ne vin asupra; luarea-aminte este pricinuitoarea credintei, nadejdii si dragostei. Caci de n-ar crede cineva, n-ar primi necazurile ce vin din afara. Si daca n-ar primi cu bucurie necazurile, n-ar zice Domnului : „Sprijinitor al meu esti si loc de scapare” (Psalm XC, 2). Si daca n-ar face pe Cel preaînalt loc de scapare, nu si-ar umple inima de dragostea Lui. Drept aceea, rodul acesta care este cel mai mare dintre cele mai mari si-l însusesc cei mai multi sau toti, cu deosebire prin învatatura. Caci sunt rari cei ce deprind luarea-aminte fara sa fie învatati prin silinta trairii sau prin caldura credintei, dobândita de la Dumnezeu. Iar ceea ce e rar nu e lege. De aceea trebuie cautat un povatuitor neînselator, ca din învatatura si pilda aceluia sa învatam cele ce cad la dreapta si la stânga atentiei, adica ceea ce e prea putin si ceea ce e prea mult, care vin de la cel rau, de care a patimit el însusi, fiind ispitit. Scotându-le pe acestea la iveala, el ne arata în chip neîndoielnic calea duhovniceasca si asa o vom strabate cu usurinta. Iar de nu este povatuitor trebuie ajutat cu osteneala. Si de nu se gaseste, chemând pe Dumnezeu întru frângerea duhului si cu lacrimi si rugându-L întru saracie, fa ce-ti spun:(Urmeaza metoda lui Nichifor. Adunarea mintii în inima si întâlnirea ei statornica cu Dumnezeu prin pomenirea Lui continua, sau prin rugaciunea neîncetata, am vazut-o recomandata si practicata de toti sfintii amintiti de Nichifor în introducerea metodei sale si pentru ea se pot invoca si multe alte exemple si texte din parintii duhovnicesti anteriori. Ceea ce aduce nou în metoda sa Nichifor este un mod mai precis în care mintea poate fi adunata si tinuta în inima odata cu rostirea neîncetata a rugaciunii lui Iisus. Metoda aceasta a devenit în esenta ei o practica generala în secolul XIV între monahii zisi isihasti si daca nu metoda însasi, cel putin rugaciunea neîncetata a lui Iisus, adica partea a doua a metodei lui Nichifor, a devenit generala prin monahii rasariteni, în tot timpul de atunci încoace. Practica uzitata de cel dintâi consta pâna azi într-o anumita asociere a celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. Odata cu inspirarea aerului se spun cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar o data cu expirarea se spun cuvintele: „miluieste-ma pe mine pacatosul”. Ceea ce a adus nou Nichifor ca metoda de adunare a mintii în inima a fost tocmai aceasta îmbinare a actului de trimitere a mintii la inima odata cu aerul; dar el nu vorbeste si de îmbinarea celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. El vorbeste numai de o continua trimitere a mintii la inima o data (împreuna) cu inspirarea continuu repetata si cu repetarea rugaciunii neîncetate. Propriu-zis el recomanda folosirea respiratiei continuu repetate a aerului mai mult ca un mijloc de a mentine mintea neîncetat în inima si de a rosti neîncetat rugaciunea lui Iisus. Mintea e mentinuta mereu în inima si rugaciunea la fel, numai întrucât nu se uita de a face mereu efortul concentrarii ei în inima si efortul de a repeta mereu rugaciunea. Nichifor spune ca prin aceasta mintea e obisnuita „sa nu iasa repede din inima”. Mintea nu ramâne fixata în inima în mod static si nici rugaciunea. Persistarea mintii si a rugaciunii în inima e un fapt neîntrerupt, dar în acelasi timp un fapt viu, dinamic, un fapt de vointa de a repeta adunarea ei în inima si repetarea rugaciunii. La urma urmelor si cu aerul se întâmpla acelasi lucru: el e mereu în inima, adica nu iese total de acolo, dar e si trimis mereu acolo. Sfântul Grigorie Palama aduce în plus explicarea ca ceea ce se trimite în inima nu e mintea ca esenta, ci lucrarea ei (Al doilea cuvânt din triada I si II contra lui Varlaam). Iar în practica monahala generalizata, de asemenea, iesirea aerului din piept nu înseamna si iesirea rugaciunii lui Iisus, ci numai mutarea atentiei de la o parte a ei la alta. Propriu-zis inspirarea si expirarea aerului formeaza un întreg dual, între ale carui parti nu se produce nici o separare, nici o întrerupere. Dar daca mintea trebuie sa ramâna mereu în inima si rugaciunea lui Iisus la fel, de ce mai recomanda Nichifor în metoda sa trimiterea mintii în inima odata cu inspirarea aerului? De ce recomanda adica un lucru care a scandalizat pa Varlaam si pe alti adversari ai sihastrilor? Acesti adversari nu au înteles ca e vorba nu de o legare a trimiterii mintii la inima de inspirarea aerului, ci de folosire a ritmicitatii inspiratiei aerului ca o ocazie pentru ritmicitatea neîntrerupta a efortului de mentinere a mintii sau a atentiei în inima si odata cu aceasta în pomenirea lui Dumnezeu. Ritmicitatea neîntrerupta a respiratiei este un mijloc sau un prilej de reînnoire neîncetata a amintirii lui Dumnezeu si prin aceasta de adunare a gândului de la cele dinafara la cele din launtru, iar prin aceasta de evitare a oricarei întreruperi în gândirea îndreptata spre Dumnezeu. Un teolog occidental, Herrigel, într-una din cartile sale, spune acelasi lucru când declara ca trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru orice noua respiratie, ca am mai putut, sau mai putem respira odata, deci mai putem prelungi înca o clipa viata noastra. Isihie Sinaitul, traitor în secolul IV, spusese: „Uneste cu rasuflarea narii trezvia si numele lui Iisus, sau gândul neuitat la moarte, si smerenie. Caci amândoua sunt de mare folos”. S-ar putea spune ca avem aici o paralela între un act corporal si unul spiritual: inspirarea aerului si trimiterea în launtru a mintii. E o paralela în care un act de gândire voluntar se repeta paralel cu savârsirea involuntara a unui act de repetitie neîntrerupta, luând prilej de la savârsirea regulata a acestuia, dar nu este numai o paralela. Respiratia este un act care întretine nu numai viata trupului ca o unitate separata de suflet si de gândire, ci da putinta si vietii spirituale. Este un act care conditioneaza viata totala a fiintei umane, care face posibila gândirea. Ca atare gândirea este legata de respiratie si de aceea poate face din inspiratie un act constient. Aceasta înseamna pe de o parte ca inima prin care se întretine viata corpului, datorita aerului inspirat si expirat, întretine si cugetarea; iar cugetarea, la rândul ei, poate face respiratia constienta, o poate patrunde, o poate face sa nu fie straina nici o clipa de constiinta. În aceasta poate sa constea unul din aspectele strânsei legaturi dintre inima si minte. Când mintea se împrastie în gânduri variate, nu mai e unita constient, nu mai este unita constient cu respiratia si cu inima, ca centru al vietii întretinut ca respiratie, adica nu le mai spiritualizeaza pe acestea. În acest caz pierde si mintea, pierde si inima. Când mintea, adica gândirea ei, se concentreaza în inima prin ritmicitatea respiratiei, amândoua câstiga: respiratia ritmica (si bataia inimii am putea zice), aduce aminte cugetarii sa pomeneasca pe Dumnezeu, iar, pomenirea lui Dumnezeu repetata ritmic odata cu respiratia, tine atenta gândirea la respiratie si la inima si le încadreaza pe acestea în constiinta ocupata cu pomenirea lui Dumnezeu, le sfinteste.

Varlaam a fost sustinatorul unui spiritualism abstract, dezlegat de trup, si prin aceasta a contribuit la formarea unei atitudini neîntelegatoare a efortului de spiritualizare sau de sfintire a trupului, devenita proprie Occidentului. În Rasarit, în afara de Evagrie, este greu de gasit vreun parinte care n-ar fi urmarit sfintirea fiintei totale a credinciosului si care n-ar fi cerut, de aceea, unirea mintii cu inima. E drept ca unii parinti vorbind de adunarea mintii în inima, spun totodata ca prin aceasta mintea se aduna în ea însasi. Dar prin aceasta ei înteleg inima ca centru al întregii vieti, deci si al cugetarii.

Poate în acest sens socoteau unii, cum spunea Palama, ca vehicul al cugetarii Ťpunctul cel mai din mijloc si cel mai curatit al duhului sufletescť, în vreme ce altii asezau întelegerea în encefal. Si poate asa trebuie sa întelegem adeziunea lui Palama la prima opinie. ŤNoi înca, desi nu socotim sufletul înauntru ca într-un vas, fiindca e netrupesc, nici în afara, fiindca este unit cu trupul, totusi stim sigur ca puterea noastra cugetatoare sta în inima ca într-un organť. Caci chiar în acest loc, Palama spune totodata ca cugetarea are inima nu ca organul exclusiv, ci ca primul organ si aceasta întrucât inima este punctul cel mai central al duhului sufletesc, deci un fel de centru al vietii sufletului care întretine si trupul. Deci nu este la el opozitie fata de opinia altor parinti, ca mintea este si în creier. El nu separa strict între creier si inima ca loc al sufletului si recunoaste inimii rolul de centru vital si ca atare de centru sufletesc, de care cugetarea nu poate fi despartita. Legând cugetarea mai strâns de centrul vital al fiintei umane, isihastii dadeau posibilitatea rugaciunii, care tine si de cugetare, sa influenteze si trupul. Astfel s-a evitat intelectualismul fara influenta asupra trupului, asa cum s-a dezvoltat în Apus.

Nichifor spune însa ca cugetarea este în piept. Vasile de la Poiana Marului, staret traitor în Ţara Româneasca în secolul XVII, va spune la fel. Dar se pare ca prin aceasta ei nu se deosebesc prea mult de opinia celor ce sustineau ca si cugetarea îsi are sediul în inima. Dar prin precizarea ca ea este în piept parca ar vrea sa arate ca ea este în centrul fiintei, unde se unesc cugetarea si simtirea. Nichifor, spunând ca mintea adunându-se în inima este ca barbatul care revine acasa dintr-o calatorie, vrea sa spuna ca inima nu este un loc strain pentru minte, ar mintea poate sa si calatoreasca. Însa deplin fericita se simte numai când revine în inima, sau acasa. Mintea în sens de pura cugetare nu este minte întreaga si nici inima în sens de pur izvor al sentimentelor sau al vitalitatii nu e inima întreaga. Plasarea cugetarii în inima sau în piept nu înseamna însa ca mintea ca izvor al cugetarii exclusive nu e în creier.

În orice caz, cugetarea fiind încadrata în viata integrala a fiintei umane, deci în fundamentul ei care este inima, trebuie sa se întipareasca cu constiinta ei în toate actele trupului, dar cu o constiinta preocupata permanent de amintirea lui Dumnezeu. Atunci însusi actul respiratiei este imprimat de amintirea lui Dumnezeu, cum poate fi imprimata îngenunchierea, ca si orice fapta si cuvânt. Asa se sfinteste tot trupul si toate actele lui, toata viata care e întretinuta de inima si izvoraste din ea, pentru ca s-a sfintit cugetarea însasi care prin pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu s-a adâncit în intimitatea fiintei umane si a imprimat amintirea lui Dumnezeu în izvorul vietii integrale a ei. În felul acesta nu mai apare fara sens faptul ca Nichifor Monahul vorbeste despre importanta respiratiei ca act de întretinere a inimii, si prin ea a vietii, si de trebuinta de a lega actul concentrarii mintii în inima de acest ritm al respiratiei. Cugetarea devine prin aceasta constienta de respiratie ca o conditie a vietii totale a subiectului ei si de faptul ca ea trebuie sa o sfinteasca pe aceasta si sa se sfinteasca prin ea însasi prin pomenirea numelui lui Dumnezeu, sau sa se sfinteasca inima, ca fundament al vietii. Cugetarea, devenind constienta de acest fundament al vietii, va deveni constienta ca nu e de la sine, ci are ca fundament ultim, corespunzator lui, pe Dumnezeu. Inima celui ce se roaga neîncetat va deveni transparenta. Pentru Dumnezeu, sau cer al lui Dumnezeu, sau locul lui Dumnezeu, cum zic unii parinti.

Legatura aceasta strânsa dintre gândirea plina de pomenirea lui Dumnezeu si actele trupesti, în primul rând al respiratiei, o va socoti Sfântul Grigorie Palama o legatura simbolica, dat fiind ca simbolul este ceva în acelasi timp deosebit de ceea ce simbolizeaza si unit cu el. respiratia, îngenunchierea, semnul crucii, cuvântul curat, devin simboluri ale vietii spirituale. Desigur, când aceste acte sunt savârsite fara pomenirea lui Dumnezeu, ele nu se sfintesc, ele îsi slabesc caracterul de simboluri. Palama zice: „Unii ca acestia vor numi om cu sufletul în buric pe cel ce zice: ŤLegea lui Dumnezeu în mijlocul pântecelui meuť (Psalmi 39, 8) si pe cel ce zice catre Dumnezeu: ŤPântecele meu va rasuna ca o chitara si cele din launtru ale mele ca un zid de arama pe care l-ai înnoitť (Isaia 16, 11) cum vor calomnia pe toti cei ce exprima si numesc prin simboluri cele ale lumii gândite, cele dumnezeiesti si duhovnicesti”.

Iar daca alte organe ale trupului se pot bucura de lucrarea lui Dumnezeu în ele, deci pot fi simboluri, cum n-ar putea fi cu mult mai mult inima, centru vital al fiintei umane?

Mai e de remarcat ca traducerea neogreaca a metodei atribuite lui Simeon publicata în Filocalia greaca, nu cuprinde recomandarea îndreptarii privirii în pântece. Forma aceasta a textului trimite poate la unele manuscrise care nu cuprindeau acest amanunt. În plus, trebuie tinut seama de faptul ca în practica generala a monahismului rasaritean de dupa acel timp, niciodata nu s-a folosit rugaciunea lui Iisus dupa aceasta metoda, decât poate cu totul exceptional de vreun calugar nepriceput.

Dintr-o practica cu totul rara din acea vreme a luat probabil Varlaam afirmarea ca isihastii îsi închipuiau ca sufletul se afla în buric si-i eticheta cu numele de omfalopsichi. Palama respinge cu indignare acest nume si afirmatia ca isihastii ar fi avut o asemenea credinta. Niscai cazuri exceptionale ale unei astfel de practici, care au putut dura si dupa aceea, sau faptul rarei ei existente în secolul XIV l-a facut si pe Vasile de la Poiana Marului sa combata în secolul XVIII, credinta unora ca inima s-ar fi aflat în mijlocul pântecelui. De altfel, pâna de curând exista în popor parerea ca inima este în pântece.

Mai existau printre monahi si unii care îsi faceau o regula proprie pentru a pute tine rugaciunea neîncetata. Grigorie Sinaitul dezaproba aceasta idioritmie. O astfel de idioritmie a putut fi si întoarcerea privirii în mijlocul pântecelui.

În forma care cuprinde amanuntul întoarcerii privarii spre mijlocul pântecelui, metoda atribuita Sfântului Simeon a fost publicata de J. Hausherr, dar e curios ca privind acest text, se constata în el o contrazicere: pe de o parte se cere ca privirea sa fie îndreptata spre ombilic, ca imediat dupa aceea sa se adauge: „pentru ca sa se caute cu mintea interiorul si sa se gaseasca locul inimii”. S-ar parea ca prima recomandare este interpolata. Caci nu este firesc ca prin privirea spre ombilic sa se mai caute pe urma locul inimii. Si aceasta recomandare este logica, prin faptul ca nu se cere de la început unde sa se caute cu privirea. În acest text se spune direct: „aduna-ti mintea de la tot ce e trecator si desert si apleaca-ti partea de jos a fetei, sau barbia spre piept, ca în acest fel sa iei aminte la sinea ta cu mintea si cu ochii tai; si tine-ti putin respiratia ca sa ai acolo si mintea si sa afli locul unde este inima ta si acolo sa fie cu totul si mintea ta.”

Cel mai interesant amanunt pozitiv, adaugat în aceasta metoda, este recomandarea raririi inspiratiei si expiratiei, pentru a nu respira prea comod. Acest amanunt a avut o oarecare aplicare practica la unii monahi. Dar aceasta nu înseamna altceva decât o anumita ritmicizare negrabita a respiratiei, pentru a nu se produce în mod neregulat, inegal, caci aceasta tulbura ritmicitatea pomenirii lui Dumnezeu, sau ar fi expresia unor stari inegale, nelinistite, speriate, confuze, mânioase, pasionale, în suflet.

Într-o forma putin deosebita apare metoda acestei rugaciuni în scrisul ramas de la Grigorie Sinaitul. Ea se resimte si de metoda lui Nichifor si de detaliul raririi respiratiei din forma ei de sub numele lui Simeon Noul Teolog. El întemeiaza rarirea respiratiei pe motiv ca iesirea aerului de la inima întuneca mintea despartind-o de inima odata cu expirarea, sau rapeste cugetarea spre alte gânduri. El a observat poate faptul ca expirarea aerului produce oarece slabire a concentrarii mintii, o relaxare a atentiei. Dar amanuntul cel mai important si cel mai pretios în forma în care metoda ne-a ramas de la Grigorie Sinaitul este recomandarea de a uni cugetarea când cu prima jumatate a rugaciunii lui Iisus, când cu a doua jumatate. În aceasta recomandare s-ar putea implica poate unirea primei jumatati a rugaciunii cu inspirarea aerului si a celei de-a doua jumatati cu respirarea aerului. Dar el nu o spune aceasta explicit. El cere, dimpotriva, sa se repete de mai multe ori prima jumatate si iarasi de mai multe ori a doua jumatate, ca sa nu se mute usor cugetarea de la o jumatate la alta.

Stii ca rasuflarea pe care o rasuflam este aerul acesta. Si îl respiram nu pentru altceva, ci pentru inima, caci ea este o pricina a vietii si a caldurii trupului. Deci inima trage aerul ca sa-si împinga caldura ei afara prin expirare, iar ei sa-si procure o temperatura mai buna. Iar pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitor al ei, este plamânul, care fiind zidit de Facator fara desime, ca niste foi, primeste si scoate usor continutul sau. Astfel inima, tragând prin aerul respirat racoarea la sine si împingând de la sine caldura, pazeste fara abatere rânduiala pentru care a fost zidita spre sustinerea vietii. Tu deci sezând si adunându-ti mintea, împinge-o si sileste-o pe calea narilor pe care intra aerul în inima, sa coboare împreuna cu aerul respirat în inima. Si intrând acolo, nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea. Si precum un barbat oarecare fiind plecat în calatorie departe de casa sa, când se întoarce nu mai stie ce sa faca de bucurie ca s-a învrednicit a se întâlni cu copiii si cu nevasta, asa si mintea când se întâlneste cu sufletul se umple de o bucurie si veselie de negrait. Drept aceea, frate, obisnuieste-ti mintea sa nu iasa degraba de acolo. Caci la început este nepasatoare poate, din pricina închiderii înauntru si a strâmtorarii, dar dupa ce se obisnuieste, nu-i mai plac ratacirile în afara pentru ca „Împaratia Cerurilor este în launtru vostru” (Luca XII, 21). Pe aceasta privind-o acolo si cerând-o prin rugaciune curata, toate cele din afara le socoteste urâte si neplacute.

Daca deci, cum s-a zis, poti intra de la prima încercare în locul inimii pe care ti l-am aratat, multumeste lui Dumnezeu, si slaveste-L, salta si te tine de lucrarea aceasta pururi. Aceasta te va învata pe tine cele ce nu le stii. Dar cunoaste ca ajungând mintea acolo, nu trebuie sa taca si sa stea dupa aceea degeaba, ci sa aiba ca lucru si îndeletnicire neîncetata rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Sa nu conteneasca niciodata din aceasta, caci astfel, tinând mintea neîmprastiata, o face sa nu poata fi prinsa si atinsa de momelile vrajmasului si o ridica la dragostea si dorul dumnezeiesc în fiecare zi.

Iar daca, ostenindu-te mult, o, frate, nu poti totusi intra în partile inimii, precum ti-am aratat, fa ceea ce-ti spun si cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauti. Stii ca partea cugetatoare a fiecarui om este în piept, caci în launtrul pieptului, tacând noi cu buzele, vorbim, ne sfatuim cu noi însine, dam curs rugaciunilor, psalmilor si altora. Da-i deci acestei cugetari, departând de la ea orice gând – si aceasta o poti daca vrei – da-i deci pe: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” si sileste-te ca în loc de orice alt gând sa strigi pururi în launtru aceste cuvinte. Iar tinând aceasta mai multa vreme, si se va deschide astfel si intrarea inimii, precum ti-am scris, fara nici o îndoiala, cum am cunoscut si noi prin cercare. Îti va veni atunci împreuna cu luarea-aminte mult dorita si placuta, si toata ceata virtutilor: dragostea, bucuria, pacea si celelalte.