Sfantul Simeon Noul Teolog

ˇ        Lepadarea de lume si retragerea desavarsita, insotita de instrainarea de toate mijloacele, obisnuintele, socotintele si de persoanele din viata, si lepadarea de trup si de voie se fac pricina de mare folos celui ce s-a lepadat in scurta vreme asa de fierbinte.

ˇ        Daca fugi de lume, ia seama sa nu dai sufletului mangaieri la inceput si sa o cercetezi pe aceasta, chiar daca te silesc sa faci aceasta toate rudeniile si toti prietenii. Caci pe ei ii indeamna la aceasta demonii pentru a stinge caldura inimii tale. Chiar daca nu-ti vor putea impiedica cu desavarsire hotararea, ei o vor face cu siguranta mai moale si mai slaba.

• Cand te vei afla fata de toate dulcetile vietii cu suflet barbatesc si neinduplecat, demonii induioseaza rudeniile si le fac sa planga si sa se jeleasca in fata ta pentru tine. Ca acesta este adevarul, vei cunoaste daca tu vei ramanea neclintit si in fata acestei ispite. Caci ii vei vedea pe aceia aprinzandu-se deodata de manie si de ura impotriva ta si departandu-se de tine ca de un dusman, nemaivrand sa te vada.

ˇ        Vazand supararea ce s-a iscat pentru tine in parinti, frati si prieteni, sa razi de dracul care a pus la cale sa se faca acestea impotriva ta; si cu frica si sarguinta multa, retrage-te si roaga pe Dumnezeu cu staruinta ca sa ajungi degraba la limanul Bunului Parinte, la Care ajungand sufletul tau ostenit si impovarat, El il va odihni. Caci multe pricini de primejdii si de ultima pierzanie cuprinde marea vietii.

ˇ        Nu vrei sa mai ramai in lume pentru pricini binecuvantate sau neintemeiate, ci indata ce ai fost chemat, asculta degraba. Caci de nimic altceva nu se veseleste Dumnezeu asa de mult ca de repeziciunea noastra. Fiindca mai mare este ascultarea imediata cu saracie, decat intarzierea cu multime de bunuri. ( Mai multa bucurie face lui Dumnezeu raspunsul imediat la chemarea Lui, chiar daca nu esti pregatit, decat amanarea cu pretextul de a te pregati. Fapta buna ceruta de Dumnezeu trebuie savarsita imediat. Altfel te obisnuiesti cu amanarile si poate n-o mai implinesti niciodata. Sau, fapta buna pe care o poti face in imprejurarea aceasta, n-o mai poti face niciodata.)

ˇ        Daca ai primit, frate, flacara si alergand ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un parinte duhovnicesc, de vei fi indemnat de el, sau de fratii care se nevoiesc impreuna cu tine, sa te folosesti de bai sau de mancaruri, sau de alte mangaieri, pentru intarire, sa primesti acestea. Dar fii totdeauna pregatit pentru post, pentru patimire, pentru infranarea cea mai deplina. Ca de vei fi indemnat de parintele tau intru Domnul sa te impartasesti de mangaieri, sa te afli ascultator aceluia, ca voia ta sa nu o faci nici in aceasta. Iar de nu, rabda cu bucurie cele ce ai vrut sa le faci de bunavoie, folosindu-te sufleteste. Caci pazind aceasta, vei fi pururi intru toate postind si infranandu-te si ca unul ce te-ai lepadat cu voia intru totul. Ba nu numai atat, ci vei pastra nestinsa si flacara aflatoare in inima ta, care te sileste sa dispretuiesti toate.

ˇ        Cand dracii vor face toate din partea lor si nu ne vor putea clinti sau impiedica de la tinta noastra cea dupa Dumnezeu, se vor furisa in cei ce fataresc evlavia si vor incerca sa impiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai intai miscati, chipurile, de dragoste si de compatimire, acestia ii vor indemna pe cei ce se nevoiesc, sa se odihneasca spre a nu slabi trupul si a cadea in lancezeala. Pe urma ii atrag la intalniri fara folos, facandu-i sa-si piarda zilele in ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc si se va potrivi lor, se vor intoarce si vor rade de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va pazi pe sine strain de toate, cu mintea adunata si infranata in toate, se vor aprinde de pizma si vor face totul pana ce il vor alunga si din obste. Caci nu sufera slava desarta cea necinstita sa vada in fata ei smerenia, laudata.

ˇ        Cel ce a cercat folosul duhovnicesc si a dobandit credinta nemincinoasa, luand pe Dumnezeu ca martor al adevarului, si-a zis: ''Mi-am pus in mine gandul sa nu cer parintelui meu nici sa mananc, nici sa beau, sau sa ma impartasesc de ceva fara el, pana ce nu-i va da de stire Dumnezeu si imi va porunci mie. Si facand asa, niciodata, zice, n-am fost impiedicat de la scopul meu''.

ˇ        Credinta neindoielnica dovedeste cel ce cinsteste cu evlavie ca sfant pana si locul in care vietuieste calauzitorul si parintele sau. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte in maini sa-l puna pe capul sau si unge cu el pieptul sau, ca si un leac curatitor al patimilor si al pacatelor sale. Iar de el nu indrazneste sa se apropie, nici sa atinga vreo haina sau vreun acoperamant al lui fara voia sa; dar atingand ceva din ceea ce-i apartine aceluia, o face aceasta cu frica si cu respect, socotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea si de slujirea lui, ci si de intrarea in chilia lui.

ˇ        Nimeni nu poate cunoaste cum se cuvine, cu ochii sensibili, marimea cerului si latimea pamantului si ratiunile tuturor celorlalte. Caci cum va putea cineva intelege cu ochii trupului cele ce intrec mintea si intelegerea? Numai mintea curatita de ganduri si eliberata de prejudecati si luminata de mintea si de harul lui Dumnezeu va putea incerca cum se cuvine, dupa masura luminarii primite, sa contemple fapturile.

ˇ        Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili decat in locul acela unde aprindem lumina unui sfesnic, iar toata lumea cealalta ramane pentru noi o noapte intunecoasa, la fel celor ce dorm in noaptea pacatelor, Bunul Stapan li se face o lumina mica, macar ca, Dumnezeu fiind, ramane tuturor necuprins, crutand neputinta noastra. Si atunci deschizandu-si omul ochii mintii si privind firea celor ce sunt, cum n-a mai privit niciodata, se umple de uimire, si-l podidesc, fara sa vrea si fara durere, lacrimile, prin care se curateste cu al doilea botez, cu botezul acela de care zice Domnul in Evanghelie: ''De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va intra in imparatia cerurilor'' (Ioan III, 5); si iarasi: ''De nu se va naste cineva de sus'' (Ioan III, 7). Spunand ''de sus'', a dat sa se inteleaga nasterea din Duh.

ˇ        Primul Botez are apa care preinchipuieste lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergator al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevarului, ci este insusi adevarul.

ˇ        Precum flacara focului se ridica neincetat spre inaltime, mai ales daca intorci materia care intretine focul, asa si inima celui iubitor de slava desarta nu se poate smeri, ci cand ii spui cele de folos pentru el, se inalta si mai mult. Caci mustrat sau sfatuit, el se impotriveste cu manie, iar laudat si lingusit, se inalta in chip pacatos.

ˇ        Omul care este obisnuit sa se impotriveasca isi este siesi o sabie cu doua taisuri, ucigandu-si sufletul fara sa stie si instrainandu-l de viata vesnica.

ˇ        Cel ce se impotriveste in cuvant, este asemenea celui ce se preda pe sine cu voia dusmanilor imparatului. Caci contrazicerea este o cursa si are ca momeala apararea, prin care fiind amagiti, inghitim undita pacatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limba si de gatlej de catre duhurile rautatii, care aici il ridica la culmea mandriei, aici il pravalesc in prapastia pacatului, ca sa fie apoi dus la judecata cu cei cazuti din cer.

ˇ        Cel ce e dispretuit si batjocorit si sufere din cauza aceasta mult in inima sa, sa cunoasca din aceasta ca poarta la san sarpele cel vechi. De va rabda deci in tacere, sau va raspunde cu multa smerenie, l-a facut pe acesta neputincios si i-a slabit stransoarea. Iar de va raspunde impotriva si cu acreala, sau va grai cu semetie, a dat putere sarpelui sa-si verse veninul in inima sa si sa-i roada cu cruzime cele dinauntru ale sale. Prin aceasta il face de fiecare data mai puternic, dandu-i spre mancare, indreptarea sa spre cele bune si puterea nenorocitului sau suflet. Aceasta il va face sa traiasca de aici inainte in pacat, si sa fie mort cu totul pentru dreptate.

ˇ        De voiesti sa te lepezi toate si sa te deprinzi cu vietuirea evanghelica, sa nu te dai in seama unui invatator neincercat sau patimas, ca nu cumva in loc de petrecerea evanghelica, sa o inveti pe cea draceasca. Fiindca invataturile bune sunt de la invatatorii buni; iar cele rele, de la cei rai. Caci, desigur, din seminte rele, ies roade rele.

ˇ        Indupleca pe Dumnezeu cu rugaciuni si cu lacrimi, ca sa-ti trimita un calauzitor nepatimas si sfant. Dar cerceteaza si tu dumnezeiestile Scripturi si mai ales scrierile cu invataturi despre lucrare ale sfintilor parinti, ca punandu-le alaturi de cele invatate si faptuite de invatatorul si inaintestatatorul tau, sa le poti vedea si intelege pe acestea ca intr-o oglinda, si pe cele ce conglasuiesc cu Scripturile sa le iei in inima si sa le stapanesti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase si straine sa le dai la o parte si sa le lepezi, ca sa nu ratacesti. Caci sa stii ca in zilele acestea multi s-au facut dascali mincinosi si inselatori.

ˇ        Orbul, fata de Cel Unu, e orb in intregime fata de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se retine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind in afara de cele vazute. Fiind astfel in Unul, le vede pe toate. Si fiind in toate, nu vede nimic din toate. (Sfantul Maxim Marturisitorul declara ca in Cel Unul sunt ratiunile tuturor. Deci cel ce-l vede pe Cel Unul, vede ratiunile tuturor in El. Sfantul Simeon Noul Teolog plaseaza inca in viata aceasta putinta vederii tuturor in Dumnezeu, simultana cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzatoare in simplitatea ei. Cine are intuitia intregului, le vede pe toate ale lui, fara sa se piarda in privirea unei parti sau a alteia.)

ˇ        Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede si pe sine si pe toti si pe toate. Dar fiind ascuns in toate, nu priveste la nimic din toate.

ˇ        Cel ce priveste la invatatorul si povatuitorul sau, ca la Dumnezeu, nu poate sa-l contrazica. Iar daca isi inchipuie si zice ca le poate impaca pe amandoua acestea, sa stie ca s-a ratacit. Caci nu stie ce simtamant au cei de la Dumnezeu fata de Dumnezeu.

ˇ        Cel ce crede ca viata si moartea sa este in mana pastorului sau, nu-l va contrazice niciodata. Iar necunoasterea acestui lucru naste contrazicerea, care pricinuieste moartea spirituala si vesnica.

ˇ        Inainte ca cel osandit sa primeasca sentinta, i se da putinta de aparare, ca sa spuna judecatorului despre cele ce a facut. Dar dupa aratarea celor facute si dupa sentinta judecatorului, nu mai poate contrazice in nici un lucru mic sau mare pe cei randuiti sa aplice osanda.

ˇ        Inainte de a se infatisa monahul la aceasta judecata si de a se descoperi cele din launtrul sau, poate ii mai este ingaduit sa ridice contraziceri in unele lucruri, pentru ca nu sunt cunoscute, iar in altele cu inchipuirea ca le poate ascunde. Dar dupa descoperirea gandurilor si dupa aratarea vadita a lor, nu-i mai este ingaduit sa contrazica pe judecatorul si stapanitorul sau dupa Dumnezeu, pana la moarte. Caci monahul, infatisandu-se la inceput la aceasta judecata si dezvaluindu-si cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la inceput, daca a dobandit oarecare cunostinta, ca e vrednic de nenumarate morti; dar crede ca prin ascultare si smerenia sa, se va izbavi de toate pedepsele si chinurile, daca cunoaste cu adevarat puterea tainei.

ˇ        Cel ce pazeste aceasta nesterse in cugetul sau nu se va impotrivi niciodata in inima sa cand va fi certat, sau sfatuit, sau mustrat. Fiindca cel ce cade in asemenea rele, adica in contrazicere si necredinta fata de parintele si invatatorul sau duhovnicesc, se rostogoleste jalnic in fundul si in prapastia iadului (Prov. IX, 18), inca traind; ca un fiu al neascultarii si al pierzaniei (Efes. II, 2; Ioan XVII, 12).

ˇ        Framantarea multa si la vreme nepotrivita intuneca si tulbura cugetarea si scoate din suflet rugaciunea curata si cainta. Pe de alta parte, aduce oboseala in inima si prin aceasta, inasprire si invartosare. Iar prin acestea cauta dracii sa duca la deznadejde pe cei duhovnicesti.

ˇ        Trandavia si greutatea trupului, nascute in suflet din lene si negrija, ne departeaza de la canonul obisnuit si aduc in cugetare intuneric si descurajare. Prin aceasta se ivesc in inima ganduri de frica si de hulire, incat cel ispitit de dracul trandaviei nu mai poate nici macar sa mai intre in locul obisnuit al rugaciunii, ci ii este lene si pregeta si gandeste lucruri nebunesti impotriva Facatorului a toate. Cunoscand deci pricina si izvorul de unde ti-au venit acestea, intra cu sarguinta in locul obisnuit al rugaciunii tale si cazand la iubitorul de oameni Dumnezeu, roaga-te din inima cu suspine, intru durere si lacrimi, cerand izbavirea de povara trandaviei si a gandurilor rele; si ti se va da degraba tie, celui ce bati si staruiesti cu osteneala, izbavirea de acestea.

ˇ        Cel ce a dobandit inima curata, a biruit frica. Iar cel ce se curateste inca, aici o biruie, aici e biruit de ea. Dar cel ce nu lupta nicidecum, sau nu simte deloc ca e prieten al patimilor si al dracilor si boala inchipuirii de sine, socotind ca este ceva fara sa fie nimic, sau e robul si prada fricii, tremurand ca un prunc cu cugetul si avand frica acolo unde nu este frica pentru cei ce se tem de Domnul.

ˇ        Cel ce umbla in frica de Dumnezeu, chiar daca petrece in mijlocul oamenilor rai, nu se teme. El are in launtrul sau frica de Dumnezeu si poarta arma nebiruita a credintei, cu care poate sa le implineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi. El petrece ca un urias in mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind in mijlocul cainilor si al vulpilor, increzandu-se in Domnul. Cu taria cugetului sau ii loveste pe ei si inspaimanta inimile lor, invartind cuvantul intelepciunii, ca pe un toiag de fier.

ˇ        Sa nu te miri daca, stapanit de frica, tremuri temandu-te de toate. Caci esti inca nedesavarsit si lipsit de tarie si te temi ca de un prunc de mormoloci. Caci frica este o boala copilareasca si vrednica de ras a sufletului iubitor de slava desarta. Fata de acest drac sa nu cauti sa te folosesti de cuvinte si de contraziceri. Caci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremura si se clatina. Lasandu-le pe acestea, smereste cu toata puterea gandirea ta si vei vedea cum dispare frica. (E demna de remarcat aceasta convietuire intre frica si slava desarta. Iubitorul de slava desarta tremura de parerile tuturor, chiar de ale celor mai neinsemnati oameni. De frica unor pareri care nu-ti cultiva slava desarta, nu vei putea scapa contrazicand pe cei ce nu recunosc meritele tale, ci acceptand simtirea smereniei. In smerenie sta adevaratul curaj fata de altii)

ˇ        Odata, cuprins fiind cineva de trandavie, avea mintea slabita si intunecata si sufletul molesit, incat putin mai trebuia ca sa fie lipsit de intristarea inimii si sa stinga in el flacara duhului si sa se umple toata casa trupului sau de fum. Ba mai mult, se ivi in el o amorteala a tuturor madularelor, care-i ducea, din cauza moleselii, la un somn fara masura, incat era silit sa lipseasca si de la slujbele obisnuite. El incearca sa se impotriveasca acestora prin infranare si veghere. Dar biruind somnul, inima lui se inaspri din mandrie si lipsindu-i de aici inainte intristarea, se strecura in el frica. Cand o simti pe aceasta in sine, iesi din chilia sa la vreme nepotrivita si plecand la un loc retras si intunecat, statu acolo si ridica mainile si se inseamna cu semnul crucii, iar ochiul sufletului si-l inalta spre Dumnezeu. Umilindu-si astfel putin gandirea, indata dracul fricii se desparta putin de la el. Dar dracul cumplit al slavei desarte, mai puternic decat el, ii fura gandul, vrand sa-l atraga si sa-l predea iarasi dracului fricii. Intelegand el aceasta, se mira si ruga fierbinte pe Dumnezeu sa izbaveasca sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.

ˇ        Mare si anevoie de inteles socotesc ca este pentru toti aceasta impreuna-lucrare, rautate si uneltire a dracilor. Caci am cunoscut pe dracul fricii insotindu-se si lucrand impreuna cu dracul trandaviei si pe acesta din urma ajutandu-l pe cei dintai si intarind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintai si intarind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintai sadind in  suflet frica impreunata cu invartosarea, iar pe al doilea intarind intunecarea, moleseala, invartosarea si deznadejdea sufletului si a mintii. Trandavia le este nevoitorilor o incercare menita sa le pricinuiasca smerenie.

ˇ        Dracul trandaviei obisnuieste sa razboiasca, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au inaintat in rugaciune, sau pe cei ce se sarguiesc cu ea. Caci nici un altul dintre ceilalti draci nu are putere impotriva acestora. Acesta isi are puterea fie dintr-o ingaduinta de sus si bun rost, fie, cum socotesc mai degraba, isi iau puterea impotriva noastra din niscai stari necuvenite ale trupului. Iar ceea ce vreau sa spun este aceasta: mancand mult si incarcandu-mi stomacul si adormind astfel prea satul, aceasta patima a pus stapanire pe mine si am fost biruit; apoi infranandu-ma iarasi peste masura, mi-am facut mintea intunecata si anevoie de mancat si iarasi am cazut in aceeasi patima. Cateodata se intampla insa aceasta celor ce se nevoiesc si din amestecarea aerului, despre care nu stiu sa spun ceva sigur, sau din grosimea vantului de miazazi.

ˇ        Trandavia este moartea sufletului si a mintii. Daca Dumnezeu i-ar ingadui sa lucreze impotriva noastra dupa puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mantui vreodata. Datoria noastra este sa i ne impotrivim cu toata puterea ce ne este data, dar sta in puterea lui Dumnezeu sa ne trezeasca in chip tainic si sa ne arate in chip vadit biruitori ai ei. Caci e cu neputinta ca, murind cineva, sa invie fara ajutorul Celui ce s-a inviat pe Sine din morti.

ˇ        Cand mintea e furata de mandrie si se infunda in ea insasi si-si inchipuie ca este cava prin sine insasi fiindca se nevoieste, harul care o lumineaza in chip nevazut se departeaza de la ea si, lasand-o indata goala, ea isi da seama repede de neputinta ei. Caci patimile navalesc asupra ei ca niste caini turbati si cauta sa o sfasie. Atunci nestiind ce sa faca si neavand unde sa alerge ca sa se izbaveasca, alearga, prin smerenie, la Domnul care poate sa se mantuiasca.

ˇ        Cel ce a iesit deplin din lume se socoteste pe sine ca fiind intr-un pustiu neumblat ( Ps. LXI, 1) si plin de fiare. De aceea, cuprins de o frica negraita si de un cutremur de nedescris, striga catre Dumnezeu, ca Iona din chit si de marea vietii; ca Daniil din groapa leilor si a patimilor furioase; ca cei trei tineri din cuptorul focului launtric al poftei arzatoare; ca Manase din statuia de arama a trupului acesta pamantesc si muritor. Iar Domnul auzindu-l il izvabeste pe el din prapastia nestiintei si a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca sa nu le mai daruiasca pe acestea; il izbaveste din groapa gandurilor rele ale poftei, care rapesc si rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil; din atacurile patimase ale focului care-i arde si ii slabeste sufletul si-l impinge cu sila spre fapte necuvenite, racorindu-i sufletul cu roua Sfantului Duh, ca pe israelitii aceia; si de trupul acesta pamantesc si greu si prea patimas, pastrandu-l neinjosit si nedoborat si facandu-l fiu al luminii si al zilei (1 Tes. 5, 5) si invrednicindu-l sa guste invierea inca de aici.

ˇ        Nu numai cel ce se linisteste singur (sihastrul), sau cel ce se afla sub ascultare (in obste), ci si egumenul si intaistatatorul celor multi si chiar cel ce slujeste, trebuie sa fie numaidecat fara griji, sau liberi de toate lucrurile vietii. Caci daca ne pradam grijilor, calcam porunca lui Dumnezeu care zice: ''Nu va ingrijiti de sufletul vostru, ce veti manca sau ce veti bea si cu ce va veti imbraca. Caci toate acestea le cauta paganii'' ( Matei 6, 25); si iarasi: ''Vedeti sa nu se ingreuneze inimile voastre de multa mancare si de betie si de grijile vietii'' (Luca 21, 34).

ˇ        Cel ce are gandirea ingrijorata de lucrurile vietii nu este liber. Caci e stapanit si robit de grija acestora, fie ca se ingrijeste de acestea pentru sine, fie pentru altii. Iar cel liber de acestea nu se ingrijeste in chip lumesc nici pentru sine si nu se va ingriji nici pentru altii, fie ca e episcop, fie ca e egumen, fie diacon. Cu toate acestea, nu va sta niciodata fara lucru si nu va dispretui nici pe cei mai umiliti si mai mici, ci facand toate in chip bineplacut lui Dumnezeu, va ramane in toate neingrijorat, toata viata.

ˇ        Exista o grija nefaptuitoare si o faptuire fara grija, ca si dimpotriva: o negrija faptuitoare si o lene plina de griji. (Prin aceasta frumoasa distinctie, sfantul Simeon dovedeste ca nu condamna activitatea, ci apasarea sufleteasca ce o poate insoti. Sa fii activ intr-un chip degajat, ca o pasare in zborul ei vesel, ca un artist, fericit in inaripata lui straduinta de a gasi expresia justa a ceea ce contempla. Aceasta e esenta recomandarii sfantului Simeon.) Acestea le-a aratat si Domnul. Caci spunand: ''Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez'' (Ioan 5, 17), si iarasi: ''Lucrati nu pentru mancarea pieritoare, ci pentru cea care ramane spre viata vesnica'' (Ioan 6, 27), n-a desfiintat activitatea, ci ne-a recomandat activitatea fara grija. (De fapt, activitatea din iubire fata de altii si de Dumnezeu produce in suflet o stare de negrija lumeasca si-l duce la desavarsirea vesnica, pe cand cea din grija egoista de trup il duce la pieire. Deci Domnul condamna grija, dar nu recomanda inactivitatea. Mai mult chiar, el condamna si lenea, mai ales pe cea insotita de grija. De aici rezulta ca desi nu trebuie sa consideram lucrurile lumii eterne, totusi trebuie sa socotim ca activitatea sufletului in legatura cu ele, de dragul lui Dumnezeu si al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeste in desavarsire si ajunge la vesnicia fericita pentru care este randuit. Dealtfel, si rugaciunea este o activitate.) Apoi spunand iarasi: ''Cine, ingrijandu-se, poate sa adauge macar un cot la statura sa?'' (Matei 6, 27), a desfiintat grija nefaptuitoare. Iar despre grija intrupata in fapte, zice: ''Iar despre imbracaminte si mancare, ce va ingrijiti? Nu vedeti crinii campului si pasarile cerului, pe cei dintai cum cresc si pe cele din urma cum sunt hranite?'' (Matei 6, 28). Astfel, aproband pe una si dezaproband pe cealalta, Domnul ne invata cum sa lucram cu grija neingrijorandu-ne si cum, liberi de griji, sa ocolim o activitate necuvenit. (Ceea ce cere Domnul in fond e implinirea unei activitati cuvenite si retinerea de la cea necuvenit. Cea dintai trebuie sa o facem intr-un sens cu toata grija, dar in alt sens neingrijorati. Iar pe cea de a doua sa o evitam, mai ales cand o facem fara grija, adica neglijenta, sau cu nepasare de mantuirea sufletului. Exista deci grija si grija. Exista deci grija buna si grija rea, precum exista negrija buna si negrija rea.)

ˇ        Nu darama casa ta, voind sa o zidesti pe a vecinului. Sa stii ca lucrul acesta e obositor si greu. Ia seama ca nu cumva hotarandu-te la aceasta, sa o darami si pe a ta si sa nu poti sa o zidesti nici pe a altuia. (Mustrandu-l pe altul pentru greseli, poti sa-ti inaspresti sufletul tau si sa inaintezi la ura impotriva aceluia. Astfel nu-l zidesti nici pe acela si te inraiesti si pe tine.)

ˇ        Daca n-ai dobandit o desavarsita nepatimire fata de lucruri si de bunurile vietii, sa nu primesti sa te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca sa nu te prinzi in el si, in loc sa iei plata slujirii, sa suferi osanda pentru hotie si fur de cele sfinte. Iar de esti silit la acestea, de intiistatatorul, sa fii ca cel ce umbla cu focul care arde si sa opresti momeala gandului prin marturie si pocainta, ca sa te pastrezi neatins prin rugaciunea intiistatorului. (Marturisind ispita care ti-a venit de a lua din cele chivernisite ale Bisericii, sau ale manastirii, vei capata de la duhovnic intarite sa respingi ispita)

ˇ        Cel ce n-a ajuns nepatimitor, nu stie ce este nepatimirea, ba nici nu poate crede ca este cineva astfel pe pamant. Caci cel ce nu s-a lepadat mai intai de sine (Matei 16, 24) si nu si-a golit cu bucurie sangele sau pentru aceasta viata cu adevarat fericita, cum va banui ca a facut cineva acestea ca sa dobandeasca nepatimirea? La fel si cel ce-si inchipuie ca are Duhul Sfant neavand nimic, auzind de lucrarile Duhului salasluite in cei ce au de fapt pe Duhul Sfant, nu va crede ca exista cineva in generatia de azi lucrat si miscat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui in chip constient si simtit, asemenea apostolilor lui Hristos si sfintilor de altadata. Caci fiecare judeca din starea ce o are el, si pe cele ale aproapelui, fie ca e vorba de virtute, fie de pacate.

ˇ        Altceva este a nu ne revolta fata de necinstiri, de batjocuri, de incercari si necazuri, si altceva a ne arata multumiti de ele si a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe acestia si altceva a intipari, pe langa aceasta, in mintea noastra fata fiecaruia din ei si s-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici o urma a vreunei suparari in noi. Iar lucrul mai mare decat cele spuse este ca in timpul insusi al ispitelor sa aiba cineva, in chip neschimbat, aceeasi buna simtire egala pentru cei ce-l batjocoresc in fata, il calomniaza, il judeca, il osandesc, il injura si-l scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt. Dar neasemanat mai mare lucru decat toate acestea, socotesc ca este ca cineva sa uite cu desavarsire cele ce le-a suferit si sa nu-si aduca aminte de ceva din ceea ce i s-a intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce l-au suparat, ci sa-i primeasca si pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici o gandire la cele intamplate.

ˇ        Nici celui ce teologhiceste nu i se potriveste pocainta, nici celui ce se pocaieste, teologia. Caci pe cat sunt de departe rasariturile de apusuri (Ps. CII, 12), pe atata e mai inalta teologia decat pocainta. (Avem aici sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplatie a lui Dumnezeu, atinsa pe treptele inalte ale curatiei si nepatimirii. Cel ce traieste desavarsit in Dumnezeu, vazandu-l cu mintea, nu mai simte nici trebuinta de pocainta, caci uita pana si de starea sa, fiind iesit intreg in Dumnezeu pe Care-l vede.) Caci precum se vaita un om aflat in boala si neputinte, sau precum striga un cersetor imbracat in zdrente, asa face cel ce se afla in pocainta si savarseste cu adevarat faptele pocaintei. Iar cel ce teologhiceste este asemenea celui ce petrece in curtile imparatesti imbracat in stralucirea vestmantului si vorbeste neincetat cu imparatul ca un intim al lui si aude de la el in fiecare moment poruncile si voile lui.

ˇ        Fiind jos, nu cerceta cele de sus; iar inainte de ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecand sa cazi din amandoua, mai bine-zis sa te pierzi cu cele de jos.

ˇ        Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citindu-le, le si aud. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si intelesul celor citite. Acestia declara uneori ca cele spuse de Sfintele Scripturi sunt cu neputinta, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii in sens rau. Pe cele spuse pentru timpul de fata le socotesc ca avand sa se implineasca in viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja intamplate si ca intamplandu-se in fiecare zi. Si altfel nu e o judecata dreapta in ei, nici o patrundere adevarata a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.

ˇ        Singur omul din toate cele vazute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinta indoita, avand trup alcatuit din patru elemente: din simtire si suflare, prin care participa la aceste elemente si traieste in ele, si din suflet intelegator si nematerial si necorporal, unit in chip negrait si neinteles cu acestea si amestecat cu ele in chip neamestecat si neconfundat. Iar acestea sunt omul cel unul, animal muritor si nemuritor, vazut si nevazut, sensibil si inteligibil, vazator al zidirii vazute, cunoscator al celei cugetate. Precum cei doi sori isi implinesc in chip despartit lucrarile in cele doua lumi, asa si in omul cel unul: unul lumineaza trupul, Celalalt sufletul si fiecare soare comunica lumina sa, prin participare, partii luminate de el, dupa puterea de primire a ei, fie in chip mai bogat, fie in chip mai sarac.

ˇ        Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie sa-i vedem ca pe unul si in fiecare din ei trebuie sa vedem pe Hristos si sa avem atata dragoste fata de el, incat sa fim gata sa ne punem sufletul propriu pentru el. Nu trebuie sa numim sau sa socotim pe vreunul rau, ci pe toti sa-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar daca ai vedea pe unul tulburat de patimi, sa nu urasti pe fratele, ci patimile care il razboiesc. Iar daca il vezi tiranizat de pofte si de ganduri gresite, sa ai si mai multa mila de el,.ca nu cumva sa fii si tu ispitit (Col. 6, 1), ca unul sa te afli supus schimbarilor materiei nestatornice.

ˇ        Exista o paruta smereniei din lene, din neglijenta si dintr-o lipsa de nadejde a constiintei, pe care cei ce au o socotesc pricinuitoare de mantuire. Dar nu este, caci nu are plansul pricinuitor de bucurie, insotit cu ea.

ˇ        Exista un plans fara smerenie duhovniceasca si acesta e socotit de cei ce plang astfel cu un plans curatitor de pacate. Dar inchipuindu-si aceasta, se amagesc in zadar. Caci sunt lipsiti de dulceata Duhului, ivita in chip tainic in camara intelegatoare a sufletului (Ps. 33, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fata de lume si nu pot sa dispretuiasca in chip desavarsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea in chip desavarsit lumea si n-a dobandit o deslipire din suflet fata de ele nu poate dobandi nici nadejdea sigura si neindoielnica a mantuirii sale. E purtat de indoiala, neincetat, ici si colo, nepunand temelia de piatra (Luca 6, 48).

ˇ        Plansul este indoit in lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de intinaciunea pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfantului Duh si reaprinde si incalzeste si face infocata inima si o inflacareaza de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.

ˇ        Observa si cunoaste lucrarile ce se ivesc in tine din smerenie si din plans si cerceteaza folosul ce ti se adauga din ele la vreme nepotrivita. Pentru cei incepatori aceasta inseamna lepadarea a toata grija pamanteasca, dezlipirea si renuntarea la parinti si la prieteni, parasirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunurilor, nu numai pana la un ac, ci si pana la trupul insusi.

ˇ        Precum cel ce pune pamant pe o flacara ce arde in cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si impatimirea de cel mai neinsemnat si mai mic lucru sting caldura aprinsa la inceput in suflet.

ˇ        Cel ce s-a lepadat cu bucurie si intr-o deplina simtire a inimii de lucrurile din afara si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sarit peste impatimire ca peste un zid si e ca un strain fata de lume si fata de toate cele din ea. El isi aduna mintea sa si-si concentreaza gandul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gandeste la judecata si la rasplata si e cu totul stapanit de acestea, patruns de o frica negraita din pricina acestor ganduri si a cugetarii la ele.

ˇ        Cel ce poarta in sanul sau frica de judecata e ca un osandit legat in lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arata ca unul ce e tarat de frica ca de un calau, si dus pe drumul spre moarte, negandind la altceva decat la chinul sau si la durerea pe care va avea sa o sufere din pedeapsa vesnica. Purtand in inima acest gand, frica ce e intretinuta de el nu-l lasa sa se ingrijeasca de nici un lucru din cele omenesti. Aflandu-se astfel neincetat ca un pironit pe lemn, si stapanit fiind de dureri puternice, nu-si poate indrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Caci socotindu-se vrednic de toata necinstirea si dispretuirea, nu-l intereseaza batjocurile ce vin asupra lui.

ˇ        Cel ce poarta in sine frica mortii are sila de toata mancarea, bautura si podoaba hainelor. El nu mananca painea si nu bea apa cu placere, ci implineste trebuinta trupului atata numai cat ajunge pentru a trai. Acela va lepada toata voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind intre cele poruncite.

ˇ        Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob parintilor dupa Dumnezeu, nu va alege poruncile care usureaza durerea inimii lui, nici pe cale pe care dezleaga legatura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-l indeamna spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu porunca, ci va alege mai degraba pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i strang legatura si va iubi pe cele ce-i dau putere calaului (fricii). El va starui in acestea, neasteptand sa ia dintr-odata slobozire din ele. Dar nadejdea izbavirii face osteneala mai usoara, ceea ce este mai folositor celui ce se caieste fierbinte.

ˇ        Tuturor celor ce incep sa vietuiasca dupa Dumnezeu, le este folositoare frica durerilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si inchipuie ca poate pune inceput fara durere si fara lanturi si fara calau (frica), nu numai ca-si aseaza temelia faptelor sale pe nisip, ci isi inchipuie chiar ca-si poate face casa in are, fara temelie, ceea ce naste intru totul cu neputinta. Caci durerea aceasta naste toata bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile pacatelor si ale poftelor si calaul acesta nu pricinuieste moarte, ci viata vesnica.

ˇ        Cel ce nu va vrea sa scape si sa fuga de durerea nascuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toata hotararea inimii de ea si-si va strange si mai mult legaturile ei, pe masura acestei hotarari va inainta mai repede si se va infatisa inaintea fetei Imparatului imparatilor. Iar intamplandu-se aceasta, indata ce va privi ca printr-o ceata spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar calaul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va intoarce in bucurie si se va face izvor care izvoraste la vedere neincetat siroaie de lacrimi, iar in minte, liniste, blandete si dulceata de negrait. Ba ii va da si barbatie si-l va face sa alerge slobod si neimpiedicat spre toata ascultarea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sunt cu neputinta celor incepatori, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin inaintare, spre mijloc. Iar celor desavarsiti, izvorul acesta li se face lumina, inima schimbandu-li-se si prefacandu-li-se fara de veste.

ˇ        Cel ce are in launtrul lui lumina Duhului Sfant, cade cu fata la pamant neputind sa o priveasca si striga cu spaima si cu frica multa, ca unul ce a vazut si a patimit un lucru mai presus de fire, de cuvant si de intelegere. El este asemenea unui om caruia i s-au aprins de undeva madularele de un foc, in care arzand si neputind rabda caldura vapaii (Ieremia 20, 9), se poarta ca unul ce a iesit din sine. Neizbutind nicidecum sa devina iarasi al sau si coplesit neincetat de lacrimi si racorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsa si mai multe lacrimi si, spalandu-se in multimea lor, fulgera de tot mai mare stralucire. Iar cand s-a aprins in intregime si s-a facut ca o lumina, se implineste ceea ce s-a spus: ''Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei'', si anume atat de mult cat s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc.

ˇ        Inainte de plans si de lacrimi, nimeni sa nu ne amageasca cu vorbe desarte (Efeseni 5, 6), nici sa nu ne amagim pe noi insine. Caci inca nu este in noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu in inimile noastre, nici nu ne-am invinovatit pe noi insine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice. Caci daca ne-am fi invinovatit pe noi insine si am fi dobandit acestea si am fi ajuns la ele, indata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici invartosarea inimii noastre nu se va putea inmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobandi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti. Iar cel nu s-a facut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfant. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curatie, nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa se invete tainic virtutile smereniei.

ˇ        Cel ce voieste sa-l invete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a invatat sa silabiseasca literele nu numai ca nu-i va folosi intru nimic, ci il va face mai degraba sa descurajeze si sa se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde intelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune incepatorilor despre cele ale desavarsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai ca nu-i va folosi cu nimic, ci ii va si face sa se intoarca la cele din urma. Caci privind la inaltimea virtutii si intelegand cat de departe este la culmea ei si socotind ca lui ii este cu neputinta sa urce spre varful ei, va dispretui si inceputurile facute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda in deznadejde.

ˇ        Cand cei tinuti si stapaniti inca de patimi vor auzi ca cel desavarsit dupa Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curatie decat orice om si decat orice animal si orice fiara si ca atunci cand e batjocorit se bucura, cand e barfit bine cuvanteaza, cand e prigonit rabda si se roaga pentru dusmanii lui cu lacrimi si intru durerea inimii, rugandu-se lui Dumnezeu pentru ei, la inceput nu cred ca sunt lucruri asa de mari si incearca sa se faca pe ei dimpotriva cu acela. Pe urma, dati pe fata pe ei deopotriva cu acela. Pe urma, dati pe fata de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, marturisesc ca nu pot sa ajunga la ele. Iar cand aud ca fara implinirea acestora este cu neputinta sa se mantuiasca, atunci, nevrind sa inceteze cu totul sa faca raul si sa se pocaiasca de pacatele lor, ii prinde deznadejdea.

ˇ        Cei mai multi cinstesc ca nepatimitori si ca sfinti, pe cei ce fataresc virtutea si altceva arata in pielea obrazului si altceva sunt dupa omul din launtru, si anume plini de toata nedreptatea, pizma, viclenia si raul miros al placerilor. Ei socotesc asa, pentru ca nu au ochiul sufletului curatit, nici nu sunt in stare sa-i cunoasca pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec in evlavie si virtute si in nerautatea inimii, care sunt sfinti cu adevarat, ii socotesc, in chip gresit, ca pe oamenii de rand, si trec pe langa ei dispretuindu-i si ii tin de nimic.

ˇ        Unii ca acestia cinstesc ca invatator si ca om duhovnicesc mai degraba pe cel guraliv si aratos. Iar pe cel tacut si cu grija la cuvinte il tin de prost si mut.

ˇ        Cei trufasi la cuget si bolnavi de mandria diavolului se intorc de la cel ce vorbeste in Duhul Sfant, socotindu-l trufas la cuget si mandru. Caci cuvintele lui mai degraba ii plesnesc decat ii strapung. Dar pe cel ce boscorodeste din burta si din fituici si ii minte cu privire la mantuirea lor, il lauda si il primesc. Astfel, nu este nimeni intre unii ca acestia care sa poata deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este.

ˇ        ''Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu'' (Matei 5, 8). Dar inima curata nu o poate infaptui nici o virtute, nici doua, nici zece, ci toate impreuna fiind, asa zicand, ca una singura si dusa pana la capatul din urma. (Lipsa unei singure virtuti tine inima patata si o singura pata se simte in toate virtutile, tulburandu-le) Dar nici acestea nu pot face singure inima curata, fara venirea si lucrarea Duhului. Caci precum fierarul isi poate arata mestesugul prin uneltele sale, dar fara lucrarea focului nu poate ispravi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fara venirea focului dumnezeiesc, ele raman fara rod si fara folos, neizbutind sa curateasca pata si intinaciunea sufletului.

ˇ        Omul poate lupta impotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezradacina nicidecum. Si a primit puterea de a nu face raul, dar nu si puterea de a nu se gandi la el. (Mintea, mereu in miscare, e mai greu de stapanit decat madularele trupului). Dar evlavia consta nu in a face numai binele, ci si in a gandi cele rele. Deci cel ce gandeste cele rele nu poate dobandi inima curata. Si cum ar putea? Caci e intinata de gandul rau, ca o oglinda de noroi.

ˇ        Lumea e moarta pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea vazand, nu vad faptele lor cele bune si auzind, nu pot intelege (Matei 13, 13) cuvintele lor dumnezeiesti graite in Duhul Sfant. Dar nici cei duhovnicesti nu pot primi in ei faptele cele rele sau cuvintele patimase ale oamenilor lumesti sau rai, ci vazand si ei cele din lume, nu le vad si auzind cele ale oamenilor lumesti, raman cu simtirea ca si cand nu le-ar auzi. Si astfel nu se infaptuieste nici o partasie a acestora cu aceia, sau a acelora cu acestia.

ˇ        Precum scrisorile de invoiala, daca nu primesc iscaliturile unor martori vrednici de crezare nu fac sigura arvuna, tot asa, inainte de implinirea poruncilor si de dobandirea virtutilor, nu e sigura iluminarea harului. Caci ceea ce sunt martorii pentru invoieli, aceea este lucrarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datorita acestora primeste fiecare prin arvuna incredintarea mantuirii viitoare.

ˇ        Intai invoielile se scriu, asa zicand, prin lucrarea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscalesc de catre virtuti. Abia atunci isa da mirele Hristos, sufletului mireasa, adica arvuna Duhului. (Poruncile implinite se inscriu in fiinta noastra, virtutile isi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o prima lumina de sus in fiinta noastra, producand o prima transparenta a ei pentru Dumnezeu si o prima unire a ei cu El. duhul este inelul lui Hristos, legatura incepatoare cu Hristos).

ˇ        Se intampla uneori ca mirele intarzie in vreo calatorie, sau e ocupat cu alte treburi, si de aceea hotaraste sa amane nunta. Daca mireasa se va mania si, dispretuind dragostea lui, va sterge sau va rupe hartia de invoiala, va cadea indata din nadejdile ce le are in mire. Asa se intampla si cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc: pana cand sunt dator sa ma ostenesc? Si drept urmare va slabi din ostenelile nevointei si, prin neglijarea poruncilor si prin parasirea pocaintei neincetate, va sterge si va rupe, asa zicand, invoielile, va cadea indata cu totul si din arvuna si din nadejdea in Dumnezeu.

ˇ        Daca mireasa isi intoarce catre altul dragoste de la mirele cu care s-a invoit, si se impreuna cu acela, pe fata sau in ascuns, nu numai ca nu mai poate spera sa primeasca de la mire nimic din cele fagaduite ei, ci are sa astepte cu dreptate si pedeapsa si ocara prevazuta de lege. Tot asa se intampla si cu noi. Daca-si intoarce careva dragostea datorata mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe fata sau in ascuns, si inima lui e tinuta de acel lucru, se face urat mirelui si nevrednic de unirea cu El. Caci a zis: ''Ii iubesc pe cei ce Ma iubesc'' (Prov. 8,17).

ˇ        Cel ce se impartaseste de Duhul dumnezeiesc se izbaveste de pofte si de placerile patimase, dar de trebuintele patimase, dar de trebuintele trupesti al firii nu se desparte. Ca unul ce e slobozit de legaturile poftei patimase si e unit cu slava si cu dulceata nemuritoare, se sileste neincetat sa fie sus si sa petreaca cu Dumnezeu; si sa nu se departeze nici pentru o clipa de vederea Aceluia si de desfatarea de care nu se mai satura. Dar ca unul ce e inchis in trup si in stricaciune, e tras si purtat si el de acestea si se intoarce spre cele pamantesti. Insa atunci atata intristare are din pricina acestora, cate are sufletul pacatosului cand se desparte de trup.

ˇ        Precum pentru iubitorul de trup si de viata, de placeri si de lume, despartirea de aceasta este moarte, asa pentru iubitorul de curatie si de Dumnezeu, de cele netrupesti si de virtute, moarte cu adevarat este despartirea cea mai mica a cugetarii de acestea. Cel ce priveste lumina supusa simturilor, daca va inchide putin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necajeste si se intristeaza si nu peste tot, sa rabde aceasta, mai ales daca privea la anumite lucruri de trebuinta sau interesante. Dar cu cat mai vartos nu se va intrista si nu se va necaji cel ce e luminat de Duhul Sfant si priveste cu trezvie si cu intelegere, fie ca privegheaza, fie ca doarme, bunatatile acelea ''pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit'' (1 Cor. 2, 9), la care doresc si ingerii sa priveasca (1 Petru 1, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor? Caci el socoteste aceasta, pe drept cuvant, moarte si instrainare de viata vesnica.

ˇ        Omul fiind indoit, adica avand alcatuirea din suflet si trup, lumea a fost creata pentru el de asemenea ca vazuta si nevazuta. Si fiecaruia din aceste parti i s-a randuit in chip potrivit ei unele din faptele si din grijile noastre. Dar am inteles ca lucrul acesta este adevarat si cu privire la vederi si la vise. Cele ce ocupa sufletul, sau cele in care petrece el in stare de veghe, acelea retin inchipuirea si cugetarea lui si in somn. De se ingrijeste de lucruri omenesti, e preocupat de ele si in inchipuirea viselor. Iar de cugeta la cele dumnezeiesti si ceresti, se va afla si in vis cu gandirea in acestea, dupa spusa proorocului: ''Si tinerii vor avea vedenii'' (Ioil 3,1). Dar fiind in acestea, sufletul nu va fi inselat, ci va vedea lucruri adevarate si i se vor incredinta descoperiri.

ˇ        Cand partea poftitoare a sufletului e impinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si in vis. Iar cand iutimea sau mania sufletului e infuriata impotriva semenilor, viseaza atacuri, razboaie si lupte intre serpi si certuri ca la judecata cu dusmanii. Cand, in sfarsit, ratiunea lui se inalta prin trufie si mandrie, isi inchipuie rapiri inaripate in aer, sederi si domnii pe tronuri inalte, pasiri inaintea poporului in fruntea unora care lupta.

ˇ        Numai vederile acelea sunt adevarate, care nici n-ar trebui sa se numeasca visuri, ci vederi. Ele sunt proprii acelora a caror minte a devenit simpla, prin salasluirea Duhului, si libera de toata supararea si robia patimilor; a caror cugetare se misca in jurul celor dumnezeiesti si se gandeste la rasplatirile viitoare; a caror viata mai presus de viata celor vii este fara griji, netulburata, linistita, curata, plina de mila, de intelepciune, de cunostinta cereasca si de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sunt asa, sunt mincinoase si incurcate si totul e o inselatorie vadita.

ˇ        Multi au fericit viata pustniceasca, altii pe cea de obste, sau in chinovie. Altii doresc sa stea in fruntea poporului, sa indemne, sa invete sa ridice biserici, hranindu-se din acestea in chip felurit trupeste si sufleteste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai buna decat pe alta. Nici n-as spune ca una e vrednica de lauda, iar alta de ocara. Ci in toata privinta si in toate lucrurile si faptele, cu totul fericita este viata cea pentru Dumnezeu si dupa Dumnezeu.

ˇ        Viata oamenilor se alcatuieste din felurite stiinte si mestesuguri; unul indeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa si astfel oamenii isi dau si primesc intre ei, in timpul vietii, implinind trebuintele trupesti ale firii. Asa se poate vedea si intre oamenii duhovnicesti: unul se indeletniceste cu o virtute, altul cu alta, toti alergand din diferite parti spre aceeasi tinta.

ˇ        Cel ce a parasit toata lumea si s-a retras in munte, pentru linistire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atentia, pe unii fericindu-i, iar pe altii lingusindu-i si laudandu-i, este asemenea celui ce s-a despartit de femeia desfranata, ispititor imbracata si foarte rea, si s-a dus in tara departata, ca sa scape pana si de amintirea ei, dar pe urma uitand de tinta pentru care a venit acolo, doreste sa scrie celor ce petrec si se murdaresc cu desfranata aceea, fericindu-i. Prin aceasta arata ca, daca nu cu trupul, cel putin cu inima si cu mintea se impartaseste de bunavoie de patima lor, incuviintand amestecarea lor cu ea.

ˇ        Pe cat sant de vrednici de lauda si de fericiti cei ce petrec in lume, dar isi curatesc simtirile si inimile de toata pofta cea rea, pe atata sunt de vrednici de ocara si de osanda cei ce petrec in munti si in pesteri, dar isi doresc laudele si fericirile de la oameni. Acestia vor fi ca niste preacurvari inaintea lui Dumnezeu, Care cerceteaza inimile noastre. Caci cel ce pofteste sa se auda in lume despre viata, despre numele si despre petrecerea lui, desfraneaza fata de Dumnezeu, ca poporul de odinioara al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39).

ˇ        Pe cei ce vin fara sovaire la El, Domnul nu-i lasa nicidecum sa cada, ci, vazandu-i slabiti in putere, conlucreaza cu ei, ii ajuta, intinzandu-le mana puterii Sale de sus si-i aduce iarasi la Sine. Ii sprijineste pe fata si in ascuns, in chip stiut si nestiut. Aceasta, pana ce urca toata scara si se apropie de El si se unesc intregi cu El intreg si uita de toate cele pamantesti, fiind cu El acolo sus, daca in trup sau afara de trup (2 Cor. 12,2), nu stiu, si petrecand impreuna cu El si bucurandu-se de bunatatile tainice.

ˇ        E cu dreptate, ca intai sa ne pomenim grumajii nostri sub jugul poruncilor lui Hristos si sa nu ne infuriem, nici sa ne tragem indarat. Ci sa pasim drept si cu ravna pana la moarte, sub ele, si sa ne innoim pe noi insine, raiul cel cu adevarat nou al lui Dumnezeu, pana ce Fiul va veni impreuna cu Tatal, prin Duhul Sfant, si se va salaslui in noi. Iar atunci, cand il vom dobandi intreg, salasluit in noi ca Invatator, oricaruia dintre noi i-ar porunci si orice slujba i-ar incredinta, sa o ia asupra sa si sa o ćeplineasca cu bucurie, dupa voia Lui. Dar nu se cade sa o cerem inainte de vreme, nici sa primim a o lua cand e data de oameni, ci sa staruim in poruncile Stapanului si Dumnezeului nostru si sa asteptam hotararea lui Dumnezeu.

ˇ        Dupa ce am primit o slujba in lucrurile dumnezeiesti si ne-am castigat cinste in ea, de vom fi indemnati de Duhul sa trecem la alta slujba sau lucrare sau faptuire, sa nu ne impotrivim. Caci Dumnezeu nu vrea sa fim lenesi, nici sa ramanem in una si aceeasi lucrare in care am inceput, pana la sfarsit, ci sa inaintam si sa ne miscam continuu spre izbandirea in cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu si nu voii noastre.

ˇ        Cel ce si-a facut moarta voia sa e cu totul fara voie. Dar nici una dintre cele ce sunt si vietuiesc si se misca nu e fara voie, afara ce cele nesimtitoare si nemiscate. Plantele, macar ca se misca si cresc, nu spunem ca-si fac miscarea si cresterea printr-o voie naturala, caci sunt neinsufletite. Dar tot ce e insufletit are si o voie naturala. Deci cel ce si-a omorat prin nevointa si sarguinta voia sa si cu totul fara voie a iesit din firea sa si, prin faptul ca nu mai voieste nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rau.

ˇ        Celui ce-si taie voia sa pentru frica lui Dumnezeu ii daruieste Dumnezeu voia Lui, intr-un chip asa de tainic, incat nici el nu stie. Si o pastreaza nestearsa in inima sa si-si deschide ochii intelegerii ca sa o cunoasca pe ea si primeste putere ca sa o implineasca. Iar acestea le lucreaza harul Sfantului Duh. Caci fara El nu se face nimic.

ˇ        Daca ai primit iertarea pacatelor tale, fie prin marturisire, fie prin imbracarea schimei sfinte si ingeresti, cata dragoste, multumire si smerenie nu trebuie sa-ti pricinuiasca aceasta? Ca fiind vrednic de nenumarate pedepse, nu numai ca te-ai izbavit de ele, ci te-ai invrednicit si de infiere, de slava si de Imparatia cerurilor. Aceasta depanandu-te in cuget si amintindu-ti-le pururi, fii gata si pregateste-te sa nu necinstesti pe Cel ce te-a cinstit si ti-a iertat nenumarate greseli. Ci slaveste-l si cinsteste-l prin toate lucrurile tale, ca si El sa te slaveasca in schimb si mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decat toata zidirea vazuta si te va numi prieten adevarat al lui Dumnezeu.

ˇ        Cu cat este mai de pret sufletul decat trupul, cu atat e mai inalt omul rational decat lumea. Nu lua seama la marimea fapturilor din ea, ca sa le socotesti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de pret ca tine. Ci cautand la harul ce ti s-a dat si cunoscand demnitatea sufletului tau mintal si rational, lauda pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decat toate cele vazute.

ˇ        Sufletul care nu s-a izbavit cu desavarsire si cu buna simtire de alipirea si de impatimirea de cele vazute nu purta fara intristare pricinile intristare (Acesta e lucrul esential: sa porti fara intristare cele ce ti le pricinuiesc ca scopul sa te intristeze si sa te faca prin aceasta sa pacatuiesti, dovedind ca nu esti legat de lumea aceasta si nu ai incredere desavarsita in Dumnezeu.)si uneltirile venite lui de la draci si de la oameni. Ci fiind legat prin impatimire de lucrurile omenesti e muscat de pagubele de bani si se supara de pierderile unor lucruri si-l dor cumplit durerile venite in trupul sau.

ˇ        Daca si-a dezlegat cineva sufletul de dorirea si de poftele lucrurilor supuse simturilor si l-a legat de Dumnezeu, nu numai ca va dispretui banul si lucrurile din jurul lui si, pagubit de ele, se va arata fara intristare, ca fata de niste lucruri straine, ci si durerile venite asupra trupului sau le va rabda cu bucurie si cu multumirea cuvenita. Caci el vede pururi, ca dumnezeiescul apostol, ca ''omul din afara se strica, iar cel din launtru se innoieste zi de zi'' (1 Cor. 4, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci e de trebuinta, in acestea, de cunostinta desavarsita si de intelepciune duhovniceasca. Iar cel lipsit de acestea umbla in intunericul deznadejdii si al nestiintei, neputand sa vada catusi de putin lumina rabdarii si a mangaierii.

ˇ        Tot cel ce se socoteste invatat in stiinta matematicii nu se va invrednici vreodata sa priveasca si sa cunoasca tainele lui Dumnezeu, pana ce nu va voi mai intai sa se smereasca si sa se faca nebun (1 Cor. 1,20), lepadand, odata cu parerea de sine, si cunostinta pe care a adunat-o. (Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdut-a, ci cel ce o are trebuie sa se socoteasca ca si cand n-ar avea-o. Sa nu se mandreasca cu ea). Caci cel ce face aceasta si urmeaza, cu credinta neindoielnica, inteleptilor in cele dumnezeiesti, si e povatuit de acestia, va intra impreuna cu ei in cetatea Dumnezeului celui viu. Si calauzit si luminat de Duhul dumnezeiesc, vede si invata cele ce nici unul dintre ceilalti oameni nu le-a vazut si nu le poate vedea si afla vreodata. Atunci ajunge sa fie invatat de Dumnezeu. (In Dumnezeu sunt si cele invatate de el intr-o armonie cu toate cele nestiute. Caci El e mai presus de toate. Iar in lumina Lui se inteleg mai bine si cele necunoscute inca).

ˇ        Ucenicii oamenilor ii socotesc nebuni pe cei invatati de Dumnezeu. Caci acestia, fiind afara de lumina dumnezeiasca si neputand vedea minunile din ea, pe cei ce salasluiesc in lumina si vad si invata cele din ea ii socotesc rataciti, cata vreme ei insisi sunt departe si nepartasi de bunatatile tainice ale lui Dumnezeu.

ˇ        Cei ce sunt plini de harul lui Dumnezeu si desavarsiti intru cunostinta si intelepciunea de sus numai de ea vor sa se apropie si sa vada pe cei din lume, ca sa le pricinuiasca vreo rasplatire prin aducere aminte de poruncile lui Dumnezeu si prin facerea de bine, socotind ca poate vor auzi, vor intelege si se vor indupleca. (Deci ei nu trebuie sa se tina cu totul in afara de legatura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere sa uite stiinta lor, ci sa cunoasca pe Dumnezeu si sa incadreze stiinta lor partiala in lumina totala a lui Dumnezeu, in care sunt toate). Fiindca cei ce nu sunt purtati de Duhul lui Dumnezeu (Rom. 8,14) umbla intru intuneric si nu cunosc nici unde merg (Ioan 12, 35), nici in ce porunci se poticnesc. Poate, ridicandu-se din inchipuirea de sine care ii stapaneste, vor primi invatatura adevarata a Duhului Sfant. Si auzind fara stirbire si nestramtorata voia lui Dumnezeu, se vor pocai si, implinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar daca nu pot sa li se faca acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plangand invartosarea inimii lor, se intorc la chiliile proprii, rugandu-se zi si noapte pentru ei. Caci pentru altceva nu ar fi in stare sa se intristeze niciodata cei ce sunt neincetat impreuna cu Dumnezeu, si sunt mai mult decat plini de tot binele.

ˇ        Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a ne hotari prin noi insine, ci abia el ne daruieste libertatea, ca sa nu mai fim stapaniti silnic si fara sa vrem, de diavolul. De aceea, dupa Botez, atarna de noi, fie ca staruim de buna voie in poruncile lui Hristos, Stapanul nostru, in Care ne-am botezat, si sa umblam pe calea poruncite de El, fie sa ne abatem de la aceasta cale dreapta, intorcandu-ne prin faptele rele la protivnicul si vrajmasul nostru, diavolul.

ˇ        Frate, la inceputul lepadarii, sarguieste-te sa sadesti in tine virtuti frumoase, ca sa te faci folositor si obstii si sa te slaveasca la sfarsit Domnul. Sa nu castigi indrazneala fata de staret, niciodata, cum am zis si mai inainte, nici sa nu ceri cinstire de la el. Sa nu-ti castigi prietenie cu cei mai mari, nici sa nu dai tarcoale chiliilor lor, cunoscand ca prin aceasta nu numai ca incepe sa se inradacineze in tine patima slavei desarte, dar te si faci urat in ochii intiistatatorului. Caci se intampla totdeauna aceasta. Deci cel ce intelege sa inteleaga. Ci sezi in chilia ta, oricum ar fi, in pace. Iar de le cel ce vrea sa se intalneasca cu tine, nu te intoarce, din pricina de evlavie. Caci intalnindu-te cu el cu gand prietenesc, nu te vei vatama, chiar daca iti este dintre dusmani. Iar daca nu vezi in aceasta vreun folos pentru tine, trebuie sa tii seama de scopul celui ce vrea sa se foloseasca de la tine.

ˇ        Sa nu dobandesti o dragoste deosebita fata de nici o persoana, mai ales fata de un incepator, chiar daca ti se pare ca are o viata foarte frumoasa si in afara de orice banuiala. Caci din duhovniceasca, ea ti se preface de cele mai multe ori in patimasa, si cazi in necazuri fara folos. De obicei aceasta se intampla mai ales celor ce se nevoiesc. Dar smerenia si rugaciunea neincetata ii invata despre aceasta. Caci nu e vremea sa vorbim despre aceasta cu de-amanuntul. Iar cel ce intelege sa inteleaga.

ˇ        Socoteste, frate, ca aceasta se numeste retragerea deplina din lume: omorarea deplina a voii proprii. Apoi nealipirea patimasa si renuntarea la parinti, la membrii familiei si la prieteni.

ˇ        Sa nu tii ceva din cele materiale in chilie, fie macar toiag, afara de un cos, de o saltea de paie, de un cojocel si de o haina cu care te imbraci. Daca se poate, nici macar ceva sub picioare. Caci s-a spus si despre aceasta un cuvant. Dar cine intelege sa inteleaga.

ˇ        Sa nu ceri staretului ceva din cele trebuincioase, afara de cele randuite. Nici sa nu asculti de vreun gand ispititor, ca sa se schimbe ceva din cele ce ti se da. Si oricum ar fi, primeste-le cu multumire si fii bucuros de ele. Nu e ingaduit sa vinzi ceva. Murdarindu-se haina, spal-o de doua ori pe an. Cere, cu infatisare de sarac si de strain, cu toata smerenia, haina altui frate, pana cand cea spalata a ta se usuca la soare. Apoi intoarce-i-o iarasi cu multumire. Asemenea si imbracamintea de deasupra si orice altceva.

ˇ        Sa te ostenesti dupa putere in ascultarea ta. Iar in chilie sa staruiesti si in rugaciune impreunata cu rugaciune impreunata cu pocainta si cu luare-aminte si cu lacrimi dese. Si sa nu-ti pui in gand ca azi te-ai ostenit cu prea multa prisosinta si deci sa scurtezi ceva din rugaciune din pricina ostenelii trupesti. Caci iti spun tie ca pe cat se sileste cineva pe sine in ascultare, lipindu-se de rugaciune, pe atat sa socoteasca ca a pierdut mai mult. Si de fapt asa este.

ˇ        Dar inainte de toate trebuie sa iei parte la slujbele bisericesti si sa pleci cel din urma, afara de mare nevoie. Mai ales la utrenie si la liturghie.

ˇ        Trebuie sa ai toata supunerea fata de staretul tau, de care ai fost si tuns. Si sa implinesti fara deosebire cele poruncite de el pana la moarte, chiar daca iti par cu neputinta. Prin aceasta urmezi Celui ce s-a facut ascultator pana la moartea pe cruce. Dar nu numai fata de staret, ci si fata de toata obstea fratilor. Iar primind o slujire, sa nu fii neascultator in ceva. Si daca ceea ce ti se porunceste ar fi peste puterea ta, punand metanie, cere scutire de aceasta. Iar daca aceasta se respinge, socotind ca ''Imparatia cerurilor este a celor ce o iau cu sila si cei ce o silesc o vor rapi'' (Luca 16,16), sileste-te.

ˇ        Sa te misti cu umilinta in fata intregii obsti, ca un nevazut si necunoscut si ca si cand n-ai fi deloc. Cel ce vietuieste astfel, indraznesc sa spun ca facandu-se vazator ajutat de har, prezice multe. Unul ca acesta plange mult si pentru scaderile acelora. Ramanand neimprastiat, intrucat nu sufere de impatimirea de cele materiale, nu va primi sa alunece din dragostea duhovniceasca si dumnezeiasca, in aceasta. Si nu e lucru de mirare ca prezice. Caci aceasta vine de multe ori si de la draci. Totusi cel ce intelege sa inteleaga. Dar daca incepe cineva sa primeasca marturisiri, poate se va lipsi si de acestea, fiind ocupat cu cercetarea gandurilor celorlalti. Iar daca din multa smerenie se va opri de la acestea, adica de la a sfatui si de a le asculta, va fi reasezat iarasi in starea de mai inainte. Dar cunostinta acestora numai Dumnezeu o are. Eu, stapanit de frica, nu indraznesc sa vorbesc despre ele.

ˇ        Pastreaza chilia pe care ai primit-o de la intaistatator la inceput, pana la sfarsit. Iar daca din pricina vechimii sau a daramarii ei, vei fi tulburat in gand, punand metanie intiistatatorului, fa-i cunoscut acest lucru cu smerenie. Si de te va asculta, bucura-te. Iar de nu, multumeste si asa, aducandu-ti aminte de Stapanul tau care nu a avut unde sa-si plece capul. Caci daca l-ai tulbura de doua sau de trei sau de patru ori cu aceasta, se naste indrazneala, apoi neincrederea si la urma dispretul. Daca voiesti, deci, sa duci viata linistita si pasnica, nu cere deloc vreo usurare trupeasca de la staret. Fa aceasta de la inceput si rabda cu barbatie sa fii dispretuit si nesocotit de toti, dupa porunca Domnului.
Deci daca voiesti sa-ti pastrezi increderea si iubirea fata de el si sa-l vezi ca pe un sfant, pazeste aceste trei lucruri: nu cere vreo usurare si nu-ti lua indrazneala fata de el si nu te duce des la el, cum fac unii, pe motiv ca sunt ajutati de el. Caci acesta nu e un lucru de lauda, ci omenesc. Nu te osandesc nici daca ascunzi de el tot gandul ce se iveste in tine. Caci daca pazesti acestea, vei trece neinvaluit marea vietii si vei socoti pe parinte, oricum ar fi, ca pe un sfant. Iar daca te vei apropia in biserica, ca sa intrebi pe parintele tau despre vreun gand si vei vedea pe altul luandu-ti inainte, pentru acelasi lucru sau pentru altul, si parintele te va trece cu vederea, din pricina acestuia, sa nu te intristezi, nici sa gandesti ceva impotriva lui. Ci stai de-o parte cu mainile incrucisate, pana va ispravi cu acela si te va chema. Caci parintii obisnuiesc uneori sa faca sa ni se intample acestea, poate si cu voia, spre cercarea si izbavirea noastra de mai inainte.

ˇ        Sa mananci cele puse inaintea ta, orice ar fi. De asemenea sa bei vinul cu infranare, fara cartire. Iar dar mananci singur, din pricina de neputinta, mananca legume crude cu untdelemn. Daca vreunul dintre frati iti trimite ceva de mancare, priveste cu multumire si smerenie ca un strain. Si impartaseste-te din ce ti-a trimis, orice ar fi. Iar ce ramane, trimite altui frate sarac si evlavios. Iar daca te cheama cineva la mangaiere, impartaseste-te din toate cele puse inainte, dar putin, pazind porunca infranarii. Iar ridicandu-te si punand metanie in chipul strainului si al saracului, da-i multumire zicand: ''Dumnezeu-tatal sa-ti rasplateasca, sfintite parinte''. Ia aminte sa nu vorbesti ceva, chiar daca ar fi de folos.

ˇ        Iar daca vreunul dintre frati a fost intristat fie de intiistatator, fie de iconom, fie de altcineva, si vine la tine, mangaie-l asa: ''Crede, frate, spre cercarea ta ti s-a intamplat aceasta. Caci si mie mi s-a intamplat de multe ori aceasta si m-am intristat si descurajat. Dar de cand am fost instiintat ca acestea se intampla spre cercare, le port cu multumire. Fa asadar si tu asa. Si mai degraba sa te veselesti de astfel de necazuri''. Iar daca acela ar incepe sa barfeasca, nici atunci sa nu te schimbi. Ci mangaie-l cum te va ajuta harul, caci sunt multe chinuri de dreapta socoteala. Si ajuta pe fratele dupa cum ii intelegi starea de suflet si gandurile lui si nu-l lasa sa plece netamaduit.

ˇ        Iar daca s-ar intampla ca un frate sa fie bolnav si tu nu l-ai cercetat de mult, trebuie sa-i trimiti mai inainte ceva, vestindu-i aceasta: ''Crede, sfintite parinte, ca abia azi am aflat despre boala ta si te rog de iertare''. Iar apoi mergand la el, pune metanie si, facand rugaciune, spune-i asa: cum ti-a ajutat Dumnezeu, sfintite parinte! Apoi sezand cu mainile incrucisate, taci. Iar daca sunt si altii de fata, pentru cercetare, ia aminte sa nu mai vorbesti ceva, nici din Scriptura, nici din cele firesti, mai ales daca nu esti intrebat, ca sa nu ai necaz pe urma. Caci aceasta se intampla de cele mai multe ori fratilor mai simpli.

ˇ        Daca se intampla sa stai la masa cu frati evlaviosi, sa te impartasesti din cele puse inainte, fara deosebire, oricare ar fi ele. Iar daca ai porunca de la cineva sa nu mananci peste sau altceva, dar acestea sunt puse pe masa, daca cel ce a dat porunca e aproape, mergand indupleca-l sa-ti ingaduie sa gusti. Iar daca nu e de fata, sau stii ca nu-ti va ingadui, si totusi nu voiesti sa-i smintesti pe frati, incredinteaza-i, dupa masa, aceluia ce-ai facut, cerand iertare. Iar daca nu voiesti sa faci nici una din acestea, e mai bine sa nu mergi la ei. Cani vei castiga doua lucruri: vei alunga si pe dracul slavei desarte si-i vei izbavi si pe aceia de sminteala si de intristare. Iar de sunt din cei mai grosi de simtire, pazeste canonul. Dar e mai bine ca si in fata acestora sa gusti din toate cate putin. La fel, cu prilejul mangaierii ce ti-o face cineva, potrivit apostolului care hotaraste ''sa se manance tot ce se pune inainte, nedeosebind nimic pentru cunostinta'' (1 Cor. 10,15).

ˇ        Daca in vreme ce-ti faci rugaciunea in chilie, bate cineva la usa, deschide-i si sezand vorbeste-i cu smerenie despre ceea ce-l preocupa din cele ce-i sunt de folos. De e apasat de vreun necaz, sarguieste-te sa-l ajuti, fie cu cuvantul, fie cu lucrul. Apoi plecand acela, inchizand usa, reia-ti rugaciunea. Caci slujirea celor ce vin la tine este asemenea impacarii (Matei 5,24). Dar nu trebuie facut asa cand e vorba de lucruri lumesti. In acest caz, ispraveste intai rugaciunea si apoi vorbeste cu el.

ˇ        Daca in vreme ce te rogi, iti vine vreo frica, sau vreo lovitura, sau straluceste vreo lumina, sau se intampla altceva, sa nu te tulburi. Ci staruie si mai intins in rugaciune. Caci se iveste o tulburare draceasca sau vreo frica sau vreo iesire din sine (extaz), ca slabind sa lasi rugaciunea si ca, ajuns la un astfel de obicei, sa te faca prada lui. Dar daca savarsind rugaciunea, iti straluceste vreo lumina cu neputinta de talmacit, (Lumina dumnezeiasca nu se poate exprima, pentru ca nu are un caracter vazut, pentru ca e spirituala si de un continut cu neputinta cu neputinta de definit. Daca are un caracter vazut, exprimabil, nu e de la Dumnezeu.) si sufletul ti se umple de o bucurie negraita si de dorinta celor mai inalte si incep sa-ti curga lacrimile insotite de pocainta, cunoaste ca aceasta este o vizita dumnezeiasca si un ajutor dumnezeiesc. ''Si daca ramane mult, ca sa nu-ti vina ceva mai mult decat aceasta, prin faptul ca esti stapanit de lacrimi, indreapta-ti mintea spre ceva din cele trupesti si prin aceasta te vei smeri. Dar ia seama sa nu parasesti rugaciunea de frica vrajmasilor, ci asa cum in cazul cand se sperie copilul de niste mormoloci, se refugiaza in bratele mamei si ale tatalui, aruncand frica de ei, asa si tu, alergand prin rugaciune la Dumnezeu, scapa de frica lor.

ˇ        Daca in vreme ce sezi in chilie, venind un frate te va intreba despre vreun razboi trupesc, sa nu-l respingi. Ci foloseste-l cu pocainta din ceea ce-ti va darui harul lui Dumnezeu si din ceea ce ai castigat din faptele tale si apoi slobozeste-l. Iar cand iese, punand metanie inaintea lui, spune-i: ''Crede, frate, ca nadajduiesc in iubirea de oameni a lui Dumnezeu si ci ca va fugi de la tine acest razboi, numai sa nu dai inapoi si sa nu te molesesti''. Iar dupa ce a iesit acela, ridicandu-te si inchipuindu-ti razboiul lui, inaltandu-ti mainile cu lacrimi spre Dumnezeu, roaga-te cu suspine pentru fratele, zicand: ''Doamne, Dumnezeule, Cel ce nu voiesti moartea pacatosului, randuieste lucrul dupa cum stii si precum este de folos fratelui acesta''. Si Dumnezeu, cunoscand increderea aceluia in tine si impreuna-patimirea si rugaciunea ta sincera, va usura, din iubire fata de el, razboiul lui.

ˇ        Cel ce a dobandit acestea sa ia seama la sine insusi si la atacurile gandurilor, pentru ca cel ce petrece in mijlocul oamenilor e cu neputinta, socotesc, sa le biruiasca. Mai ales e cu neputinta sa biruiasca atacul pizmei si al slavei desarte acela care e laudat de oamenii din lume pentru viata lui vrednica de lauda si pentru dispretuirea lucrurilor vazute. Pe langa aceasta de multe ori, cunoscand sau vazand ca cineva face ceva ce nu se cuvine, il osandeste. De aceea unul ca acesta trebuie sa ia aminte sa nu iscodeasca cele ce zice, sau ce face staretul, sau slujitorii. Iar daca, biruit de patima, va gandi sau va spune ceva necuvenit, sa se indrepte pe sine cu pocainta. Sa ia aminte si la starea in biserica si la slujbe. Pentru ca gandurile slavei desarte au obiceiul sa tulbure pe cei virtuosi si in acestea, fie in cantare, fie in rugaciunea in care mintea nu trebuie sa umble de acolo pana acolo, luand seama ca alti frati sunt imprastiati si tulburati. Sa inainteze cu luare-aminte in ritmul cantarii duhovnicesti si sa cante cu mintea cele ale ingerilor. Sa ia aminte sa nu se faca aratat nimanui altuia decat lui Dumnezeu si sa nu se lase ispitit de cei ce fac asemenea lucruri, nici ca sa-i judece, nici ca sa-i fericeasca. Dar acestea toate nu le vei putea ocoli, decat de te vei pazi in smerenie, in iubire, in marturisire si in nepatimire.

ˇ        Sarguieste-te sa nu superi pe cineva fie cu cuvantul, fie cu fapta, ci sa-i mangai pe aceia care sunt suparati de altii, pe cat e cu putinta. Si sa nu socotesti vreodata ca ai biruit mestesugirile diavolului si sa cazi in slava desarta. Pentru ca firea omeneasca nu poate sa le biruiasca, decat numai harul lui Dumnezeu. Deci, cei ce sunt supusi intaistatorului sa le pazeasca toate acestea. Iar celor indragostiti de liniste nu le pot spune nimic. Dar fiecare sa cugete la cele ce le-am spus si la cele ce se cuvin celor ce se linistesc, pentru ca linistea are nevoie de viata cea mai bine indrumata.

ˇ        Daca ai castigat incredere si siguranta in vreun fapte din obste, si-i marturisesti lui gandurile tale, sa nu incetezi, frate, vreodata sa mergi la el si sa-i impartasesti gandurile care vin in fiecare zi si ceas. Toti ar trebui sa mearga la staret ca sa se marturiseasca. De aceea am spus aceasta, cu pogoramant, fiindca unii nu voiesc sa vadeasca gandurile lor staretului, din multa slabiciune si din neincrederea ce o au in el. Insa nu trebuie sa colinzi de la unul al altul, ascultand de vrajmasul care-ti spune in ascuns ca pricinuiesti povara mergand des la fratele acela care primeste gandurile tale, sau ca e rusine sa-i infatisezi de multe ori ale tale, ca sa te faca prin aceasta sa intrerupi marturisirea, sau sa mergi la altul. Pentru ca daca mergem la cel dintai, vom castiga si mai multa incredere in el, si ne vom folosi mult si din viata si din cuvintele lui si nu vom fi osanditi de nici un altul pentru viata noastra, ci vom fi laudati de toti ca pazim credinta. Iar daca neglijam sa se marturisim des pacatele noastre, cadem in patimi mai mari si ne rusinam iarasi sa le mai facem cunoscute si ne pravalim in prapastia deznadejdii. Iar daca mergem la alt duhovnic (lucru ce nu e ingaduit sa-l facem), daca duhovnicul e din aceeasi obste, toti fratii ne vor invinui ca am calcat credinta ce am avut-o in cel dintai si vom fi foarte osanditi de Dumnezeu. Dar si duhovnicul la care mergem ne va socoti ca vom face la fel si cu el. iar noi obisnuindu-ne sa trecem de la unul la altul, nu vom inceta niciodata sa iscodim, ca sa aflam stalpnici, sau zavorati, sau isihasti, si sa mergem la ei sa ne marturisim si sa ne facem necredinciosi tuturor si sa nu propasim, ci sa cadem si mai mult in osanda. De aceea sarguieste-te sa ramai fara sovaiala pana la moarte la duhovnicul la care te-ai marturisit de la inceput si sa nu te smintesti de el, chiar daca ai vedea ca desfraneaza, caci nu te vei vatama niciodata. Pentru ca, precum am spus, de-l vei dispretui pe acela, si vei merge la altul, te vei face pricina de multe sminteli si vei judeca la fel si pe toti ceilalti si vei deschide intru tine cale de pierzanie. Ci, Doamne, Doamne, izbaveste-ne pe noi de toata necredinta si iscodirea si ne acopera cu harul Tau cel dumnezeiesc.

ˇ        Iar de vei castiga ucenici care au incredere in tine, si ca sa-ti marturiseasca tie gandurile lor si ii vezi pe ei ca vorbesc cu unii dintre fratii mai evlaviosi, sa nu te smintesti. Pentru ca diavolul spune pe ascuns celor ce vietuiesc drept, ca acesti ucenici nu umbla cu sinceritatea inimii, si cu simplitate, nici nu ne marturisesc gandurile lor cu adevarata incredere in noi, ci ii indeamna cu scop rau, prin fatarnicie, sa vada libertatea noastra si prin aceasta ne produc suparare si neincredere in acesti ucenici. Tu deci sa nu arati acest gand pe care ti-l arunca dracii, ci sileste-te cu toata simplitatea si iubirea pentru Dumnezeu si pentru binele insusi, sa indrepti pe unii ca acestia si sa-i folosesti sufleteste si sa socotesti propasirea lor drept slava ta insasi.

ˇ        Daca vreunii dintre ucenicii tai ajung la neincredere in tine, gandeste-te de unde le-a venit aceasta. Pentru ca aceasta vine din multe pricini: ea poate veni fie din slava desarta, ca au ajuns la propasire si de aceea au cazut in mandrie, ca sa nu mai primeasca sa se numeasca ucenici, ci sa aiba demnitate de invatatori; fie pentru ca, fiind grasi si iubitori de trup, vreau sa se mangaie trupeste; fie pentru ca l-a iubit pe vreunul prea mult si pe urma a iubit pe altul si acela a cazut in pizma; fie pentru ca acela doreste sa fie hirotonit si tu l-ai impiedicat, pentru ca, dupa marturisirea lui, nu e vrednic sa fie preotit; fie pentru ca ai cinstit mai mult decat pe el, pe altul, care a venit la tine pe urma, iar aceasta a pricinuit mare suparare aceluia care n-a reusit in ceea ce dorea, mai ales daca a venit la tine in varsta frageda si l-ai iubit mult dupa Dumnezeu; sau poate ca vreodata, ca sa se infraneze de la patimi, i-ai fagaduit sa-i dai voie sa se hirotoneasca (pentru ca duhovnicii obisnuiesc de multe ori sa faca astfel de fagaduieli de hirotonie tinerilor, ca sa le taie cu totul inclinarea ce o au spre patimi din reaua obisnuinta) si nadajduind, potrivit fagaduintei, n-a reusit pentru nevrednicia lui si muscat de pizma aduce impotriva altui calugar invinuiri pe care nu le poate nici asculta cineva, cu atat mai putin sa le spuna.
Pe langa acestea, mai sunt, precum am spus, si alte feluri de neincrederi: cand cineva cade din negrija in invoiri cu pacatele, sau si in fapte pacatoase si se rusineaza sa le marturiseasca, prins de slava desarta si ascunzandu-le ajunge incet, incet la neincredere; sau poate te-a vazut si pe tine stapanit de patimi si te invinuieste. Iar semnul departarii acestora de la tine sau de la propasire, il vei vedea din vederea fetei lor. Iar daca nu, din chipurile obisnuite ale prefacatoriei. Pentru ca chiar daca e sfatuit, sau indemnat, se preface ca primeste in auzul sau sfaturile, dar in inima lui nu le primeste. Ba se si supara din pricina lor, sau rade de ele, ba chiar se infurie. Iar daca vreodata, vrand sa-l incerci, de este curat de patimi, il indemni, fie ca se impartaseasca, fie sa intre in sfantul altar, le face pe amandoua fara sa deosebeasca, ca sa nu-l invinuiesti. Leacul acestora sunt rugaciunile din inima si cu lacrimi catre Dumnezeu si aratarea iubirii, sfatul des, ajutorul trupesc, aspre si mustratoare, precum gandesti ca vor auzi, sau isi vor imblanzi moravurile.

ˇ        Daca un calugar iti vorbeste de unii frati ca sunt evlaviosi si ii lauda, tu taci. Iar de te va intreba de ei, raspunde cu smerenie: ''Crede-ma, parinte, nu stiu. Eu fiind un om simplu, vreau sa-mi vad slabiciunea mea. Pentru ca toti, cu harul lui Dumnezeu, sunt sfinti si buni. Dar fiecare ceea ce seamana, aceea va si secera''. Nici sa nu lauzi, nici sa nu osandesti pe nici unul in parte, ci sa lauzi pe toti. Mai ales, cand in calugarul respectiv se va ivi vreun gand ca tu ai incredere in vreunul din aceia si se lasa stapanit de acest gand si se instraineaza.

ˇ        Sfantul Simeon da o explicatie spirituala procesului de asemanare a omului credincios cu Hristos. Privind mereu la Hristos si Hristos privind mereu la el si aflandu-se intr-o convorbire continua, omul devine tot mai asemenea lui Hristos, caci imita chipul Lui, isi insuseste modul Lui de a fi si de a se gandi. Iar prin aceasta i se transmite omului puterea spirituala insasi a lui Hristos. Aceasta idee constituie si o recomandare data de sfantul Simeon credinciosilor. Sfantul Simeon infatiseaza o hristologie practica, nu una teoretica.

ˇ         Nu trebuie ca cineva din cei nedesprinsi sa cerceteze tainele ascunse ale Imparatiei cerurilor, inainte de lucrarea poruncilor si de inaintarea in virtuti si de desavarsire; si ca la a doua venire a Domnului toti sfintii se vor cunoaste unii pe altii.
Sa lasam deci discutiile desarte si nefolositoare (Tit 3,9) si sa nu ne grabim sa aflam inainte de vreme cele ce tin de o vreme, ci sa ascultam mai bine de Domnul care zice: ''Cercetati Scripturile'' (Ioan. 5,39). Cercetati-le si nu le iscoditi in discutii indelungate. Cercetati Scripturile si nu faceti discutii in afara Sfintelor Scripturi. Cercetati Scripturile, ca sa fiti invatati despre credinta, nadejde si iubire. Despre credinta, ca sa nu fiti purtati de orice vant dupa nesiguranta oamenilor fara reazim (Efes. 4,14), ci intariti-va prin dogmele drepte ale Bisericii Apostolice si Universale si ''drept indreptati'' (2 Tim. 2,15) cuvantul ei. Dar nu numai aceasta, ci prin implinirea poruncilor veti fi invatati sa cautati si rodul credintei si folosul din ea, iar cand veti putea afla acestea, atunci veti dobandi si nadejdea nefacuta de rusine si veti avea in ea si intreaga iubire fata de Dumnezeu. Caci astfel, este cu neputinta vreunui om sa dobandeasca iubirea desavarsita de Dumnezeu, decat prin credinta nestirbita si prin nadejdea sigura si neindoielnica. De ce, deci, uitand sa ne cercetam pe noi insine in privinta acestora, si anume, daca avem credinta in Dumnezeu atata cat El insusi, Judecatorul nostru viitor, zice ca o va cere de la noi, iscodim cele mai presus de noi, cata vreme noi abia stim cele de la picioarele noastre?

ˇ         Credinta si fapte. - Iar care este credinta pe care Dumnezeu o cere de la noi si pe care trebuie s-o avem in El, a aratat El insusi in Evanghelie, zicand: ''Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie'' (Luca 9,23); ''Caci cel ce vine la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa si pe fratii sai, ba inca si sufletul sau, nu poate fi ucenicul Meu'' (Luca 14, 26). Si iarasi: ''Cel ce a aflat sufletul sau'', ramanand alipit la cele spuse, ''il va pierde pe el'' (Matei 10,39), ''iar cel ce va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea'', implinind poruncile Mele, ''il va afla pe el in viata vesnica'' (Marcu 8, 35; Matei 16,25). Ati auzit semnele credintei? Va ajung acestea, sa aveti nevoie sa vi le reamintesc si pe cele urmatoare? Daca voiti sa aflati aceasta chiar de la Domnul, Care zice limpede: ''Nu va ingrijiti de ziua de maine, ce veti manca, sau ce veti bea, sau cu ce va veti imbraca'' (Matei 6,25,34). Si ridicandu-ne cate putin spre cele mai desavarsite, zice: ''De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i lui si cel stang; si celui ce voieste sa se judece cu tine si sa-ti ia haina ta, lasa-i lui si camasa ta'' (Matei 6, 39-40); ''si celui ce rapeste ale tale, nu i le cere inapoi'' (Luca 6,30). Apoi cerand prisos de credinta peste prisos, ne porunceste sa ne rugam pentru dusmanii nostri si sa facem bine celor ce ne urasc pe noi si sa ne rugam pentru cei ce ne prigonesc pe noi (Matei 5,44). Si ne porunceste sa facem altele multe, din care sa se arate credinta noastra in El. Numai atunci trebuie sa zicem ca suntem credinciosi. Caci fara acestea credinta noastra este moarta (Iacob 2,20) si noi suntem morti.

ˇ         Am voit sa aud si sa aflu de la tine ce folos vei avea daca ai sa afli si ai sa inveti de la noi despre bucuriile, slavirile, desfatarile si reasezarile din Imparatia lui Dumnezeu, cata vreme esti osandit, cum am spus, de constiinta, fiindca n-ai pazit poruncile date tie de Hristos si de aceea nu ai parte cu Hristos? (Ioan 13,8). Nici unul, in nici un fel. Ci iti vei pricinui mai degraba o si mai mare osanda, ca, aflandu-le acestea, le-ai dispretuit si n-ai voit sa lepezi inchipuirea de sine si sa dobandesti smerenia. De altfel, raspunde linistit la intrebarea ce ti-o pun cu blandete: de va cere un copil mic, care n-a invatat inca nici alfabetul, sa i se explice gramatica si retorica, va primi oare vreun om stapan pe ratiune, sa ia in seama macar cu un singur cuvant nebunia lui si nu-l va respinge mai degraba pe acela ca gandeste lucruri nebunesti si copilaresti si cere fara judecata cele mai presus de puterea lui? Iar daca e drept si cuvenit lucru sa faca asa in acestea, cu atat mai mult se cuvine sa faca asa in cele mai presus de cuvant, de minte si de intelegere. Totusi, daca cineva, care nu cunoaste nici macar literele scrisului, va auzi cele ce le-au scris elinii prin alte cuvinte si le va intelege pe acestea ca pe cele spuse in dialectul propriu, nu e nici o mirare, dat fiind ca aceia vorbesc despre cele supuse simturilor si scrierile lor sunt scrieri desarte despre lucruri desarte. Cele despre care intrebi tu, nu sunt, insa, de felul acesta. Dar ce sunt si cum? Cum zice Proorocul David: ''Si a plecat cerurile si s-a pogorat si intuneric sub picioarele Lui'' (Ps. 17,10). Ce este intunericul acesta? Trupul Domnului, despre care Ioan, marele Inaintemergator la Lui, a spus mai pe urma: ''Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor'' (Marcu 1,7). S-a coborat deci si a venit imbracand, in loc de intuneric, a zburat pe aripi de vanturi. Si a pus intunericul ascunzis al Lui. In jurul Lui, cortul Lui'' (Ps. 17,11-12). Vezi ca cercetarea ta nu se indreptata spre cele supuse simturilor, ci spre cele dumnezeiesti si necuprinse si nu usor de inteles de toti? Si daca a pus negura si intunericul ascunzis al tainelor Lui si e nevoie de multa lumina de la Preasfantul Duh spre intelegerea tainelor ascunse, cum cercetezi cele ce nu poti sa le afli, odata ce nu te-ai facut locasul luminii dumnezeiesti, fiind inca nedesavarsit si neluminat? Si ca sa nu banuiesti, ca unul ce sezi in intuneric (Matei 14,16), ca si Acela s-a ascuns, asezandu-se in intuneric, proorocul David a spus: ''In jurul Lui, cortul Lui''. El numeste cort cu ceea ce se numeste Pavel lumina. Caci spune: ''Cel ce locuieste in lumina neapropiata'' (1Tim.4,16). Amandoi atrag luarea aminte asupra necuprinderii si nemarginirii dumnezeirii Lui, nevoind sa faca pe Dumnezeu circumscris. Ei spun acestea, pentru ca isi indreapta cuvantul spre cei ce iscodesc cu privire la El. Nu socotiti, o, voi cei fara de minte, ca Domnul si Dumnezeul cel inaltat, intrand (in cer) s-a ascuns in intuneric, ci este in slava Sa, in dumnezeirea care umple toate si e mai presus de toate, in care era si inainte de aceea.

ˇ         Tu deci, cel ce ai citit acestea, judeca-te pe tine nu intru inchipuirea cunostintei mincinoase (1 Tim. 6,20) si intru faurirea de ganduri desarte, ci intru fiica si cutremur. Si de voiesti sa afli ce stare de viata ai, intreaba-ti sufletul si spune-i: ''Suflete, ai pazit poate poruncile lui Dumnezeu, sau nu?'' Si deschizandu-si gura constiintei lui, iti va spune in chip sigur adevarul. Caci nu va rusina de tine, ci te va infrunta si-ti va arata cele ce le-ai pus inainte si le ai in tine, fie bune, fie rele. Caci in cunostinta vei afla, fie ca ai iubit lumea, fie ca ai slujit mai mult lui Dumnezeu, fie ca ai cautat slava de la oameni, fie ca ai dorit numai pe cea data a lui Dumnezeu. Privind in tine insuti ca intr-o cutie si pipaind continutul si scotand una cate una din cele asezate in ea, le vei cunoaste in chip limpede. Presupune deci ca intai e asezata acolo dragostea de marire si de slava desarta, un fel de a placea oamenilor, dulcetile laudelor de la oameni, vesmantul fatarniciei, samanta ascunsa a iubirii de arginti si, simplu vorbind, multe de acestea asezate in ea, una acoperita de alta; iar deasupra tuturor acestora sa presupunem ca e ingamfarea - caci cunostinta, zice, ingamfa (1 Cor. 9,1) - iar impreuna cu ea, inchipuirea de sine si parerea ca esti ceva, nedandu-ti seama ca cel cu cugetul ingamfat nu e nimic (Gal. 6,3). Toate acestea, fiind adaugate la celelalte pe care le-am amintit inainte, spune-mi cum vei putea sa le deosebesti? Vei spune, fara indoiala, ca nicidecum. Spune-mi, asadar, acum si aceasta. Poate ca nu esti convins ca peste inima ta ai asezat un fel de acoperamant din acestea; poate nu crezi, cum nici evreii nu cred, fapt pentru care-i mustra Pavel (Rom. 8, 23; 2 Cor. 3, 15). Si de aceea nu inlaturi  acoperamantul acesta de pe inima ta, ca sa vezi patimile ascunse sub el si sa te milostivesti de amaratul tau suflet si sa te grabesti sa-l curata si sa speli ochiul tau suflet si sa te grabesti sa-l curata si sa-l speli ochii lui intelegatori si fata lui cu lacrimi fierbinti, aruncand inapoia toata intelepciunea si cunostinta din afara, dupa indemnul lui Pavel, ca sa te faci nebun lumii acesteia si sa te faci intelept in Hristos (1 Cor. 4,10). Dar atunci, spune-mi, cum, odata ce esti nebun, iti voi descrie cele privitoare la Dumnezeu si la cele dumnezeiesti, care sunt ascunse si nevazute? Nu ma vei dispretui tu insuti, ca pe unul care face un lucru fara rost, si nu vei zice in tine insuti cu dreptate: ''Aceasta e cu adevarat nebun, caci imi povesteste despre lucruri neintelese intregii suflari de sub cer si intregii suflari ce se afla deasupra cerului?'' Caci cele ce vor avea atunci, nici ingerii lui Dumnezeu nu le stiu. Fiindca daca nu au cunoscut nici venirea Lui pe pamant, cum, sau cand avea sa se coboare si sa se faca om, cu cat mai mult nu pot cunoaste venirea Lui cea de pe urma intru slava, cand va fi, cum va fi si care vor fi darurile ce le va impartasi sfintilor Lui? Ca acestea sunt cu adevarat, a aratat Pavel zicand: ''Ca sa se faca cunoscute acum incepatorilor si stapanilor prin Biserica intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu'' (Efes. 3,10). Ba a aratat si Domnul, spunand despre venirea Sa ca ''Puterile cerurilor se vor clatina'' (Matei 24,29), adica se vor uimi si se vor minuna, vazand deodata ceea ce, fara indoiala, n-au vazut pana atunci. Iar daca puterile cerurilor nu stiu, cum indraznesti sa spui tu ca sfintii nu se vor cunoaste unii pe altii in Imparatia lui Dumnezeu, cand se vor impartasi de vederea Lui? Dar si tu, care-l contrazici, pe cel ce zice: ''Ei trebuie sa se cunoasca numaidecat unul pe altul'', intrebi: de unde o sti aceasta? Cunostinta intreolalta a sfintilor. - O, nestiinta si nebunie si intunecime! Nu tremurati, nu va temeti? Caci din cuvintele voastre (Matei 12,37) veti fi osanditi de catre Dreptul Judecator, Care nu cauta la fata. Caci catre cei ce spun ca sfintii nu se vad, nici nu se cunosc unii pe altii, ci il vad numai pe El, fiind uniti intregi prin toate simturile cu El intreg, se va adresa si va zice: ''M-ati cunoscut voi? Ati vazut lumina Mea? M-ati primit in voi? Ati cunoscut prin cercare insasi lucrarile Duhului Sfant, sau nu?'' Socotesc ca nu vor indrazni sa-I raspunda: ''Da, Doamne''. Caci daca vor spune asa, le va raspunde: ''Cum, daca ati avut cunostinta acestora prin cercare, spuneti ca cei ce Ma vor avea pe Mine in ei insisi nu se vor cunoaste unul pe altul? Eu sunt Dumnezeul cel nemincinos, Dumnezeul cel adevarat, Dumnezeul cel sfant, Cel ce locuiesc intru sfinti. Cum locuiesc intru ei? Precum am spus ca Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine, asa si sfintii sunt intru Mine si Eu intru ei (Ioan 17,21). Si precum Tatal e intru Mine si Eu intru Tatal Meu, asa voi fi locuind si intru toti sfintii si toti sfintii vor locui intru Mine''. Dar va mai zice catre acestia si urmatoarele: ''Daca deci Eu sunt intru sfintii Mei si sfintii Mei intru Mine, daca Eu sunt intru Tatal Meu si Tatal Meu intru Mine si precum Ma cunoaste pe Mine Tatal si Eu cunosc pe Tatal, e vadit ca si sfintii Ma cunosc pe Mine si Eu pe sfinti si la fel sfintii trebuie sa se cunoasca unul pe altul'' .Iar ca sa se faca acest lucru mai clar, ca sa fie vadit si celor nesimtitori, trebuie sa adaugam a zice iarasi: intru toti sfintii va locui Acelasi Hristos. Cand se vor deschide, deci, cartile constiintei fiecaruia, in inimile si constiintele pacatosilor se va afla inchipuirea de sine, sau slava desarta, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trandavia si neimplinirea din toata inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. De aceea ''ochii lor se vor intuneca si nu vor vedea'' (Rom. 11,20; Ps. LXVIII, 24) si vor fi rusinati si vor auzi: ''Intrucat nu ati facut una dintre poruncile Mele, preamici, ci ati nesocotit-o, Mie nu ati Facut'' (Matei 25,45 si 5,19).

ˇ         Indemn. - Deci cei ce spun ca sfintii nu se cunosc si nu se vad unii pe altii, sa se lase convinsi prin acestea, sa nu se ocupe cu lucruri de neinteles, ci, de voiesc sa asculte de mine, sa fie atenti mai degraba la ei insisi si sa nu inceteze sa se judece pe ei insisi. Iar voi, cei lipsiti de cunostinta tuturor celor spuse si neajunsi la simtirea, la cunostinta si la experienta iluminarii si a vederii dumnezeiesti, cum nu tremurati sa exprimati peste tot unele ca acestea? Caci daca va trebui sa dam socoteala de tot cuvantul desert (Matei 12,36), cu cat mai mult nu vom fi intrebati despre acestea si nu vom fi pedepsiti ca unii ce am vorbit in desert? Caci cuvant desert nu e, cum ar banui cineva, numai cel nefolositor, ci si cel grait de noi inainte de implinirea faptelor poruncite si de cunoasterea lui Dumnezeu prin experienta (cercare). Cand nu dispretuiesc slava de jos, nici nu sunt scarbit de ea din suflet, ca de una ce e vatamatoare sufletului si ma lipseste de slava de sus, dar indemn pe altii sa se infraneze de la ea, nu va fi cuvantul meu desert si fara putere pricinuitoare de fapte si gol? Si nu voi fi osandit ca un mincinos? Iar cand, fara sa fi primit harul Duhului intru simtire si cunostinta fara sa fi ajuns invatat de Dumnezeu (Ioan 6,45), voi sari sa talcuiesc, fara rusine, Scripturile lui Dumnezeu insuflate, si-mi voi lua rolul de invatator, folosindu-ma spre aceasta numai de cunostinta mincinoasa, va lasa Dumnezeu acest lucru nemustrat si nu va cere pentru el socoteala de la mine? Nicidecum. Iar de voiesti, invata-te acestea si la cele de jos si de la cele omenesti. Spune-mi care dintre oameni, chiar daca ar fi admirat de toti pentru intelepciunea si cunostinta sa si pentru stiinta legilor, chiar daca ar fi impodobit cu toata dreptatea si evlavia, va indrazni pe sine judecator si sa legiuiasca in cele ale altora, fara voia imparatului? Iar daca ar indrazni aceasta, va fi facut de rusine de imparat si va fi pedepsit cu insasi asprimea legilor. O, nerusinare! Pe imparatul pamantesc nu indrazneste nimeni sa-l nesocoteasca si sa-i rapeasca cinstea si demnitatea si sa le atribuie lui, iar tu nesocotesti pe Imparatul ceresc ca pe un nimeni si indraznesti sa-ti insusesti demnitatile apostolice fara incuviintarea si voia Lui? Facand asa, socotesti ca Stapanul va lasa nepedepsita fapta ta? Nicidecum!

ˇ         ''Intelegerea'' nu inseamna in gandirea parintilor ceea ce inseamna pentru noi: o simpla intelegere prin cugetare a unui anumit lucru. Ci participarea la o ordine obiectiva mai presus de simturi. Pe aceasta se bazeaza pe toata conceptia sfantului Simeon despre ''simtirea'' realitatii spirituale, cu care intram in contact cu mintea sau cu intelegerea. Intrucat mintea si intelegerea a pierdut pentru omenirea mai noua, sensul de organ de ''vedere'', ''simtire'' a unei lumi spirituale obiective, sau sensul de contact cu ea, poate ca ar trebui sa folosim mai mult termenii de ''simtire a mintii'' si de ''vedere'' (contempletare), pe care il foloseau de asemenea parintii, pentru actul de sesizare a realitatii obiective spirituale. Aceasta este un fel de capacitate de sesizare a realitatii spirituale cu toata fiinta noastra. Simti prezenta spiritului cuiva si caracterul lui prin fiinta ca printr-un organ total care nu e identic deci cu ratiunea, sau cu cugetarea discursiva. E o ''intelegere'' intr-un alt sens, decat pur intelectual. E o intelegere, care e in acelasi timp o ''simtire'', un contact, al realitatii cunoscute in modul acesta, cum zice sfantul Simeon. Parintii o considerau ca tinand de minte, sau de spiritul uman, numind-o ''intelegere'' in sensul acesta.