Petru Damaschin

ˇ        Dupa cunostinta, e alegerea omului, iar aceasta este începutul mântuirii. Ea consta în aceea ca omul paraseste voile si cugetarile sale si împlineste cugetarile si voile lui Dumnezeu. Si de va putea sa le faca acestea, nu se va afla în toata zidirea lucru sau îndeletnicire sau loc sa-l poata împiedica sa se faca asa cum a voit Dumnezeu la început sa fie, dupa chipul si asemanarea Lui si, prin straduinta, Dumnezeu dupa har, nepatimitor, drept, bun si întelept, fie în bogatie, fie în saracie, fie în feciorie, fie în casatorie, fie la conducere si întru libertate, fie întru supunere si robie, si, simplu vorbind, în orice vreme, loc si lucru.

• Apoi locurile si ocupatiile se deosebesc între ele, si omul trebuie sa cunoasca deosebirile lor, fie prin smerita cugetare data de Dumnezeu, fie prin întrebarea celor ce au darurile deosebirii. Caci fara aceasta, nu sunt bune cele ce se fac, chiar daca necunoscînd acestea ni se pare ca sunt bune. Dar prin deosebire, aflând despre puterea sa spre ce lucrare vrea sa paseasca începe a bineplacea lui Dumnezeu. Dar cum s-a spus, în toate trebuie sa tagaduiasca voile sale, ca sa ajunga la scopul lui Dumnezeu, sau sa îmbratiseze îndeletnicirea pe care o vrea Dumnezeu. Iar de nu face asa, nu poate sa se mântuiasca prin nimic. Pentru ca din neascultarea lui Adam, crescând toti patimasi prin obisnuirea cu patimile, nu voim binele cu bucurie, nici nu îmbratisam voia lui Dumnezeu, ci iubim mai vârtos patimile si rautatile, iar cele bune nu le voim deloc, decât siliti de frica muncilor. Si numai cei nu primesc cuvântul cu credinta tare si cu hotarâre. Iar ceilalti nici asa nu le voim; ci neluînd în seama necazurile vietii si muncile viitoare, slujim patimilor cu tot sufletul. Dar unii nesimtind nici amaraciunea acestora savârsesc siliti si fara voie ostenelile virtutilor. Dupa Sfântul Grigore de Nisa si Sfântul Maxim Marturisitorul, gustarea din pomul cunostintei binelui si raului a adus omului o considerare a raului ca bine, o masacrare a raului în bine. Fenomenul acesta se produce uneori ca voia omului, ispitita de placere. Dar el înseamna adeseori si o neputinta a noastra de a deosebi între bine si rau. Starea aceasta devenita permanenta si extrema e proprie demonilor. Astfel discriminarea între bine si rau este semnul iesirii din pacat si ea e un dar al lui Dumnezeu. Dar ea e conditionata de hotarârea noastra de a trai dupa voia lui Dumnezeu. E conditionata de un act de vointa, de o orientare noua, totala.
• Pentru ca nu toti primim binefacerile la el. ci unii primind focul Domnului sau cuvântul Lui, prin lucrare, se fac la inima mai moi ca ceara, iar altii prin nelucrare ne aratam mai întariti ca lutul si cu totul împietriti. Si daca nu-l primim la fel, nu sileste pe cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot si lumineaza toata lumea si cel ce vrea sa-l vada nu e silit de el, si nimeni nu e cauza lipsirii de lumina, daca Dumnezeu însusi a facut soarele si ochiul, decât omul care are stapânirea (peste ochi), asa si aici, Dumnezeu trimite tuturor razele cunostintei, iar dupa cunostinta a dat si credinta ca ochi. Iar cel ce vrea sa primeasca prin credinta cunostinta sigura, pazeste prin fapte amintirea ei. Si acestuia îi da Dumnezeu mare râvna, cunostinta si putere. Caci prin cunostinta naturala se naste râvna, în cel ce o alege pe ea si din râvna puterea de a lucra; si prin lucrare se pastreaza amintirea; si din amintire se naste o mai mare lucrare; si din aceasta o mai mare cunostinta; si din aceasta, numita cumintenie, se naste înfrânarea patimilor si rabdarea întâmplarilor dureroase; iar din acestea petrecerea cea dupa Dumnezeu si cunostinta darurilor lui Dumnezeu si a greselilor proprii; si din acestea recunostinta, prin care se naste frica de Dumnezeu, din care vine pazirea poruncilor, adica plânsul, blândetea, smerita cugetare; din aceasta se naste puterea de a deosebi; si din aceasta stravederea sau puterea de a putea prevedea greselile viitoare si de a le înlatura din vreme, prin curatenia mintii, datorita experientei si amintirii celor de mai înainte, si a celor prezente, si a celor savârsite din nebagare de seama; si din acestea nadejdea; iar din acestea neîmpatimirea si dragostea nesavîrsita.
• Dar fiindca s-a vorbit despre cunostinta virtutilor, vom vorbi si despre patimi. Cunostinta vine ca soarele si nebunul îsi închide cu voie ochii sau libera alegere, prin putina credinta, sau lene, si îndata trimite cunostinta în camara uitarii, prin nelucrarea care vine din trândavie. Caci din neîntelepciune vine trândavia, din aceasta nelucrare, si prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor si iubire de slava. Din acestea se naste iubirea de argint, radacina tuturor relelor, si prin ea vine împrastierea în cele ale vietii, din care se naste totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea celorlalte patimi, adica ale cele opt capetenii ale lor: a lacomiei pântecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naste mânia, când cineva nu dobândeste lucrul dorit, sau nu-si împlineste voia sa; din ea vine întristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava desarta din care vine mândria. Din acestea opt vine toata rautatea, patima si sufletul, prin care cel care e covârsit de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum s-a mai spus.
• Fiecare sta la mijlocul acestor doua cai, adica a dreptatii si a pacatului; si-si alege pe care o vrea si pe aceasta înainteaza. Si primindu-l pe el aceasta cale si pe cei ce-l calauzesc pe ea, fie îngeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci si oameni rai, îl duc pâna la capatul ei, chiar daca nu vrea. Cei buni îl duc la si la împaratia cerurilor; iar cei pacatosi, la diavolul si la munca vesnica. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decât voia sa.
• Cel care vrea sa faca binele, sa ceara prin rugaciune de la Dumnezeu si îndata i se da lui cunostinta si putere, ca sa se arate ca harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Caci ni s-ar putea darui si fara rugaciune, ca si dupa rugaciune. Dar precum nu are lauda cel ce primeste aerul ca sa traiasca, stiind ca fara el nu poate trai, ci mai vârtos e dator sa multumeasca Celui ce l-a facut si i-a dat narile prin care-l primeste, si sanatatea, ca sa-l primeasca, asa si noi suntem datori mai vârtos sa multumim lui Dumnezeu ca a facut si rugaciunea si cunostinta, si puterea si virtutile si pe noi si toate cele din jurul nostru, dupa har. Ba nu numai atât, ci nu înceteaza sa caute orice mijloc ca sa biruiasca rautatea noastra, a vrajmasilor si a dracilor. Caci si diavolul, pierzând cunostinta lui Dumnezeu prin nerecunostinta si mândrie, a ajuns cu necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa faca, ci vede pe Dumnezeu ce face ca sa ne mântuiasca si din acestea învata viclenia si se sileste sa faca cele asemanatoare spre pierzania noastra. Deoarece uraste pe Dumnezeu si nu poate sa se razboiasca cu El, se razboieste cu noi, care suntem dupa chipul Lui, închipuindu-si ca prin acestea înfrânge pe Dumnezeu.
• Si iarasi, vazând pe Hristos ca se coboara pentru bunatatea cea mai deplina la sfintii ucenici si la cuviosii Parinti, aratându-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe alta cale negraita, precum a zis, a început si diavolul sa arate unora amagiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Parintii înzestrati cu darul deosebirii, ca nu trebuie primite unele ca acestea. Caci acela se sileste sa amageasca si în privinta aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin alta amagire, în vremea somnului, sau în chip sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din închipuirea proprie si din nestiinta cea mai de pe urma, sa-si zugraveasca niscai figuri sau culori, ca sa creada ca este vreo aratare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba adeseori arata în vis, sau în chip sensibil si draci biruiti, zice-se, si încearca, simplu graind, orice mestesugire pentru pierderea noastra, când ascultam de el. Dar diavolul facând acestea îsi pierde nadejdea daca, precum zic Sfintii Parinti, în vremea rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina, fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toata puterea numai în cuvintele scrise. Caci cel ce se roaga numai cu gura, se roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la minte nu la gura. Deci oamenii „trebuie sa se închine lui Dumnezeu în duh si în adevar”; sau cum s-a spus: „Vreau sa vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba”. Deci, descurajându-se diavolul de toate acestea, ne aduce gând de deznadejde, soptindu-ne ca altele erau vremurile acelea si altii oamenii în care a aratat Dumnezeu acele lucruri minunate ca sa creada; ca acum nu e vremea în care sa trebuiasca sa ne ostenim în felul acesta. Iata, crestini suntem cu totii si purtam botezul. Cel ce a crezut, zice, si s-a botezat, mîntui-se-va. Deci ce ne mai trebuie?
• Si cum vom pazi poruncile Lui, daca nu vom tagadui toata voia si cugetarea noastra? Iar voile si cugetarile de lepadat pot fi socotite acelea care se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu. Fiindca adesea sunt unii care, fie prin constitutie, fie din obisnuinta iubesc binele în unele lucruri si urasc raul. De asemenea sunt unele cugetari bune, având marturie si de la dumnezeiestile Scripturi. Dar au lipsa si ele de o dreapta socoteala din partea celor încercati. Fiindca fara aceasta dreapta socoteala nici cele socotite bune nu sunt bune, fie pentru ca le împlinim când  nu e vremea lor, sau fara trebuinta, sau fara vrednicie, sau cugetând fara cunostinta cele spuse. Caci nu numai în legatura cu Scriptura, ci si cu oricare întrebare ce se nimereste, daca nu sunt cu luare aminte amândoi, si cel întrebat si cel ce întreaba, se îndeparteaza de întelesul adevarat si se aleg cu o paguba nu mica. De fapt si eu am patit adeseori ca, întrebând sau fiind întrebat, când am înteles cum trebuie un cuvânt, m-am mirat pe urma cum cuvintele sunt la fel, dar întelesurile sunt departe unul de altul. Asa si în toate celelalte, avem lipsa de discernamânt, ca sa aflam cum trebuie sa facem ca sa împlinim voile lui Dumnezeu. Fiindca El cunoaste firea noastra întocmai, ca Facator al tuturor, si a avut în vedere folosul nostru si a rânduit nu lucruri straine de firea noastra, ci ele proprii ale ei. Afara de cazul când unii vor sa ajunga de buna voie la desavârsire, urcând spre El mai presus de fire, fie prin feciorie, fie prin neavere, fie prin smerita cugetare. Nu poate fi pusa însa în rând cu aceasta si recunostinta, caci aceasta e fireasca. Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se îndeletniceste cu toata virtutea si nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat si mai prejos de toti. Dar cel recunoscator, fiind dator, îsi marturiseste datoria. La fel cel ce face milostenie, miluieste din cele ce le are si nu este mai presus de fire, ca acel ce s-a lepadat de avutie. Nici cel ce petrece în casnicie, ca cel ce petrece în feciorie. Caci acesta este un dar mai presus de fire. De aceea, unul se mântuieste daca, parasind voile sale, împlineste pe ale lui Dumnezeu. Iar celalalt va câstiga cununa rabdarii si slava de la Dumnezeu, ca unul ce a parasit numai cele oprite de legi, ci împreuna cu ele, cu ajutorul lui Dumnezeu si firea sa, iubind pe Dumnezeu din tot sufletul si imitând dupa putere nepatimirea Lui.
• Caci smerita cugetare este roada cunostintei, iar cunostinta roada încercarilor. Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, când va împarati smerenia în madularele sale. Caci cel ce se cunoaste pe sine, cum zis Sfintii Vasile si Grigore, ca este la mijloc între maretie si smerenie, ca cel ce are suflet întelegator si trup muritor si pamântesc, niciodata nu se înalta, nici nu deznadajduieste, ci rusinându-se de partea mintala a sufletului, se întoarce de la toate cele de rusine, iar cunoscându-si neputinta sa, fuge de toata îngâmfarea. Cel ce-si cunoaste, asadar, neputinta sa din multele ispite si din patimile sufletesti si trupesti, a vazut puterea nesfârsita a lui Dumnezeu, cum izvabeste pe cei smeriti, care striga catre El prin rugaciune staruitoare din inima.
• Si altele multe cunoscând, cel ce-si vede neputinta sa, ramâne nedoborît. Dar este cu neputinta sa ajunga cineva aici, daca nu suporta multe ispite sufletesti si trupesti, si, sustinut de puterea lui Dumnezeu prin rabdare, nu dobândeste experienta. Iar unul ca acesta în îndrazneste peste tot sa faca voia sa, fara sa întrebe pe cei iscusiti, nici sa se fixeze într-o cugetare. Fiindca ce trebuinta este sa vrea sa faca sau sa cugete ceva, daca nu o face pentru a trai trupeste si a se mântui sufleteste? Iar daca nu cunoaste cineva care voie si care cugetare trebuie sa o paraseasca, sa probeze tot lucrul si toata cugetarea, prin departarea si înfrânarea de la ele, si sa vada ce nemultumire îi aduc; si daca, împlinindu-se, îi aduc placere, iar neîmplinindu-se, durere, sa stie ca sunt rele si ca e dator sa le dispretuiasca înainte de a zabovi în jurul lor si sa se osteneasca a le birui când simte asaltul lor. Aceasta o zic despre tot lucrul si tot gândul fara de care putem trai trupeste si bine placea lui Dumnezeu.
• Fiindca obisnuinta învechindu-se capata putere de fire. Caci fie ca e obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o hraneste, cum materiile hranesc focul. De aceea datori suntem sa cugetam si sa facem cu toata puterea binele, ca sa vina deprinderea si obisnuinta sa lucreze de la sine, fara osteneala, cele de toate zilele, precum Parintii au biruit prin cele mici în cele mari. Caci numai cel ce nu se lasa convins ca sa aiba cele peste trebuinta ale trupului, ci le leapada pe acestea, ca sa mearga pe calea cea strâmba si plina de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Caci nu numai avutia multa arata iubirea de avutie, ci tot ce tine cineva cu împatimire sau fara trebuinta, sau peste trebuinta.
• Ramâne asadar, sa fugim de oameni si de lucrurile vietii si sa umblam în calea împarateasca si sa ne linistim cu unul sau cu doi si sa cugetam ziua si noaptea la poruncile lui Hristos si la toata Scriptura. În felul acesta, mustrat de toate si de constiinta si de luarea aminte a citirii si de rugaciune, poate sa ajunga cineva la cea dintâi porunca, adica la frica lui Dumnezeu care se naste din credinta si din meditarea Sfintelor Scripturi. Iar prin frica poate sa ajunga la plâns, iar prin acesta la poruncile carora le-a spus Apostolul credinta, nadejde si dragoste. Caci cel ce crede în Domnul se teme de munci; si cel ce pazeste poruncile rabda necazurile; iar cel ce rabda necazurile, va avea nadejde în Dumnezeu; iar nadejdea desparte mintea de toata împatimirea; iar despartita de aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva sa faca acestea, se va mântui.
• Iar linistea (isihia) ca început al curatiei sufletului, va face pe cel ce o alege, sa împlineasca fara osteneala toate poruncile. „Fugi, zice, taci, linisteste-te, caci acestea sunt radacinile nepatimirii”. Sau iarasi: „Fugi de oameni si te vei mântui”. Pentru ca întâlnirile nu lasa mintea sa-si vada nici greselile sale, nici uneltirile dracilor, ca sa se pazeasca omul pe sine, nici binefacerile si tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca sa dobândeasca din acestea cunostinta de Dumnezeu si smerenie. De aceea, cel ce vrea sa mearga pe un drum scurt la Hristos, adica prin nepatimire si cunostinta si sa ajunga cu bucurie la desavârsire sa nu se abata în alte parti, adica la dreapta si la stânga, ci în toata vietuirea lui sa calatoreasca cu sârguinta pe calea împarateasca.
• Nadajduieste ca unul ce, neuitînd de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-si pierde nadejdea, orice i s-a întâmpla. Omul duhovnicesc traieste continuu în aceasta tensiune, ca pe un drum ce suie printre doua prapastii: între apasarea de constiinta pacatelor sale si între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie sa le îmbine mereu pe amândoua, sa nu se predea exclusiv nici uneia din ele; sa îmbine mereu temerea cu nadejdea. Aceasta înseamna a fi mereu viu mereu palpitant, fara a dispera si fara a adormi.
• A doua este postul cu masura, sau a mânca o data pe zi si a nu se satura. Mâncarea sa fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc fara bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul, decât daca nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul sa biruiasca lacomia pântecelui, nesaturarea si pofta si sa ramâna neîmprastiat; totodata, ca sa nu respinga vreun fel, lepadând în chip rau, cele ce au fost facute de Dumnezeu bune foarte, nici sa înghita toate deodata, fara înfrânare si cu voluptate, ci mâncând în fiecare zi câte un singur fel de mâncare, sa se foloseasca de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la nimic, cum fac blestematii de eretici, ca de ceva rau. Iar vinul, dupa vreme, caci la batrânete, la neputinta si la frig e foarte folositor. Dar si atunci putin. Iar la tinerete, la caldura si la vreme de sanatate, e mai buna apa, dar si aceasta cât se poate de putina.
• Si cel ce vrea sa învete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva mestesugar, ci câstiga deprinderea mestesugului lucrând si vazând si multe gresind si îndreptându-se de cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme îndelungata, asa cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare sa le cunoasca în parte, nu e de mirare, mai ales daca e lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunostinta de Dumnezeu, ca si proorocii, dar el înca nu. Drept aceea si eu, culegând de asemenea din dumnezeiestile Scripturi, si neînvrednicindu-ma sa aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau o, de la cei ce le-au vazut pe acestea. Cunostinta întreaga nu se primeste numai din Scriptura, ci si din predania vie. Cel ce a scris, nu si-a putut pune în scris niciodata tot ce a cunoscut practicând, tot ce era viu în duhul lui. Acest plus se preda de la el la ucenicul spiritual, ca un adaos la cuvântul scris, si asa mai departe. Traditia monahala se alcatuieste din Scriptura si din Duhul predat prin transmitere, prin învatatura vie, prin raport personal.
• Si nu e de lipsa ca sa aiba cineva un lucru, ca sa faca mila. Aceasta e mai degraba o mare neputinta. Ci, neavând peste tot ceva cu ce sa miluiasca, sa aiba înduiosare pentru toti, ca sa miluiasca, sa aiba înduiosare pentru toti, ca sa ajute pe cei ce au trebuinta din cele ce poate, desfacut de orice împatimire fata de lucrurile vietii, dar având împatimire fata de lucrurile vietii, dar având împatimire fata de oameni. Ba nici nu trebuie sa învete pentru slava desarta cel ce nu si-a aratat mai întâi mila cu lucrul, zicând ca foloseste sufletele celor mai slabi, în vreme ce e cu mult mai slab decât cei pe care crede sa-i foloseasca. Fiindca tot lucrul îsi cere vremea lui si o dreapta socoteala, ca sa nu se faca ceva ne la vreme, sau fara trebuinta. Caci celui slab îi este mai bine fuga de toate si neaverea e cu mult mai buna decât milostenia. E vorba de râvna care arde pentru mântuirea oamenilor. Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul nu trebuie socotit ca nimic. Însa omul se salveaza ca bunul cel nepretuit numai în Dumnezeu. A te împatimi de om înseamna deci a te împatimi pentru a-l face împatimit de Dumnezeu, pentru a-l ‚face sa se depaseasca necontenit, atras de magnetul desavârsirii absolute care e Dumnezeu. Arata ce împatimire de om trebuie evitata. Pâna cauti prin binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi în ultima analiza interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele facut aceluia e aparent si în fond nu-i foloseste, ci-l sminteste pâna la urma.
• Iar felurite întelepciunii sunt patru: chibzuinta, sau cunostinta lucrurilor ce trebuie sau nu trebuie facute si privegherea mintii (N. Hartmann observa ca prudenta nu e stiinta, patrundere, circumspectie, care se multumeste sa se guste pe ea însasi într-o înstrainare de lume. Sensul ei e redat mai bine de latinescul sapientia, care vine de la sapere = a gusta. „Sapientia este gustul etic si anume gustul fin, diferentiat, cultivat moral, întrucât îndreptat spre plenitudinea vietii, înseamna contact cu toate si atitudine afirmativa, apreciatoare fata de tot ce e valoros. Este patrunderea sentimentului de valoare în viata, în orice contact cu realitatea, în orice actiune si reactiune”.) ; neprihanirea, care sta în pastrarea sanatoasa a cugetului, ca sa se poata înfrâna de la orice lucru, cuvânt si gând ce nu place lui Dumnezeu; barbatia, sau taria si staruinta (rezistenta) în ostenelile încercarilor celor dupa Dumnezeu; dreptatea, adica împartirea care da tuturor la fel. Aceste patru virtuti generale se nasc din cele trei puteri ale sufletului, astfel: din cugetare sau minte, doua: chibzuinta si dreptatea, sau dreapta socoteala; din partea poftitoare, neprihanirea; si din iutime, barbatia. Si fiecare sta la mijloc între doua patimi potrivnice firii. Chibzuinta are deasupra prea multa socotire,( Poate sa însemne o excesiva chibzuire, care nu e în stare sa treaca la fapta, sau o prea mare ticluire care cuprinde si viclenie.)  iar dedesubt nechibzuinta; neprihanirea are deasupra nesimtirea, iar jos, desfrânarea; barbatia, sus cutezanta nesocotita, jos lasitatea; dreptatea, sus vointa de a avea prea putin, iar jos vointa de a avea prea mult. Cele patru sunt chipul omului ceresc, iar cele opt, ale celui pamântesc. Toate acestea le cunoaste întocmai Dumnezeu, ca si cele trecute, prezente si viitoare. Dar numai în parte, cel ce a învatat prin harul lui Dumnezeu, lucrurile de la El si s-a învrednicit sa fie facut dupa chipul si asemanarea Lui. Caci cine zice ca stie cum trebuie numai din auz, minte. Fiindca mintea omului nu poate sa urce vreodata la cer fara vreun povatuitor; iar neurcându-se si nevazând, nu poate spune ceea ce n-a vazut. Ci daca aude cineva din Scriptura, numai aceea trebuie sa graiasca din auz cu multumire si sa marturiseasca pe Tatal Cuvântului, cum a zis marele Vasile. Ca nu cumva, închipuindu-si ca are cunostinta, sa ramâna mai jos decât cel fara cunostinta. Caci a te închipui ceva, nu te lasa sa ajungi ceea ce te închipui, zice Sfântul Maxim. (ŤFiindca socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti în a stiť. Închipuirea ca stii, te fixeaza la gradul la care esti, totdeauna mai jos decât ceea ce-ti închipui, caci închipuirea exagereaza totdeauna.) Caci este o nestiinta de lauda, cum zice Gura de Aur. De pilda, când cineva întru cunostinta cunoaste ca nu cunoaste. Si este o nestiinta mai jos de orice nestiinta, când cineva nu cunoaste ca nu cunoaste. Deci este si o cunostinta cu nume mincinos, când socoteste cineva ca stie, nestiind nimic, cum zice Apostolul. Este, prin urmare, o cunostinta adevarata si este nestiinta îndeobste. Dar mai mare ca toate este cunostinta cu lucrul. Fiindca ce va folosi omul de va avea toata cunostinta, mai bine-zis, de o va fi primit de la Dumnezeu în dar, ca Solomon, asemenea caruia nu poate sa ajunga altcineva vreodata, dar va merge la muncile vesnice? Ce va folosi, de nu va fi primit din fapte si din credinta tare, prin marturia constiintei, asigurarea ca este slobozit de muncile viitoare, faptul ca nu se osândeste pe sine, ca n-a avut grija de vreuna din datorii, dupa puterea lui? Caci, zice Sfântul Ioan Teologul: „Daca inima noastra nu ne osândeste, avem îndraznire catre Dumnezeu”. Dar zice Sfântul Nil: „Si constiinta însasi a ajuns sa minta, slabita fiind de întunericul patimilor”, cum zice si Scararul. Caci  daca chiar si numai rautatea obisnuieste sa întunece mintea, zice marele Vasile, si închipuirea face orb pe cineva si nu-l lasa sa se faca ceea ce îsi închipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, când îsi închipuie ca au constiinta curata? Mai ales când vad pe Apostolul Pavel, care are în sine pe Hristos, zicând cu lucrul si cu cuvântul: „Ca de nimic nu ma stiu pe mine (sa fi pacatuit adica), dar nu în aceasta ma voi îndrepta”. Caci din nesimtire multa ne socotim noi cei multi ca suntem ceva, nefiind nimic. Dar zice Apostolul: „Când graiesc pace, atunci le vine prapadul”, fiindca n-aveau pace, ci ziceau aceasta, spune Gura de Aur, din multa nesimtire. Iar Iacob, fratele Domnului, zice despre unii ca acestia ca „uitându-si de pacatele lor, s-au uitat de ei însisi, cei mai multi dintre cei mândri”, „închipuindu-si ca au nepatimire”, zice Scararul. Drept aceea si eu, tremurând de cei trei uriasi ai diavolului, despre care a scris Sfântul Marcu Ascetul, adica despre: trândavie, uitare si nestiinta, ca unul ce sunt pururi stapânit de ei, si ma tem ca nu cumva uitând de masura mea, sa ma aflu afara din calea cea dreapta, cum zice Sfântul Isaac, am scris culegerea de fata. Caci cel ce uraste mustrarea arata vadit patima mândriei, zice Scararul, iar cel ce alearga spre ea, se dezleaga de legatura. Si Solomon zice: „Celui nepriceput ce întreaba de întelepciune, i se va socoti lui întelepciune”. De aceea am pus la început numele cartilor si al sfintilor, ca sa nu trebuiasca sa spun la fiecare cuvânt al cui este si asa sa se lungeasca cuvântul. Caci Sfintii Parinti au scris cuvintele dumnezeiestii Scripturi, adeseori cum sunt acolo, ca Grigorie Teologul, cele ale lui Solomon si ceilalti. Iar logofatul Simion Metafrastul a zis despre Gura de Aur: „Nu e drept sa parasesc cuvintele aceluia si sa zic ale mele”, macar ca putea, fiindca din acelasi Duh Sfânt au luat toti. Dar pe unele le numesc ale cui sunt, înfrumusetându-se cu harul smereniei, cautând mai mult cuvintele Scripturii; pe altele te lasa fara nume, pentru multimea lor, ca sa nu se lungeasca cuvântul
• De asemenea fara linistire si fara taierea voilor proprii nu poate cineva sa învete vreun mestesug dupa toata stiinta si amanuntimea. De aceea dupa fapta avem lipsa si de cunostinta, si în toate, de oprirea cea dupa Dumnezeu de la toate si de cercetarea dumnezeiestilor Scripturi, fara de care nimeni nu poate sa dobândeasca vreo virtute. Iar cel ce s-a învrednicit sa se linisteasca în întregime si neîncetat a ajuns la bunul cel mai înalt. Iar cel ce nu a cunoscut-o macar în parte nu ajunge acolo. Dar fericiti sunt cei ce se linistesc în întregime, fie ascultând de vreun faptuitor sau isihast, fie linistindu-se si iesind din toate grijile, întru ascultarea de voia dumnezeiasca, cu osârdie si cu sfatul celor încercati, în orice îndeletnicire cu cuvintele si cu întelesurile. Dar mai ales cei ce vor sa ajunga cât mai fara osteneala la nepatimirea si cunostinta duhovniceasca, trebuie sa aiba odihna cea dupa Dumnezeu întreaga. Caci El Însusi a zis prin proorocul: „Opriti-va de la toate si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu”. Iar cei ce suntem oameni în lume si asa-zisi monahi, sa ne linistim macar în parte, ca dreptii de odinioara, spre a ne cerceta ticalosul suflet înainte de moarte si a-i pricinui îndreptare sau smerenie, în loc de pierzanie desavârsita, din pricina nestiintei generale si a greselilor din nestiinta si stiinta. Caci David a fost împarat, dar în fiecare noapte îsi uda asternutul si patul cu lacrimi. „La simtirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au încretit perii capului”, si cele urmatoare. Drept aceea si noi, ca si cei din lume, sa ne oprim macar o parte din zi sau din noapte si sa vedem ce vom raspunde dreptului Judecator în ziua cea înfricosata a judecatii? Si sa avem grija mai ales de acestea, fiind de trebuinta pentru frica osândei vesnice. Sa nu ne îngrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor îmbogati iubitorii de lume, nici sa nu ne facem grija nebuneste despre lucrurile vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindca se cade sa lucram, dar sa nu ne îngrijim si sa ne zorim spre multe, cum a zis Domnul catre Marta. Pentru ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se îngrijeasca de sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel ce se linisteste si ia aminte la sine. Caci se zice în Lege: „Ia aminte la tine” ( În omilia sau în cuvântul:ŤIa aminte de tine însutiť, Sfântul Vasile distinge între Ťnoi, cele ale noastre si cele dimprejurul nostru. Noi suntem sufletul si mintea, întrucât ne-am facut dupa chipul Ziditorului; iar ale noastre, trupul si simtirile …, iar împrejurul nostru sunt banii, mestesugurile si celelalte unelte ale vietiiť.) si cele urmatoare. Despre acest loc a scris Vasile cel Mare un cuvânt sfânt si plin de toata întelepciunea.
• „Fara atentie si fara privegherea mintii, e cu neputinta sa ne mântuim si sa ne izbavim de diavol, care umbla racnind ca un leu pe cine sa înghita”, cum zice Damaschin. De aceea Domnul zicea adesea catre ucenicii Sai: „Privegheati si va rugati, caci nu stiti …” si celelalte. Prin aceste cuvinte El le vorbea de mai înainte tuturor despre gândul mortii, ca sa fie gata spre o aparare bine primita, spre cea din fapte si din luare-aminte. Fiindca dracii, cum zice Sfântul Ilarion, sunt netrupesti si fara somn, si toata grija o au sa se razboiasca cu noi si sa ne piarda sufletele, prin cuvânt, lucru si gând. Iar noi nu suntem asa. Ci uneori ne îngrijim de desfatare si de slava trecatoare, alteori de lucrurile vietii si totdeauna de alte multe. Si nu vrem sa ne luam nici macar o parte din vreme, ca sa ne cercetam viata, ca din aceasta mintea sa poata dobândi obisnuinta si sa ia aminte fara încetare la sine însasi. Solomon zice: „Prin mijlocul a multor curse trece”. Despre aceasta a scris Gura de Aur, lamurind ce sunt ele, cu multa amanuntime si cu cea mai deplina-întelepciune. Iar Domnul, vrând sa taie toata grija, ne-a poruncit sa dispretuim chiar si hrana si îmbracamintea, ca sa avem o singura grija: cum sa ne mântuim, ca o caprioara de ploaie si ca o pasare din cursa, si cum sa ajungem la agerimea acestei vietuitoare si la zborul înalt al pasarii, prin lipsa de griji. Si ceea ce e de mirare, e ca Solomon fiind rege a spus acestea. Iar tatal sau a spus si a facut la fel. Si ca pe lânga toata luarea-aminte si multele nevointe, aflându-se întru toata întelepciunea si virtutea, dupa atâtea daruri si dupa aratarea lui Dumnezeu, au fost biruiti, vai, de pacat, încât unul s-a tânguit odata de preacurvie si de ucidere, iar celalalt a cazut în atâtea lucruri înfricosate. Oare nu este aceasta pricina de multa tremurare si de frica celor ce au minte, cum zice Scararul si Filimon Ascetul? Cum ne vom înfricosa si nu vom fugi asadar de împrastierea vietii, pentru neputinta noastra, cei ce nu suntem nimic, ci suntem nesimtitori ca niste dobitoace? Si cel putin de mi-as pazi, nenorocitul de mine, firea, ca dobitoacele. Dar mai bun este câinele ca mine, si cele urmatoare.
• Daca, deci, vrem sa ne vedem pe noi însine în ce stare purtatoare de moarte suntem, sa fugim de voile noastre si de lucrurile vietii, si prin fuga de toate sa îmbratisam cu staruinta linistea cea fericita dupa Dumnezeu, cautându-ne fiecare sufletul în meditarea dumnezeiestilor Scripturi, fie prin supunere desavârsita a sufletului si a trupului, fie prin linistire, petrecerea prea laudata a îngerilor. Mai ales sa o faca acestea cei ce sunt înca patimasi si neînfrânati întru poftele lor mici si mari. ”Sezi, zice, în chilia ta si aceasta te va învata pe tine toate”. Si iarasi: „Linistirea este începutul curatirii sufletului”, cum zice marele Vasile. Iar Solomon zice ca Dumnezeu a dat o împrastiere rea fiilor oamenilor, ca sa se împrastie în cele desarte, ca nu cumva din lenea patimasa si dobitoceasca sa se abata spre cele mai rele. Dar cel ce s-a izbavit prin harul lui Dumnezeu de amândoua prapastiile si s-a învrednicit sa se faca monah, pe cât e cu putinta, ca o icoana a lui Dumnezeu cel singur, prin fapta si cuvânt, cum zice marele Dionisie, cum nu va fi dator sa fie linistit pururi si sa fie atent cu mintea la orice fapta si sa cugete (mediteze) neîntrerupt la Dumnezeu potrivit cu starea la care a ajuns? Caci asa zic sfintii Parinti, Efrem si ceilalti, catre începatori. Unul sa aiba psalmul pe buze, altul stihuri; si altii sa fie atenti cu mintea la psalmi si la tropare. Asa sa faca cei ce nu s-au învrednicit înca sa ajunga la vreo contemplatie sau cunostinta, ca sa nu se afle careva, cu totul în afara de orice cugetare, fie ca lucreaza, fie ca e la vreun drum, fie ca sta culcat, înainte de a adormi. Ci deodata cu împlinirea canonului rânduit, trebuie sa-si închida mintea într-o cugetare (meditatie) ca nu cumva gasindu-l vrajmasul fara pomenirea lui Dumnezeu, sa-i strecoare grozaviile lui. Acestea s-au zis catre toti. Iar când cineva prin multe nevointe, adica prin multe virtuti trupesti si sufletesti, a putut sa se înalte prin harul lui Hristos la vreo lucrare duhovniceasca, adica mintala, ca sa-si plânga sufletul sau, trebuie sa pazeasca, cum zice Scararul, ca pe lumina ochiului, cugetarea care poarta lacrimile dureroase, pâna ce se retrage cu bun rost, adica din pricina înaltarii, focul si apa. Focul este durerea inimii si credinta fierbinte, iar apa sunt lacrimile. Dar nu tuturor s-au dat acestea, zice marele Atanasie, ci celor ce s-au învrednicit sa vada lucrurile înfricosate dinainte de moarte si de dupa moarte, prin pomenirea neîncetata a lor în liniste. Cum zice Isaia: „Urechea celui ce se linisteste aude lucruri neobisnuite”. Si iarasi: „Linistiti-va si cunoasteti”. Caci numai aceasta obisnuieste sa nasca cunostinta lui Dumnezeu, putând cel mai mult sa ajute si celor foarte patimasi si mai slabi, prin vietuirea neîmprastiata, prin fuga de oameni si de întâlnirile care întuneca mintea si de grijile nu numai cele ale vietii, ci si cele fara însemnatate si care se par nepacatoase. Cum zice Scararul: „Un mic fir de par tulbura ochiul …” si celelalte. Iar Sfântul Isaac: „Sa nu socotesti ca iubirea de argint sta numai în a avea aur sau argint, ci orice lucru de care se lipseste gândul”. Si Domnul zice: „Unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra”, fie în lucrurile si cugetarile dumnezeiesti, fie în cele pamântesti. De aceea tuturor li se cade sa fie fara griji si sa se linisteasca dupa Dumnezeu; fie în parte, ca cei din lume, cum s-a zis, ca sa vina pe încetul la întelepciune si la cunostinta duhovniceasca, fie în întregime, ca cei ce pot sa se opreasca de la toate, ca sa aiba toata grija sa placa lui Dumnezeu. Si Dumnezeu va vedea hotarârea lor si le va darui odihna duhovniceasca si îi va face sa ajunga sa mediteze (sa cugete) la prima vedere (contemplatie), spre a dobândi frângerea negraita a sufletului si a se face saraci cu duhul. Apoi îi va înalta pe începutul la celelalte vederi, învrednicindu-i de pazirea fericirilor, pâna ce vor ajunge la pacea gândurilor, care este „locul lui Dumnezeu”, cum zice Sfântul Nil, luând cuvântul din Psaltire: „Si s-a facut în pace locul Lui”.
• Iar vederile duhovnicesti, precum socotesc, sunt opt. Sapte din ele sunt ale veacului acestuia, iar a opta este lucrarea veacului viitor, cum zice Sfântul Isaac. (ŤSase zile le petrecem cu lucrarea vietii acesteia, prin plinirea poruncilor; a saptea o petrecem toata în mormânt si a opta iesind din mormântť)  Cea dintâi este cunostinta necazurilor si a ispitelor vietii acesteia, cum zice Sfântul Dorotei, si ea se întristeaza de toata paguba, pe care a patimit-o firea omeneasca de la pacat. A doua este cunoasterea greselilor noastre si a binefacerilor lui Dumnezeu, cum zic Scararul, Isaac si multi altii dintre Parinti. A treia este cunostinta lucrurilor înfricosate dinainte de moarte si dupa moarte, cum se scrie în dumnezeiestile Scripturi. A patra, întelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus în lumea aceasta si a lucrurilor si cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalti sfinti Mucenici si ale cuviosilor Parinti. A cincea este cunostinta firii si a prefacerii lucrurilor, precum zic sfintii Parinti Grigorie si Damaschin. A sasea este contemplarea celor ce sunt, adica cunostinta si întelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A saptea este întelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A opta este cunostinta despre Dumnezeu, asa-numita teologie. ( Iar cuviosul Nicodim Aghioritul vorbeste, de sase dulceti duhovnicesti, pe care le gusta mintea iesita din robia patimilor: 1. lucrarea dumnezeiestilor porunci, 2. câstigarea faptelor bune, 3. cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, 4. cuvintele zidirilor, 5. cuvintele iconomiei celei în trup a Domnului si 6. privirea celor ce sunt ale lui Dumnezeu.) Acestea sunt deci cele opt vederi. Cele dintâi trei se cuvin celui ce este înca faptuitor, ca prin multe si amare lacrimi, sa-si poata curata sufletul sau de toate patimile, si sa primeasca apoi prin har pe celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin celui contemplativ (vazator) sau cunoscator, pentru ca pazeste bine si împlineste neîncetat faptele trupesti si morale, sau sufletesti, prin care se învredniceste de simtirea vadita si întelegatoare a acestora. Caci din cea diftâi faptuitorul primeste începutul cunoasterii si cu cât se îngrijeste mai mult de lucrare si mediteaza întelesurile date lui, cu atât sporeste mai mult în ele, pâna ce ajunge la deprinderea lor si asa se iveste de la sine în minte cealalta cunostinta. Apoi la fel, celelalte.
• Iata prima cunostinta, prin care se dau celui ce vrea celelalte. Asadar cel ce s-a învrednicit sa ajunga la aceasta, e dator sa faca asa: sa sada catre rasarit, ca odinioara Adam, si sa cugete asa: „Sezut-a Adam atunci si a plâns înaintea raiului desfatarii, batându-si fata cu mâinile si zicând: „Milostive, miluieste-ma pe mine cel cazut”. Asemenea si celalalt icos: „Vazând Adam pe îngerul care îl împingea si închidea usa dumnezeiestii gradini, a suspinat tare graind: „Milostive, miluieste-ma pe mine cel cazut”. Apoi, întelegând cele petrecute, începe astfel tânguirea, suspinând din tot sufletul. Clatinându-si capul, zice cu durere din inima: „Vai mie, pacatosului, ce am patimit! Vai, ce eram si ce-am ajuns! Vai, ce-am pierdut si ce-am aflat! În locul raiului, lumea aceasta stricacioasa; în locul lui Dumnezeu si a petrecerii cu îngerii, pe diavolul si dracii necurati; în locul odihnei, osteneala; în locul desfatarii si al bucuriei, necazul si întristarea lumii; în locul pacii si al veseliei fara sfârsit, frica si lacrimile dureroase; în locul virtutilor si al dreptatii, nedreptatile si pacatele; în locul întelepciunii si al salasluirii la Dumnezeu, nestiinta si izgonirea; în locul lipsei de grija si al slobozeniei, viata cea înecata de griji si robia cea mai rea. Vai mie, vai mie! Cum am fost zidit împarat si ma facui rob patimilor, dintr-o nebunie. Vai mie, ticalosul, cum în locul vietii, mi-am atras moartea prin neascultare! Of, of, vai mie, vai mie, ce-am patimit nenorocitul de mine, prin lipsa de sfat. Ce voi face? Într-o parte sunt razboaie, într-alta tulburari, aici boala si dincolo ispita. Aici sunt primejdii, dincolo scufundari în valuri. Aici temeri, dincolo întristari; aici patimi, dincolo pacate; aici amaraciuni, dincolo strâmtorari. Vai mie, pacatosul, ce voi face? Unde voi fugi? Din toate partile sunt strâmtorat, cum zice Susana. Ce sa cer, nu stiu. De voi cere viata, ma tem de ispitele vietii, de schimbarile si de întâmplarile ei. Vad îngerul, pe satan, cel ce rasarea ca un luceafar de dimineata, ajuns si numit diavol; pe omul cel dintâi, izgonit; pe Cain, ucigas de frate; pe Hanaan, blestemat; pe sodomiti, arsi cu foc; pe Esau, cazut; pe israeliteni, urgisiti; pe Ghiezi si pe Iuda Apostolul, cazuti, fiindca boleau de iubirea de argint; pe marele proroc si împarat, plângând pentru doua pacate; pe Solomon, cel cu atâta întelepciune, cazut; pe cel dintre cei sapte diaconi si pe cel dintre cei patruzeci de Mucenici, cazuti, cum zice marele Vasile: „Bucurându-se începatorul raului, a rapit dintre cei doisprezece, pe ticalosul Iuda; din Eden pe om; si din cei patruzeci, pe cel cazut. Pe acesta, plângându-l acelasi, zice iarasi: „Desert la minte si vrednic de plâns, a pierdut vietile amândoua; caci prin foc s-a topit si la focul nestins s-a dus”. De asemenea vad pe multi altii, carora nu este numar, cazuti; nu numai dintre cei credinciosi, ci si multi dintre Parinti, si dupa multe sudori. Dar ce sunt eu, cel mai rau, mai nesimtit si mai neputincios decât toti? Ce voi zice despre mine, odata ce Avram zice despre sine ca e pamânt si cenusa; David, câine mort si de soi prost, în Israil; Solomon, copil mic ce nu cunoaste dreapta si stânga. De asemenea, cei trei tineri zic: „Rusine si ocara ne-am facut”; Isaia proorocul: „O, ticalosul de mine”; proorocul Avacum: „Si eu sunt mai tânar”; Apostolul: „Sunt cei dintâi dintre pacatosi”. Iar ceilalti toti zic ca nu sunt nimic. Deci ce voi face? Unde ma voi ascunde de multele mele rautati? Ce voi ajunge, eu care nu sunt nimic si care sunt mai rau decât ceea ce nu este? Caci ceea ce nu este, nu a pacatuit si nici nu a primit binefaceri ca mine. Vai mie, cum voi strabate cealalta vreme a vietii mele? Sau cum voi fugi de cursele diavolului? Caci dracii sunt fara somn si netrupesti, iar moartea e aproape si eu neputincios. Doamne, ajuta-mi; nu lasa zidirea Ta sa se piarda, ca Tu îmi porti grija mie, pacatosului. „Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge, caci spre Tine am ridicat sufletul meu”. „Nu ma parasi, Doamne, Dumnezeul meu, nu sta departe de mine. Vino aproape în ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele”. Si asa se zdrobeste sufletul prin cuvinte ca acestea, daca mai are putina simtire. Iar staruind el mai mult în acestea si obisnuindu-se cu frica de Dumnezeu, începe mintea a cugeta si a întelege cuvintele celei de a doua vederi, care sunt acestea.
• Afara de aceea de câte ori harul îi strapunge inima, trebuie sa aiba si mai mult mintea în lacrimile de pocainta, chiar daca a încetat gura de a cânta si cugetarea ar fi luata în robia cea buna, cum zice Sfântul Isaac. Caci atunci este vremea culesului, nu în vremea saditului. De aceea trebuie sa ramâna în asemenea gânduri, ca si mai mult sa se strapunga si sa-si dea rodul, adica lacrimile cele dupa Dumnezeu. „Strapungîndu-ti-se inima pâna la lacrimi printr-u cuvânt, zice Scararul, ramâi la el”. Fiindca toata lucrarea trupeasca, adica postul, privegherea, psalmodierea si citirea, linistirea si celelalte, se fac pentru a se curata mintea. Iar mintea fara plâns nu se poate curata, ca sa se uneasca cu Dumnezeu în rugaciunea curata, care o rapeste din toate întelesurile si o face fara chip si fara forma.
• Asadar când cineva a ajuns la întelesuri bune trebuie sa ia aminte cu osârdie, ca sa ramâna în el asemenea vederi, ca nu cumva, din lenevire sau din lipsa de grija, sau din înaltare, sa fie parasit de har, cum zice Sfântul Isaac: „De cresc în sufletul omului întelesurile cele dupa Dumnezeu, care-l duc la o mai mare strapungere si umilinta, e dator sa multumeasca pururi si sa marturiseasca lui Dumnezeu acest dar, fiindca s-a învrednicit sa cunoasca unele ca acestea, socotindu-se pe sine ca este nevrednic”. Iar de înceteaza acelea si se întuneca iarasi întelegerea si leapada temerea si plânsul, trebuie sa se întristeze mult si sa se smereasca pe sine cu lucrul si cu cuvântul, fiindca l-a parasit harul, ca sa-si cunoasca neputinta sa, sa dobândeasca smerenie si sa se îngrijeasca de îndreptare. Caci zice marele Vasile: „Daca nu s-ar fi lenevit omul dinspre plânsul dupa Dumnezeu, nu i-ar lipsi lacrimile atunci când ar vrea”. De aceea suntem datori sa cunoastem pururi neputinta noastra si harul lui Dumnezeu si sa nu deznadajduim orice ni s-ar întâmpla, nici sa îndraznim ca suntem ceva. Ci mai vârtos sa nadajduim pururi la Dumnezeu cu smerenie. Si acestea se cuvin celui ce cauta lacrimi multe cu lucrul si cu cuvântul, fiindca Sfânta Scriptura-a învrednicit de atâta har si n-a pazit cunostinta lui Dumnezeu din pricina lenevirii sau a mândriei de mai înainte, de acum sau din viitor, precum s-a zis. Iar celui ce a parasit de bunavoie aceste daruri, adica plânsul, lacrimile si întelesurile cele luminate, ce altceva i se cade decât numai sa-l compatimim? Fiindca nu are lumea un mai mare nebun ca acesta, care se învredniceste de cele ale firii, prin care avea sa ajunga la cele mai presus de fire, adica la lacrimile întelegerii si ale dragostei, însa prin oarecare lucruri de nimic sau prin gânduri straine si voiri proprii, se întoarce la nestiinta dobitoacelor, ca un câine la varsatura sa. Cu toate acestea, daca vrea iarasi si se va îndeletnici cu citirea dupa Dumnezeu a dumnezeiestilor Scripturi cu luare-aminte si cu grija mortii, si-si va pazi mintea cât va putea de gândurile desarte în rugaciune, poate afla ceva ce a pierdut. Mai ales daca nu se supara niciodata împotriva cuiva, chiar daca patimeste adeseori cele mai mari rele de la acela, si nu lasa pe nimeni sa se supere împotriva sa, ci cu toata puterea îl slujeste pe acela cu lucrul si cu cuvântul. Atunci mintea i se veseleste si mai vârtos, izbavita de tulburarea mâniei. Iar el capata iscusinta ca sa nu mai uite niciodata de sufletul sau, temându-se ca nu cumva sa fie parasit iarasi. Astfel ramâne necazut din frica, având pururi lacrimile pocaintei si ale plânsului, pâna ce se va sui la cele ale dragostei si ale bucuriei, de la care se va înalta la pacea gândurilor, cu harul lui Hristos.
• Caci zice Domnul: „Cel ce se smereste pe sine, înalta-se-va”. Despre aceasta marturiseste si Petru, care a parasit mrejele, si a primit cheile cerului; asemenea si ceilalti Apostoli, dintre care fiecare, parasind cele putine pe care le avea, a luat toata lumea în stapânire, în veacul de acum, iar în cel viitor „cele pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit”. Si nu numai Apostolilor li s-au întâmplat acestea, ci tuturor cele ce au voit sa li se întâmple pâna astazi.
• Caci Hristos s-a ascuns în Evanghelie si cel ce vrea sa-L afle pe El, trebuie sa vânda mai întâi toate averile sale si sa cumpere Evanghelia, ca nu numai sa-L poata afla pe El din citire, ci sa-L si primeasca în sine, prin urmarea vietuirii Lui în lume. Fiindca cel ce cauta pe Hristos, zice Sfântul Maxim, nu trebuie sa-l caute pe El în afara, ci în sine însusi, adica sa se faca cu trupul si cu sufletul nepacatos ca Hristos, dupa cât e cu putinta omului si sa pazeasca marturia constiintei cu toata puterea, ca sa împarateasca peste toata voia sa si sa o biruiasca prin dispretuirea ei, chiar daca e sarac si fara slava, din punct de vedere al lumii. Pentru ca ce folos are cel care pare ca e împarat, dar e stapânit de mânie si de pofta în veacul acesta, iar în cel viitor va afla munca vesnica, daca nu va voi sa pazeasca poruncile dumnezeiesti? Dar o, ce nebunie! Cum nu vrem sa luam, prin unele lucruri mici si vremelnice, bunatatile mare si vesnice, ci lepadam bunatatile si dorim cele potrivnice. Si ce este mai neînsemnat decât un pahar cu apa rece, sau decât daruirea unei bucati de pâine, sau decât lepadarea voii, sau a unui mic gând, prin care ni se da Împaratia cerurilor din harul celui ce a spus: „Iata Împaratia cerurilor înauntrul vostru este”. ”Caci nu este departe, zice Damaschin, nici afara, ci înauntru. Voieste numai sa biruiesti asupra patimilor si iata o ai în tine însuti, numai pentru ca vietuiesti în chip placut lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic”. Fiindca Împaratia lui Dumnezeu, spun Parintii, este vietuirea placuta lui Dumnezeu.
• Iar gândul îngeresc este completarea nepatimasa a lucrurilor, sau cunostinta adevarata, care este mijlocie între amândoua prapastiile, pazind mintea si deosebind tinta cea dreapta de cele sase curse ale diavolului, care o înconjoara, adica de cea de sus si de cea de jos, de cea de-a dreapta si de cea de-a stânga, de cea dinauntru si de afara de tinta dreapta. Aceasta este cunostinta adevarata care staruie ca un centru în mijlocul celor sase curse. Ea se învata de la îngerii pamânteni, care s-au omorât pe ei lumii, ca sa li se faca mintea nepatimasa, spre a vedea lucrurile cum trebuie. Cel ce are cunostinta aceasta, nu se urca deasupra tintei drepte, prin semetie, socotind ca întelege ceva din proprie întelepciune; nici nu se coboara jos prin nestiinta, fiindca n-a putut sa ajunga desavârsirea; nici nu se abate la dreapta, prin lepadarea si ura lucrurilor; nici la stânga, prin iubire nesocotita sau împatimire; nici, iarasi, înauntru de la tinta dreapta, prin nestiinta si lenevire peste tot; nici în afara, prin multa ocupatie si prin sârguinta nesocotita din nepasare sau rautate. (Dreapta socoteala consta în a gasi întelesul central al lucrurilor si în a te pastra cu tarie în el, nelasându-te ispitit de nici o atractie unilaterala.) Ci primeste cunostinta cu rabdare, cu smerita cugetare si cu buna nadejde, din credinta tare, pentru ca, cunoscând ceva din parte, sa fie înaltat spre dragostea dumnezeiasca, iar pentru necunoasterea întru cunostinta, sa dobândeasca smerita cugetare, si prin nadejdea si credinta statornica sa ajunga la tinta lucrului cautat. Acele nici nu uraste ceva cu totul ca rau, nici nu iubeste fara judecata, ci-l priveste pe om spre a se minuna, cum mintea lui este icoana nehotarnicita a lui Dumnezeu cel nevazut, desi deocamdata e hotarnicita de trup, cum zice marele Vasile; si cum ajunge pâna la hotarele oricarui trup, ca si Dumnezeu, Care poarta grija de lume. Caci mintea se preface dupa forma fiecarui lucru si se coloreaza dupa chipul lucrului cunoscut de ea. Iar când se învredniceste sa ajunga în Dumnezeu, Cel fara chip si înfatisare, se face si ea fara chip si fara forma. Apoi se minuneaza cum poate sa pastreze orice idee si cum ideile din urma nu pot vatama pe cele din urma, ci cugetarea le tine pe toate, ca pe o comoara, fara uitare; si când vrea mintea, descopera prin grai cele gândite, nu numai pe cele proaspete, ci si pe cele adunate în vistierie de demult. De asemenea se minuneaza cum, iarasi, cuvintele iesind mereu, mintea ramâne aceeasi, fara scadere.
• Si simplu graind, cel luminat privind frumusetea fiecarui lucru si întrebuintarea lui, fara patima, iubeste pe Facator. Acela ia seama la toate cele sensibile, la fapturile de sus si de jos, adica la cer, la soare, la luna, la stele, la nori, la ploi, la zapada, la grindina, minunându-se cum îngheata apa în atâta arsita, apoi la tunete, la fulgere, la vânturi si la aer, la schimbarea acestora, la ani, la anotimpuri, la zile, la nopti, la ceasuri, la minute, la pamânt, la mare, la vietuitoarele fara numar, la dobitoacele cele cu patru picioare, la fiare si târâtoare, la neamurile multe ale pasarilor, la izvoare, la râuri, la nesfârsitele feluri ale pomilor si buruienilor, la cele blânde si la cele salbatice. Caci în toate vede rânduiala, buna asezare, marimile, frumusetile, întocmirea, legatura, armonia, folosul, conglasuirea, felurimea, desfatarea, starea, miscarea, culorile, formele, chipurile, întoarcerea la aceleasi, ramânerea în cele stricacioase. Si luând aminte simplu la toate fapturile cele sensibile, se uimeste minunându-se de Ziditor, cum din cele ce nu sunt, numai cu porunca, a adus la fiinta cele patru elemente (stihii) si cum, prin întelepciunea lui Dumnezeu, cele ce-si sunt potrivnice nu se pagubesc una pe alta; de asemenea, cum din acestea a facut toate pentru noi. Si înca acestea sunt mici pe lânga coborârea lui Hristos, cum zice Teologul, si pe lânga bunatatile viitoare. Deci cunoscând bunatatea lui Dumnezeu cea ascunsa în fapturi, si întelepciunea, puterea si purtarea Lui de grija, cum Însusi a zis catre Iov, sa privim pe urma la cea din arte, din cuvinte si din litere, cum prin putina cerneala neînsufletita, ne-a descoperit noua taine asa de mari prin Sfintele Scripturi. Si e într-adevar lucru minunat, ca Sfintii Prooroci si Apostoli au ajuns de-abia dupa multa osteneala si dragoste catre Dumnezeu la aceste bunatati, iar noi le aflam numai prin citire. Caci Scripturile ne graiesc în chipul cel mai minunat, de parc-ar fi cuvântatoare.
• S-a zis despre Sfântul Filimon, si sa avem mintea cu totul rapita la întelesuri. Caci asa se cuvine sa fie purtarea celor sârguinciosi: sa aiba mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoasterea celor inteligibile si la ceea ce e fara chip; si iarasi, când la vreun înteles al Scripturii, când la rugaciunea curata. Iar trupul, când la citire, când la lacrimi pentru sine însusi sau pentru altcineva din compatimirea cea dupa Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteste sau trupeste. Astfel va face totdeauna lucrurile sfintilor Îngeri, neîngrijindu-se câtusi de putin de slava de ceva din ale lumii acesteia. Iar Dumnezeu, care l-a ales pe el si l-a rânduit pentru convorbirea cu Sine si i-a daruit lui petrecerea aceasta si lipsa de griji, va avea El însusi grija de acela si-l va hrani, sufleteste si trupeste. „Arunca, zice, grija ta asupra Domnului si El însusi te va hrani”. Si cu cât îsi pune cineva mai mult nadejdea într-Însul în toate cele ale sufletului si ale trupului sau, cu atât Îl afla pe Acela mai mult purtând grija fata de el, încât se socoteste pe sine mai jos decât toata zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, aratate si nearatate, sufletesti si trupesti. Caci fiind cu multe dator, nu se poate mândri câtusi de putin din rusine, cu ceva în fata binefacerilor lui Dumnezeu. Si cu cât Îi multumeste mai mult lui Dumnezeu si se nevoieste sa se sileasca de sine spre dragostea Lui, cu atât Dumnezeu se apropie mai mult de el prin darurile Sale si doreste sa-l odihneasca si sa-l faca sa pretuiasca linistirea si neaverea mai presus decât toate împaratiile pamântului, afara de rasplata veacului viitor. Caci sfintii Mucenici sufereau dureri fiind munciti de vrajmasi, dar dorul împaratiei si dragostei lui Dumnezeu biruia durerile, si însusi faptul de a primi putere sa biruiasca vrajmasii, îl socoteau o mare mângâiere si îndatorire, ca s-au învrednicit sa sufere moarte pentru Hristos. Prin aceasta adeseori ajungeau nesimtitori. De asemenea si Sfintii Parinti, silindu-se mult la început prin nevointe de tot felul si prin razboaiele ce li se faceau de catre duhurile rautatii, biruiau prin dorul si nadejdea nepatimirii. Fiindca dupa multa osteneala, cel fara patima ajunge fara grija, ca unul ce a biruit patimile.
• Si daca toata tinta lui este sa placa lui Dumnezeu îl va învata Dumnezeu Însusi voia Lui, încunostiintându-l fie prin întelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptura. Si daca îsi va taia voile sale pentru Acela, Însusi Acela îl va face sa ajunga cu bucurie negraita la desavârsire, cum nu stie el; iar vazând aceasta se minuneaza cum începe sa izvorasca de pretutindeni bucuria si cunostinta, si cum din tot lucrul gaseste folos. Iar Dumnezeu va împarati în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindca s-a supus voii Lui celei sfinte. Si se face ca un împarat, încât orice gândeste se savârseste fara osteneala si îndata de catre Dumnezeu, Cel ce are grija de dânsul. Aceasta este credinta de care a grait Domnul: „De veti avea credinta” si celelalte. Si pe aceasta credinta se zidesc celelalte virtuti, dupa Apostol. De aceea vrajmasul încearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de isihie (liniste) si ca sa-l faca sa cada în ispita si sa se afle în oarecare fel necredincios, nadajduind în puterea si în întelepciunea sa, fie cu totul, fie în parte. Iar de sici îsi ia vrajmasul prilej ca sa-l biruiasca si sa-l faca rob pe el ticalosul. Dar cel ce a cunoscut acestea, dupa ce a parasit toata desfatarea si odihna lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grabeste spre lipsa de griji, fie întru ascultare, având pe povatuitor în locul lui Hristos si încredintându-i lui tot gândul, cuvântul si fapta, ca nimic sa nu aiba al sau, fie întru liniste, din credinta tare, fugind de toate. Si în loc de toate are pe Hristos si El i se face lui toate, cum zic Gura de Aur si Damaschin, în veacul de acum si în cel viitor, hranindu-l, îmbracându-l, mângâindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, învatându-l, luminându-l. Si simplu graind, precum a avut grija de ucenicii Sai, asa are si de acesta. Caci macar ca nu are a se osteni ca aceia, dar are credinta tare din pricina  careia nu-si face grija de sine ca ceilalti oameni. Ci de teama duhurilor, ca Apostolii de frica iudeilor, sade în chilie, asteptând pe Învatatorul Sau, ca prin vederea cea adevarata, adica prin cunoasterea fapturilor Lui, sa-l ridice duhovniceste din patima si sa-i daruiasca pacea, ca Apostolilor, care stateau cu usile încuiate, cum zice Sfântul Maxim.
• Iar cele scrise mai înainte, la începutul cuvântului, despre cele sapte fapte trupesti si morale, trebuie sa le pazeasca pururi, si nici sa nu le micsoreze prin lipsa, nici sa le mareasca prin prisosire, daca nu cumva e vreme de razboi trupesc din pricina careia tineretii, sau a vigorii prisositoare din pricina careia e nevoie de o stradanie prisositoare; sau iarasi, daca nu e nevoie din pricina neputintei, de o mica odihna. Dar, în cazul din urma, sa nu se faca o dezlegare deplina, caci aceasta poate vatama si pe cei nepatimitori, cum zice Sfântul Isaac. Ci odihna sa fie dupa trebuinta, ca o doctorie a slabiciunii, ca nu cumva luând-o sufletul ca prilej sa slabeasca încordarea. Aceasta slabire a încordarii apare când cineva vrea din tot sufletul odihna. Iar odihna obisnuieste sa vatame mai ales pe cei tineri si sanatosi. Sfintii Parinti Vasile si Maxim spun ca pentru potolirea foamei si a setei sunt necesare numai pâinea si apa, dar pentru sanatatea si taria trupului s-au daruit de Dumnezeu cu iubire de oameni si celelalte; si pentru ca nu cumva mâncându-se pururi un singur fel, cel neputincios sa ajunga la scârbire, sunt de folos si aceasta sa se manânce una câte una, cum s-a zis. Caci înfrânarea totala si neînfrînarea sunt cele care aduc neputintele. Iar înfrânarea si schimbarea mâncarurilor de fiecare data, se fac pricinuitoare ale sanatatii, ca sa se pastreze trupul fara placeri si fara boala si sa fie împreuna-lucrator spre dobândirea virtutilor. Acestea sunt pentru cei ce se nevoiesc, precum s-a zis. Dar cei nepatimitori, adeseori nu manânca multe zile, uitând de trup, ca Sfântul Sisoe, care dupa ce mânca cerea sa se împartaseasca cu preacuratele Taine, din pricina rapirii catre Dumnezeu, sau cum zice Apostolul, spre folosul multora: „Ori de ne-am iesit din minti, lui Dumnezeu, ori de suntem cu mintea întreaga, voua”; si cum zice Vasile cel Mare, ca si altii oarecare despre unii. Sau când manânca multe mâncaruri cu altii, nu le simt pe acestea, ci se afla cu sufletul ca unii ca nu manânca nimic. Caci mintea unora ca acestia nu este în trup, ca sa simta odihna sau osteneala lui. Aceasta se vede la multi Parinti si sfinti mucenici, ca si la sfântul acela de care a scris Sfântul Nil. Acesta era un oarecare batrân pe care, rugându-se în pustiu cu mintea, cu îngaduinta lui Dumnezeu, spre folosul lui si al multor altora, îl luau dracii de mâini si de picioare si-l aruncau în sus, si apoi, ca sa nu se vatame trupul lui când cadea de la atâta înaltime, îl primeau într-o rogojina; si aceasta o faceau multa vreme, ca sa cerce daca se coboara mintea lui din cer si n-au putut izbuti aceasta. Când simtea, asadar, unul ca acesta mâncarea sau bautura sau altceva din cele trupesti? Iar Sfântul Efrem, dupa ce a biruit cu harul lui Hristos toate patimile trupesti si sufletesti, ca sa nu se afle în afara de razboaiele vrajmasului si sa fie osândit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie  negraita, cerea sa se ia lucrul nepatimirii de la el. Despre acesta a scris Scararul uimit, ca sunt unii dintre cei fara patimi mai nepatimitori, ca Sirul acela, si celelalte.
• Pentru aceea la tot lucrul avem trebuinta de dreapta socoteala, ca sa judecam potrivit cu vremea toata fapta. Caci dreapta socoteala este o lumina care arata celui ce o are: vremea, fapta, destoinicia, taria, cunostinta, vârsta, puterea, hotarârea sloboda, râvna, zdrobirea, obisnuinta, nestiinta, puterea si tocmirea trupului, sanatatea si oboseala, modul, locul, purtarea, educatia, credinta, starea dinauntru, scopul, petrecerea, slobozenia, stiinta, cumintenia fireasca, sârguinta, privegherea si cele asemenea. Pe urma firea lucrurilor, trebuinta câtimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu aflator în dumnezeiestile Scripturi, întelesul fiecarui cuvânt, ca de pilda al aceluia din Evanghelia lui Ioan: ca au venit elinii, cautând sa vada pe Domnul, si îndata au zis: „Sosit-a ceasul”, si celelalte, ceea ce înseamna ca a sosit vremea de chemare a neamurilor.  Caci a început vremea patimilor. Iar aceasta o pune ca semn. Dreapta  socoteala lamureste toate acestea.
• Dar nu numai aceasta, ci si scopul tâlcuirii Parintilor. Fiindca nu lucrul care se face este ceea ce se cauta, ci prin ce se face, zice Sfântul Nil. Iar cel ce face ceva fara cunostinta celor spuse se osteneste poate mult, dar nu poate izbuti nimic, cum zice marele Antonie si Sfântul Isaac despre cei ce se nevoiesc în virtutile trupesti, dar se lenevesc în lucrarea mintii, cu toate ca mai ales aceasta este ceea ce se cauta. Pentru ca zice Sfântul Maxim: „Da trupului tau lucrarea dupa putere si toata nevointa ta întoarce-o spre minte. Caci cel ce lucreaza trupeste, zice, uneori e biruit de lacomia pântecelui, de somnul mult, de împrastiere si de vorbarie si prin acestea îsi întuneca mintea. Iar alteori îsi tulbura întelegerea prin postul prelungit, prin privegheri si prin osteneli peste masura. Dar cel ce are grija de tine, contempla, se roaga, cunoaste pe Dumnezeu si poate dobândi toata virtutea”. Fiindca omul întelept se nevoieste cu pricepere sa-si micsoreze, pe cât se poate, micile trebuinte ale trupului, ca prin aceasta sa ajunga sa se îngrijeasca de putine, sau sa nu aiba grija de loc, ca sa pazeasca poruncile. Caci zice Domnul: „Nu va îngrijiti …” si celelalte. Fiindca în grija de multe, nici pe sine însusi nu se poate vedea cineva. Cum poate sa vada atunci cursele vrajmasului, gatite înainte de vreme? Caci vrajmasul nu obisnuieste totdeauna sa faca razboiul la aratare, cum zice Domnul. De aceea când vrea sa-l arunce pe cineva în cele mari, îl face sa nesocoteasca întâi cele mici si nearatate: înainte de curvie, privirea deasa si neînfrînata; înainte de ucidere, mânia usoara; înainte de întunecarea cugetarii, împrastierea scurta; si înainte de aceasta iarasi, asa-zisa trebuinta neaparata a trupului. Pentru aceea Domnul, stiind mai dinainte toate, ca unul ce este întelepciunea Tatalui, luând înaintea uneltirilor diavolului, porunceste oamenilor sa taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind ca cele mici sunt fara primejdie, sa cada jalnic în pacatele cele mari si înfricosate. Si zice: „S-a zis celor de demult”, adica celor din Lege, acestea si acestea; „Iar Eu va zic voua”. Deci cel ce a învatat din Sfânta Evanghelie, e dator sa ia seama la cele ce le învata Mântuitorul si sa le faca, spre a se izbavi de cursele vrajmasului si sa aiba poruncile în mare cinste si în buna lucrare, caci numai cu multa întelepciune îsi poate mântui sufletul. Caci poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu. Si cu adevarat „toate darea cea buna si tot darul desavârsit de sus este”, zice fratele Domnului. Iar Damaschin zice: „Pune noua mijlocitoare neînfruntata pe cea care Te-a nascut pe Tine Hristoase si cu rugaciunile ei, daruieste-ne noua, ca un milostiv, Duh de bunatate, ce se pogoara de la Tatal Tau”.
• Caci cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile Scripturi, cum zic Parintii, afla tot binele ascuns în toate Scripturile. Caci zice Domnul: „Cel învatat în ale Împaratiei cerurilor” si celelalte. Sau în linistea cea dupa Dumnezeu si în citirea dumnezeiestilor Scripturi, stie ca alta fata arata Scriptura celorlalti oameni, chiar daca par ca o cunosc, si alta fata celui ce s-a închinat pe sine rugaciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încât sa-l aiba în loc de rasuflare în toate, chiar daca pentru lume este simplu si neînvatat în stiintele omenesti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arata mai degraba simplitatii si smereniei, zice Scararul, si nu ostenelilor si întelepciunii ajunsa fara folos. Mai degraba o leapada Dumnezeu pe aceasta, daca nu are smerenie. Caci mai bun e cel simplu la cuvânt si nu la cunostinta, dupa Apostol. Fiindca cunostinta duhovniceasca este un dar, iar stiinta cuvântului este o învatatura omeneasca ca celelalte învataturi ale lumii acesteia, si nu ajuta la mântuirea sufletului. Aceasta se vede de la elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din cercare si spre a învata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci când Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si învataturile lumesti. Îsi scrie în ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu. Dar daca nestiind aceasta a citit vreodata, sa se nevoiasca degraba sa stearga amintirea lor, prin citirea duhovniceasca a dumnezeiestilor Scripturi, mai ales a celor ce îl ajuta la mântuirea sufletului, dupa starea la care a ajuns. Daca este înca faptuitor, sa citeasca vietile si cuvintele Parintilor, iar daca harul l-a ridicat la cunostinta dumnezeiasca, sa citeasca toate Scripturile dumnezeiesti. Prin aceasta va putea, dupa Apostol, „sa surpe toata înaltarea ce se ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu si sa pedepseasca toata neascultarea si nesupunerea”, prin faptuire si prin cunoasterea adevarata a poruncilor dumnezeiesti si a dogmelor lui Hristos. În afara de acestea sa nu citeasca nimic. Caci ce trebuinta este sa ia duh necurat în loc de Duh Sfânt? Fiindca în cuvântul cu care se îndeletniceste cineva, vrea sa aiba duhul acelui cuvânt; si ca lucrul nu i se pare greu, ca celor cercati. Sa se faca deci citirea cea dupa Dumnezeu, ca sa nu rataceasca mintea, pentru ca ea este începutud mântuirii. Caci Solomon zice ca vrajmasul uraste sunetul adeveririi. Adica ratacirea gândului este începutul pacatuirii, cum zice Sfântul Isaac. Iar cel ce vrea sa fuga de aceasta cu desavârsire, se cade sa petreaca mult în chilie. Si daca este supus trândaviei, sa lucreze putin, ca si cel nepatimitor si cunoscator, spre folosul altora si spre ajutorul celor neputinciosi. Fiindca asa faceau si parintii cei mari din pogoramînt, asemanându-se cu cei patimasi, de dragul cugetarii smerite, ca unii ce puteau sa aiba pretutindeni pe Dumnezeu în ei, atât când se îndeletniceau cu contemplatia în Dumnezeu, cât si în lucrul mâinilor si în târg, cum zice marele Vasile catre cei desavârsiti, ca si în multime de norod, ca unii ce sunt totdeauna numai în ei însisi si în Dumnezeu. Iar cel ce nu a ajuns înca aici, ci vrea sa-si ia ramas bun de la trândavie, e dator sa lepede de la sine toata vorbirea de prisos si somnul peste trebuinta, si sa o lase pe aceasta (privegherea) sa-i topeasca trupul si sufletul, pâna ce, saturându-se trândavia se va departa, vazându-i rabdarea în gândirea neîncetata cea dupa Dumnezeu, în citire si în rugaciunea curata. Caci tot razboinicu-l, vazându-se pe sine ca poate sa izbândeasca ceva, ramâne razboindu-se, iar de nu, se retrage, fie de tot, fie pentru o vreme. De aceea, cel ce vrea sa biruiasca pe cei ce-l razboiesc, e dator sa aiba toata rabdarea. Iar „cel ce rabda pâna la sfârsit, se va mântui”. „Drept este, zice Apostolul, sa dea necaz celor ce ne întristeaza pe noi, iar noua celor necajiti, usurare”.
• Ma minunez de întelepciunea Facatorului de bine, cum lucrurile cele mai trebuincioase pot fi aflate usor de toti, ca aerul, focul, apa si pamântul. Dar nu numai acestea, ci si cele care pot sa mântuiasca sufletul, le-a facut mai usor de dobândit decât celelalte lucruri. Iar cele ce-i aduc pietre, mai greu. Astfel, saracia mântuieste mai multe suflete, iar bogatia se face piedica celor multi; si cea dintâi o poate afla oricine, cealalta însa nu ne este la îndemâna. Pe urma ocara, smerenia, rabdarea, ascultarea, supunerea, înfrânarea, postul, privegherea, taierea voii proprii, neputinta trupeasca, multumirea pentru toate acestea, ispitele, pagubirile, lipsa celor trebuincioase, lipsa celor dulci, golatatea, îndelunga-rabdare, si, simplu, toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu, sunt fara piedica si nimeni nu se lupta pentru ele, ci mai degraba le lasa celor ce le aleg sa le aiba, fie ca vin asupra-le cu voia sau fara voia lor. Iar celor ce duc spre pieire sunt greu de aflat, ca bogatia, slava, fala, semetia, stapânirea, puterea, neînfrânarea, multa mâncare, somnul mult, împlinirea voii proprii, sanatatea si taria trupului, viata fara necazuri, câstigurile, împlinirea tuturor poftelor dupa cele placute, hainele si acoperamintele multe si de mare pret si cele asemenea, pentru care e mare lupta si anevoie se afla si trecator le e folosul si mult e necazul si putina bucuria. Fiindca celor ce le au si celor ce nu le au, dar poftesc sa le aiba, le pricinuiesc tot felul de necazuri, cu toate ca nu este nici una rea, ci e rea numai folosirea lor cum s-a zis.
• Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multa smerita cugetare, e dator sa pazeasca acest dar cu toata puterea, ca sa nu faca nicidecum ceva fara drept socoteala. Ca nu cumva aflându-se în cunostinta, sa greseasca din neglijenta si sa-si pricinuiasca siesi o mai mare osânda. Iar cel ce n-a luat darul acesta, înca e dator sa nu alearga nici în gând sau cuvânt sau lucru fara întrebare, credinta tare si rugaciune curata, fara care nu poate sa ajunga în chip nemincinos la dreapta socoteala. Caci aceasta se naste din smerita cugetare. Iar ea naste în cel ce o are, puterea de a stravedea, cum zice Moise si Scararul, încât cel ce o are, prevede uneltirile ascunse ale vrajmasului si reteaza pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: „Si a vazut ochiul meu întru vrajmasii mei”. Semnele darului deosebirii sunt: a cunoaste în chip nemincinos cele bune si cele contrare; pe urma a sti voia dumnezeiasca în toate cele întreprinse. Iar a puterii de a stravedea: a-si cunoaste cineva greselile sale înainte de a porni la fapta, si cele ce se fac de draci prin furarea atentiei; apoi si tainele cele ascunse în dumnezeiestile Scripturi si în fapturile sensibile. Dar si maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai înainte despre ea. Si ce se cunoaste din aceasta? Daca este cineva smerit cu cugetul, trebuie sa aiba toata virtutea si sa creada ca este cu adevarat mai prejos decât toata faptura, ca unul ce datoreaza mai mult. Iar de nu are simtirea aceasta, însasi aceasta este dovada, ca e mai rau decât toata faptura, chiar daca s-ar parea ca are petrecere întocmai ca Îngerii. Fiindca îngerul adevarat nu a putut sa placa Facatorului fara smerenie, macar ca avea atâtea virtuti si întelepciune. Deci ce are sa spuna cel ce-si închipuie ca este înger, fara smerenie, care e pricina tuturor bunatatilor celor sunt si vor fi? Din ea se naste darul deosebirii care lumineaza sfârsiturile si fara de care sunt întunecoase. Caci ea se si zice lumina înaintea oricarui cuvânt si fapta, ca vazând celelalte, sa ne minunam. Dar ne minunam si de Dumnezeu, cum în ziua cea dintâi si doamna celorlalte, a facut întâi lumina, ca cele ce se vor face dupa ea, sa nu ramâna nevazute, ca si cum n-ar fi, zice Damaschin. Asadar lumina, precum s-a zis mai înainte, este darul deosebirii. Iar cel mai trebuincios din toate darurile, este puterea stravederii, nascuta din ea. Caci ce este mai trebuincios decât a vedea cineva cum vrea sa-l fure dracii si a-si pazi sufletul cu ajutorul harului. Dar mai trebuincioasa iarasi decât toate lucrarile este curatia constiintei, zice Sfântul Isaac si sfintenia trupului, „fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul”, cum zice Apostolul.
• Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Rau este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta? Oare nu poate sa mântuiasca sufletul tau Cel ce a facut pentru tine lumea cea atât de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici ca mai degraba si aceasta îmi este spre osânda, precum si pogorârea Lui, pocaieste-te si-ti va primi pocainta ta, ca si pe cea a fiului risipitor si a pacatoasei. Daca însa nici aceasta nu o poti si gresesti din obisnuinta, chiar în cele ce nu vrei, ai smerenie ca vamesul, si-ti va ajunge tie spre mântuire. Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decât toata zidirea si nu va îndrazni sa osândeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de Facatorul de bine si poate avea si alte bunatati. Acesta, macar ca se supune diavolului întru a pacatui, dar iarasi, de frica lui Dumnezeu, nu-l asculta pe vrajmas, care-l împinge sa deznadajduiasca si prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, având recunostinta, multumire, rabdare, frica de Dumnezeu, nejudecând pe altii, si prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte. Sfântul Ioan Gura de Aur zice despre gheena ca ne este binefacatoare aproape mai mult decât împaratia cerurilor, fiindca prin ea multi intra în împaratie, iar prin împaratie putini, dar aceasta datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintâi îi alunga cu frica, cea de a doua îi îmbratiseaza, si prin amândoua ne mântuim cu harul lui Hristos. Caci precum cei razboiti de multe patimi sufletesti si trupesti, daca le rabda si nu renunta la libertate, din negrija, nici cu deznadajduiesc, se încununeaza, asa si cel ce a aflat nepatimirea cu eliberarea si usurarea ei, cade degraba, daca nu da pururi multumita, prin aceea ca nu judeca pe nimeni. Iar daca îndrazneste sa faca aceasta, arata ca foloseste cu puterea, bogatia pentru sine, zice Sfântul Maxim. Si precum cel înca patimas si nepartas de lumina cunostintei se afla în mare primejdie, daca are stapânire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputincios, ca alergarea la liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea în ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie; si nimic nu e mai rau, ca a nu le cunoaste pe acestea.
• Iar când cineva este bolnav, atunci trebuie sa fie cu si mai multa luare-aminte la marturia constiintei, ca sa-si slobozeasca sufletul de toata osânda, ca nu cumva ajungându-l sfârsitul vietii, sa se caiasca în desert si sa se tânguiasca vesnic. Deci cel ce nu poate sa rabde pentru Hristos moartea sensibila, ca Acela, trebuie sa o rabde macar pe cea duhovniceasca, prin libera alegere. Si va avea despre ea marturia constiintei, prin aceea ca nu s-a supus dracilor ce-l razboiesc, sau voilor acelora, ci i-a biruit pe el. Caci asa au facut si Sfintii mucenici si cuviosii Parinti: cei dintâi au mucenicit sensibil, cei de al doilea au rabdat duhovniceste. Deci cel ce s-a silit putin, a biruit pe vrajmasi, iar cel ce s-a lenevit putin, s-a întunecat si s-a pierdut.
• Nimic nu obisnuieste, zice marele Vasile, sa întunece cugetarea asa de mult, ca rautatea; nici sa aduca o durere mai napraznica sufletului, ca gândul mortii; nici sa pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocarârea de sine si taierea voilor proprii; sau pierderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea lui Dumnezeu si pedepsirea omului credincios cum o face cârtirea; nici nu duce asa de usor la pacatuire, ca zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la dobândirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii; nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatile noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mântuire fara voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurta catre nepatimire si întelepciunea Duhului cum e calea împarateasca, ce se tine departe în toate, atât de ceea ce e prea mult, cât si de ceea ce e prea putin. Si nu este alta virtute care sa poata cuprinde voia dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea oricarui gând si oricarei voiri proprii.
• Si precum mare prapastie este necunoasterea Scripturilor, cum zice Sfântul Epifanie, la fel si mai mare rau este neascultarea întru cunostinta. Mai mare este facerea de bine pe seama unui suflet prin cuvânt sau rugaciune, precum mai mare lucru este când cineva rabda pe aproapele, ca sa nu fie necajit cel care-l nedreptateste, ci sa i se linisteasca voia în vremea tulburarii sale, cum zice Sfântul Doroftei. Prin aceasta face mila cu sufletul lui, purtându-i povara, si se roaga pentru el, dorindu-i mântuirea si orice alt bine trupesc si sufletesc. Aceasta este rabdarea cea curata a raului, care ne curata sufletul si-l ridica spre Dumnezeu. Fiindca slujirea omului e mai mare decât orice lucrare si virtute. Caci nu este ceva mai mare între virtuti si mai desavârsit ca dragostea aproapelui. Iar semnul acesteia e nu numai sa tii un lucru de care are lipsa altul, ci sa rabzi moartea pentru el, cu bucurie, dupa porunca Domnului si sa socotesti aceasta ca o datorie. Si pe drept cuvânt. Caci suntem datori sa iubim pe aproapele pâna la moarte, nu numai pentru dreptul firii, ci si pentru preacinstitul sânge varsat pentru noi al lui Hristos, care ne-a poruncit aceasta. Nu fii iubitor de tine, zice Sfântul Maxim si vei fi iubitor de Dumnezeu; nu-ti fii placut tie, si vei iubitor de frate.
• Cel ce vrea, zice, sa afle voia dumnezeiasca, trebuie sa moara lumii întregi si voilor sale întru toate. De aceea, nici un lucru îndoielnic nu trebuie sa-l faca cineva, sau sa-l hotarasca ca bun, afara de cazul ca nu poate sa traiasca sau sa se mântuiasca fara el. Sa întrebe pe cei încercati, sau sa-si câstige asigurarea din credinta cea tare si din rugaciune, înainte de a fi ajuns la desavârsita nepatimire, care face mintea nebiruita si nemiscata în tot drumul bun. În felul acesta înclestarea poate fi mare, dar omul ramâne nevatamat. Caci „puterea mea întru neputinta se desavârseste”, zice Domnul. Iar Apostolul: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Caci a fi cineva nerazboit, nu e bine. Fiindca dracii se departeaza adeseori, zice Scararul, pentru multe pricini, parasindu-l pe monah, fie pentru a-i întinde curse, fie pentru a-i stârni parerea de sine, sau înaltarea, sau vreun alt rau, cu care se multumesc, stiind ca acestea pot sa umple locul celorlalte patimi.
• Asadar, toti crestinii suntem datori sa multumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: „Pentru toate multumiti”. De la aceasta ajungem la alt cuvânt al Apostolului, care zice: „Neîncetat va rugati”, adica sa avem pomenirea lui Dumnezeu în toata vremea, locul si lucrul. Pentru ca orice ar face cineva, e dator sa aiba pomenirea Celui ce a facut lucrul acela. De pilda, tu cel dintre noi când vezi lumina, nu uita pe Cel ce ti-a daruit-o; când vezi cerul si pamântul, marea si toate cele ce sunt, da lauda si slava Cerului ce le-a facut; când îmbraci o haina, cunoaste al cui e darul si mareste pe Cel ce poarta grija de viata ta. Si simplu, orice miscare sa-ti fie prilej pentru slava lui Dumnezeu si iata te rogi neîncetat, si prin aceasta sufletul se „bucura totdeauna”, dupa Apostol. Caci pomenirea lui Dumnezeu îl veseleste pe el, zice Sfântul Doroftei, aducând marturie cuvântul lui David: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit”.
• Si nu numai în acestea, dar si când îl momesc dracii cu vreun gând de mândrie, ca sa-l înalte, sa-si aduca aminte de lucrurile de rusine, vorbite de el mai înainte, si va surpa acest gând si va veni la smerenie. Iar când iarasi îl momesc cu ceva de rusine, aducându-si aminte de acel gând de mândrie, sa-l înlature. Deci sa le înlature unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca sa nu vina niciodata nici la descurajarea pentru cele de rusine, nici la nebunie, pentru parerea de sine. Ci când îi vor înalta vrajmasii mintea, sa fuga la smerenie, si când îl vor smeri, sa si-o înalte prin nadejdea la Dumnezeu, ca niciodata sa nu cada tulburându-se, nici sa nu deznadajduiasca înfricosându-se pâna la cea mai de pe urma rasuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului, cum zice Patericul. Când vrajmasii aduc înainte pe aceasta, el scoate înainte la cealalta; si când aceia aduc pe cealalta, el scoate la aratare pe aceasta, cunoscând ca nimic nu ramâne în viata aceasta cu totul neschimbat, ci „cel ce rabda pâna la sfârsit se va mântui”.
• Dar pe cei drepti nu-i atinge nici una din cele doua primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par noua neplacute, si aflându-se ca un mijloc de câstig, îmbratiseaza încercarile si ramân neraniti de ele. Caci nu cel ce a primit o sageata si n-a fost ranit obisnuieste sa moara, ci cel ce a primit o rana de moarte de la ea, acela s-a pierdut. Sau a vatamat pe Iov rana, si nu mai degraba l-a încununat? Sau i-a înspaimântat pe Apostoli si pe mucenici vreodata? Se bucurau, zice, ca s-au învrednicit sa fie batjocoriti pentru numele Lui. Cu cât e razboit biruitorul mai mult, cu cât se încununeaza mai mult, si de aceea are multa bucurie când aude glas de trâmbita. Unul ca acesta nu se înspaimânta de ea, ca de una ce-i vesteste moartea, ci mai degraba se veseleste ca de una ce-i prezice împartasirea cununilor.
• Nimic nu obisnuieste sa pregateasca mai fara osteneala biruinta ca buna cu credinta tare, nici înfrângerea nu obisnuieste sa o aduca ceva atât de usor ca iubirea de sine si ca frica din necredinta. De asemenea, nimic nu calauzeste spre barbatie, ca sârguinta si ca experienta lucrurilor, nici spre subtirimea gândurilor, ca citirea în liniste. Nimic nu pricinuieste uitarea ca starea degeaba; nici nu duce asa de repede la iertarea pacatelor ca netinerea în minte a raului. Nimic nu pricinuieste stergerea greselilor ca pocainta si taierea raului; nici sporirea mai grabnica a sufletului ca taierea voilor si cugetarilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine înaintea lui Dumnezeu ziua si noaptea, si a-L ruga sa se faca voia Lui întru toate; nici mai rau, ca a iubi libertatea si ratacirea sufletului sau a trupului.
• De aceea suntem datori sa învatam cu lucrul virtutile si nu numai cu cuvântul, ca prin deprinderea cu ele, sa se pazeasca amintirea binelui. Caci: „Nu este, zice Apostolul, Împaratia lui Dumnezeu în cuvânt, ci în putere”. Fiindca cel ce cauta cu lucrul, acela vede paguba si câstigul în lucrul cu care se îndeletniceste, zice Sfântul Isaac, si acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a patit adeseori si l-a învatat cu cercarea. Pentru ca sunt, zice, lucruri bune la aratare, dar ascund o paguba destul de însemnata; si sunt altele rele la aratare, dar cuprind în ele cel mai mare câstig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de încredere, ca sa dea un sfat celor ce-l cauta, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii si a dobândit din staruirea în nevointa, o minte stravazatoare, cum zice Sfântul Maxim. Iar acesta trebuie sa fie cu multa smerenie si sa nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de bunavoie, si-l întreaba nesilit, si învata dupa rânduiala. Sa faca asa, pentru ca prin smerenie si prin întrebarea de bunavoie a celui ce întreaba, sa se întipareasca cuvântul în sufletul celui ce-l aude, si sa încalzeasca din credinta, vazând pe sfatuitor, bun, asemenea sfatuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: „Dumnezeu tare, biruitor” … si celelalte, adica asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Caci Acesta a zis catre cel ce-l chema: „Cine M-a pus pe Mine judecator si împartitor peste voi?”. Macar ca zice altadata: „Toata judecata a dat-o Tatal, Fiului”. Prin aceasta ne-a aratat, ca în toate, si în privinta aceasta este calea mântuirii, prin sfânta Lui smerenie. El nu sileste pe nimeni, ci zice: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie”; adica sa nu-si faca despre sine nici o grija, ci precum Eu fac si rabd moartea sensibila si de bunavoie pentru toti, asa si acela sa-Mi urmeze cu lucrul si cu cuvântul ca Apostolii si mucenici, iar de nu sa rabde macar moartea voii sale proprii. Iar catre bogatul acela zice: „De voiesti sa fii desavârsit, mergi, vinde-ti averile …” si celelalte. Despre acesta zice Sfântul Vasile, ca a mintit zicând ca a pazit poruncile. Caci daca le-ar fi pazit, nu ar fi avut averi multe, odata ce Legea spune mai întâi de toate: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau”. Caci zicând: „din tot sufletul tau”, nu a lasat pe cel iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si altceva, pentru care întristându-se, sa ramâna în robia lui. Si iarasi zice: „Sa iubesti pe aproapele tau”, adica pe orice om, „ca pe tine însuti”. Dar cum pazeste aceasta porunca, daca în vreme ce multi altii sunt lipsiti de hrana zilnica, el are averi multe si aceasta cu împatimire? Caci daca le-ar avea ca Avraam, Iov si ceilalti drepti, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi departat întristându-se. De asemenea si Gura de Aur zice: „A crezut ca cele zise lui de catre Domnul sunt adevarate, pentru aceea s-a si departat întristându-se; dar n-a avut putere sa le împlineasca. Ca multi sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere sa împlineasca cele scrise”.
• Caci cel ce vrea sa îndrume sau sa dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai întâi sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvânt. Fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este poate aceeasi. Pe urma sa se încredinteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau dimpotriva îl sileste fara alta trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda un sfat. Sa se încredinteze de aceasta, ca nu cumva sa cada amândoi în minciuna si vorbarie, în viclesug si în alte multe. În acest caz, unul e silit de cel ce-l învata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le voieste si minte cu nerusinare si se preface ca vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu viclesug pe cel pe care-l învata, ca sa afle cele ascunse în cugetul lui, punând în miscare orice mestesug si cât mai multa vorba. Din vorba multa însa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi si cu credinta tare, mai ales când suntem nepatimitori, ci ca sa nu învatam cu înfumurare, din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem când suntem înca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste stapâni, ci cum ziceau Parintii: Fara întrebare de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarâre libera. Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapânesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfântul Timotei zice Apostolul: „Trebuie ca mai întâi plugarul sa se împartaseasca din roade”; prin aceasta cere ca cele ca vrea sa le învete cineva, sa le împlineasca întâi el însusi. Sau iarasi: „Nimeni sa nu dispretuiasca tineretea ta”, adica sa nu faci nimic ca un tânar, ci sa fii ca un desavârsit în Hristos. Asemenea si în Pateric se zice ca fara întrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru mântuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire desarta. Si pe drept cuvânt. Caci noi ne pomenim dând drumul cuvântului, prin aceea ca ne închipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cât suntem mai vinovati, cu atât socotim ca avem mai multa slobozenie. Pe când sfintii, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfântul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au împartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa spuna.
• Dar fiindca ne-am învrednicit sa aflam de la sfinti scopul acestei lucruri, sa învatam si scopul fiecarei parti a acestui cuvânt, de la început. Scopul acesta mai întâi sa spunem numele cartilor si ale sfintilor, ca sa ne aducem aminte totdeauna de cuvintele lor, spre râvnirea vietii lor, cum zice marele Vasile, si spre cunostinta celor nestiutori, ca cel ce cunoaste acestea, sa-si aduca aminte, iar cel ce nu le cunoaste, sa vina la cercetarea cartii care le cuprinde; caci numirea dupa loc a sfântului si a cartii lui serveste la o mai deasa aducere-aminte. Pe urma sa pomenim prin putine cuvinte faptele si învataturile fiecaruia, spre a întelege cele ce urmeaza din fiecare zicere a dumnezeiestii Scripturi, sau lamurirea si sfatul cel bun al Învatatorului. Fiindca fiecare zice: „ca nu sunt ale mele cele spuse, ci ale dumnezeiestilor Scripturi”. Prin aceasta, cunoscând negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunam cum prin hârtie si cerneala, ne-a pregatit mântuirea sufletelor noastre si ne-a daruit atâtea carti si dascali ai învataturii celei drepte; si cum eu, neînvatatul si trândavul, m-am învrednicit sa strabat atâtea carti, neavând nici o carte a mea, sau altceva peste tot, si fiind strain si lipsit totdeauna si de aceea petrecând întru toata linistirea si lipsa de griji cu toata bucuria trupeasca. Iar daca am lasat unele fara nume, aceasta este din negrija mea, si ca sa nu se lungeasca cuvântul. Iar întrebarile si dezlegarile lucrurilor de obste s-au aratat pentru cunostinta si pentru multumire catre Cel ce a daruit sfintilor nostri Parinti cunostinta si patrunderea, si prin ei noua nevrednicilor, precum si spre mustrarea noastra, a celor neputinciosi si nestiutori. S-a vorbit si despre dreptii ce s-au mântuit odinioara întru multa bogatie si în mijlocul oamenilor pacatosi si necredinciosi, macar ca erau oameni de aceeasi fire ca si la noi, care nu vrem sa ajungem la masura desavârsirii, desi am luat o mai mare cercare si cunostinta a binelui si a raului, ca unii ce am învatat din viata lor si ne-am învrednicit de un mai mare har si de atâta cunostinta a Scripturilor. S-au înfatisat apoi datoriile noastre ale monahilor, spre a cunoaste ca ne putem mântui pretutindeni, daca parasim voile noastre. Fiindca de nu vom face asa, nu vom putea avea odihna, precum nu putem avea cunostinta voilor dumnezeiesti si împlinirea lor.
• Iar troparele scrise mai înainte, s-au adus pentru întelegerea acestora si a altor scripturi, si ca îndemn spre strapungerea inimii celor ce au mintea neputincioasa, cum zice Scararul. Caci cântarea, zice marele Vasile, atrage cugetul omului spre ceea ce vrea, fie spre plâns, fie spre dor, fie spre întristare, fie spre veselie.
• De aceea e dator mai întâi ca cineva sa dobândeasca nepatimirea, prin fuga de lucruri si de oameni nefolositori si numai dupa aceea, când o cere vremea, sa povatuiasca pe altii si sa chiverniseasca lucruri fara osânda si fara vatamare, în urma deprinderii întru neîmpatimire, odata ce a ajuns la desavârsita lipsa de patimi; dar numai daca a primit de la Dumnezeu o chemare, zice Damaschin, ca Moise, Samuil si ceilalti prooroci si sfinti Apostoli, spre mântuirea celor multi. Chiar si atunci sa nu primeasca usor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântatorul de Dumnezeu si altii, si cum a zis Sfântul Prohor despre Sfântul Ioan, ca nu voia sa paraseasca linistea lui scumpa, macar ca avea datoria ca Apostol sa propovaduiasca, nu sa vietuiasca în liniste. Dar nu îmbratisa linistea ca un patimas, acest preanepatimitor, sa nu fie, ci ca unul ce nu voia sa se desparta de preadulcea liniste. Altii iarasi, fiind nepatimitori, din smerita cugetare, au fugit în pustiurile cele mai dinauntru, temându-se de tulburare. De pilda, marele Sisoe, chemat fiind de ucenicul sau la odihna, nu a ascultat, ci a zis: „Unde nu sunt oameni, acolo vom merge”, macar ca ajunsese la atâta nepatimire încât se facuse rob al dragostei dumnezeiesti si ajunse nesimtitor din pricina aceasta, nestiind de mâncase sau nu. Dar simplu graind, toti îsi taiau voile lor întru toata linistea, încât, fiind înca ucenici, erau rânduiti unii de învatatorul lor sa învete pe altii, sa primeasca gânduri si sa stapâneasca peste altii, fie prin artilerie, fie prin staretie, primind printr-o simtire a mintii pecetea de la Duhul Sfânt, prin pogorârea Lui, asemenea sfintilor Apostoli si cei dinainte de ei, Aaron, Melchisedec si ceilalti. Dar cel ce încearca sa paseasca cu îndrazneala la o astfel de treapta, se osândeste, zice Damaschin. Caci daca cei ce ocupa cu îndrazneala, fara firman împaratesc, dregatoriile, au sa sufere cea mai mare osânda, cu cât mai mult se vor osândi cei ce cuteaza sa le ocupe pe ale lui Dumnezeu, fara porunca Lui? Si mai ales daca îsi închipuie din nestiinta si parere de sine, ca aceasta îndeletnicire înfricosatoare este fara osânda, sau socot sa o foloseasca pentru cinstea si odihna lor si nu mai degraba sa se apropie de ea ca de adâncul smereniei si de moartea pentru cei supusi si pentru vrajmasi, când vremea o cere. Caci asa au facut sfintii Apostoli, învatându-i pe altii; si aceasta, fiind nepatimitori si întelepti în chip covârsitor. Iar daca nici macar aceasta nu o cunoastem, ca suntem neputinciosi si nedestoinici, la ce sa mai si graim? Caci parerea de sine si nestiinta fac orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si nestiinta lor.
• Dar sufletul sa fie în afara de toata rautatea, mai cu seama în afara de tinerea minte a raului, cum zice Domnul, în vremea rugaciunii. De aceea si marele Vasile, osândind împotrivirea în cuvânt, zice catre egumen, sa-i dea celui ce se împotriveste în cuvânt multe metanii, pâna la o mie. Iar schimbând numarul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta înseamna: cel ce graieste împotriva e dator sa faca o mie de metanii înaintea lui Dumnezeu, sau una catre staret, zicând: „Iarta-ma, Parinte”. Si dezlegare de legaturi primeste numai cea una, care este propriu-zis pocainta si taierea patimii împotrivirii în cuvânt. Nu este împotrivirea în cuvânt, zise Sfântul Isaac, proprie vietuirii crestinilor. El a preluat cuvântul de la Apostolul care zice: „Iar daca cineva încearca sa se împotriveasca în cuvânt, noi nu avem o astfel de obisnuinta”. Si ca sa nu para cuiva ca leapada numai de la sine pe cel ce se împotriveste în cuvânt, adauga: „nici Bisericile lui Dumnezeu”. Din acestea poate cunoaste cineva ca este în afara de toate Bisericile lui Dumnezeu, si de Dumnezeu, când se împotriveste în cuvânt si are trebuinta de acea unica si minunata pocainta (metanie), care nefacându-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocaita. Caci metania (pocainta) este taierea voii rele, zice Gura de Aur, iar asa-zisele metanii sunt mai degraba plecari de genunchi, si arata înfatisarea de supunere a celui ce cade fara îngâmfare înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, daca s-a împotrivit cuiva. Prin ele îsi afla loc de aparare, daca nu se împotriveste nicidecum în cuvânt, nici nu încearca sa se îndreptateasca pe sine, ca fariseul acela, ci mai degraba imita pe vames, socotindu-se pe sine mai rau decât toti si nevrednic sa caute în sus. Fiindca daca ar socoti ca face pocainta, dar încearca sa se împotriveasca în cuvânt celui ce-l judeca pe el, întemeiat sau neîntemeiat, nu este vrednic de iertarea cea dupa har, ca unul ce cauta judecatorie si dreptati si asteapta sa ia folos de la harul dreptatii. Dar aceasta fapta este straina poruncilor Domnului. Si pe drept cuvânt. Caci unde se duc dezvinovatiri, se cauta dreptatea si nu iubirea de oameni. Acolo a încetat harul, care îndrepteaza pe cel care a facut rau, fara faptele dreptatii, numai prin recunoasterea si rabdarea cu multumire a mustrarilor celor ce-l mustra, si prin suferirea celor ce-l învinovatesc fara punere de rau la inima. Numai atunci i se face rugaciune curata si pocainta lucratoare. Caci cu cât se roaga cineva mai mult pentru cei ce-l bârfesc si învinovatesc pe el, cu atât îi înstiinteaza Dumnezeu mai mult pe cei ce-l dusmanesc pe el, si-i daruieste lui odihna prin rugaciunea curata si staruitoare.
• Deci cel cu mintea sanatoasa leapada momeala vicleana si nascatoare de rau, ca sa taie dintr-odata toate relele ce urmeaza din ea; iar momeala buna o are totdeauna gata spre lucrare, ca sufletul si trupul sa ajunga la deprinderea virtutii si sa se izbaveasca de patimi, cu harul lui Hristos. Pentru ca nu avem peste tot ceva ce n-am primit de la El, nici n-avem ceva ce sa-I aducem Lui decât hotarârea noastra cea buna, pe care neluând-o, nu aflam nici cunostinta, nici putere pentru a lucra binele. Si aceasta o vrea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca sa nu ne osândim ca niste lenesi. Caci lenea este începutul a tot raul.
• Dar si pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinta de dreapta socoteala. Caci fecioara care a postit sase saptamâni, cugetând pururea si la legea veche si la cea noua, nu a socotit la fel lucrurile grele si cele usoare. De aceea, cu toata ca trebuia sa-si rodeasca din atâtea socoteli, nepatimirea, dar nu s-a întâmplat, fiindca binele nu este bine, daca nu are ca scop voia dumnezeiasca. Caci gasim în dumnezeiasca Scriptura, ca adeseori Dumnezeu se supara împotriva cuiva care face un lucru ce pare tuturor bun. Si iarasi primeste pe altul, care pare ca face rau. Martor ne este Proorocul acela care cerea unora sa loveasca. Iar cel ce n-a ascultat, facând – chipurile-bine, a fost mâncat de fiare. De asemenea Petru, socotind ca face ceva bun neprimind sa fie spalat, a fost certat. De aici urmeaza ca suntem datori sa aflam si sa facem cu toata puterea voia dumnezeiasca, chiar daca ni s-ar parea ca nu e bine. De aceea lucrarea binelui nu se face fara osteneala, ca sa nu ne pierdem pe lânga libertate si lauda pentru silinta.
• Caci zice marele Vasile: „Cel ce vrea sa aiba întru sine aceasta credinta mare, nu trebuie sa-si mai faca nicidecum vreo grija despre viata sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiara salbatica, sau ridicari de draci, sau de oameni rai, nu se mai înspaimânta deloc, ca unul ce cunoaste ca sunt fapturi ale unuia si aceluiasi Facator si împreuna roabe cu el si nu au putere asupra sa, de nu va îngadui Dumnezeu”. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stapânire, precum a zis Însusi Domnul: „Va voi arata voua de cine sa va temeti” si a adaugat: „Temeti-va de Cel ce are putere sa arunce si sufletul si trupul în gheena”; si ca sa-si întareasca cuvântul, spune: „zic voua: de Acesta sa va temeti”. Si pe drept cuvânt. Caci daca ar fi altul care sa aiba stapânire afara de Dumnezeu, ar trebui sa ne temem de acela. Dar odata ce Acesta singur este Facatorul si Stapânul celor de sus si celor de jos, cine este cel ce ne poate face fara El?
• De aceea, eu, ticalosul, sunt mai rau ca un necredincios ca nu vreau sa lucrez ca sa aflu credinta cea mare si prin ea sa vin la temerea de Dumnezeu si la începutul întelepciunii Duhului, ci acum calc legea închizând ochii sufletului cu voia, acum vin la desavârsita nestiinta, întunecându-ma de o uitare desavârsit. Pentru aceasta nu cunosc ce foloseste sufletul meu si venind la cunostinta cea rea, câstig deprinderea pacatului. Ca urmare, chiar daca as vrea sa ma întorc de unde am cazut, nu pot, pentru ca voia se face peretele din mijloc. Caci daca as fi avut credinta, care viind din faptele pocaintei, as fi putut sa zic: „În Dumnezeul meu voi trece zidul”, si nu m-as fi înfricosat din îndoiala, zicând în mine însumi: „Oare cine ma va întâmpina, când ma voi repezi sa sar înaltimea zidului? Oare nu cumva e vreo prapastie acolo? ( Precum voia proprie este peretele din mijloc, asa credinta surpa acest perete, pentru ca credinta este voia care vrea sa se surpe pe ea însasi ca voie autonoma. Realitatile spirituale dumnezeiesti se fac vadite în viata noastra si patrund în noi si noi înaintam si crestem în ele, daca credem în ele, adica daca vrem sa le socotim reale. Ele nu sunt iluzii, dar depinde de vointa noastra de a le socoti reale, ca ele sa devina reale pentru noi. Spiritul este putere si daca nu punem noi la contributie efortul spiritual al credintei, nu putem descoperi si experia spiritul ca putere. Dar faptul ca depinde de voie, de efortul vointei noastre, manifestat în credinta, descoperirea realitatilor spirituale face posibila pentru noi ispita de a le socoti iluzii, autosugestii, precum si faptul ca ele sa se evaporeze îndata ce slabim efortul credintei noastre. Ele sunt pentru noi pâna ce credem în ele, adica pâna ce vrem sa fie si nu mai sunt pentru noi, când nu mai credem cu tarie, când nu mai vrem sa fie. Existând totdeauna ca virtualitate pentru noi, în mod actual exista numai când credem si în masura în care credem. În acest sens credinta e vedere, e experienta. Iar voia noastra opusa credintei, e un perete care ne desparte de ele.) Nu cumva nu voi putea sa-l trec, ci, rostogolindu-ma, ma voi întoarce iarasi jos, dupa ce m-am ostenit?” Si alte multe de acestea, pe care cel ce are credinta ca Dumnezeu este aproape si nu departe, nu le socoteste niciodata. Acela alearga drept spre Dumnezeu, Cel ce are toata puterea si stapânirea, toata bunatatea si iubirea de oameni, ca sa-l ajunga, nu ca unul ce bate aerul, ci ca unul ce vâsleste, cautând cele de sus. Lasând toata voia sa jos, îsi face calatoria spre voia dumnezeiasca, pâna ce va auzi si el graiuri noi, sau chiar va grai si el tainele, cunoscându-le.
• Cine sunt eu? Si ce este fiinta mea, daca nu un lucru de scârba? La început e pamânt pe urma putreziciune, iar mijlocul e plin de toata urâciunea. Iar mai departe: Ce este viata mea? Si câta este? Un ceas si apoi moartea. Ce-mi pasa mie de aceasta sau de aceea? Iata degraba voi muri pentru ca viata si moartea o stapâneste Hristos. La ce ma îngrijesc eu si ma gâlcevesc în desert? N-am trebuinta decât de putina pâine. Iar ceea ce-mi prisoseste, de ce îmi trebuie? Daca o am pe aceasta, a încetat orice grija. Iar daca n-o am, sa ma îngrijesc numai de ea, pentru nedesavârsirea cunostintei mele, macar ca este Dumnezeu care poarta grija.
• Zis-a Domnul: „Cel ce va rabda pâna la sfârsit acela se va mântui”. Iar rabdarea este îmbinarea tuturor virtutilor. Caci nici una dintre virtuti nu sta fara ea. Deoarece „tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împaratia cerurilor”. Chiar daca i se pare cuiva ca se împartaseste de toate virtutile, daca nu va rabda pâna la sfârsit si nu se va izbavi de cursele diavolului, nu este vrednic sa ajunga în împaratia cerurilor. Fiindca si cei ce au luat arvuna au nevoie de rabdare, ca sa primeasca rasplata desavârsita în veacul viitor. În toata stiinta si cunostinta este nevoie de rabdare. Si pe drept cuvânt. Pentru ca nici lucrurile cele sensibile nu se fac fara ea, iar daca i s-a facut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de rabdare ca sa-i ramâna ceea ce i s-a facut. Si simplu graind, tot lucrul înainte de a se face si odata facut, prin ea ramâne si fara de ea nu sta, nici nu se desavârseste. Pentru ca daca este bun, ea îl prilejuieste si îl pazeste; iar daca este rau, ea da usurare si tarie de suflet si nu lasa pe cel ispitit sa fie strâmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea sa omoare deznadejdea, care omoara sufletul. Ea învata sufletul sa se mângâie si sa nu slabeasca de multimea razboaielor si a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a gasit moartea cea îndoita, ca un lipsit de experienta razboiului. Pe ea având-o fruntasul Petru, desi a cazut, dar ca un cercat în razboi a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a cazut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunându-se gândului deznadejdii care-l împingea sa paraseasca chilia si pustiul, ci cu rabdare zicând catre gânduri: n-am pacatuit si iarasi zic voua n-am pacatuit. O dumnezeiasca întelepciune si rabdare a viteazului barbat! Aceasta fericita virtute l-a desavârsit pe Iov si toate bunatatile lui cele dintâi. Caci numai putin daca ar fi slabit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintâi. Dar cel ce cunostea rabdarea lui, a îngaduit bataia spre desavârsirea lui si spre folosul multora. Desi cel ce-si cunoaste interesul se nevoieste întâi de toate sa o aiba pe aceasta. Caci zice marele Vasile: „Sa nu porti razboi deodata cu toate patimile, ca poate slabind, te vei întoarce la cele dinapoi si nu te vei afla pregatit pentru Împaratia Cerurilor. Ci lupta-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la rabdarea celor ce vin asupra-ti”. Si pe drept cuvânt. Caci daca nu o are cineva pe aceasta, niciodata nu va putea sta la razboiul cel vazut, ci îsi va pricinui siesi si altora fuga si pierzarea, prin slabire, dupa cuvântul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: „Fricosul sa nu iasa la razboi” si celelalte. Dar în razboiul vazut poate sa ramâna cineva acasa si sa nu iasa la razboi. Prin aceasta pierde darurile si cununile, ramânând poate numai cu saracia si cu necinstea. Dar în razboiul nevazut nu se poate afla un singur loc unde sa nu fie în razboi, chiar daca ar strabate cineva toata creatia. Si oriunde ar merge, afla razboi. În pustie, fiare si draci si celelalte greutati si spaime; în liniste, draci si ispite; în mijlocul oamenilor, draci si oameni care ispitesc. Nu se afla loc fara suparare. De aceea fara rabdare nu poate avea odihna. Iar aceasta vine din frica si credinta si începe de la întelepciune. Cel ce dreapta judecata cântareste lucrurile în minte si aflându-le strâmbe, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Caci a zis aceasta fericita catre Dumnezeu: „Toate îmi sunt strâmbe. De voi face voia batrânilor nelegiuiti, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, ma vor învinovati de preacurvie si ca judecatori ai poporului, ma vor osândi la moarte. Ci mai bine îmi este sa alerg la Cel atotputernic, chiar daca îmi sta înainte moartea”. O, întelepciune a fericitei acesteia! Judecând asa, nu a înselat-o nadejdea. Ci, dupa ce s-a adunat poporul si au sezut judecatorii nelegiuiti ca sa o învinovateasca pe ea si sa o osândeasca la moarte ca pe o adultera, pe cea nevinovata, îndata Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a aratat proroc de la Dumnezeu si a izbavit-o pe ea de la moarte, întorcând moartea peste batrânii nelegiuiti, ce voiau sa o judece pe ea. Prin aceasta a aratat Dumnezeu ca aproape este de cei ce vor sa rabde pentru El încercarea si sa nu paraseasca virtutea cu nepasare, de frica durerii, ci sa pretuiasca mai mult legea lui Dumnezeu, prin rabdarea celor ce vin asupra-le, veselindu-se cu nadejdea mântuirii. Si cu drept cuvânt. Caci daca stau înainte doua primejdii, una vremelnica, iar alta vesnica, oare nu e bine sa fie aleasa cea dintâi? De aceea zice Sfântul Isaac: „Mai bine este a rabda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu si a alerga la El cu nadejdea vietii vesnice, decât a cadea cineva de la Dumnezeu în mâinile diavolului de frica încercarilor si a se duce împreuna cu acela la munci”. De aceea bine este daca se bucura cineva, asemenea sfintilor, în încercari, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca acestia, sa alegem ce e mai usor, pentru sila ce ne sta în fata? Fiindca ne sta în fata necesitatea sau sa ne primejduim aici trupeste si sa împaratim cu Hristos duhovniceste în veacul de acum prin nepatimire si în cel viitor, sau sa cadem de frica încercarilor cum s-a zis, si sa mergem la munca vesnica. Sa ne izbaveasca Dumnezeu de aceasta munca prin rabdarea celor neplacute. Caci rabdarea este piatra neclintita în fata vânturilor si a valurilor vietii si cel ce o are pe ea nu slabeste si nu se întoarce înapoi în vremea revarsarii lor. Iar aflând usurare si bucurie, nu e furat de parerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme buna si în greutati. De aceea ramâne neranit în cursele vrajmasului. În vreme de furtuna rabda cu bucurie asteptând sfârsitul, iar când se face vreme buna asteapta ispita, pâna la cea din urma suflare, asemenea marelui Antonie. Caci nici unul ca acesta cunoaste ca nu este în viata aceasta ceva care sa nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-si face nici o grija pentru vreuna din acestea, ci le lasa pe toate lui Dumnezeu, caci are El grija de noi. Lui se cuvine toata slava, cinstea si stapânirea, în veci. Amin.
• Pentru aceea zice Domnul, ca „împaratia cerurilor se ia cu sila”, nu prin fire, ci pentru obisnuinta cu patimile. Caci daca ar fi prin fire luata cu sila, nu ar intra nimeni în ea. Dar pentru cei ce vor cu hotarâre, „jugul Domnului este blând si sarcina usoara”, în vreme ce pentru cei ce nu vor ca toata hotarârea, „strâmta e poarta si îngusta calea” si cu sila (cu anevoie) de luat împaratia. Caci celor dintâi împaratia le este înauntru si aproape, pentru ca o vor pe ea si degraba dobândesc nepatimirea. Pentru ca ceea ce ajuta si împiedica pe om sa se mântuiasca este voia sa si nimic altceva. Nu poti ceva? Voieste si vei avea ce nu ai. Si asa obisnuinta face pe om de la sine, pe încetul, fie bun, fie rau. Caci daca n-ar fi asa, nici un tâlhar nu s-ar fi mântuit. Dar nu numai ca s-au mântuit, ci au si luminat multi dintre tâlhari. Gândeste cât e de lung drumul de la tâlhar la sfânt. Daca n-a fost în stare sa-l strabata obisnuinta, l-a biruit vointa hotarâta. Iar pe cel ce este prin harul lui Hristos evlavios, sau chiar monah, ce-l împiedica sa se faca asemenea acelora? Acela e departe, acesta aproape si cea mai mare parte a drumului a primit-o prin har, sau prin fire, sau a mostenit evlavia si buna cinstire de la parinti. Nu este, asadar, ciudat ca sânt tâlhari si jefuitori de morminte care se fac sfinti, în vreme ce sânt monahi care se osândesc.
• Vai, cum uitam cât patimesc si se ostenesc ostasii si tâlharii numai pentru pâine! Si cât se înstraineaza carausii si marinarii! Câta osteneala rabda toti oamenii fara nadejdea împaratia cerurilor ! Macar ca de multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem sa rabdam pentru împaratia cerurilor si pentru bunatatile vesnice un lucru asa de mic. Si doar n-am simti multa osteneala, daca am vrea cu hotarâre aceasta; si împlinirea virtutilor nu e un lucru împovarator si de nepurtat, ci e mai degraba o bucurie si o odihna, prin nadejdea, negrija si cinstea fara de voie ce urmeaza virtutii. (Caci si dusmanul se sfiieste si se minuneaza de ea). Iar sfârsitul ei este veselie si fericire. Dar nu numai atât, ci chiar în ea însasi nepatimirea are amestecata bucuria, precum viata lipita de cele materiale are întristarea în patimile necinstite. Fie deci sa ne izbavim de aceasta si sa avem parte de viata nemateriala si de vesnica neîmpatimire, care naste mortificarea trupului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia I se cuvine toata cinstea si închinarea în veci. Amin!
• Caci lacrimile venite poate înainte de aceasta si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si strapungerea si cele asemenea sunt ca o bataie de joc si o înselaciune a dracilor, mai ales daca li se întâmpla acestea celor ce petrec în mijlocul oamenilor si-n împrastiere cât de mica. Pentru ca nu este cu putinta celor ca mai au înca vreo legatura cu ceva din cele sensibile, sa biruiasca patimile. Iar daca amândoua, sa stie ca de fapt, le-au avut, dar nu sau folosit în chip patimas de nici una din ele. Acestea e vadit din aceea ca îsi luau femei, dar le cunosteau numai dupa multi ani, cum se scrie în vechea curte a neamurilor. Ei având, erau la fel ca si cum nu aveau.
• Caci diavolul are obiceiul sa atace sufletul cu ceea ce gaseste în fata sufletului, fie cu bucurie si cu parere de sine, fie cu întristare si cu deznadejde, fie cu oboseala covârsitoare, fie cu desavârsita nelucrare, fie cu lucruri si cugetari nelavreme si fara folos, fie cu întunecime si ura nesocotita fata de toate cele ce sunt. Si simplu graind, cu materia pe care o afla în fiecare suflet, cu aceea îl ataca spre a nu-i fi de folos, chiar daca este buna poate si placuta lui Dumnezeu, daca e folosita cu masura de cei ce pot sa judece lucrurile si sa afle scopul lui Dumnezeu ascuns la mijloc între cele sase patimi care-l înconjoara, adica între cea de deasupra lui, de dedesubt, de-a dreapta si de-a stânga, de afara si dinauntru. Caci fie ca e fapta voita de Dumnezeu, fie ca e cunostinta, ea are un scop bun, aflator între cele sase patimi potrivnice lui. De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie sa întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimereste, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva cei întrebati, fiind necercati (lipsiti de experienta), sa cada amândoi în groapa, dupa pilda Evangheliei. Pentru ca fara dreapta socoteala nu se face nici un lucru bun, chiar daca li se pare celor nestiutori ca e bun, fie pentru ca se face nelavreme si fara sa fie trebuinta, fie ca nu se tine seama de masura lucrului sau de taria omului, sau de cunostinta lui si de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii, l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaste dupa har si la vremea sa vine la puterea stravederii.
• Smerenia este roada cunostintei, iar cunostinta roada ispitelor. Caci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se da cunostinta tuturor. Si celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, când va împarati smerenia în madularele lui. Si pe drept cuvânt. Caci prin multe ispite si prin rabdarea lor se face omul încercat si prin aceasta îsi cunoaste neputinta sa si puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunostinta neputintei si a nestiintei sale, îsi da seama sa odinioara nu cunostea odinioara si nu stia ca nu le cunoaste, asa sunt si alte multe de care va primi poate cunostinta, dupa marele Vasile. Caci zice acesta: „Daca n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu stie ca-i lipseste. Iar cel ce a gustat din cunostinta, stie din smerenie”. Si iarasi: „Cel ce s-a cunoscut pe sine ca nimic. Fiindca, chiar daca are ceva, este al Facatorului”. Caci nimeni nu lauda vreun vas ca s-a facut el pe sine bun si trebuincios, ci pe Facatorul lui îl lauda. Dar de se strica, învinuieste pe cel ce i-a pricinuit stricaciunea, nu pe Facator.
• Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei cercati (cu experienta); pe cei necercati e primejdios, neavând ei puterea de a deosebi. Caci aceasta putere cunoaste vremea, trebuinta, starea omului, câtimea, puterea, cunostinta celui ce întreaba si hotarârea lui, scopul lui Dumnezeu si al fiecarui cuvânt din dumnezeiasca Scriptura si alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneste prea mult, dar nu poate izbândi nimic. De se va afla cineva având acest dar va fi calauza orbitor si lumina celor din întuneric. Suntem datori deci sa-i încredintam lui toate si sa le primim de la el, chiar daca nu întelegem, poate cum am voi, din lipsa de cercare (experienta). Dar ce are darul deosebirii poate face pe cineva sa primeasca cele spuse de el fie ca vrea, fie ca nu vrea, fiindca duhul cerceteaza si descopera lucrurile dumnezeiesti, putând sili mintea sa creada chiar daca nu vrea, cum s-a întâmplat cu Iona, cu Zaharia si cu David scapat de tâlhari, oprindu-l îngerul sa graiasca ceva afara de rânduiala cântarii lui. Iar daca nu se afla cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum, pentru ca lipseste smerenia care îl naste, suntem datori sa ne rugam cu staruinta înaintea fiecarei fapte, cum zice Apostolul. Si chiar daca suntem lipsiti de mâini cuvioase, sau de curatia sufletului si a trupului, sa fim macar în afara de pomenirea raului si de gânduri patimase. Caci aceasta vrea sa spuna cuvântul apostolic, care porunceste sa ridicam „mâini cuvioase, fara mânie si fara gânduri gâlcevitoare.” Si daca cugetam ceva potrivit cu Dumnezeu, sa facem aceasta fara patima, chiar daca nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastra si pentru vointa de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am facut, ca bun, daca nu s-a facut din patima, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie si numai pentru bunatatea lui Dumnezeu.
• Pâna ce mintea n-a dobândit omorârea patimilor, ni-i foloseste sa vina la contemplarea celor sensibile. Iar daca e împrastiata de griji si nu se aduna în meditarea dumnezeiestilor Scripturi întru cunostinta si liniste, omul se întuneca si mai mult prin uitare si vine cu încetul la nestiinta, chiar daca unul ca acesta a ajuns poate la cunostinta mintii. Aceasta i se întâmpla mai ales daca cunostinta nu i-a venit de la har, fara sa stie el, ci din citire, si afla despre asemenea taine numai de la cei ce le-au trait. Caci precum daca plugarul nu-si lucreaza pamântul, acesta se face vârtos, oricât ar fi de bun, asa si mintea, daca nu se aduna în rugaciune si citire, si nu are acestea ca lucrare, se îngroasa si cade în nestiinta. Si precum pamântul chiar daca e plouat si strabatut de soare, nu aduce folos plugarului, daca acesta nu-l seamana si nu-l pazeste, asa nici mintea nu poate avea cunostinta fara fapta morala, chiar daca a primit-o pe aceea de la har; ci pe masura ce se întoarce încetul cu încetul, din nepasare, spre patimi, îndata rataceste. Si chiar daca vede întru câtva, pentru parerea de sine, e parasita de har. De aceea Parintii, chiar daca au împutinat adeseori, din batrânete si neputinta, faptele trupesti, niciodata nu le-au împutinat pe cele sufletesti. Fiindca în loc de cele trupesti, aveau slabiciunea trupeasca ce se putea tine trupul sub asuprire. Dar a pazi sufletul fara pacat ca sa lumineze mintea fara fapta morala, este cu neputinta. Pentru ca uneltele le schimba plugarul adeseori; poate uneori le si scoate din întrebuintare. Dar pamântul nu-l lasa niciodata nelucrat sau nesemanat si nesadit si nici roada nepazita, daca vrea sa se împartaseasca din ea. Iar daca este cineva hot si tâlhar si nu vrea sa intre pe poarta aceasta, ci se urca prin alta parte, cum zice Domnul, de unul ca acesta nu asculta oile, adica întelesurile dumnezeiesti, dupa dumnezeiescul Maxim. Fiindca hotul nu intra decât  ca sa fure prin auz si sa înjunghie prin explicare straina (prin alegorie), neputând ridica Scriptura, si ca sa se piarda pe sine si întelesurile prin cunostinta sa mincinoasa ce vine din parerea de sine. Dar pastorul patimeste relele împreuna cu întelesurile ca un bun ostas al lui Hristos, cum zice Apostolul, prin pazirea poruncilor dumnezeiesti. El intra prin poarta îngusta, adica prin cugetarea smerita, si prin usa nepatimirii. Si înainte de a se învrednici de harul de sus, se aduna din împrastiere si învata din auz despre toate. Si de câte ori vine vreun lup în chip de oaie, îl alunga prin dispretuirea de sine, zicând: „Nu stiu cine esti, Dumnezeu stie”. Iar daca vine un înteles cu îndrazneala si cere sa fie primit, zicând: „Daca nu-ti fixezi întelesurile si nu deosebesti lucrurile, esti necredincios si nestiutor” acesta îi raspunde, dupa dumnezeiescul Gura de Aur: „De zici ca sunt nebun, asa e, dar eu stiu ca nebunul în lumea aceasta se face întelept, dupa Apostol; iar Domnul zice ca fiii veacului acestuia sunt mai întelepti pentru neamul lor decât fiii Împaratiei Cerurilor”. Si pe drept cuvânt. Fiindca cei dintâi doresc sa biruiasca, sa se îmbogateasca, sa se întelepteasca, sa se preamareasca, sa stapâneasca si alte ca acestea. Si chiar daca nu ajung la ajung la acestea si le ramâne fara folos osteneala, ei se sârguiesc totusi mai presus de puterea lor, spre acestea. Iar ceilalti vor sa aiba celor protivnice celor pomenite înainte. Si prin ele iau adeseori înca de aici cununa fericirii de acolo. Ei se sârguiesc, ca si aceia dar ca mintea sa câstige libertatea dupa har. Caci prin har pot sa-si tina amintirea necazuta în uitare si întelesurile sau sa le cunoasca ca marturisite de dumnezeiestile Scripturi si de cei ce au experienta cunostintei duhovnicesti, sau sa nu le cunoasca, chiar daca sunt întru cunostinta multa, din neputinta de a le pricepe, cunoscând ca întelesurile dinainte de acesta erau ispitite spre cercarea libertatii lor. Cel smerit cu cugetul se sârguieste, adica, sa respinga rationamentul si scopul sau si sa nu-i dea crezare, ci mai degraba sa se teama si sa întrebe cu multe lacrimi si sa alerge la smerenie si la dispretuirea de sine, socotindu-si spre mare paguba cunostinta si darurile; iar cel mândru se grabeste sa-si întemeieze întelegerile sale, neauzind pe Scararul care zice: „Sa nu cautam cele ale vremii înainte devreme”, si urmatoarele, sau pe Sfântul Isaac, care învata: „Sa nu intri cu îndrazneala înauntru, ci multumeste în tacere”, sau pe Gura de Aur, care spune, învatând de la Apostol: „Nu stiu”, sau pe Damaschin care zice despre Adam, ca nu era vreme sa purceada la contemplarea celor sensibile. Caci simturile poruncilor sunt neputincioase pentru hrana vârtoasa si au trebuinta de lapte, cum zice Apostolul. De aceea sa nu cautam contemplatia pâna nu e vreme de contemplatie, ci sa dobândim mai întâi în noi însine pe maicile virtutilor si cunostinta va veni de la sine cu harul lui Hristos, Caruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
• Însusirea barbatiei nu sta în a birui si a asupri pe aproapele. Caci aceasta este semetie si se afla deasupra barbatiei. Dar nici în a fugi de frica ispitelor de lucrarile si de virtutile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci aceasta este lasitate si se afla dedesubtul barbatie. Barbatia înseamna a starui cu rabdare în tot lucrul bun si a birui patimile sufletului si ale trupului. Fiindca nu este lupta noastra împotriva trupului si a sângelui sau împotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioara, la care cel ce biruia în razboaie pe cei de alt neam facea lucrul lui Dumnezeu, ci împotriva începatoriilor si stapânirilor, adica a dracilor nevazuti. Iar cel ce lupta biruie duhovniceste sau e biruit de patimi. Caci razboiul acela era numai chipul razboiului nostru.
• „Bucurati-va în Domnul”, zice Apostolul. Bine a zis „în Domnul”. Caci de nu va fi bucuria în Domnul, nu numai ca nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodata nu se va bucura. Caci Iov cercetând viata omeneasca, a aflat-o cuprinzând tot necazul. Tot asa marele Vasile. Iar Grigorie al Nisei a spus ca pasarile si celelalte animale se bucura pentru ca sunt nesimtitoare, pe când omul rational nu are nici o usurinta din pricina plânsului. Pentru ca, zice, nu ne-am învrednicit sa avem nici cunostinta bunatatilor de la care am cazut De aceea si firea ne învata mai mult sa plângem, întrucât viata e împreunata cu multe dureri si osteneli si e robita multor pacate”.
• Dar daca are cineva neîncetat pomenirea lui Dumnezeu, se veseleste. Caci zice psalmistul: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit”. Caci veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uita de necazurile lumii si prin aceasta nadajduieste în El si ajunge fara grija. Iar lipsa de grija o face sa se bucure si sa se multumeasca. La rândul ei, multumirea, împreunata cu recunostinta, face sa creasca darurile, si cu cât se înmultesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atât creste multumirea si rugaciunea curata cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe încetul din lacrimile întristarii si din patimi si vine la bucuria duhovniceasca din orice prilej. Pentru cele placute se smereste si multumeste, iar prin încercari se întareste în el nadejdea în viitor. Si prin amândoua se bucura si iubeste pe Dumnezeu si pe toti în chip firesc, ca pe niste binefacatori. Si nu afla în toata zidirea ceva ce poate sa-l vatame. Ce luminat de cunostinta lui Dumnezeu, se bucura de toate fapturile în Domnul, minunându-se de purtarea de grija pe care o are pentru fapturile Lui. Si nu numai de cele aratate se minuneaza, ca de unele vrednice de lauda, cel ce a ajuns la cunostinta duhovniceasca, ci se uimeste prin simtire si de cele nearatate celor neîncercati ca de cele trebuincioase. Nu se minuneaza numai de ziua, pentru lumina, ci si de noapte, caci tuturor le este noaptea de folos: celor lucratori liniste si usurare; pe cei ce plâng îi aduce la pomenire mortii si a iadului; iar pe cei ce se îndeletnicesc cu purtarile morale îi face sa cugete si sa cerceteze mai cu de-amanuntul binefacerile si asezarea moravurilor. Caci zice psalmistul: „Pocaiti-va pe paturile voastre de cele ce graiti în inimile voastre”, sau pocaiti-va în linistea noptii, amintindu-va de alunecarile ce vi s-au întâmplat în tulburarea zilei si va sfatuit sau sa învatati sa petreceti în imne si cântari duhovnicesti, adica în rugaciuni si cântari, prin meditatie si luarea-aminte a citirii. Caci asa se câstiga o deprindere morala: meditând omul la cele ale zilei, ca sa ajunga la simtire în linistea noptii si sa se poata plânge pentru cele ce a pacatuit. Iar când harul îl duce la vreo sporire si afla cu adevarat si nu în nalucire anumite fapte morale ale sufletului si ale trupului, savârsite cu lucrul sau cu cuvintele, dupa porunca lui Hristos, multumeste cu frica si cu smerenie, si se nevoieste prin rugaciune si lacrimi multe îndreptate catre Dumnezeu sa pazeasca obiceiul acela bun, îndemnându-se pe sine spre tinerea de minte a lui, ca sa nu se piarda iarasi prin uitare. Fiindca numai dupa vreme îndelungata dobândim în noi vreo deprindere buna. Dar ceea ce s-a dobândit dupa vreme si osteneala îndelungata, se poate pierde într-o clipita de timp. Acestea despre cei lucratori. Cât despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi, cum zice marele Vasile. Ea aduce aminte de fiecare data, despre facerea lumii, pentru pricina ca toata zidirea se ascunde sub întuneric ca mai înainte si ajuta pe om sa cugete cum cerul era odata singur fara stele, precum nevazute sunt acelea acum când sunt ascunse de nori. Iar intrând în chilie si privind numai întunericul, îsi aduce aminte de nori. Iar intrând în chilie si privind numai întunericul, îsi aduce aminte de întunericul acela ce era deasupra adâncului. Si facându-se iarasi cerul dintr-odata curat si el stând afara din chilie, se uimeste de lumea de sus si aduce lauda lui Dumnezeu, cum zice Iov despre Îngeri, când au vazut stelele. Priveste si pamântul nevazut si neîntocmit ca odinioara si pe oameni cufundati în son ca si când n-ar fi si se face prin simtire singur ca Adam si preamareste pe Ziditorul si Facatorul zidirii întru cunostinta cu îngerii. Din tunetele si fulgerele ce se fac, îsi închipuie ziua judecatii; iar din glasurile pasarilor parca ar simti glasul trâmbitei de atunci. Din rasarirea luceafarului si din aratarea zorilor, întelege aratarea cinstitei si de viata facatoarei cruci; iar din scularea oamenilor din somn, îsi ia o dovada despre înviere, precum rasaritul soarelui îi da o asemanare despre venirea Domnului; si precum cei ce întâmpina soarele prin cântare sunt ca sfintii ce vor iesi atunci înaintea Domnului în noi, asa cei ce trândavesc si ramân dormind sunt ca cei se vor osândi atunci. Cei dintâi veselindu-se în tot timpul zilei prin cântari de lauda, prin contemplatie, rugaciune si prin celelalte virtuti, petrec în lumina cunostintei, ca dreptii de atunci; ceilalti ramân în patima si în întunericul nestiintei, ca pacatosii de atunci. Simplu graind, cel ce are cunostinta, afla tot lucrul ca ajutator spre mântuirea sufletului si spre slava lui Dumnezeu, pentru care s-au si facut de Domnul si „Dumnezeul cunostintelor”, cum zice maica proorocului Samuil. De aceea „sa nu se laude înteleptul întru întelepciune” si celelalte, „ci întru aceasta sa se laude cel ce se lauda, ca întelege si cunoaste pe Domnul”, adica Îl cunoaste pe Domnul în întelegere multa din fapturile Lui si Îl imita pe El, dupa putere, prin pazirea dumnezeiestilor Lui porunci, „ca sa poata face judecata si dreptate în mijlocul pamântului”, ca Acela (adica proorocind despre rastignirea si învierea Domnului a zis ea acestea), si ca sa patimeasca împreuna cu El, prin dobândirea virtutilor si sa se slaveasca împreuna, prin nepatimire si cunostinta. Atunci va avea lauda în sine, ca cel ce s-a învrednicit sa se faca robul unui astfel de Stapân si urmator al smereniei lui, nevrednic fiind. Atunci i se va face lui, dupa Apostol, lauda de la Domnul. Când atunci? Când va zice celor de-a dreapta: „Veniti, binecuvântatii Parintelui Meu, de mosteniti împaratia”.
• Daca nu se naste în suflet rabdarea din credinta, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. „Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”, zice Domnul, Cel ce a zidit una câte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul. De aici este vadit ca inima, adica mintea se zideste fiecare deosebit prin rabdarea celor ce vin asupra-i. Caci cel ce crede ca are pe altcineva care-i cârmuieste nevazut viata, cum va mai da crezare gândului sau, care zice: aceasta vreau, sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rau? Daca are vreun povatuitor vazut, e dator sa întrebe la tot lucrul si sa primeasca prin urechi raspunsul si sa plineasca cu lucrul cele spuse. Iar daca nu are vreunul, îl are dupa Euhait, pe Hristos, si e dator sa-L întrebe prin rugaciune din inima pe El si sa nadajduiasca cu credinta raspunsul prin lucru si prin cuvânt, ca nu cumva satana, neputând raspunde cu lucrul, sa raspunda cu cuvântul, prefacându-se pe sine în povatuitor si tragând la pierzare pe cei ce n-au rabdare. Caci acestia se grabesc din nestiinta sa ia cele ce niciodata nu li s-au dat lor, uitând ca o zi în ochii Domnului e ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi. Iar cel ce are din rabdare experienta uneltirilor vrajmasului, cum zice Apostolul, lucreaza, loveste si alearga întru rabdare, ca sa ia cunostinta si sa poate zice: „Nu ne sunt necunoscute gândurile lui”, adica nu ne sunt ascunse uneltirile lui, nestiute de cei multi. Caci se preface, zice, în general luminii. Si nu e de mirare, odata ce si gândurile care vin de la el în inima, se înfatiseaza ca gânduri ale dreptatii, celor neîncercati, lipsiti de experienta. De aceea bine este ca omul sa zica: nu stiu, ca sa nu se arate fara crezamânt nici celor spuse de înger si sa nu creada nici celor savârsite de viclenia vrajmasului, ci sa scape prin rabdare de amândoua povârnisurile si sa astepte sa i se daruiasca raspunsul cu lucrul în decurs de multi ani, fara de voie, facându-se ca nu stie de i-a spus cineva despre întelesul lucrurilor, sau al faptuirilor lui Dumnezeu, pâna ce nu ajunge la un liman, adica la cunostinta cu lucrul. Si când o vede ramânând multi ani, atunci afla ca într-adevar a fost si a primit raspuns în chip nevazut. De pilda cineva se roaga pentru biruinta asupra patimilor care îl razboiesc si cuvânt nu aude, nici chip amagitor nu vede. Dar chiar daca i s-ar întâmpla poate aceasta în somn sau sensibil, nu crede nicidecum. Dupa câtiva ani însa, vede razboiul acela câstigat prin har si anumite întelesuri atragându-i mintea la smerenie si la cunostinta neputintei sale. Dar nici asa nu crede, ci asteapta multi ani, temându-se ca nu cumva sa fie si aceasta înselaciune. Caci zice Gura de Aur despre Apostoli ca de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe si a adaugat „Cel ce va rabda pâna în sfârsit, se va mântui”, ca niciodata sa nu ramâna fara grija, ci sa se nevoiasca din temere. Caci nu va folosi cineva nimic de la celelalte virtuti, macar de ar fi cu petrecerea în cer, daca e stapânit de mândrie, prin care diavolul si Adam si alti multi au cazut. De aceea niciodata nu trebuie sa paraseasca temerea, pâna ce nu ajunge la limanul dragostei desavârsite si iese afara din lume si din trup.
• Si fiind el în lacrimile acestea, începe mintea sa primeasca curatia si vine la stravechea ei stare, adica la cunostinta fireasca pe care a pierdut-o din dragoste fata de patimi. Aceasta e numita de unii întelepciune, pentru ca mintea vede lucrurile cum sunt dupa fire. De altii iarasi e numita patrundere, pentru ca cel ce are parte de ea cunoaste o parte din tainele ascunse, sau scopul lui Dumnezeu asezat în dumnezeiestile Scripturi si în fiecare faptura. Iar aceasta se naste din darul deosebirii si poate întelege ratiunile celor sensibile si inteligibile. Din aceasta pricina se numeste vedere (contemplare) a celor ce sunt, sau a fapturilor, dar ea este fireasca (naturala) si vine din curatia mintii. (Dupa Parinti starea naturala si cunoasterea naturala nu e cea pe care o are cel scufundat în pacat, ci cea dinainte de pacat pe care o redobândeste acesta cu ajutorul harului, caci asa e cum trebuie sa fie. Redând aceasta învatatura diaconul rus G. Tsebricov zice: „Nu lumea supusa legilor logice e conceputa de sufletul ortodox ca fiind lumea naturala. Dimpotriva el stravede natura adevarata, realitatea substantiala, starea normala a lucrurilor în supranatural, în domeniul mistic deschis sfintilor. Nu natura supusa matematicianului, nu universul unde doi ori doi fac în mod invariabil patru, si-l reprezinta sufletul ortodox ca adevarata lume a lui Dumnezeu. Nu cosmosul în care legile par sa prevaleze asupra Datatorului de legi, în care pretinsa imutabilitate a legilor fizice pare mai degraba sa disciplineze pe Dumnezeu decât sa fie disciplinata pe El. „Aspectul actual al universului nu e decât un episod”, scria Teofan Zavorâtul. „El n-ar fi existat (acest aspect), daca pacatul n-ar fi fost savârsit. Si precum pacatul, n-a fost necesar, asa aspectul acesta al lumii nu are nimic necesar. Libertatea în creatie nu înseamna numai posibilitatea caderii. Deci ea neaga necesitatea caderii, a pacatului si, în acelasi timp, necesitatea aspectului actual al universului. Noi n-avem puterea sa presupunem cum ar fi lumea, daca n-ar fi avut loc caderea, dar putem spune ca ar fi fost cu totul diferita. Astazi totul este adaptat la starea de pedeapsa care trebuie suportata. Altfel totul ar fi fost adaptat la starea de ascultare de voia lui Dumnezeu”. Asadar, un lucru e clar: „Noi nu vedem universul decât printr-o viziune corupta de pacatul savârsit împotriva lui Dumnezeu si care ne scufunda în întuneric; universul adevarat e de fapt altul. Lumea adevarata e aceea care se deschide ochilor duhovnicesti si credintei, prin înrâurirea harului revarsat în noi cu plinatate. Atunci începem, sau mai vârtos, reîncepem sa o întelegem dupa Dumnezeu si nu dupa noi. Atunci supranaturalul devine natural, în vreme ce naturalul de aici de jos devine ireal. Minunea lui Dumnezeu realizata de nu e decât starea cea mai normala a lucrurilor. În sine minunea nu e supranaturala, caci „emana din unica si adevarata natura”.)
• Fiindca si elinii multe au iscodit, dar scopul lui Dumnezeu din fapturi nu l-au aflat, cum zice marele Vasile; ba nici pe Dumnezeu însusi, pentru ca n-aveau smerenia si credinta lui Avraam. Caci credincios se numeste cineva atunci când crede celor nevazute din cele vazute. Iar a crede cele vazute de el înseamna a nu crede celui ce îl învata. Sau îi propovaduieste. Pentru aceasta, spre cercarea credintei, ispitele sunt aratate, iar ajutorarile nearatate, ca cel credincios sa afle, prin rabdare, dupa ispravirea ispitei, cunostinta. Iar din aceasta sa afle ca nu cunoaste si ca se împartaseste de binefaceri, culegând rodul smereniei si dragostea fata de Dumnezeu ca binefacator si fata de aproapele, pentru a sluji lui Dumnezeu. Si aceasta socoteste ca este un lucru firesc si o datorie, care-l face sa doreasca a pazi poruncile si a urî patimile ca vrajmase, iar trupul a-l dispretui, socotindu-l ca piedica spre nepatimire si spre cunostinta lui Dumnezeu, adica spre întelepciunea cea ascunsa.
• Dar pe lânga aceasta mai trebuie spus ca cunostinta celor ascunse, adica contemplarea Scripturilor si a fapturilor, se da aici si spre mângâierea celor ce plâng, cum zice Sfântul Ioan Gura de Aur. Caci din credinta ne naste frica, iar din aceasta plânsul, prin care vine smerenia, din care se naste darul deosebirii. Iar din aceasta patrunderea si vederea înainte cea dupa har. Iar cunoscatorul nu trebuie sa-si fixeze un înteles al sau, ci sa voiasca sa aiba totdeauna marturie Sfânta Scriptura, sau firea lucrului. O cunostinta care nu le are pe acestea nu e cunostinta adevarata, ci viclenie si amagire.
• Dar firea lui e în primul rând ratiunea cuvântatoare. De aceea se si zice: rational si singur era acest nume propriu lui. Caci în celelalte nume ale lui are ŗi alte fapturi partase. De ceea trebuie sa parasim toate si sa pretuim mai mult ratiunea si sa aducem, prin ratiune, ratiunile Cuvântului lui Dumnezeu, ca sa ne învrednicim sa primim de la el în minte, îl loc de cuvinte, ratiunile Duhului Sfânt. Aceasta potrivit cu ceea ce s-a spus: „Cel ce da rugaciune celui ce se roaga”; adica Dumnezeu da celui ce face bine rugaciunea trupeasca, rugaciunea cea din minte; si celui ce o face cu sârguinta pe aceasta, pe cea fara forma si fara figuri, din frica curata de Dumnezeu; si iarasi celui ce o face bine pe acesta, contemplatia fapturilor; iar din aceasta i se va darui celui ce se odihneste de toate si mediteaza în El cu lucrul si cu cuvântul (cu ratiunea) si nu numai cu auzul, rapirea mintii spre cunoasterea lui Dumnezeu (spre teologie) si spre facerea de bine. Asadar, cunostinta daca e fara de voie si duce spre smerenie pe cel ce o are, prin rusine, pentru ca a primit-o fara sa fie vrednic, si daca acela cauta sa o departeze de la sine ca vatamatoare, chiar daca e data de la Dumnezeu, prin mâna smereniei, cum zice Scararul  e buna. Altfel sa ne amintim de cel luat odinioara în furci de niste chipuri negre. Ce nenorocire! Acela avea nume mare si era iubit asa de mult de oameni, ca toti au plâns moartea lui si au socotit mare paguba pierderea lui, dar din pricina mândriei ce o avea ascunsa, cel ce a vazut acestea, a auzit din înaltime: „nu-l voi odihnit pe el, caci nici el nu m-a odihnit pe Mine nici un ceas”. Vai, cel numit de toti sfânt si cu ale carui rugaciuni nadajduiau sa se mântuiasca multi din tot felul de ispite, asa a avut sfârsitul, din firea îngâmfarii. Si ca aceasta a fost pricina, e vadit oricui. Caci daca era alt pacat, nu ar fi putut ramâne tuturor ascuns si nici nu l-ar fi putut savârsi în fiecare ceas. Iar de ar fi fost erezie, ereticul de fapt mânie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu voia, dar nici aceasta nu e cu totul nearatata, ci, dupa iconomia lui Dumnezeu, se face aratata spre îndreptarea celui ce o are, daca vrea sa se întoarca, iar de nu, spre pazirea altor oameni. De aceea numai cugetarea semeata a încântarii de sine poate sa ramâna ascunsa tuturor, ba aproape si celui ce o are pe aceasta, mai ales daca nu cade în încercari prin care sufletul e dus la mustrare si-si cunoaste neputinta si nestiinta sa. Si de aceea n-a avut nici Duhul Sfânt odihna în ticalosul acela de suflet, pentru ca neîncetat avea acelasi gând si se bucura de el, ca de o izbânda oarecare. Pentru aceea s-a si întunecat, ca dracii, pentru ca nu se arata deloc pacatuind. Si acestea a fost de ajuns dracilor, putând sa umple locul celorlalte rele, cum zice Scararul. Si nu eu am aflat aceasta explicare si întelegere a întâmplarii amintite, ci am scris-o auzind-o de la sfântul batrân. El a spus si despre Sfântul Pavel cel Simplu, ca de aceea n-a ascultat dracul sa iasa îndata dintr-un om, pentru ca i-a spus aceluia marele Antonie: Avva Pavele, scoate pe diavolul din fata aceasta si nu a facut îndata metanie ascultând, ci oarecum s-a împotrivit zicând: „Dar tu cine esti?” Si când a auzit ca nu fac aceasta de la mine, s-a supus. Si de aceea a spus fericitul batrân ca n-a iesit îndata dracul, ci dupa ce s-a ostenit mult. Si asa a trebuit sa fie. Caci batrânul merita crezare, pentru ca a purtator de Dumnezeu. Dar avem si marturie din prilejul spalarii picioarelor si din împotrivirea lui Moise si a proorocului care cerea sa fie lovit. Dar pentru ca istoria are întelesul acesta si nu s-a spus pâna acum, se va spune aici. Un rege, se spune în Paralipomene, cârmuia tara în chip tiranic. De aceea iubitorul de oameni Dumnezeu, nesuferind tirania, a poruncit proorocului sa mearga si sa mustre pe regele acela. Acesta însa, cunoscând cruzimea aceluia, nu a voit sa mearga, în chip simplu, ca nu cumva vazându-l pe el de departe si cunoscând pentru ce pricina a venit, sa-l alunge si sa nu poata proorocul sa-l mustre pe el; sau ca nu cumva, începând el a spune: „De Dumnezeul meu am fost trimis din pricina cruzimii tale”, acela sa nu dea atentie celor spuse. Ci a planuit sa fie lovit de cineva si sa mearga plin de sânge la rege cu pâra, pentru ca prin aceasta sa însele cu mestesug pe rege si sa-l faca sa auda cele spuse. Si strabatând drumul a aflat pe cineva lânga cale cu o secure si a zis catre el: „Acestea zice Domnul: Ridica securea ta si loveste-ma în cap”. dar acela fiind temator de Dumnezeu a zis: „Nicidecum domnul meu; sânt om al lui Dumnezeu, nu voi pune mâna mea pe un uns al Domnului”. Si a zis prorocul:  „Acestea zice Domnul, pentru ca n-ai ascultat glasul Domnului, sa vina un leu din pustie si sa te manânce”. Aceasta deci n-a fost din mânie, sa nu fie, ci spre folosul multora s-a facut. Si pentru ca omul acela a fost vrednic sa nu moara în chip simplu, ca ceilalti oameni, ci ea, dupa cuvântul Domnului, sa fie mâncat de fiara si sa ia cununa printr-o moarte amara. Zice si Gheronticonul despre patru preoti ca s-au înteles si au facut înteles si au facut rugaciuni ca sa fie mâncat slujitorul lor de un leu, din pricina curviei pe care a facut-o. Dar nu a ascultat de ei Domnul, ci a judecat sa asculte de pustnicul (isihastul) care s-a rugat pentru el, ca sa se departeze leul de el. Apoi aflând proorocul alt om, a zis lui: „Acestea zise Domnul: Ridica securea ta si loveste-ma în cap”. Iar acela auzind: „Acestea zice Domnul”, a lovit fara sa mai stea la gânduri capul Proorocului cu securea lui. Iar Proorocul, ca odinioara Moise, a zis catre el: „Binecuvântarea Domnului peste tine, ca ai ascultat glasul Domnului”. Asadar unul, din bunatate multa, s-a sfiit de prooroc si n-a ascultat, ca si Petru din prilejul spalarii picioarelor. Celalalt a facut ascultare, cum a ascultat poporul de Moise când s-au junghiat unii pe altii. De aici vedem ca cel ce asculta la aratare de voie dumnezeiasca, face un lucru mai bun. Caci socoteste porunca de mai presus de fire a Stapânului firii înteleapta si mai dreapta decât cunoasterea naturala. Iar cel ce nu asculta face un lucru mai mic, caci socoteste cele la aratare bune pentru el mai drepte decât cele ale lui Dumnezeu. În ascuns însa nu e asa, ci acela se judeca dupa intentia de a asculta sau de a nu asculta. Caci cel ce are scopul sa placa lui Dumnezeu, acela e cel ce face lucrul mai bun. Si la aratare Dumnezeu pare sa fie cu minte fata de cel ce a ascultat. Dar în ascuns nu e asa, ci cum s-a spus, dupa întelegerea naturala erau la fel de buni amândoi, pentru ca scopul amândoura era dupa Dumnezeu. Acestea asa sânt. Iar proorocul mergând la rege si stând înaintea lui, a zis: „O, rege! Venind eu, m-a întâmpinat cineva pe cale si m-a lovit în cap”. Si regele vazând sângele si lovitura, s-a mâniat, dupa obiceiul lui, dar nu împotriva pârâsului, ci socotind ca avea de judecat pe altcineva si nu pe sine însusi, s-a rostit cu cuvinte grele împotriva celui ce a facut aceasta. Iar Proorocul dobândind ceea ce nadajduia, zise: „Bine ai spus, o rege. Petru aceea, aceasta zice Domnul. Smulgând, voi smulge împaratia din mâna ta si de la semintia ta, pentru ca tu esti cel ce ai facut acestea”. Si asa a împlinit Proorocul porunca precum a voit si cu mestesug a facut pe rege sa fie atent la cele spuse de el. Si a plecat marind pe Dumnezeu. Asa erau sufletele proorocilor, iubitoare de Dumnezeu si grabnice sa sufere pentru voia Lui, din cunostinta de Dumnezeu ce o aveau. Si cu drept cuvânt. Caci cel ce cunoaste cu exactitate o cale sau o stiinta, o tine cu toata râvna si usurinta si învata si pe altii în chip sigur calatoria pe cale sau tainele si întelesurile mestesugului, chiar daca el, poate, tânar cu vârsta si simplu, iar aceia numara multi ani si sânt întelepti în celelalte stiinte. Caci Proorocii, Apostolii si Mucenicii n-au învatat cunostinta de Dumnezeu si întelepciunea din auz ca noi, ci au dat sânge si au primit Duh, dupa cum s-a spus de Batrâni: „Da sânge si ia Duh”. De aceea si Parintii în loc de mucenicie sensibila, au mucenicit cu constiinta, suferind în loc de moartea trupeasca, cea a voii, ca sa biruiasca mintea voile trupesti si sa împarateasca în Hristos Iisus, Domnul nostru.