Sfântul Simeon Noul Teolog

ˇ        Lepadarea de lume si retragerea desavârsita, însotita de înstrainarea de toate mijloacele, obisnuintele, socotintele si de persoanele din viata, si lepadarea de trup si de voie se fac pricina de mare folos celui ce s-a lepadat în scurta vreme asa de fierbinte.

ˇ        Daca fugi de lume, ia seama sa nu dai sufletului mângâieri la început si sa o cercetezi pe aceasta, chiar daca te silesc sa faci aceasta toate rudeniile si toti prietenii. Caci pe ei îi îndeamna la aceasta demonii pentru a stinge caldura inimii tale. Chiar daca nu-ti vor putea împiedica cu desavârsire hotarârea, ei o vor face cu siguranta mai moale si mai slaba.

• Când te vei afla fata de toate dulcetile vietii cu suflet barbatesc si neînduplecat, demonii înduioseaza rudeniile si le fac sa plânga si sa se jeleasca în fata ta pentru tine. Ca acesta este adevarul, vei cunoaste daca tu vei ramânea neclintit si în fata acestei ispite. Caci îi vei vedea pe aceia aprinzându-se deodata de mânie si de ura împotriva ta si departându-se de tine ca de un dusman, nemaivrând sa te vada.

ˇ        Vazând supararea ce s-a iscat pentru tine în parinti, frati si prieteni, sa râzi de dracul care a pus la cale sa se faca acestea împotriva ta; si cu frica si sârguinta multa, retrage-te si roaga pe Dumnezeu cu staruinta ca sa ajungi degraba la limanul Bunului Parinte, la Care ajungând sufletul tau ostenit si împovarat, El îl va odihni. Caci multe pricini de primejdii si de ultima pierzanie cuprinde marea vietii.

ˇ        Nu vrei sa mai ramâi în lume pentru pricini binecuvântate sau neîntemeiate, ci îndata ce ai fost chemat, asculta degraba. Caci de nimic altceva nu se veseleste Dumnezeu asa de mult ca de repeziciunea noastra. Fiindca mai mare este ascultarea imediata cu saracie, decât întârzierea cu multime de bunuri. ( Mai multa bucurie face lui Dumnezeu raspunsul imediat la chemarea Lui, chiar daca nu esti pregatit, decât amânarea cu pretextul de a te pregati. Fapta buna ceruta de Dumnezeu trebuie savârsita imediat. Altfel te obisnuiesti cu amânarile si poate n-o mai împlinesti niciodata. Sau, fapta buna pe care o poti face în împrejurarea aceasta, n-o mai poti face niciodata.)

ˇ        Daca ai primit, frate, flacara si alergând ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un parinte duhovnicesc, de vei fi îndemnat de el, sau de fratii care se nevoiesc împreuna cu tine, sa te folosesti de bai sau de mâncaruri, sau de alte mângâieri, pentru întarire, sa primesti acestea. Dar fii totdeauna pregatit pentru post, pentru patimire, pentru înfrânarea cea mai deplina. Ca de vei fi îndemnat de parintele tau întru Domnul sa te împartasesti de mângâieri, sa te afli ascultator aceluia, ca voia ta sa nu o faci nici în aceasta. Iar de nu, rabda cu bucurie cele ce ai vrut sa le faci de bunavoie, folosindu-te sufleteste. Caci pazind aceasta, vei fi pururi întru toate postind si înfrânându-te si ca unul ce te-ai lepadat cu voia întru totul. Ba nu numai atât, ci vei pastra nestinsa si flacara aflatoare în inima ta, care te sileste sa dispretuiesti toate.

ˇ        Când dracii vor face toate din partea lor si nu ne vor putea clinti sau împiedica de la tinta noastra cea dupa Dumnezeu, se vor furisa în cei ce fataresc evlavia si vor încerca sa împiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai întâi miscati, chipurile, de dragoste si de compatimire, acestia îi vor îndemna pe cei ce se nevoiesc, sa se odihneasca spre a nu slabi trupul si a cadea în lâncezeala. Pe urma îi atrag la întâlniri fara folos, facându-i sa-si piarda zilele în ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc si se va potrivi lor, se vor întoarce si vor râde de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va pazi pe sine strain de toate, cu mintea adunata si înfrânata în toate, se vor aprinde de pizma si vor face totul pâna ce îl vor alunga si din obste. Caci nu sufera slava desarta cea necinstita sa vada în fata ei smerenia, laudata.

ˇ        Cel ce a cercat folosul duhovnicesc si a dobândit credinta nemincinoasa, luând pe Dumnezeu ca martor al adevarului, si-a zis: „Mi-am pus în mine gândul sa nu cer parintelui meu nici sa manânc, nici sa beau, sau sa ma împartasesc de ceva fara el, pâna ce nu-i va da de stire Dumnezeu si îmi va porunci mie. Si facând asa, niciodata, zice, n-am fost împiedicat de la scopul meu”.

ˇ        Credinta neîndoielnica dovedeste cel ce cinsteste cu evlavie ca sfânt pâna si locul în care vietuieste calauzitorul si parintele sau. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mâini sa-l puna pe capul sau si unge cu el pieptul sau, ca si un leac curatitor al patimilor si al pacatelor sale. Iar de el nu îndrazneste sa se apropie, nici sa atinga vreo haina sau vreun acoperamânt al lui fara voia sa; dar atingând ceva din ceea ce-i apartine aceluia, o face aceasta cu frica si cu respect, socotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea si de slujirea lui, ci si de intrarea în chilia lui.

ˇ        Nimeni nu poate cunoaste cum se cuvine, cu ochii sensibili, marimea cerului si latimea pamântului si ratiunile tuturor celorlalte. Caci cum va putea cineva întelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea si întelegerea? Numai mintea curatita de gânduri si eliberata de prejudecati si luminata de mintea si de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, dupa masura luminarii primite, sa contemple fapturile.

ˇ        Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili decât în locul acela unde aprindem lumina unui sfesnic, iar toata lumea cealalta ramâne pentru noi o noapte întunecoasa, la fel celor ce dorm în noaptea pacatelor, Bunul Stapân li se face o lumina mica, macar ca, Dumnezeu fiind, ramâne tuturor necuprins, crutând neputinta noastra. Si atunci deschizându-si omul ochii mintii si privind firea celor ce sunt, cum n-a mai privit niciodata, se umple de uimire, si-l podidesc, fara sa vrea si fara durere, lacrimile, prin care se curateste cu al doilea botez, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie: „De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va intra în împaratia cerurilor” (Ioan III, 5); si iarasi: „De nu se va naste cineva de sus” (Ioan III, 7). Spunând „de sus”, a dat sa se înteleaga nasterea din Duh.

ˇ        Primul Botez are apa care preînchipuieste lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergator al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevarului, ci este însusi adevarul.

ˇ        Precum flacara focului se ridica neîncetat spre înaltime, mai ales daca întorci materia care întretine focul, asa si inima celui iubitor de slava desarta nu se poate smeri, ci când îi spui cele de folos pentru el, se înalta si mai mult. Caci mustrat sau sfatuit, el se împotriveste cu mânie, iar laudat si lingusit, se înalta în chip pacatos.

ˇ        Omul care este obisnuit sa se împotriveasca îsi este siesi o sabie cu doua taisuri, ucigându-si sufletul fara sa stie si înstrainându-l de viata vesnica.

ˇ        Cel ce se împotriveste în cuvânt, este asemenea celui ce se preda pe sine cu voia dusmanilor împaratului. Caci contrazicerea este o cursa si are ca momeala apararea, prin care fiind amagiti, înghitim undita pacatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limba si de gâtlej de catre duhurile rautatii, care aici îl ridica la culmea mândriei, aici îl pravalesc în prapastia pacatului, ca sa fie apoi dus la judecata cu cei cazuti din cer.

ˇ        Cel ce e dispretuit si batjocorit si sufere din cauza aceasta mult în inima sa, sa cunoasca din aceasta ca poarta la sân sarpele cel vechi. De va rabda deci în tacere, sau va raspunde cu multa smerenie, l-a facut pe acesta neputincios si i-a slabit strânsoarea. Iar de va raspunde împotriva si cu acreala, sau va grai cu semetie, a dat putere sarpelui sa-si verse veninul în inima sa si sa-i roada cu cruzime cele dinauntru ale sale. Prin aceasta îl face de fiecare data mai puternic, dându-i spre mâncare, îndreptarea sa spre cele bune si puterea nenorocitului sau suflet. Aceasta îl va face sa traiasca de aici înainte în pacat, si sa fie mort cu totul pentru dreptate.

ˇ        De voiesti sa te lepezi toate si sa te deprinzi cu vietuirea evanghelica, sa nu te dai în seama unui învatator neîncercat sau patimas, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelica, sa o înveti pe cea draceasca. Fiindca învataturile bune sunt de la învatatorii buni; iar cele rele, de la cei rai. Caci, desigur, din seminte rele, ies roade rele.

ˇ        Îndupleca pe Dumnezeu cu rugaciuni si cu lacrimi, ca sa-ti trimita un calauzitor nepatimas si sfânt. Dar cerceteaza si tu dumnezeiestile Scripturi si mai ales scrierile cu învataturi despre lucrare ale sfintilor parinti, ca punându-le alaturi de cele învatate si faptuite de învatatorul si înaintestatatorul tau, sa le poti vedea si întelege pe acestea ca într-o oglinda, si pe cele ce conglasuiesc cu Scripturile sa le iei în inima si sa le stapânesti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase si straine sa le dai la o parte si sa le lepezi, ca sa nu ratacesti. Caci sa stii ca în zilele acestea multi s-au facut dascali mincinosi si înselatori.

ˇ        Orbul, fata de Cel Unu, e orb în întregime fata de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se retine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind în afara de cele vazute. Fiind astfel în Unul, le vede pe toate. Si fiind în toate, nu vede nimic din toate. (Sfântul Maxim Marturisitorul declara ca în Cel Unul sunt ratiunile tuturor. Deci cel ce-l vede pe Cel Unul, vede ratiunile tuturor în El. Sfântul Simeon Noul Teolog plaseaza înca în viata aceasta putinta vederii tuturor în Dumnezeu, simultana cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzatoare în simplitatea ei. Cine are intuitia întregului, le vede pe toate ale lui, fara sa se piarda în privirea unei parti sau a alteia.)

ˇ        Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede si pe sine si pe toti si pe toate. Dar fiind ascuns în toate, nu priveste la nimic din toate.

ˇ        Cel ce priveste la învatatorul si povatuitorul sau, ca la Dumnezeu, nu poate sa-l contrazica. Iar daca îsi închipuie si zice ca le poate împaca pe amândoua acestea, sa stie ca s-a ratacit. Caci nu stie ce simtamânt au cei de la Dumnezeu fata de Dumnezeu.

ˇ        Cel ce crede ca viata si moartea sa este în mâna pastorului sau, nu-l va contrazice niciodata. Iar necunoasterea acestui lucru naste contrazicerea, care pricinuieste moartea spirituala si vesnica.

ˇ        Înainte ca cel osândit sa primeasca sentinta, i se da putinta de aparare, ca sa spuna judecatorului despre cele ce a facut. Dar dupa aratarea celor facute si dupa sentinta judecatorului, nu mai poate contrazice în nici un lucru mic sau mare pe cei rânduiti sa aplice osânda.

ˇ        Înainte de a se înfatisa monahul la aceasta judecata si de a se descoperi cele din launtrul sau, poate îi mai este îngaduit sa ridice contraziceri în unele lucruri, pentru ca nu sunt cunoscute, iar în altele cu închipuirea ca le poate ascunde. Dar dupa descoperirea gândurilor si dupa aratarea vadita a lor, nu-i mai este îngaduit sa contrazica pe judecatorul si stapânitorul sau dupa Dumnezeu, pâna la moarte. Caci monahul, înfatisându-se la început la aceasta judecata si dezvaluindu-si cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la început, daca a dobândit oarecare cunostinta, ca e vrednic de nenumarate morti; dar crede ca prin ascultare si smerenia sa, se va izbavi de toate pedepsele si chinurile, daca cunoaste cu adevarat puterea tainei.

ˇ        Cel ce pazeste aceasta nesterse în cugetul sau nu se va împotrivi niciodata în inima sa când va fi certat, sau sfatuit, sau mustrat. Fiindca cel ce cade în asemenea rele, adica în contrazicere si necredinta fata de parintele si învatatorul sau duhovnicesc, se rostogoleste jalnic în fundul si în prapastia iadului (Prov. IX, 18), înca traind; ca un fiu al neascultarii si al pierzaniei (Efes. II, 2; Ioan XVII, 12).

ˇ        Framântarea multa si la vreme nepotrivita întuneca si tulbura cugetarea si scoate din suflet rugaciunea curata si cainta. Pe de alta parte, aduce oboseala în inima si prin aceasta, înasprire si învârtosare. Iar prin acestea cauta dracii sa duca la deznadejde pe cei duhovnicesti.

ˇ        Trândavia si greutatea trupului, nascute în suflet din lene si negrija, ne departeaza de la canonul obisnuit si aduc în cugetare întuneric si descurajare. Prin aceasta se ivesc în inima gânduri de frica si de hulire, încât cel ispitit de dracul trândaviei nu mai poate nici macar sa mai intre în locul obisnuit al rugaciunii, ci îi este lene si pregeta si gândeste lucruri nebunesti împotriva Facatorului a toate. Cunoscând deci pricina si izvorul de unde ti-au venit acestea, intra cu sârguinta în locul obisnuit al rugaciunii tale si cazând la iubitorul de oameni Dumnezeu, roaga-te din inima cu suspine, întru durere si lacrimi, cerând izbavirea de povara trândaviei si a gândurilor rele; si ti se va da degraba tie, celui ce bati si staruiesti cu osteneala, izbavirea de acestea.

ˇ        Cel ce a dobândit inima curata, a biruit frica. Iar cel ce se curateste înca, aici o biruie, aici e biruit de ea. Dar cel ce nu lupta nicidecum, sau nu simte deloc ca e prieten al patimilor si al dracilor si boala închipuirii de sine, socotind ca este ceva fara sa fie nimic, sau e robul si prada fricii, tremurând ca un prunc cu cugetul si având frica acolo unde nu este frica pentru cei ce se tem de Domnul.

ˇ        Cel ce umbla în frica de Dumnezeu, chiar daca petrece în mijlocul oamenilor rai, nu se teme. El are în launtrul sau frica de Dumnezeu si poarta arma nebiruita a credintei, cu care poate sa le împlineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi. El petrece ca un urias în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul câinilor si al vulpilor, încrezându-se în Domnul. Cu taria cugetului sau îi loveste pe ei si înspaimânta inimile lor, învârtind cuvântul întelepciunii, ca pe un toiag de fier.

ˇ        Sa nu te miri daca, stapânit de frica, tremuri temându-te de toate. Caci esti înca nedesavârsit si lipsit de tarie si te temi ca de un prunc de mormoloci. Caci frica este o boala copilareasca si vrednica de râs a sufletului iubitor de slava desarta. Fata de acest drac sa nu cauti sa te folosesti de cuvinte si de contraziceri. Caci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremura si se clatina. Lasându-le pe acestea, smereste cu toata puterea gândirea ta si vei vedea cum dispare frica. (E demna de remarcat aceasta convietuire între frica si slava desarta. Iubitorul de slava desarta tremura de parerile tuturor, chiar de ale celor mai neînsemnati oameni. De frica unor pareri care nu-ti cultiva slava desarta, nu vei putea scapa contrazicând pe cei ce nu recunosc meritele tale, ci acceptând simtirea smereniei. În smerenie sta adevaratul curaj fata de altii)

ˇ        Odata, cuprins fiind cineva de trândavie, avea mintea slabita si întunecata si sufletul molesit, încât putin mai trebuia ca sa fie lipsit de întristarea inimii si sa stinga în el flacara duhului si sa se umple toata casa trupului sau de fum. Ba mai mult, se ivi în el o amorteala a tuturor madularelor, care-i ducea, din cauza moleselii, la un somn fara masura, încât era silit sa lipseasca si de la slujbele obisnuite. El încearca sa se împotriveasca acestora prin înfrânare si veghere. Dar biruind somnul, inima lui se înaspri din mândrie si lipsindu-i de aici înainte întristarea, se strecura în el frica. Când o simti pe aceasta în sine, iesi din chilia sa la vreme nepotrivita si plecând la un loc retras si întunecat, statu acolo si ridica mâinile si se înseamna cu semnul crucii, iar ochiul sufletului si-l înalta spre Dumnezeu. Umilindu-si astfel putin gândirea, îndata dracul fricii se desparta putin de la el. Dar dracul cumplit al slavei desarte, mai puternic decât el, îi fura gândul, vrând sa-l atraga si sa-l predea iarasi dracului fricii. Întelegând el aceasta, se mira si ruga fierbinte pe Dumnezeu sa izbaveasca sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.

ˇ        Mare si anevoie de înteles socotesc ca este pentru toti aceasta împreuna-lucrare, rautate si uneltire a dracilor. Caci am cunoscut pe dracul fricii însotindu-se si lucrând împreuna cu dracul trândaviei si pe acesta din urma ajutându-l pe cei dintâi si întarind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintâi si întarind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintâi sadind în  suflet frica împreunata cu învârtosarea, iar pe al doilea întarind întunecarea, moleseala, învârtosarea si deznadejdea sufletului si a mintii. Trândavia le este nevoitorilor o încercare menita sa le pricinuiasca smerenie.

ˇ        Dracul trândaviei obisnuieste sa razboiasca, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au înaintat în rugaciune, sau pe cei ce se sârguiesc cu ea. Caci nici un altul dintre ceilalti draci nu are putere împotriva acestora. Acesta îsi are puterea fie dintr-o îngaduinta de sus si bun rost, fie, cum socotesc mai degraba, îsi iau puterea împotriva noastra din niscai stari necuvenite ale trupului. Iar ceea ce vreau sa spun este aceasta: mâncând mult si încarcându-mi stomacul si adormind astfel prea satul, aceasta patima a pus stapânire pe mine si am fost biruit; apoi înfrânându-ma iarasi peste masura, mi-am facut mintea întunecata si anevoie de mâncat si iarasi am cazut în aceeasi patima. Câteodata se întâmpla însa aceasta celor ce se nevoiesc si din amestecarea aerului, despre care nu stiu sa spun ceva sigur, sau din grosimea vântului de miazazi.

ˇ        Trândavia este moartea sufletului si a mintii. Daca Dumnezeu i-ar îngadui sa lucreze împotriva noastra dupa puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mântui vreodata. Datoria noastra este sa i ne împotrivim cu toata puterea ce ne este data, dar sta în puterea lui Dumnezeu sa ne trezeasca în chip tainic si sa ne arate în chip vadit biruitori ai ei. Caci e cu neputinta ca, murind cineva, sa învie fara ajutorul Celui ce s-a înviat pe Sine din morti.

ˇ        Când mintea e furata de mândrie si se înfunda în ea însasi si-si închipuie ca este cava prin sine însasi fiindca se nevoieste, harul care o lumineaza în chip nevazut se departeaza de la ea si, lasând-o îndata goala, ea îsi da seama repede de neputinta ei. Caci patimile navalesc asupra ei ca niste câini turbati si cauta sa o sfâsie. Atunci nestiind ce sa faca si neavând unde sa alerge ca sa se izbaveasca, alearga, prin smerenie, la Domnul care poate sa se mântuiasca.

ˇ        Cel ce a iesit deplin din lume se socoteste pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat ( Ps. LXI, 1) si plin de fiare. De aceea, cuprins de o frica negraita si de un cutremur de nedescris, striga catre Dumnezeu, ca Iona din chit si de marea vietii; ca Daniil din groapa leilor si a patimilor furioase; ca cei trei tineri din cuptorul focului launtric al poftei arzatoare; ca Manase din statuia de arama a trupului acesta pamântesc si muritor. Iar Domnul auzindu-l îl izvabeste pe el din prapastia nestiintei si a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca sa nu le mai daruiasca pe acestea; îl izbaveste din groapa gândurilor rele ale poftei, care rapesc si rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil; din atacurile patimase ale focului care-i arde si îi slabeste sufletul si-l împinge cu sila spre fapte necuvenite, racorindu-i sufletul cu roua Sfântului Duh, ca pe israelitii aceia; si de trupul acesta pamântesc si greu si prea patimas, pastrându-l neînjosit si nedoborât si facându-l fiu al luminii si al zilei (1 Tes. 5, 5) si învrednicindu-l sa guste învierea înca de aici.

ˇ        Nu numai cel ce se linisteste singur (sihastrul), sau cel ce se afla sub ascultare (în obste), ci si egumenul si întâistatatorul celor multi si chiar cel ce slujeste, trebuie sa fie numaidecât fara griji, sau liberi de toate lucrurile vietii. Caci daca ne pradam grijilor, calcam porunca lui Dumnezeu care zice: „Nu va îngrijiti de sufletul vostru, ce veti mânca sau ce veti bea si cu ce va veti îmbraca. Caci toate acestea le cauta pagânii” ( Matei 6, 25); si iarasi: „Vedeti sa nu se îngreuneze inimile voastre de multa mâncare si de betie si de grijile vietii” (Luca 21, 34).

ˇ        Cel ce are gândirea îngrijorata de lucrurile vietii nu este liber. Caci e stapânit si robit de grija acestora, fie ca se îngrijeste de acestea pentru sine, fie pentru altii. Iar cel liber de acestea nu se îngrijeste în chip lumesc nici pentru sine si nu se va îngriji nici pentru altii, fie ca e episcop, fie ca e egumen, fie diacon. Cu toate acestea, nu va sta niciodata fara lucru si nu va dispretui nici pe cei mai umiliti si mai mici, ci facând toate în chip bineplacut lui Dumnezeu, va ramâne în toate neîngrijorat, toata viata.

ˇ        Exista o grija nefaptuitoare si o faptuire fara grija, ca si dimpotriva: o negrija faptuitoare si o lene plina de griji. (Prin aceasta frumoasa distinctie, sfântul Simeon dovedeste ca nu condamna activitatea, ci apasarea sufleteasca ce o poate însoti. Sa fii activ într-un chip degajat, ca o pasare în zborul ei vesel, ca un artist, fericit în înaripata lui straduinta de a gasi expresia justa a ceea ce contempla. Aceasta e esenta recomandarii sfântului Simeon.) Acestea le-a aratat si Domnul. Caci spunând: „Tatal Meu pâna acum lucreaza, si Eu lucrez” (Ioan 5, 17), si iarasi: „Lucrati nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea care ramâne spre viata vesnica” (Ioan 6, 27), n-a desfiintat activitatea, ci ne-a recomandat activitatea fara grija. (De fapt, activitatea din iubire fata de altii si de Dumnezeu produce în suflet o stare de negrija lumeasca si-l duce la desavârsirea vesnica, pe când cea din grija egoista de trup îl duce la pieire. Deci Domnul condamna grija, dar nu recomanda inactivitatea. Mai mult chiar, el condamna si lenea, mai ales pe cea însotita de grija. De aici rezulta ca desi nu trebuie sa consideram lucrurile lumii eterne, totusi trebuie sa socotim ca activitatea sufletului în legatura cu ele, de dragul lui Dumnezeu si al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeste în desavârsire si ajunge la vesnicia fericita pentru care este rânduit. Dealtfel, si rugaciunea este o activitate.) Apoi spunând iarasi: „Cine, îngrijându-se, poate sa adauge macar un cot la statura sa?” (Matei 6, 27), a desfiintat grija nefaptuitoare. Iar despre grija întrupata în fapte, zice: „Iar despre îmbracaminte si mâncare, ce va îngrijiti? Nu vedeti crinii câmpului si pasarile cerului, pe cei dintâi cum cresc si pe cele din urma cum sunt hranite?” (Matei 6, 28). Astfel, aprobând pe una si dezaprobând pe cealalta, Domnul ne învata cum sa lucram cu grija neîngrijorându-ne si cum, liberi de griji, sa ocolim o activitate necuvenit. (Ceea ce cere Domnul în fond e împlinirea unei activitati cuvenite si retinerea de la cea necuvenit. Cea dintâi trebuie sa o facem într-un sens cu toata grija, dar în alt sens neîngrijorati. Iar pe cea de a doua sa o evitam, mai ales când o facem fara grija, adica neglijenta, sau cu nepasare de mântuirea sufletului. Exista deci grija si grija. Exista deci grija buna si grija rea, precum exista negrija buna si negrija rea.)

ˇ        Nu darâma casa ta, voind sa o zidesti pe a vecinului. Sa stii ca lucrul acesta e obositor si greu. Ia seama ca nu cumva hotarându-te la aceasta, sa o darâmi si pe a ta si sa nu poti sa o zidesti nici pe a altuia. (Mustrându-l pe altul pentru greseli, poti sa-ti înaspresti sufletul tau si sa înaintezi la ura împotriva aceluia. Astfel nu-l zidesti nici pe acela si te înraiesti si pe tine.)

ˇ        Daca n-ai dobândit o desavârsita nepatimire fata de lucruri si de bunurile vietii, sa nu primesti sa te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca sa nu te prinzi în el si, în loc sa iei plata slujirii, sa suferi osânda pentru hotie si fur de cele sfinte. Iar de esti silit la acestea, de întîistatatorul, sa fii ca cel ce umbla cu focul care arde si sa opresti momeala gândului prin marturie si pocainta, ca sa te pastrezi neatins prin rugaciunea întîistatorului. (Marturisind ispita care ti-a venit de a lua din cele chivernisite ale Bisericii, sau ale manastirii, vei capata de la duhovnic întarite sa respingi ispita)

ˇ        Cel ce n-a ajuns nepatimitor, nu stie ce este nepatimirea, ba nici nu poate crede ca este cineva astfel pe pamânt. Caci cel ce nu s-a lepadat mai întâi de sine (Matei 16, 24) si nu si-a golit cu bucurie sângele sau pentru aceasta viata cu adevarat fericita, cum va banui ca a facut cineva acestea ca sa dobândeasca nepatimirea? La fel si cel ce-si închipuie ca are Duhul Sfânt neavând nimic, auzind de lucrarile Duhului salasluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfânt, nu va crede ca exista cineva în generatia de azi lucrat si miscat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip constient si simtit, asemenea apostolilor lui Hristos si sfintilor de altadata. Caci fiecare judeca din starea ce o are el, si pe cele ale aproapelui, fie ca e vorba de virtute, fie de pacate.

ˇ        Altceva este a nu ne revolta fata de necinstiri, de batjocuri, de încercari si necazuri, si altceva a ne arata multumiti de ele si a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe acestia si altceva a întipari, pe lânga aceasta, în mintea noastra fata fiecaruia din ei si s-i îmbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle în acea clipa nici o urma a vreunei suparari în noi. Iar lucrul mai mare decât cele spuse este ca în timpul însusi al ispitelor sa aiba cineva, în chip neschimbat, aceeasi buna simtire egala pentru cei ce-l batjocoresc în fata, îl calomniaza, îl judeca, îl osândesc, îl înjura si-l scuipa în fata, si pentru cei ce iau în afara înfatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata însa ascunde de fapt. Dar neasemanat mai mare lucru decât toate acestea, socotesc ca este ca cineva sa uite cu desavârsire cele ce le-a suferit si sa nu-si aduca aminte de ceva din ceea ce i s-a întâmplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce l-au suparat, ci sa-i primeasca si pe acestia la fel ca pe prieteni, în convorbiri si la masa, fara nici o gândire la cele întâmplate.

ˇ        Nici celui ce teologhiceste nu i se potriveste pocainta, nici celui ce se pocaieste, teologia. Caci pe cât sunt de departe rasariturile de apusuri (Ps. CII, 12), pe atâta e mai înalta teologia decât pocainta. (Avem aici sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplatie a lui Dumnezeu, atinsa pe treptele înalte ale curatiei si nepatimirii. Cel ce traieste desavârsit în Dumnezeu, vazându-l cu mintea, nu mai simte nici trebuinta de pocainta, caci uita pâna si de starea sa, fiind iesit întreg în Dumnezeu pe Care-l vede.) Caci precum se vaita un om aflat în boala si neputinte, sau precum striga un cersetor îmbracat în zdrente, asa face cel ce se afla în pocainta si savârseste cu adevarat faptele pocaintei. Iar cel ce teologhiceste este asemenea celui ce petrece în curtile împaratesti îmbracat în stralucirea vestmântului si vorbeste neîncetat cu împaratul ca un intim al lui si aude de la el în fiecare moment poruncile si voile lui.

ˇ        Fiind jos, nu cerceta cele de sus; iar înainte de ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecând sa cazi din amândoua, mai bine-zis sa te pierzi cu cele de jos.

ˇ        Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citindu-le, le si aud. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si întelesul celor citite. Acestia declara uneori ca cele spuse de Sfintele Scripturi sunt cu neputinta, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rau. Pe cele spuse pentru timpul de fata le socotesc ca având sa se împlineasca în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja întâmplate si ca întâmplându-se în fiecare zi. Si altfel nu e o judecata dreapta în ei, nici o patrundere adevarata a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.

ˇ        Singur omul din toate cele vazute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinta îndoita, având trup alcatuit din patru elemente: din simtire si suflare, prin care participa la aceste elemente si traieste în ele, si din suflet întelegator si nematerial si necorporal, unit în chip negrait si neînteles cu acestea si amestecat cu ele în chip neamestecat si neconfundat. Iar acestea sunt omul cel unul, animal muritor si nemuritor, vazut si nevazut, sensibil si inteligibil, vazator al zidirii vazute, cunoscator al celei cugetate. Precum cei doi sori îsi împlinesc în chip despartit lucrarile în cele doua lumi, asa si în omul cel unul: unul lumineaza trupul, Celalalt sufletul si fiecare soare comunica lumina sa, prin participare, partii luminate de el, dupa puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sarac.

ˇ        Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie sa-i vedem ca pe unul si în fiecare din ei trebuie sa vedem pe Hristos si sa avem atâta dragoste fata de el, încât sa fim gata sa ne punem sufletul propriu pentru el. Nu trebuie sa numim sau sa socotim pe vreunul rau, ci pe toti sa-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar daca ai vedea pe unul tulburat de patimi, sa nu urasti pe fratele, ci patimile care îl razboiesc. Iar daca îl vezi tiranizat de pofte si de gânduri gresite, sa ai si mai multa mila de el,.ca nu cumva sa fii si tu ispitit (Col. 6, 1), ca unul sa te afli supus schimbarilor materiei nestatornice.

ˇ        Exista o paruta smereniei din lene, din neglijenta si dintr-o lipsa de nadejde a constiintei, pe care cei ce au o socotesc pricinuitoare de mântuire. Dar nu este, caci nu are plânsul pricinuitor de bucurie, însotit cu ea.

ˇ        Exista un plâns fara smerenie duhovniceasca si acesta e socotit de cei ce plâng astfel cu un plâns curatitor de pacate. Dar închipuindu-si aceasta, se amagesc în zadar. Caci sunt lipsiti de dulceata Duhului, ivita în chip tainic în camara întelegatoare a sufletului (Ps. 33, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fata de lume si nu pot sa dispretuiasca în chip desavârsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea în chip desavârsit lumea si n-a dobândit o deslipire din suflet fata de ele nu poate dobândi nici nadejdea sigura si neîndoielnica a mântuirii sale. E purtat de îndoiala, neîncetat, ici si colo, nepunând temelia de piatra (Luca 6, 48).

ˇ        Plânsul este îndoit în lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de întinaciunea pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfântului Duh si reaprinde si încalzeste si face înfocata inima si o înflacareaza de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.

ˇ        Observa si cunoaste lucrarile ce se ivesc în tine din smerenie si din plâns si cerceteaza folosul ce ti se adauga din ele la vreme nepotrivita. Pentru cei începatori aceasta înseamna lepadarea a toata grija pamânteasca, dezlipirea si renuntarea la parinti si la prieteni, parasirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunurilor, nu numai pâna la un ac, ci si pâna la trupul însusi.

ˇ        Precum cel ce pune pamânt pe o flacara ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si împatimirea de cel mai neînsemnat si mai mic lucru sting caldura aprinsa la început în suflet.

ˇ        Cel ce s-a lepadat cu bucurie si într-o deplina simtire a inimii de lucrurile din afara si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sarit peste împatimire ca peste un zid si e ca un strain fata de lume si fata de toate cele din ea. El îsi aduna mintea sa si-si concentreaza gândul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gândeste la judecata si la rasplata si e cu totul stapânit de acestea, patruns de o frica negraita din pricina acestor gânduri si a cugetarii la ele.

ˇ        Cel ce poarta în sânul sau frica de judecata e ca un osândit legat în lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arata ca unul ce e târât de frica ca de un calau, si dus pe drumul spre moarte, negândind la altceva decât la chinul sau si la durerea pe care va avea sa o sufere din pedeapsa vesnica. Purtând în inima acest gând, frica ce e întretinuta de el nu-l lasa sa se îngrijeasca de nici un lucru din cele omenesti. Aflându-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, si stapânit fiind de dureri puternice, nu-si poate îndrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Caci socotindu-se vrednic de toata necinstirea si dispretuirea, nu-l intereseaza batjocurile ce vin asupra lui.

ˇ        Cel ce poarta în sine frica mortii are sila de toata mâncarea, bautura si podoaba hainelor. El nu manânca pâinea si nu bea apa cu placere, ci împlineste trebuinta trupului atâta numai cât ajunge pentru a trai. Acela va lepada toata voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite.

ˇ        Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob parintilor dupa Dumnezeu, nu va alege poruncile care usureaza durerea inimii lui, nici pe cale pe care dezleaga legatura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-l îndeamna spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu porunca, ci va alege mai degraba pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i strâng legatura si va iubi pe cele ce-i dau putere calaului (fricii). El va starui în acestea, neasteptând sa ia dintr-odata slobozire din ele. Dar nadejdea izbavirii face osteneala mai usoara, ceea ce este mai folositor celui ce se caieste fierbinte.

ˇ        Tuturor celor ce încep sa vietuiasca dupa Dumnezeu, le este folositoare frica durerilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si închipuie ca poate pune început fara durere si fara lanturi si fara calau (frica), nu numai ca-si aseaza temelia faptelor sale pe nisip, ci îsi închipuie chiar ca-si poate face casa în are, fara temelie, ceea ce naste întru totul cu neputinta. Caci durerea aceasta naste toata bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile pacatelor si ale poftelor si calaul acesta nu pricinuieste moarte, ci viata vesnica.

ˇ        Cel ce nu va vrea sa scape si sa fuga de durerea nascuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toata hotarârea inimii de ea si-si va strânge si mai mult legaturile ei, pe masura acestei hotarâri va înainta mai repede si se va înfatisa înaintea fetei Împaratului împaratilor. Iar întâmplându-se aceasta, îndata ce va privi ca printr-o ceata spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar calaul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va întoarce în bucurie si se va face izvor care izvoraste la vedere neîncetat siroaie de lacrimi, iar în minte, liniste, blândete si dulceata de negrait. Ba îi va da si barbatie si-l va face sa alerge slobod si neîmpiedicat spre toata ascultarea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sunt cu neputinta celor începatori, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desavârsiti, izvorul acesta li se face lumina, inima schimbându-li-se si prefacându-li-se fara de veste.

ˇ        Cel ce are în launtrul lui lumina Duhului Sfânt, cade cu fata la pamânt neputînd sa o priveasca si striga cu spaima si cu frica multa, ca unul ce a vazut si a patimit un lucru mai presus de fire, de cuvânt si de întelegere. El este asemenea unui om caruia i s-au aprins de undeva madularele de un foc, în care arzând si neputînd rabda caldura vapaii (Ieremia 20, 9), se poarta ca unul ce a iesit din sine. Neizbutind nicidecum sa devina iarasi al sau si coplesit neîncetat de lacrimi si racorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsa si mai multe lacrimi si, spalându-se în multimea lor, fulgera de tot mai mare stralucire. Iar când s-a aprins în întregime si s-a facut ca o lumina, se împlineste ceea ce s-a spus: „Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei”, si anume atât de mult cât s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc.

ˇ        Înainte de plâns si de lacrimi, nimeni sa nu ne amageasca cu vorbe desarte (Efeseni 5, 6), nici sa nu ne amagim pe noi însine. Caci înca nu este în noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovatit pe noi însine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice. Caci daca ne-am fi învinovatit pe noi însine si am fi dobândit acestea si am fi ajuns la ele, îndata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici învârtosarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobândi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti. Iar cel nu s-a facut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfânt. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curatie, nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa se învete tainic virtutile smereniei.

ˇ        Cel ce voieste sa-l învete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a învatat sa silabiseasca literele nu numai ca nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degraba sa descurajeze si sa se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde întelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune începatorilor despre cele ale desavârsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai ca nu-i va folosi cu nimic, ci îi va si face sa se întoarca la cele din urma. Caci privind la înaltimea virtutii si întelegând cât de departe este la culmea ei si socotind ca lui îi este cu neputinta sa urce spre vârful ei, va dispretui si începuturile facute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda în deznadejde.

ˇ        Când cei tinuti si stapâniti înca de patimi vor auzi ca cel desavârsit dupa Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curatie decât orice om si decât orice animal si orice fiara si ca atunci când e batjocorit se bucura, când e bârfit bine cuvânteaza, când e prigonit rabda si se roaga pentru dusmanii lui cu lacrimi si întru durerea inimii, rugându-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred ca sunt lucruri asa de mari si încearca sa se faca pe ei dimpotriva cu acela. Pe urma, dati pe fata pe ei deopotriva cu acela. Pe urma, dati pe fata de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, marturisesc ca nu pot sa ajunga la ele. Iar când aud ca fara împlinirea acestora este cu neputinta sa se mântuiasca, atunci, nevrînd sa înceteze cu totul sa faca raul si sa se pocaiasca de pacatele lor, îi prinde deznadejdea.

ˇ        Cei mai multi cinstesc ca nepatimitori si ca sfinti, pe cei ce fataresc virtutea si altceva arata în pielea obrazului si altceva sunt dupa omul din launtru, si anume plini de toata nedreptatea, pizma, viclenia si raul miros al placerilor. Ei socotesc asa, pentru ca nu au ochiul sufletului curatit, nici nu sunt în stare sa-i cunoasca pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie si virtute si în nerautatea inimii, care sunt sfinti cu adevarat, îi socotesc, în chip gresit, ca pe oamenii de rând, si trec pe lânga ei dispretuindu-i si îi tin de nimic.

ˇ        Unii ca acestia cinstesc ca învatator si ca om duhovnicesc mai degraba pe cel guraliv si aratos. Iar pe cel tacut si cu grija la cuvinte îl tin de prost si mut.

ˇ        Cei trufasi la cuget si bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfânt, socotindu-l trufas la cuget si mândru. Caci cuvintele lui mai degraba îi plesnesc decât îi strapung. Dar pe cel ce boscorodeste din burta si din fituici si îi minte cu privire la mântuirea lor, îl lauda si îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca acestia care sa poata deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este.

ˇ        „Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dar inima curata nu o poate înfaptui nici o virtute, nici doua, nici zece, ci toate împreuna fiind, asa zicând, ca una singura si dusa pâna la capatul din urma. (Lipsa unei singure virtuti tine inima patata si o singura pata se simte în toate virtutile, tulburându-le) Dar nici acestea nu pot face singure inima curata, fara venirea si lucrarea Duhului. Caci precum fierarul îsi poate arata mestesugul prin uneltele sale, dar fara lucrarea focului nu poate ispravi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fara venirea focului dumnezeiesc, ele ramân fara rod si fara folos, neizbutind sa curateasca pata si întinaciunea sufletului.

ˇ        Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezradacina nicidecum. Si a primit puterea de a nu face raul, dar nu si puterea de a nu se gândi la el. (Mintea, mereu în miscare, e mai greu de stapânit decât madularele trupului). Dar evlavia consta nu în a face numai binele, ci si în a gândi cele rele. Deci cel ce gândeste cele rele nu poate dobândi inima curata. Si cum ar putea? Caci e întinata de gândul rau, ca o oglinda de noroi.

ˇ        Lumea e moarta pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea vazând, nu vad faptele lor cele bune si auzind, nu pot întelege (Matei 13, 13) cuvintele lor dumnezeiesti graite în Duhul Sfânt. Dar nici cei duhovnicesti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cuvintele patimase ale oamenilor lumesti sau rai, ci vazând si ei cele din lume, nu le vad si auzind cele ale oamenilor lumesti, ramân cu simtirea ca si când nu le-ar auzi. Si astfel nu se înfaptuieste nici o partasie a acestora cu aceia, sau a acelora cu acestia.

ˇ        Precum scrisorile de învoiala, daca nu primesc iscaliturile unor martori vrednici de crezare nu fac sigura arvuna, tot asa, înainte de împlinirea poruncilor si de dobândirea virtutilor, nu e sigura iluminarea harului. Caci ceea ce sunt martorii pentru învoieli, aceea este lucrarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datorita acestora primeste fiecare prin arvuna încredintarea mântuirii viitoare.

ˇ        Întâi învoielile se scriu, asa zicând, prin lucrarea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscalesc de catre virtuti. Abia atunci îsa da mirele Hristos, sufletului mireasa, adica arvuna Duhului. (Poruncile împlinite se înscriu în fiinta noastra, virtutile îsi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o prima lumina de sus în fiinta noastra, producând o prima transparenta a ei pentru Dumnezeu si o prima unire a ei cu El. duhul este inelul lui Hristos, legatura începatoare cu Hristos).

ˇ        Se întâmpla uneori ca mirele întârzie în vreo calatorie, sau e ocupat cu alte treburi, si de aceea hotaraste sa amâne nunta. Daca mireasa se va mânia si, dispretuind dragostea lui, va sterge sau va rupe hârtia de învoiala, va cadea îndata din nadejdile ce le are în mire. Asa se întâmpla si cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc: pâna când sunt dator sa ma ostenesc? Si drept urmare va slabi din ostenelile nevointei si, prin neglijarea poruncilor si prin parasirea pocaintei neîncetate, va sterge si va rupe, asa zicând, învoielile, va cadea îndata cu totul si din arvuna si din nadejdea în Dumnezeu.

ˇ        Daca mireasa îsi întoarce catre altul dragoste de la mirele cu care s-a învoit, si se împreuna cu acela, pe fata sau în ascuns, nu numai ca nu mai poate spera sa primeasca de la mire nimic din cele fagaduite ei, ci are sa astepte cu dreptate si pedeapsa si ocara prevazuta de lege. Tot asa se întâmpla si cu noi. Daca-si întoarce careva dragostea datorata mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe fata sau în ascuns, si inima lui e tinuta de acel lucru, se face urât mirelui si nevrednic de unirea cu El. Caci a zis: „Îi iubesc pe cei ce Ma iubesc” (Prov. 8,17).

ˇ        Cel ce se împartaseste de Duhul dumnezeiesc se izbaveste de pofte si de placerile patimase, dar de trebuintele patimase, dar de trebuintele trupesti al firii nu se desparte. Ca unul ce e slobozit de legaturile poftei patimase si e unit cu slava si cu dulceata nemuritoare, se sileste neîncetat sa fie sus si sa petreaca cu Dumnezeu; si sa nu se departeze nici pentru o clipa de vederea Aceluia si de desfatarea de care nu se mai satura. Dar ca unul ce e închis în trup si în stricaciune, e tras si purtat si el de acestea si se întoarce spre cele pamântesti. Însa atunci atâta întristare are din pricina acestora, câte are sufletul pacatosului când se desparte de trup.

ˇ        Precum pentru iubitorul de trup si de viata, de placeri si de lume, despartirea de aceasta este moarte, asa pentru iubitorul de curatie si de Dumnezeu, de cele netrupesti si de virtute, moarte cu adevarat este despartirea cea mai mica a cugetarii de acestea. Cel ce priveste lumina supusa simturilor, daca va închide putin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necajeste si se întristeaza si nu peste tot, sa rabde aceasta, mai ales daca privea la anumite lucruri de trebuinta sau interesante. Dar cu cât mai vârtos nu se va întrista si nu se va necaji cel ce e luminat de Duhul Sfânt si priveste cu trezvie si cu întelegere, fie ca privegheaza, fie ca doarme, bunatatile acelea „pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9), la care doresc si îngerii sa priveasca (1 Petru 1, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor? Caci el socoteste aceasta, pe drept cuvânt, moarte si înstrainare de viata vesnica.

ˇ        Omul fiind îndoit, adica având alcatuirea din suflet si trup, lumea a fost creata pentru el de asemenea ca vazuta si nevazuta. Si fiecaruia din aceste parti i s-a rânduit în chip potrivit ei unele din faptele si din grijile noastre. Dar am înteles ca lucrul acesta este adevarat si cu privire la vederi si la vise. Cele ce ocupa sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea retin închipuirea si cugetarea lui si în somn. De se îngrijeste de lucruri omenesti, e preocupat de ele si în închipuirea viselor. Iar de cugeta la cele dumnezeiesti si ceresti, se va afla si în vis cu gândirea în acestea, dupa spusa proorocului: „Si tinerii vor avea vedenii” (Ioil 3,1). Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înselat, ci va vedea lucruri adevarate si i se vor încredinta descoperiri.

ˇ        Când partea poftitoare a sufletului e împinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si în vis. Iar când iutimea sau mânia sufletului e înfuriata împotriva semenilor, viseaza atacuri, razboaie si lupte între serpi si certuri ca la judecata cu dusmanii. Când, în sfârsit, ratiunea lui se înalta prin trufie si mândrie, îsi închipuie rapiri înaripate în aer, sederi si domnii pe tronuri înalte, pasiri înaintea poporului în fruntea unora care lupta.

ˇ        Numai vederile acelea sunt adevarate, care nici n-ar trebui sa se numeasca visuri, ci vederi. Ele sunt proprii acelora a caror minte a devenit simpla, prin salasluirea Duhului, si libera de toata supararea si robia patimilor; a caror cugetare se misca în jurul celor dumnezeiesti si se gândeste la rasplatirile viitoare; a caror viata mai presus de viata celor vii este fara griji, netulburata, linistita, curata, plina de mila, de întelepciune, de cunostinta cereasca si de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sunt asa, sunt mincinoase si încurcate si totul e o înselatorie vadita.

ˇ        Multi au fericit viata pustniceasca, altii pe cea de obste, sau în chinovie. Altii doresc sa stea în fruntea poporului, sa îndemne, sa învete sa ridice biserici, hranindu-se din acestea în chip felurit trupeste si sufleteste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai buna decât pe alta. Nici n-as spune ca una e vrednica de lauda, iar alta de ocara. Ci în toata privinta si în toate lucrurile si faptele, cu totul fericita este viata cea pentru Dumnezeu si dupa Dumnezeu.

ˇ        Viata oamenilor se alcatuieste din felurite stiinte si mestesuguri; unul îndeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa si astfel oamenii îsi dau si primesc între ei, în timpul vietii, împlinind trebuintele trupesti ale firii. Asa se poate vedea si între oamenii duhovnicesti: unul se îndeletniceste cu o virtute, altul cu alta, toti alergând din diferite parti spre aceeasi tinta.

ˇ        Cel ce a parasit toata lumea si s-a retras în munte, pentru linistire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atentia, pe unii fericindu-i, iar pe altii lingusindu-i si laudându-i, este asemenea celui ce s-a despartit de femeia desfrânata, ispititor îmbracata si foarte rea, si s-a dus în tara departata, ca sa scape pâna si de amintirea ei, dar pe urma uitând de tinta pentru care a venit acolo, doreste sa scrie celor ce petrec si se murdaresc cu desfrânata aceea, fericindu-i. Prin aceasta arata ca, daca nu cu trupul, cel putin cu inima si cu mintea se împartaseste de bunavoie de patima lor, încuviintând amestecarea lor cu ea.

ˇ        Pe cât sânt de vrednici de lauda si de fericiti cei ce petrec în lume, dar îsi curatesc simtirile si inimile de toata pofta cea rea, pe atâta sunt de vrednici de ocara si de osânda cei ce petrec în munti si în pesteri, dar îsi doresc laudele si fericirile de la oameni. Acestia vor fi ca niste preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cerceteaza inimile noastre. Caci cel ce pofteste sa se auda în lume despre viata, despre numele si despre petrecerea lui, desfrâneaza fata de Dumnezeu, ca poporul de odinioara al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39).

ˇ        Pe cei ce vin fara sovaire la El, Domnul nu-i lasa nicidecum sa cada, ci, vazându-i slabiti în putere, conlucreaza cu ei, îi ajuta, întinzându-le mâna puterii Sale de sus si-i aduce iarasi la Sine. Îi sprijineste pe fata si în ascuns, în chip stiut si nestiut. Aceasta, pâna ce urca toata scara si se apropie de El si se unesc întregi cu El întreg si uita de toate cele pamântesti, fiind cu El acolo sus, daca în trup sau afara de trup (2 Cor. 12,2), nu stiu, si petrecând împreuna cu El si bucurându-se de bunatatile tainice.

ˇ        E cu dreptate, ca întâi sa ne pomenim grumajii nostri sub jugul poruncilor lui Hristos si sa nu ne înfuriem, nici sa ne tragem îndarat. Ci sa pasim drept si cu râvna pâna la moarte, sub ele, si sa ne înnoim pe noi însine, raiul cel cu adevarat nou al lui Dumnezeu, pâna ce Fiul va veni împreuna cu Tatal, prin Duhul Sfânt, si se va salaslui în noi. Iar atunci, când îl vom dobândi întreg, salasluit în noi ca Învatator, oricaruia dintre noi i-ar porunci si orice slujba i-ar încredinta, sa o ia asupra sa si sa o ćeplineasca cu bucurie, dupa voia Lui. Dar nu se cade sa o cerem înainte de vreme, nici sa primim a o lua când e data de oameni, ci sa staruim în poruncile Stapânului si Dumnezeului nostru si sa asteptam hotarârea lui Dumnezeu.

ˇ        Dupa ce am primit o slujba în lucrurile dumnezeiesti si ne-am câstigat cinste în ea, de vom fi îndemnati de Duhul sa trecem la alta slujba sau lucrare sau faptuire, sa nu ne împotrivim. Caci Dumnezeu nu vrea sa fim lenesi, nici sa ramânem în una si aceeasi lucrare în care am început, pâna la sfârsit, ci sa înaintam si sa ne miscam continuu spre izbândirea în cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu si nu voii noastre.

ˇ        Cel ce si-a facut moarta voia sa e cu totul fara voie. Dar nici una dintre cele ce sunt si vietuiesc si se misca nu e fara voie, afara ce cele nesimtitoare si nemiscate. Plantele, macar ca se misca si cresc, nu spunem ca-si fac miscarea si cresterea printr-o voie naturala, caci sunt neînsufletite. Dar tot ce e însufletit are si o voie naturala. Deci cel ce si-a omorât prin nevointa si sârguinta voia sa si cu totul fara voie a iesit din firea sa si, prin faptul ca nu mai voieste nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rau.

ˇ        Celui ce-si taie voia sa pentru frica lui Dumnezeu îi daruieste Dumnezeu voia Lui, într-un chip asa de tainic, încât nici el nu stie. Si o pastreaza nestearsa în inima sa si-si deschide ochii întelegerii ca sa o cunoasca pe ea si primeste putere ca sa o împlineasca. Iar acestea le lucreaza harul Sfântului Duh. Caci fara El nu se face nimic.

ˇ        Daca ai primit iertarea pacatelor tale, fie prin marturisire, fie prin îmbracarea schimei sfinte si îngeresti, câta dragoste, multumire si smerenie nu trebuie sa-ti pricinuiasca aceasta? Ca fiind vrednic de nenumarate pedepse, nu numai ca te-ai izbavit de ele, ci te-ai învrednicit si de înfiere, de slava si de Împaratia cerurilor. Aceasta depanându-te în cuget si amintindu-ti-le pururi, fii gata si pregateste-te sa nu necinstesti pe Cel ce te-a cinstit si ti-a iertat nenumarate greseli. Ci slaveste-l si cinsteste-l prin toate lucrurile tale, ca si El sa te slaveasca în schimb si mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decât toata zidirea vazuta si te va numi prieten adevarat al lui Dumnezeu.

ˇ        Cu cât este mai de pret sufletul decât trupul, cu atât e mai înalt omul rational decât lumea. Nu lua seama la marimea fapturilor din ea, ca sa le socotesti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de pret ca tine. Ci cautând la harul ce ti s-a dat si cunoscând demnitatea sufletului tau mintal si rational, lauda pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decât toate cele vazute.

ˇ        Sufletul care nu s-a izbavit cu desavârsire si cu buna simtire de alipirea si de împatimirea de cele vazute nu purta fara întristare pricinile întristare (Acesta e lucrul esential: sa porti fara întristare cele ce ti le pricinuiesc ca scopul sa te întristeze si sa te faca prin aceasta sa pacatuiesti, dovedind ca nu esti legat de lumea aceasta si nu ai încredere desavârsita în Dumnezeu.)si uneltirile venite lui de la draci si de la oameni. Ci fiind legat prin împatimire de lucrurile omenesti e muscat de pagubele de bani si se supara de pierderile unor lucruri si-l dor cumplit durerile venite în trupul sau.

ˇ        Daca si-a dezlegat cineva sufletul de dorirea si de poftele lucrurilor supuse simturilor si l-a legat de Dumnezeu, nu numai ca va dispretui banul si lucrurile din jurul lui si, pagubit de ele, se va arata fara întristare, ca fata de niste lucruri straine, ci si durerile venite asupra trupului sau le va rabda cu bucurie si cu multumirea cuvenita. Caci el vede pururi, ca dumnezeiescul apostol, ca „omul din afara se strica, iar cel din launtru se înnoieste zi de zi” (1 Cor. 4, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci e de trebuinta, în acestea, de cunostinta desavârsita si de întelepciune duhovniceasca. Iar cel lipsit de acestea umbla în întunericul deznadejdii si al nestiintei, neputând sa vada câtusi de putin lumina rabdarii si a mângâierii.

ˇ        Tot cel ce se socoteste învatat în stiinta matematicii nu se va învrednici vreodata sa priveasca si sa cunoasca tainele lui Dumnezeu, pâna ce nu va voi mai întâi sa se smereasca si sa se faca nebun (1 Cor. 1,20), lepadând, odata cu parerea de sine, si cunostinta pe care a adunat-o. (Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdut-a, ci cel ce o are trebuie sa se socoteasca ca si când n-ar avea-o. Sa nu se mândreasca cu ea). Caci cel ce face aceasta si urmeaza, cu credinta neîndoielnica, înteleptilor în cele dumnezeiesti, si e povatuit de acestia, va intra împreuna cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu. Si calauzit si luminat de Duhul dumnezeiesc, vede si învata cele ce nici unul dintre ceilalti oameni nu le-a vazut si nu le poate vedea si afla vreodata. Atunci ajunge sa fie învatat de Dumnezeu. (În Dumnezeu sunt si cele învatate de el într-o armonie cu toate cele nestiute. Caci El e mai presus de toate. Iar în lumina Lui se înteleg mai bine si cele necunoscute înca).

ˇ        Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei învatati de Dumnezeu. Caci acestia, fiind afara de lumina dumnezeiasca si neputând vedea minunile din ea, pe cei ce salasluiesc în lumina si vad si învata cele din ea îi socotesc rataciti, câta vreme ei însisi sunt departe si nepartasi de bunatatile tainice ale lui Dumnezeu.

ˇ        Cei ce sunt plini de harul lui Dumnezeu si desavârsiti întru cunostinta si întelepciunea de sus numai de ea vor sa se apropie si sa vada pe cei din lume, ca sa le pricinuiasca vreo rasplatire prin aducere aminte de poruncile lui Dumnezeu si prin facerea de bine, socotind ca poate vor auzi, vor întelege si se vor îndupleca. (Deci ei nu trebuie sa se tina cu totul în afara de legatura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere sa uite stiinta lor, ci sa cunoasca pe Dumnezeu si sa încadreze stiinta lor partiala în lumina totala a lui Dumnezeu, în care sunt toate). Fiindca cei ce nu sunt purtati de Duhul lui Dumnezeu (Rom. 8,14) umbla întru întuneric si nu cunosc nici unde merg (Ioan 12, 35), nici în ce porunci se poticnesc. Poate, ridicându-se din închipuirea de sine care îi stapâneste, vor primi învatatura adevarata a Duhului Sfânt. Si auzind fara stirbire si nestrâmtorata voia lui Dumnezeu, se vor pocai si, împlinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar daca nu pot sa li se faca acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plângând învârtosarea inimii lor, se întorc la chiliile proprii, rugându-se zi si noapte pentru ei. Caci pentru altceva nu ar fi în stare sa se întristeze niciodata cei ce sunt neîncetat împreuna cu Dumnezeu, si sunt mai mult decât plini de tot binele.

ˇ        Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a ne hotarî prin noi însine, ci abia el ne daruieste libertatea, ca sa nu mai fim stapâniti silnic si fara sa vrem, de diavolul. De aceea, dupa Botez, atârna de noi, fie ca staruim de buna voie în poruncile lui Hristos, Stapânul nostru, în Care ne-am botezat, si sa umblam pe calea poruncite de El, fie sa ne abatem de la aceasta cale dreapta, întorcându-ne prin faptele rele la protivnicul si vrajmasul nostru, diavolul.

ˇ        Frate, la începutul lepadarii, sârguieste-te sa sadesti în tine virtuti frumoase, ca sa te faci folositor si obstii si sa te slaveasca la sfârsit Domnul. Sa nu câstigi îndrazneala fata de staret, niciodata, cum am zis si mai înainte, nici sa nu ceri cinstire de la el. Sa nu-ti câstigi prietenie cu cei mai mari, nici sa nu dai târcoale chiliilor lor, cunoscând ca prin aceasta nu numai ca începe sa se înradacineze în tine patima slavei desarte, dar te si faci urât în ochii întîistatatorului. Caci se întâmpla totdeauna aceasta. Deci cel ce întelege sa înteleaga. Ci sezi în chilia ta, oricum ar fi, în pace. Iar de le cel ce vrea sa se întâlneasca cu tine, nu te întoarce, din pricina de evlavie. Caci întâlnindu-te cu el cu gând prietenesc, nu te vei vatama, chiar daca îti este dintre dusmani. Iar daca nu vezi în aceasta vreun folos pentru tine, trebuie sa tii seama de scopul celui ce vrea sa se foloseasca de la tine.

ˇ        Sa nu dobândesti o dragoste deosebita fata de nici o persoana, mai ales fata de un începator, chiar daca ti se pare ca are o viata foarte frumoasa si în afara de orice banuiala. Caci din duhovniceasca, ea ti se preface de cele mai multe ori în patimasa, si cazi în necazuri fara folos. De obicei aceasta se întâmpla mai ales celor ce se nevoiesc. Dar smerenia si rugaciunea neîncetata îi învata despre aceasta. Caci nu e vremea sa vorbim despre aceasta cu de-amanuntul. Iar cel ce întelege sa înteleaga.

ˇ        Socoteste, frate, ca aceasta se numeste retragerea deplina din lume: omorârea deplina a voii proprii. Apoi nealipirea patimasa si renuntarea la parinti, la membrii familiei si la prieteni.

ˇ        Sa nu tii ceva din cele materiale în chilie, fie macar toiag, afara de un cos, de o saltea de paie, de un cojocel si de o haina cu care te îmbraci. Daca se poate, nici macar ceva sub picioare. Caci s-a spus si despre aceasta un cuvânt. Dar cine întelege sa înteleaga.

ˇ        Sa nu ceri staretului ceva din cele trebuincioase, afara de cele rânduite. Nici sa nu asculti de vreun gând ispititor, ca sa se schimbe ceva din cele ce ti se da. Si oricum ar fi, primeste-le cu multumire si fii bucuros de ele. Nu e îngaduit sa vinzi ceva. Murdarindu-se haina, spal-o de doua ori pe an. Cere, cu înfatisare de sarac si de strain, cu toata smerenia, haina altui frate, pâna când cea spalata a ta se usuca la soare. Apoi întoarce-i-o iarasi cu multumire. Asemenea si îmbracamintea de deasupra si orice altceva.

ˇ        Sa te ostenesti dupa putere în ascultarea ta. Iar în chilie sa staruiesti si în rugaciune împreunata cu rugaciune împreunata cu pocainta si cu luare-aminte si cu lacrimi dese. Si sa nu-ti pui în gând ca azi te-ai ostenit cu prea multa prisosinta si deci sa scurtezi ceva din rugaciune din pricina ostenelii trupesti. Caci îti spun tie ca pe cât se sileste cineva pe sine în ascultare, lipindu-se de rugaciune, pe atât sa socoteasca ca a pierdut mai mult. Si de fapt asa este.

ˇ        Dar înainte de toate trebuie sa iei parte la slujbele bisericesti si sa pleci cel din urma, afara de mare nevoie. Mai ales la utrenie si la liturghie.

ˇ        Trebuie sa ai toata supunerea fata de staretul tau, de care ai fost si tuns. Si sa împlinesti fara deosebire cele poruncite de el pâna la moarte, chiar daca îti par cu neputinta. Prin aceasta urmezi Celui ce s-a facut ascultator pâna la moartea pe cruce. Dar nu numai fata de staret, ci si fata de toata obstea fratilor. Iar primind o slujire, sa nu fii neascultator în ceva. Si daca ceea ce ti se porunceste ar fi peste puterea ta, punând metanie, cere scutire de aceasta. Iar daca aceasta se respinge, socotind ca „Împaratia cerurilor este a celor ce o iau cu sila si cei ce o silesc o vor rapi” (Luca 16,16), sileste-te.

ˇ        Sa te misti cu umilinta în fata întregii obsti, ca un nevazut si necunoscut si ca si când n-ai fi deloc. Cel ce vietuieste astfel, îndraznesc sa spun ca facându-se vazator ajutat de har, prezice multe. Unul ca acesta plânge mult si pentru scaderile acelora. Ramânând neîmprastiat, întrucât nu sufere de împatimirea de cele materiale, nu va primi sa alunece din dragostea duhovniceasca si dumnezeiasca, în aceasta. Si nu e lucru de mirare ca prezice. Caci aceasta vine de multe ori si de la draci. Totusi cel ce întelege sa înteleaga. Dar daca începe cineva sa primeasca marturisiri, poate se va lipsi si de acestea, fiind ocupat cu cercetarea gândurilor celorlalti. Iar daca din multa smerenie se va opri de la acestea, adica de la a sfatui si de a le asculta, va fi reasezat iarasi în starea de mai înainte. Dar cunostinta acestora numai Dumnezeu o are. Eu, stapânit de frica, nu îndraznesc sa vorbesc despre ele.

ˇ        Pastreaza chilia pe care ai primit-o de la întâistatator la început, pâna la sfârsit. Iar daca din pricina vechimii sau a darâmarii ei, vei fi tulburat în gând, punând metanie întîistatatorului, fa-i cunoscut acest lucru cu smerenie. Si de te va asculta, bucura-te. Iar de nu, multumeste si asa, aducându-ti aminte de Stapânul tau care nu a avut unde sa-si plece capul. Caci daca l-ai tulbura de doua sau de trei sau de patru ori cu aceasta, se naste îndrazneala, apoi neîncrederea si la urma dispretul. Daca voiesti, deci, sa duci viata linistita si pasnica, nu cere deloc vreo usurare trupeasca de la staret. Fa aceasta de la început si rabda cu barbatie sa fii dispretuit si nesocotit de toti, dupa porunca Domnului.
Deci daca voiesti sa-ti pastrezi încrederea si iubirea fata de el si sa-l vezi ca pe un sfânt, pazeste aceste trei lucruri: nu cere vreo usurare si nu-ti lua îndrazneala fata de el si nu te duce des la el, cum fac unii, pe motiv ca sunt ajutati de el. Caci acesta nu e un lucru de lauda, ci omenesc. Nu te osândesc nici daca ascunzi de el tot gândul ce se iveste în tine. Caci daca pazesti acestea, vei trece neînvaluit marea vietii si vei socoti pe parinte, oricum ar fi, ca pe un sfânt. Iar daca te vei apropia în biserica, ca sa întrebi pe parintele tau despre vreun gând si vei vedea pe altul luându-ti înainte, pentru acelasi lucru sau pentru altul, si parintele te va trece cu vederea, din pricina acestuia, sa nu te întristezi, nici sa gândesti ceva împotriva lui. Ci stai de-o parte cu mâinile încrucisate, pâna va ispravi cu acela si te va chema. Caci parintii obisnuiesc uneori sa faca sa ni se întâmple acestea, poate si cu voia, spre cercarea si izbavirea noastra de mai înainte.

ˇ        Sa manânci cele puse înaintea ta, orice ar fi. De asemenea sa bei vinul cu înfrânare, fara cârtire. Iar dar manânci singur, din pricina de neputinta, manânca legume crude cu untdelemn. Daca vreunul dintre frati îti trimite ceva de mâncare, priveste cu multumire si smerenie ca un strain. Si împartaseste-te din ce ti-a trimis, orice ar fi. Iar ce ramâne, trimite altui frate sarac si evlavios. Iar daca te cheama cineva la mângâiere, împartaseste-te din toate cele puse înainte, dar putin, pazind porunca înfrânarii. Iar ridicându-te si punând metanie în chipul strainului si al saracului, da-i multumire zicând: „Dumnezeu-tatal sa-ti rasplateasca, sfintite parinte”. Ia aminte sa nu vorbesti ceva, chiar daca ar fi de folos.

ˇ        Iar daca vreunul dintre frati a fost întristat fie de întîistatator, fie de iconom, fie de altcineva, si vine la tine, mângâie-l asa: „Crede, frate, spre cercarea ta ti s-a întâmplat aceasta. Caci si mie mi s-a întâmplat de multe ori aceasta si m-am întristat si descurajat. Dar de când am fost înstiintat ca acestea se întâmpla spre cercare, le port cu multumire. Fa asadar si tu asa. Si mai degraba sa te veselesti de astfel de necazuri”. Iar daca acela ar începe sa bârfeasca, nici atunci sa nu te schimbi. Ci mângâie-l cum te va ajuta harul, caci sunt multe chinuri de dreapta socoteala. Si ajuta pe fratele dupa cum îi întelegi starea de suflet si gândurile lui si nu-l lasa sa plece netamaduit.

ˇ        Iar daca s-ar întâmpla ca un frate sa fie bolnav si tu nu l-ai cercetat de mult, trebuie sa-i trimiti mai înainte ceva, vestindu-i aceasta: „Crede, sfintite parinte, ca abia azi am aflat despre boala ta si te rog de iertare”. Iar apoi mergând la el, pune metanie si, facând rugaciune, spune-i asa: cum ti-a ajutat Dumnezeu, sfintite parinte! Apoi sezând cu mâinile încrucisate, taci. Iar daca sunt si altii de fata, pentru cercetare, ia aminte sa nu mai vorbesti ceva, nici din Scriptura, nici din cele firesti, mai ales daca nu esti întrebat, ca sa nu ai necaz pe urma. Caci aceasta se întâmpla de cele mai multe ori fratilor mai simpli.

ˇ        Daca se întâmpla sa stai la masa cu frati evlaviosi, sa te împartasesti din cele puse înainte, fara deosebire, oricare ar fi ele. Iar daca ai porunca de la cineva sa nu manânci peste sau altceva, dar acestea sunt puse pe masa, daca cel ce a dat porunca e aproape, mergând îndupleca-l sa-ti îngaduie sa gusti. Iar daca nu e de fata, sau stii ca nu-ti va îngadui, si totusi nu voiesti sa-i smintesti pe frati, încredinteaza-i, dupa masa, aceluia ce-ai facut, cerând iertare. Iar daca nu voiesti sa faci nici una din acestea, e mai bine sa nu mergi la ei. Cani vei câstiga doua lucruri: vei alunga si pe dracul slavei desarte si-i vei izbavi si pe aceia de sminteala si de întristare. Iar de sunt din cei mai grosi de simtire, pazeste canonul. Dar e mai bine ca si în fata acestora sa gusti din toate câte putin. La fel, cu prilejul mângâierii ce ti-o face cineva, potrivit apostolului care hotaraste „sa se manânce tot ce se pune înainte, nedeosebind nimic pentru cunostinta” (1 Cor. 10,15).

ˇ        Daca în vreme ce-ti faci rugaciunea în chilie, bate cineva la usa, deschide-i si sezând vorbeste-i cu smerenie despre ceea ce-l preocupa din cele ce-i sunt de folos. De e apasat de vreun necaz, sârguieste-te sa-l ajuti, fie cu cuvântul, fie cu lucrul. Apoi plecând acela, închizând usa, reia-ti rugaciunea. Caci slujirea celor ce vin la tine este asemenea împacarii (Matei 5,24). Dar nu trebuie facut asa când e vorba de lucruri lumesti. În acest caz, ispraveste întâi rugaciunea si apoi vorbeste cu el.

ˇ        Daca în vreme ce te rogi, îti vine vreo frica, sau vreo lovitura, sau straluceste vreo lumina, sau se întâmpla altceva, sa nu te tulburi. Ci staruie si mai întins în rugaciune. Caci se iveste o tulburare draceasca sau vreo frica sau vreo iesire din sine (extaz), ca slabind sa lasi rugaciunea si ca, ajuns la un astfel de obicei, sa te faca prada lui. Dar daca savârsind rugaciunea, îti straluceste vreo lumina cu neputinta de talmacit, (Lumina dumnezeiasca nu se poate exprima, pentru ca nu are un caracter vazut, pentru ca e spirituala si de un continut cu neputinta cu neputinta de definit. Daca are un caracter vazut, exprimabil, nu e de la Dumnezeu.) si sufletul ti se umple de o bucurie negraita si de dorinta celor mai înalte si încep sa-ti curga lacrimile însotite de pocainta, cunoaste ca aceasta este o vizita dumnezeiasca si un ajutor dumnezeiesc. „Si daca ramâne mult, ca sa nu-ti vina ceva mai mult decât aceasta, prin faptul ca esti stapânit de lacrimi, îndreapta-ti mintea spre ceva din cele trupesti si prin aceasta te vei smeri. Dar ia seama sa nu parasesti rugaciunea de frica vrajmasilor, ci asa cum în cazul când se sperie copilul de niste mormoloci, se refugiaza în bratele mamei si ale tatalui, aruncând frica de ei, asa si tu, alergând prin rugaciune la Dumnezeu, scapa de frica lor.

ˇ        Daca în vreme ce sezi în chilie, venind un frate te va întreba despre vreun razboi trupesc, sa nu-l respingi. Ci foloseste-l cu pocainta din ceea ce-ti va darui harul lui Dumnezeu si din ceea ce ai câstigat din faptele tale si apoi slobozeste-l. Iar când iese, punând metanie înaintea lui, spune-i: „Crede, frate, ca nadajduiesc în iubirea de oameni a lui Dumnezeu si ci ca va fugi de la tine acest razboi, numai sa nu dai înapoi si sa nu te molesesti”. Iar dupa ce a iesit acela, ridicându-te si închipuindu-ti razboiul lui, înaltându-ti mâinile cu lacrimi spre Dumnezeu, roaga-te cu suspine pentru fratele, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce nu voiesti moartea pacatosului, rânduieste lucrul dupa cum stii si precum este de folos fratelui acesta”. Si Dumnezeu, cunoscând încrederea aceluia în tine si împreuna-patimirea si rugaciunea ta sincera, va usura, din iubire fata de el, razboiul lui.

ˇ        Cel ce a dobândit acestea sa ia seama la sine însusi si la atacurile gândurilor, pentru ca cel ce petrece în mijlocul oamenilor e cu neputinta, socotesc, sa le biruiasca. Mai ales e cu neputinta sa biruiasca atacul pizmei si al slavei desarte acela care e laudat de oamenii din lume pentru viata lui vrednica de lauda si pentru dispretuirea lucrurilor vazute. Pe lânga aceasta de multe ori, cunoscând sau vazând ca cineva face ceva ce nu se cuvine, îl osândeste. De aceea unul ca acesta trebuie sa ia aminte sa nu iscodeasca cele ce zice, sau ce face staretul, sau slujitorii. Iar daca, biruit de patima, va gândi sau va spune ceva necuvenit, sa se îndrepte pe sine cu pocainta. Sa ia aminte si la starea în biserica si la slujbe. Pentru ca gândurile slavei desarte au obiceiul sa tulbure pe cei virtuosi si în acestea, fie în cântare, fie în rugaciunea în care mintea nu trebuie sa umble de acolo pâna acolo, luând seama ca alti frati sunt împrastiati si tulburati. Sa înainteze cu luare-aminte în ritmul cântarii duhovnicesti si sa cânte cu mintea cele ale îngerilor. Sa ia aminte sa nu se faca aratat nimanui altuia decât lui Dumnezeu si sa nu se lase ispitit de cei ce fac asemenea lucruri, nici ca sa-i judece, nici ca sa-i fericeasca. Dar acestea toate nu le vei putea ocoli, decât de te vei pazi în smerenie, în iubire, în marturisire si în nepatimire.

ˇ        Sârguieste-te sa nu superi pe cineva fie cu cuvântul, fie cu fapta, ci sa-i mângâi pe aceia care sunt suparati de altii, pe cât e cu putinta. Si sa nu socotesti vreodata ca ai biruit mestesugirile diavolului si sa cazi în slava desarta. Pentru ca firea omeneasca nu poate sa le biruiasca, decât numai harul lui Dumnezeu. Deci, cei ce sunt supusi întâistatorului sa le pazeasca toate acestea. Iar celor îndragostiti de liniste nu le pot spune nimic. Dar fiecare sa cugete la cele ce le-am spus si la cele ce se cuvin celor ce se linistesc, pentru ca linistea are nevoie de viata cea mai bine îndrumata.

ˇ        Daca ai câstigat încredere si siguranta în vreun fapte din obste, si-i marturisesti lui gândurile tale, sa nu încetezi, frate, vreodata sa mergi la el si sa-i împartasesti gândurile care vin în fiecare zi si ceas. Toti ar trebui sa mearga la staret ca sa se marturiseasca. De aceea am spus aceasta, cu pogoramânt, fiindca unii nu voiesc sa vadeasca gândurile lor staretului, din multa slabiciune si din neîncrederea ce o au în el. Însa nu trebuie sa colinzi de la unul al altul, ascultând de vrajmasul care-ti spune în ascuns ca pricinuiesti povara mergând des la fratele acela care primeste gândurile tale, sau ca e rusine sa-i înfatisezi de multe ori ale tale, ca sa te faca prin aceasta sa întrerupi marturisirea, sau sa mergi la altul. Pentru ca daca mergem la cel dintâi, vom câstiga si mai multa încredere în el, si ne vom folosi mult si din viata si din cuvintele lui si nu vom fi osânditi de nici un altul pentru viata noastra, ci vom fi laudati de toti ca pazim credinta. Iar daca neglijam sa se marturisim des pacatele noastre, cadem în patimi mai mari si ne rusinam iarasi sa le mai facem cunoscute si ne pravalim în prapastia deznadejdii. Iar daca mergem la alt duhovnic (lucru ce nu e îngaduit sa-l facem), daca duhovnicul e din aceeasi obste, toti fratii ne vor învinui ca am calcat credinta ce am avut-o în cel dintâi si vom fi foarte osânditi de Dumnezeu. Dar si duhovnicul la care mergem ne va socoti ca vom face la fel si cu el. iar noi obisnuindu-ne sa trecem de la unul la altul, nu vom înceta niciodata sa iscodim, ca sa aflam stâlpnici, sau zavorâti, sau isihasti, si sa mergem la ei sa ne marturisim si sa ne facem necredinciosi tuturor si sa nu propasim, ci sa cadem si mai mult în osânda. De aceea sârguieste-te sa ramâi fara sovaiala pâna la moarte la duhovnicul la care te-ai marturisit de la început si sa nu te smintesti de el, chiar daca ai vedea ca desfrâneaza, caci nu te vei vatama niciodata. Pentru ca, precum am spus, de-l vei dispretui pe acela, si vei merge la altul, te vei face pricina de multe sminteli si vei judeca la fel si pe toti ceilalti si vei deschide întru tine cale de pierzanie. Ci, Doamne, Doamne, izbaveste-ne pe noi de toata necredinta si iscodirea si ne acopera cu harul Tau cel dumnezeiesc.

ˇ        Iar de vei câstiga ucenici care au încredere în tine, si ca sa-ti marturiseasca tie gândurile lor si îi vezi pe ei ca vorbesc cu unii dintre fratii mai evlaviosi, sa nu te smintesti. Pentru ca diavolul spune pe ascuns celor ce vietuiesc drept, ca acesti ucenici nu umbla cu sinceritatea inimii, si cu simplitate, nici nu ne marturisesc gândurile lor cu adevarata încredere în noi, ci îi îndeamna cu scop rau, prin fatarnicie, sa vada libertatea noastra si prin aceasta ne produc suparare si neîncredere în acesti ucenici. Tu deci sa nu arati acest gând pe care ti-l arunca dracii, ci sileste-te cu toata simplitatea si iubirea pentru Dumnezeu si pentru binele însusi, sa îndrepti pe unii ca acestia si sa-i folosesti sufleteste si sa socotesti propasirea lor drept slava ta însasi.

ˇ        Daca vreunii dintre ucenicii tai ajung la neîncredere în tine, gândeste-te de unde le-a venit aceasta. Pentru ca aceasta vine din multe pricini: ea poate veni fie din slava desarta, ca au ajuns la propasire si de aceea au cazut în mândrie, ca sa nu mai primeasca sa se numeasca ucenici, ci sa aiba demnitate de învatatori; fie pentru ca, fiind grasi si iubitori de trup, vreau sa se mângâie trupeste; fie pentru ca l-a iubit pe vreunul prea mult si pe urma a iubit pe altul si acela a cazut în pizma; fie pentru ca acela doreste sa fie hirotonit si tu l-ai împiedicat, pentru ca, dupa marturisirea lui, nu e vrednic sa fie preotit; fie pentru ca ai cinstit mai mult decât pe el, pe altul, care a venit la tine pe urma, iar aceasta a pricinuit mare suparare aceluia care n-a reusit în ceea ce dorea, mai ales daca a venit la tine în vârsta frageda si l-ai iubit mult dupa Dumnezeu; sau poate ca vreodata, ca sa se înfrâneze de la patimi, i-ai fagaduit sa-i dai voie sa se hirotoneasca (pentru ca duhovnicii obisnuiesc de multe ori sa faca astfel de fagaduieli de hirotonie tinerilor, ca sa le taie cu totul înclinarea ce o au spre patimi din reaua obisnuinta) si nadajduind, potrivit fagaduintei, n-a reusit pentru nevrednicia lui si muscat de pizma aduce împotriva altui calugar învinuiri pe care nu le poate nici asculta cineva, cu atât mai putin sa le spuna.
Pe lânga acestea, mai sunt, precum am spus, si alte feluri de neîncrederi: când cineva cade din negrija în învoiri cu pacatele, sau si în fapte pacatoase si se rusineaza sa le marturiseasca, prins de slava desarta si ascunzându-le ajunge încet, încet la neîncredere; sau poate te-a vazut si pe tine stapânit de patimi si te învinuieste. Iar semnul departarii acestora de la tine sau de la propasire, îl vei vedea din vederea fetei lor. Iar daca nu, din chipurile obisnuite ale prefacatoriei. Pentru ca chiar daca e sfatuit, sau îndemnat, se preface ca primeste în auzul sau sfaturile, dar în inima lui nu le primeste. Ba se si supara din pricina lor, sau râde de ele, ba chiar se înfurie. Iar daca vreodata, vrând sa-l încerci, de este curat de patimi, îl îndemni, fie ca se împartaseasca, fie sa intre în sfântul altar, le face pe amândoua fara sa deosebeasca, ca sa nu-l învinuiesti. Leacul acestora sunt rugaciunile din inima si cu lacrimi catre Dumnezeu si aratarea iubirii, sfatul des, ajutorul trupesc, aspre si mustratoare, precum gândesti ca vor auzi, sau îsi vor îmblânzi moravurile.

ˇ        Daca un calugar îti vorbeste de unii frati ca sunt evlaviosi si îi lauda, tu taci. Iar de te va întreba de ei, raspunde cu smerenie: „Crede-ma, parinte, nu stiu. Eu fiind un om simplu, vreau sa-mi vad slabiciunea mea. Pentru ca toti, cu harul lui Dumnezeu, sunt sfinti si buni. Dar fiecare ceea ce seamana, aceea va si secera”. Nici sa nu lauzi, nici sa nu osândesti pe nici unul în parte, ci sa lauzi pe toti. Mai ales, când în calugarul respectiv se va ivi vreun gând ca tu ai încredere în vreunul din aceia si se lasa stapânit de acest gând si se înstraineaza.

ˇ        Sfântul Simeon da o explicatie spirituala procesului de asemanare a omului credincios cu Hristos. Privind mereu la Hristos si Hristos privind mereu la el si aflându-se într-o convorbire continua, omul devine tot mai asemenea lui Hristos, caci imita chipul Lui, îsi însuseste modul Lui de a fi si de a se gândi. Iar prin aceasta i se transmite omului puterea spirituala însasi a lui Hristos. Aceasta idee constituie si o recomandare data de sfântul Simeon credinciosilor. Sfântul Simeon înfatiseaza o hristologie practica, nu una teoretica.

ˇ         Nu trebuie ca cineva din cei nedesprinsi sa cerceteze tainele ascunse ale Împaratiei cerurilor, înainte de lucrarea poruncilor si de înaintarea în virtuti si de desavârsire; si ca la a doua venire a Domnului toti sfintii se vor cunoaste unii pe altii.
Sa lasam deci discutiile desarte si nefolositoare (Tit 3,9) si sa nu ne grabim sa aflam înainte de vreme cele ce tin de o vreme, ci sa ascultam mai bine de Domnul care zice: „Cercetati Scripturile” (Ioan. 5,39). Cercetati-le si nu le iscoditi în discutii îndelungate. Cercetati Scripturile si nu faceti discutii în afara Sfintelor Scripturi. Cercetati Scripturile, ca sa fiti învatati despre credinta, nadejde si iubire. Despre credinta, ca sa nu fiti purtati de orice vânt dupa nesiguranta oamenilor fara reazim (Efes. 4,14), ci întariti-va prin dogmele drepte ale Bisericii Apostolice si Universale si „drept îndreptati” (2 Tim. 2,15) cuvântul ei. Dar nu numai aceasta, ci prin împlinirea poruncilor veti fi învatati sa cautati si rodul credintei si folosul din ea, iar când veti putea afla acestea, atunci veti dobândi si nadejdea nefacuta de rusine si veti avea în ea si întreaga iubire fata de Dumnezeu. Caci astfel, este cu neputinta vreunui om sa dobândeasca iubirea desavârsita de Dumnezeu, decât prin credinta nestirbita si prin nadejdea sigura si neîndoielnica. De ce, deci, uitând sa ne cercetam pe noi însine în privinta acestora, si anume, daca avem credinta în Dumnezeu atâta cât El însusi, Judecatorul nostru viitor, zice ca o va cere de la noi, iscodim cele mai presus de noi, câta vreme noi abia stim cele de la picioarele noastre?

ˇ         Credinta si fapte. – Iar care este credinta pe care Dumnezeu o cere de la noi si pe care trebuie s-o avem în El, a aratat El însusi în Evanghelie, zicând: „Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23); „Caci cel ce vine la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa si pe fratii sai, ba înca si sufletul sau, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Si iarasi: „Cel ce a aflat sufletul sau”, ramânând alipit la cele spuse, „îl va pierde pe el” (Matei 10,39), „iar cel ce va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea”, împlinind poruncile Mele, „îl va afla pe el în viata vesnica” (Marcu 8, 35; Matei 16,25). Ati auzit semnele credintei? Va ajung acestea, sa aveti nevoie sa vi le reamintesc si pe cele urmatoare? Daca voiti sa aflati aceasta chiar de la Domnul, Care zice limpede: „Nu va îngrijiti de ziua de mâine, ce veti mânca, sau ce veti bea, sau cu ce va veti îmbraca” (Matei 6,25,34). Si ridicându-ne câte putin spre cele mai desavârsite, zice: „De te loveste cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui si cel stâng; si celui ce voieste sa se judece cu tine si sa-ti ia haina ta, lasa-i lui si camasa ta” (Matei 6, 39-40); „si celui ce rapeste ale tale, nu i le cere înapoi” (Luca 6,30). Apoi cerând prisos de credinta peste prisos, ne porunceste sa ne rugam pentru dusmanii nostri si sa facem bine celor ce ne urasc pe noi si sa ne rugam pentru cei ce ne prigonesc pe noi (Matei 5,44). Si ne porunceste sa facem altele multe, din care sa se arate credinta noastra în El. Numai atunci trebuie sa zicem ca suntem credinciosi. Caci fara acestea credinta noastra este moarta (Iacob 2,20) si noi suntem morti.

ˇ         Am voit sa aud si sa aflu de la tine ce folos vei avea daca ai sa afli si ai sa înveti de la noi despre bucuriile, slavirile, desfatarile si reasezarile din Împaratia lui Dumnezeu, câta vreme esti osândit, cum am spus, de constiinta, fiindca n-ai pazit poruncile date tie de Hristos si de aceea nu ai parte cu Hristos? (Ioan 13,8). Nici unul, în nici un fel. Ci îti vei pricinui mai degraba o si mai mare osânda, ca, aflându-le acestea, le-ai dispretuit si n-ai voit sa lepezi închipuirea de sine si sa dobândesti smerenia. De altfel, raspunde linistit la întrebarea ce ti-o pun cu blândete: de va cere un copil mic, care n-a învatat înca nici alfabetul, sa i se explice gramatica si retorica, va primi oare vreun om stapân pe ratiune, sa ia în seama macar cu un singur cuvânt nebunia lui si nu-l va respinge mai degraba pe acela ca gândeste lucruri nebunesti si copilaresti si cere fara judecata cele mai presus de puterea lui? Iar daca e drept si cuvenit lucru sa faca asa în acestea, cu atât mai mult se cuvine sa faca asa în cele mai presus de cuvânt, de minte si de întelegere. Totusi, daca cineva, care nu cunoaste nici macar literele scrisului, va auzi cele ce le-au scris elinii prin alte cuvinte si le va întelege pe acestea ca pe cele spuse în dialectul propriu, nu e nici o mirare, dat fiind ca aceia vorbesc despre cele supuse simturilor si scrierile lor sunt scrieri desarte despre lucruri desarte. Cele despre care întrebi tu, nu sunt, însa, de felul acesta. Dar ce sunt si cum? Cum zice Proorocul David: „Si a plecat cerurile si s-a pogorât si întuneric sub picioarele Lui” (Ps. 17,10). Ce este întunericul acesta? Trupul Domnului, despre care Ioan, marele Înaintemergator la Lui, a spus mai pe urma: „Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua încaltamintelor” (Marcu 1,7). S-a coborât deci si a venit îmbracând, în loc de întuneric, a zburat pe aripi de vânturi. Si a pus întunericul ascunzis al Lui. În jurul Lui, cortul Lui” (Ps. 17,11-12). Vezi ca cercetarea ta nu se îndreptata spre cele supuse simturilor, ci spre cele dumnezeiesti si necuprinse si nu usor de înteles de toti? Si daca a pus negura si întunericul ascunzis al tainelor Lui si e nevoie de multa lumina de la Preasfântul Duh spre întelegerea tainelor ascunse, cum cercetezi cele ce nu poti sa le afli, odata ce nu te-ai facut locasul luminii dumnezeiesti, fiind înca nedesavârsit si neluminat? Si ca sa nu banuiesti, ca unul ce sezi în întuneric (Matei 14,16), ca si Acela s-a ascuns, asezându-se în întuneric, proorocul David a spus: „În jurul Lui, cortul Lui”. El numeste cort cu ceea ce se numeste Pavel lumina. Caci spune: „Cel ce locuieste în lumina neapropiata” (1Tim.4,16). Amândoi atrag luarea aminte asupra necuprinderii si nemarginirii dumnezeirii Lui, nevoind sa faca pe Dumnezeu circumscris. Ei spun acestea, pentru ca îsi îndreapta cuvântul spre cei ce iscodesc cu privire la El. Nu socotiti, o, voi cei fara de minte, ca Domnul si Dumnezeul cel înaltat, intrând (în cer) s-a ascuns în întuneric, ci este în slava Sa, în dumnezeirea care umple toate si e mai presus de toate, în care era si înainte de aceea.

ˇ         Tu deci, cel ce ai citit acestea, judeca-te pe tine nu întru închipuirea cunostintei mincinoase (1 Tim. 6,20) si întru faurirea de gânduri desarte, ci întru fiica si cutremur. Si de voiesti sa afli ce stare de viata ai, întreaba-ti sufletul si spune-i: „Suflete, ai pazit poate poruncile lui Dumnezeu, sau nu?” Si deschizându-si gura constiintei lui, îti va spune în chip sigur adevarul. Caci nu va rusina de tine, ci te va înfrunta si-ti va arata cele ce le-ai pus înainte si le ai în tine, fie bune, fie rele. Caci în cunostinta vei afla, fie ca ai iubit lumea, fie ca ai slujit mai mult lui Dumnezeu, fie ca ai cautat slava de la oameni, fie ca ai dorit numai pe cea data a lui Dumnezeu. Privind în tine însuti ca într-o cutie si pipaind continutul si scotând una câte una din cele asezate în ea, le vei cunoaste în chip limpede. Presupune deci ca întâi e asezata acolo dragostea de marire si de slava desarta, un fel de a placea oamenilor, dulcetile laudelor de la oameni, vesmântul fatarniciei, samânta ascunsa a iubirii de arginti si, simplu vorbind, multe de acestea asezate în ea, una acoperita de alta; iar deasupra tuturor acestora sa presupunem ca e îngâmfarea – caci cunostinta, zice, îngâmfa (1 Cor. 9,1) – iar împreuna cu ea, închipuirea de sine si parerea ca esti ceva, nedându-ti seama ca cel cu cugetul îngâmfat nu e nimic (Gal. 6,3). Toate acestea, fiind adaugate la celelalte pe care le-am amintit înainte, spune-mi cum vei putea sa le deosebesti? Vei spune, fara îndoiala, ca nicidecum. Spune-mi, asadar, acum si aceasta. Poate ca nu esti convins ca peste inima ta ai asezat un fel de acoperamânt din acestea; poate nu crezi, cum nici evreii nu cred, fapt pentru care-i mustra Pavel (Rom. 8, 23; 2 Cor. 3, 15). Si de aceea nu înlaturi  acoperamântul acesta de pe inima ta, ca sa vezi patimile ascunse sub el si sa te milostivesti de amarâtul tau suflet si sa te grabesti sa-l curata si sa speli ochiul tau suflet si sa te grabesti sa-l curata si sa-l speli ochii lui întelegatori si fata lui cu lacrimi fierbinti, aruncând înapoia toata întelepciunea si cunostinta din afara, dupa îndemnul lui Pavel, ca sa te faci nebun lumii acesteia si sa te faci întelept în Hristos (1 Cor. 4,10). Dar atunci, spune-mi, cum, odata ce esti nebun, îti voi descrie cele privitoare la Dumnezeu si la cele dumnezeiesti, care sunt ascunse si nevazute? Nu ma vei dispretui tu însuti, ca pe unul care face un lucru fara rost, si nu vei zice în tine însuti cu dreptate: „Aceasta e cu adevarat nebun, caci îmi povesteste despre lucruri neîntelese întregii suflari de sub cer si întregii suflari ce se afla deasupra cerului?” Caci cele ce vor avea atunci, nici îngerii lui Dumnezeu nu le stiu. Fiindca daca nu au cunoscut nici venirea Lui pe pamânt, cum, sau când avea sa se coboare si sa se faca om, cu cât mai mult nu pot cunoaste venirea Lui cea de pe urma întru slava, când va fi, cum va fi si care vor fi darurile ce le va împartasi sfintilor Lui? Ca acestea sunt cu adevarat, a aratat Pavel zicând: „Ca sa se faca cunoscute acum începatorilor si stapânilor prin Biserica întelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Efes. 3,10). Ba a aratat si Domnul, spunând despre venirea Sa ca „Puterile cerurilor se vor clatina” (Matei 24,29), adica se vor uimi si se vor minuna, vazând deodata ceea ce, fara îndoiala, n-au vazut pâna atunci. Iar daca puterile cerurilor nu stiu, cum îndraznesti sa spui tu ca sfintii nu se vor cunoaste unii pe altii în Împaratia lui Dumnezeu, când se vor împartasi de vederea Lui? Dar si tu, care-l contrazici, pe cel ce zice: „Ei trebuie sa se cunoasca numaidecât unul pe altul”, întrebi: de unde o sti aceasta? Cunostinta întreolalta a sfintilor. – O, nestiinta si nebunie si întunecime! Nu tremurati, nu va temeti? Caci din cuvintele voastre (Matei 12,37) veti fi osânditi de catre Dreptul Judecator, Care nu cauta la fata. Caci catre cei ce spun ca sfintii nu se vad, nici nu se cunosc unii pe altii, ci îl vad numai pe El, fiind uniti întregi prin toate simturile cu El întreg, se va adresa si va zice: „M-ati cunoscut voi? Ati vazut lumina Mea? M-ati primit în voi? Ati cunoscut prin cercare însasi lucrarile Duhului Sfânt, sau nu?” Socotesc ca nu vor îndrazni sa-I raspunda: „Da, Doamne”. Caci daca vor spune asa, le va raspunde: „Cum, daca ati avut cunostinta acestora prin cercare, spuneti ca cei ce Ma vor avea pe Mine în ei însisi nu se vor cunoaste unul pe altul? Eu sunt Dumnezeul cel nemincinos, Dumnezeul cel adevarat, Dumnezeul cel sfânt, Cel ce locuiesc întru sfinti. Cum locuiesc întru ei? Precum am spus ca Eu sunt întru Tatal si Tatal întru Mine, asa si sfintii sunt întru Mine si Eu întru ei (Ioan 17,21). Si precum Tatal e întru Mine si Eu întru Tatal Meu, asa voi fi locuind si întru toti sfintii si toti sfintii vor locui întru Mine”. Dar va mai zice catre acestia si urmatoarele: „Daca deci Eu sunt întru sfintii Mei si sfintii Mei întru Mine, daca Eu sunt întru Tatal Meu si Tatal Meu întru Mine si precum Ma cunoaste pe Mine Tatal si Eu cunosc pe Tatal, e vadit ca si sfintii Ma cunosc pe Mine si Eu pe sfinti si la fel sfintii trebuie sa se cunoasca unul pe altul” .Iar ca sa se faca acest lucru mai clar, ca sa fie vadit si celor nesimtitori, trebuie sa adaugam a zice iarasi: întru toti sfintii va locui Acelasi Hristos. Când se vor deschide, deci, cartile constiintei fiecaruia, în inimile si constiintele pacatosilor se va afla închipuirea de sine, sau slava desarta, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândavia si neîmplinirea din toata inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. De aceea „ochii lor se vor întuneca si nu vor vedea” (Rom. 11,20; Ps. LXVIII, 24) si vor fi rusinati si vor auzi: „Întrucât nu ati facut una dintre poruncile Mele, preamici, ci ati nesocotit-o, Mie nu ati Facut” (Matei 25,45 si 5,19).

ˇ         Îndemn. – Deci cei ce spun ca sfintii nu se cunosc si nu se vad unii pe altii, sa se lase convinsi prin acestea, sa nu se ocupe cu lucruri de neînteles, ci, de voiesc sa asculte de mine, sa fie atenti mai degraba la ei însisi si sa nu înceteze sa se judece pe ei însisi. Iar voi, cei lipsiti de cunostinta tuturor celor spuse si neajunsi la simtirea, la cunostinta si la experienta iluminarii si a vederii dumnezeiesti, cum nu tremurati sa exprimati peste tot unele ca acestea? Caci daca va trebui sa dam socoteala de tot cuvântul desert (Matei 12,36), cu cât mai mult nu vom fi întrebati despre acestea si nu vom fi pedepsiti ca unii ce am vorbit în desert? Caci cuvânt desert nu e, cum ar banui cineva, numai cel nefolositor, ci si cel grait de noi înainte de împlinirea faptelor poruncite si de cunoasterea lui Dumnezeu prin experienta (cercare). Când nu dispretuiesc slava de jos, nici nu sunt scârbit de ea din suflet, ca de una ce e vatamatoare sufletului si ma lipseste de slava de sus, dar îndemn pe altii sa se înfrâneze de la ea, nu va fi cuvântul meu desert si fara putere pricinuitoare de fapte si gol? Si nu voi fi osândit ca un mincinos? Iar când, fara sa fi primit harul Duhului întru simtire si cunostinta fara sa fi ajuns învatat de Dumnezeu (Ioan 6,45), voi sari sa tâlcuiesc, fara rusine, Scripturile lui Dumnezeu insuflate, si-mi voi lua rolul de învatator, folosindu-ma spre aceasta numai de cunostinta mincinoasa, va lasa Dumnezeu acest lucru nemustrat si nu va cere pentru el socoteala de la mine? Nicidecum. Iar de voiesti, învata-te acestea si la cele de jos si de la cele omenesti. Spune-mi care dintre oameni, chiar daca ar fi admirat de toti pentru întelepciunea si cunostinta sa si pentru stiinta legilor, chiar daca ar fi împodobit cu toata dreptatea si evlavia, va îndrazni pe sine judecator si sa legiuiasca în cele ale altora, fara voia împaratului? Iar daca ar îndrazni aceasta, va fi facut de rusine de împarat si va fi pedepsit cu însasi asprimea legilor. O, nerusinare! Pe împaratul pamântesc nu îndrazneste nimeni sa-l nesocoteasca si sa-i rapeasca cinstea si demnitatea si sa le atribuie lui, iar tu nesocotesti pe Împaratul ceresc ca pe un nimeni si îndraznesti sa-ti însusesti demnitatile apostolice fara încuviintarea si voia Lui? Facând asa, socotesti ca Stapânul va lasa nepedepsita fapta ta? Nicidecum!

ˇ         „Întelegerea” nu înseamna în gândirea parintilor ceea ce înseamna pentru noi: o simpla întelegere prin cugetare a unui anumit lucru. Ci participarea la o ordine obiectiva mai presus de simturi. Pe aceasta se bazeaza pe toata conceptia sfântului Simeon despre „simtirea” realitatii spirituale, cu care intram în contact cu mintea sau cu întelegerea. Întrucât mintea si întelegerea a pierdut pentru omenirea mai noua, sensul de organ de „vedere”, „simtire” a unei lumi spirituale obiective, sau sensul de contact cu ea, poate ca ar trebui sa folosim mai mult termenii de „simtire a mintii” si de „vedere” (contempletare), pe care îl foloseau de asemenea parintii, pentru actul de sesizare a realitatii obiective spirituale. Aceasta este un fel de capacitate de sesizare a realitatii spirituale cu toata fiinta noastra. Simti prezenta spiritului cuiva si caracterul lui prin fiinta ca printr-un organ total care nu e identic deci cu ratiunea, sau cu cugetarea discursiva. E o „întelegere” într-un alt sens, decât pur intelectual. E o întelegere, care e în acelasi timp o „simtire”, un contact, al realitatii cunoscute în modul acesta, cum zice sfântul Simeon. Parintii o considerau ca tinând de minte, sau de spiritul uman, numind-o „întelegere” în sensul acesta.