Petru Damaschin

ˇ        Dupa cunostinta, e alegerea omului, iar aceasta este inceputul mantuirii. Ea consta in aceea ca omul paraseste voile si cugetarile sale si implineste cugetarile si voile lui Dumnezeu. Si de va putea sa le faca acestea, nu se va afla in toata zidirea lucru sau indeletnicire sau loc sa-l poata impiedica sa se faca asa cum a voit Dumnezeu la inceput sa fie, dupa chipul si asemanarea Lui si, prin straduinta, Dumnezeu dupa har, nepatimitor, drept, bun si intelept, fie in bogatie, fie in saracie, fie in feciorie, fie in casatorie, fie la conducere si intru libertate, fie intru supunere si robie, si, simplu vorbind, in orice vreme, loc si lucru.

• Apoi locurile si ocupatiile se deosebesc intre ele, si omul trebuie sa cunoasca deosebirile lor, fie prin smerita cugetare data de Dumnezeu, fie prin intrebarea celor ce au darurile deosebirii. Caci fara aceasta, nu sunt bune cele ce se fac, chiar daca necunoscind acestea ni se pare ca sunt bune. Dar prin deosebire, afland despre puterea sa spre ce lucrare vrea sa paseasca incepe a bineplacea lui Dumnezeu. Dar cum s-a spus, in toate trebuie sa tagaduiasca voile sale, ca sa ajunga la scopul lui Dumnezeu, sau sa imbratiseze indeletnicirea pe care o vrea Dumnezeu. Iar de nu face asa, nu poate sa se mantuiasca prin nimic. Pentru ca din neascultarea lui Adam, crescand toti patimasi prin obisnuirea cu patimile, nu voim binele cu bucurie, nici nu imbratisam voia lui Dumnezeu, ci iubim mai vartos patimile si rautatile, iar cele bune nu le voim deloc, decat siliti de frica muncilor. Si numai cei nu primesc cuvantul cu credinta tare si cu hotarare. Iar ceilalti nici asa nu le voim; ci neluind in seama necazurile vietii si muncile viitoare, slujim patimilor cu tot sufletul. Dar unii nesimtind nici amaraciunea acestora savarsesc siliti si fara voie ostenelile virtutilor. Dupa Sfantul Grigore de Nisa si Sfantul Maxim Marturisitorul, gustarea din pomul cunostintei binelui si raului a adus omului o considerare a raului ca bine, o masacrare a raului in bine. Fenomenul acesta se produce uneori ca voia omului, ispitita de placere. Dar el inseamna adeseori si o neputinta a noastra de a deosebi intre bine si rau. Starea aceasta devenita permanenta si extrema e proprie demonilor. Astfel discriminarea intre bine si rau este semnul iesirii din pacat si ea e un dar al lui Dumnezeu. Dar ea e conditionata de hotararea noastra de a trai dupa voia lui Dumnezeu. E conditionata de un act de vointa, de o orientare noua, totala.
• Pentru ca nu toti primim binefacerile la el. ci unii primind focul Domnului sau cuvantul Lui, prin lucrare, se fac la inima mai moi ca ceara, iar altii prin nelucrare ne aratam mai intariti ca lutul si cu totul impietriti. Si daca nu-l primim la fel, nu sileste pe cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot si lumineaza toata lumea si cel ce vrea sa-l vada nu e silit de el, si nimeni nu e cauza lipsirii de lumina, daca Dumnezeu insusi a facut soarele si ochiul, decat omul care are stapanirea (peste ochi), asa si aici, Dumnezeu trimite tuturor razele cunostintei, iar dupa cunostinta a dat si credinta ca ochi. Iar cel ce vrea sa primeasca prin credinta cunostinta sigura, pazeste prin fapte amintirea ei. Si acestuia ii da Dumnezeu mare ravna, cunostinta si putere. Caci prin cunostinta naturala se naste ravna, in cel ce o alege pe ea si din ravna puterea de a lucra; si prin lucrare se pastreaza amintirea; si din amintire se naste o mai mare lucrare; si din aceasta o mai mare cunostinta; si din aceasta, numita cumintenie, se naste infranarea patimilor si rabdarea intamplarilor dureroase; iar din acestea petrecerea cea dupa Dumnezeu si cunostinta darurilor lui Dumnezeu si a greselilor proprii; si din acestea recunostinta, prin care se naste frica de Dumnezeu, din care vine pazirea poruncilor, adica plansul, blandetea, smerita cugetare; din aceasta se naste puterea de a deosebi; si din aceasta stravederea sau puterea de a putea prevedea greselile viitoare si de a le inlatura din vreme, prin curatenia mintii, datorita experientei si amintirii celor de mai inainte, si a celor prezente, si a celor savarsite din nebagare de seama; si din acestea nadejdea; iar din acestea neimpatimirea si dragostea nesavirsita.
• Dar fiindca s-a vorbit despre cunostinta virtutilor, vom vorbi si despre patimi. Cunostinta vine ca soarele si nebunul isi inchide cu voie ochii sau libera alegere, prin putina credinta, sau lene, si indata trimite cunostinta in camara uitarii, prin nelucrarea care vine din trandavie. Caci din neintelepciune vine trandavia, din aceasta nelucrare, si prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor si iubire de slava. Din acestea se naste iubirea de argint, radacina tuturor relelor, si prin ea vine imprastierea in cele ale vietii, din care se naste totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea celorlalte patimi, adica ale cele opt capetenii ale lor: a lacomiei pantecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naste mania, cand cineva nu dobandeste lucrul dorit, sau nu-si implineste voia sa; din ea vine intristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava desarta din care vine mandria. Din acestea opt vine toata rautatea, patima si sufletul, prin care cel care e covarsit de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum s-a mai spus.
• Fiecare sta la mijlocul acestor doua cai, adica a dreptatii si a pacatului; si-si alege pe care o vrea si pe aceasta inainteaza. Si primindu-l pe el aceasta cale si pe cei ce-l calauzesc pe ea, fie ingeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci si oameni rai, il duc pana la capatul ei, chiar daca nu vrea. Cei buni il duc la si la imparatia cerurilor; iar cei pacatosi, la diavolul si la munca vesnica. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decat voia sa.
• Cel care vrea sa faca binele, sa ceara prin rugaciune de la Dumnezeu si indata i se da lui cunostinta si putere, ca sa se arate ca harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Caci ni s-ar putea darui si fara rugaciune, ca si dupa rugaciune. Dar precum nu are lauda cel ce primeste aerul ca sa traiasca, stiind ca fara el nu poate trai, ci mai vartos e dator sa multumeasca Celui ce l-a facut si i-a dat narile prin care-l primeste, si sanatatea, ca sa-l primeasca, asa si noi suntem datori mai vartos sa multumim lui Dumnezeu ca a facut si rugaciunea si cunostinta, si puterea si virtutile si pe noi si toate cele din jurul nostru, dupa har. Ba nu numai atat, ci nu inceteaza sa caute orice mijloc ca sa biruiasca rautatea noastra, a vrajmasilor si a dracilor. Caci si diavolul, pierzand cunostinta lui Dumnezeu prin nerecunostinta si mandrie, a ajuns cu necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa faca, ci vede pe Dumnezeu ce face ca sa ne mantuiasca si din acestea invata viclenia si se sileste sa faca cele asemanatoare spre pierzania noastra. Deoarece uraste pe Dumnezeu si nu poate sa se razboiasca cu El, se razboieste cu noi, care suntem dupa chipul Lui, inchipuindu-si ca prin acestea infrange pe Dumnezeu.
• Si iarasi, vazand pe Hristos ca se coboara pentru bunatatea cea mai deplina la sfintii ucenici si la cuviosii Parinti, aratandu-se fie prin Sine, fie prin ingeri, fie pe alta cale negraita, precum a zis, a inceput si diavolul sa arate unora amagiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Parintii inzestrati cu darul deosebirii, ca nu trebuie primite unele ca acestea. Caci acela se sileste sa amageasca si in privinta aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin alta amagire, in vremea somnului, sau in chip sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din inchipuirea proprie si din nestiinta cea mai de pe urma, sa-si zugraveasca niscai figuri sau culori, ca sa creada ca este vreo aratare a lui Dumnezeu sau vreun inger. Ba adeseori arata in vis, sau in chip sensibil si draci biruiti, zice-se, si incearca, simplu graind, orice mestesugire pentru pierderea noastra, cand ascultam de el. Dar diavolul facand acestea isi pierde nadejdea daca, precum zic Sfintii Parinti, in vremea rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina, fie foc, fie altceva, ci ne inchidem cugetul cu toata puterea numai in cuvintele scrise. Caci cel ce se roaga numai cu gura, se roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la minte nu la gura. Deci oamenii ''trebuie sa se inchine lui Dumnezeu in duh si in adevar''; sau cum s-a spus: ''Vreau sa vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba''. Deci, descurajandu-se diavolul de toate acestea, ne aduce gand de deznadejde, soptindu-ne ca altele erau vremurile acelea si altii oamenii in care a aratat Dumnezeu acele lucruri minunate ca sa creada; ca acum nu e vremea in care sa trebuiasca sa ne ostenim in felul acesta. Iata, crestini suntem cu totii si purtam botezul. Cel ce a crezut, zice, si s-a botezat, mintui-se-va. Deci ce ne mai trebuie?
• Si cum vom pazi poruncile Lui, daca nu vom tagadui toata voia si cugetarea noastra? Iar voile si cugetarile de lepadat pot fi socotite acelea care se impotrivesc poruncii lui Dumnezeu. Fiindca adesea sunt unii care, fie prin constitutie, fie din obisnuinta iubesc binele in unele lucruri si urasc raul. De asemenea sunt unele cugetari bune, avand marturie si de la dumnezeiestile Scripturi. Dar au lipsa si ele de o dreapta socoteala din partea celor incercati. Fiindca fara aceasta dreapta socoteala nici cele socotite bune nu sunt bune, fie pentru ca le implinim cand  nu e vremea lor, sau fara trebuinta, sau fara vrednicie, sau cugetand fara cunostinta cele spuse. Caci nu numai in legatura cu Scriptura, ci si cu oricare intrebare ce se nimereste, daca nu sunt cu luare aminte amandoi, si cel intrebat si cel ce intreaba, se indeparteaza de intelesul adevarat si se aleg cu o paguba nu mica. De fapt si eu am patit adeseori ca, intreband sau fiind intrebat, cand am inteles cum trebuie un cuvant, m-am mirat pe urma cum cuvintele sunt la fel, dar intelesurile sunt departe unul de altul. Asa si in toate celelalte, avem lipsa de discernamant, ca sa aflam cum trebuie sa facem ca sa implinim voile lui Dumnezeu. Fiindca El cunoaste firea noastra intocmai, ca Facator al tuturor, si a avut in vedere folosul nostru si a randuit nu lucruri straine de firea noastra, ci ele proprii ale ei. Afara de cazul cand unii vor sa ajunga de buna voie la desavarsire, urcand spre El mai presus de fire, fie prin feciorie, fie prin neavere, fie prin smerita cugetare. Nu poate fi pusa insa in rand cu aceasta si recunostinta, caci aceasta e fireasca. Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se indeletniceste cu toata virtutea si nefiind dator cu nimic, se face pe sine indatorat si mai prejos de toti. Dar cel recunoscator, fiind dator, isi marturiseste datoria. La fel cel ce face milostenie, miluieste din cele ce le are si nu este mai presus de fire, ca acel ce s-a lepadat de avutie. Nici cel ce petrece in casnicie, ca cel ce petrece in feciorie. Caci acesta este un dar mai presus de fire. De aceea, unul se mantuieste daca, parasind voile sale, implineste pe ale lui Dumnezeu. Iar celalalt va castiga cununa rabdarii si slava de la Dumnezeu, ca unul ce a parasit numai cele oprite de legi, ci impreuna cu ele, cu ajutorul lui Dumnezeu si firea sa, iubind pe Dumnezeu din tot sufletul si imitand dupa putere nepatimirea Lui.
• Caci smerita cugetare este roada cunostintei, iar cunostinta roada incercarilor. Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, cand va imparati smerenia in madularele sale. Caci cel ce se cunoaste pe sine, cum zis Sfintii Vasile si Grigore, ca este la mijloc intre maretie si smerenie, ca cel ce are suflet intelegator si trup muritor si pamantesc, niciodata nu se inalta, nici nu deznadajduieste, ci rusinandu-se de partea mintala a sufletului, se intoarce de la toate cele de rusine, iar cunoscandu-si neputinta sa, fuge de toata ingamfarea. Cel ce-si cunoaste, asadar, neputinta sa din multele ispite si din patimile sufletesti si trupesti, a vazut puterea nesfarsita a lui Dumnezeu, cum izvabeste pe cei smeriti, care striga catre El prin rugaciune staruitoare din inima.
• Si altele multe cunoscand, cel ce-si vede neputinta sa, ramane nedoborit. Dar este cu neputinta sa ajunga cineva aici, daca nu suporta multe ispite sufletesti si trupesti, si, sustinut de puterea lui Dumnezeu prin rabdare, nu dobandeste experienta. Iar unul ca acesta in indrazneste peste tot sa faca voia sa, fara sa intrebe pe cei iscusiti, nici sa se fixeze intr-o cugetare. Fiindca ce trebuinta este sa vrea sa faca sau sa cugete ceva, daca nu o face pentru a trai trupeste si a se mantui sufleteste? Iar daca nu cunoaste cineva care voie si care cugetare trebuie sa o paraseasca, sa probeze tot lucrul si toata cugetarea, prin departarea si infranarea de la ele, si sa vada ce nemultumire ii aduc; si daca, implinindu-se, ii aduc placere, iar neimplinindu-se, durere, sa stie ca sunt rele si ca e dator sa le dispretuiasca inainte de a zabovi in jurul lor si sa se osteneasca a le birui cand simte asaltul lor. Aceasta o zic despre tot lucrul si tot gandul fara de care putem trai trupeste si bine placea lui Dumnezeu.
• Fiindca obisnuinta invechindu-se capata putere de fire. Caci fie ca e obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o hraneste, cum materiile hranesc focul. De aceea datori suntem sa cugetam si sa facem cu toata puterea binele, ca sa vina deprinderea si obisnuinta sa lucreze de la sine, fara osteneala, cele de toate zilele, precum Parintii au biruit prin cele mici in cele mari. Caci numai cel ce nu se lasa convins ca sa aiba cele peste trebuinta ale trupului, ci le leapada pe acestea, ca sa mearga pe calea cea stramba si plina de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Caci nu numai avutia multa arata iubirea de avutie, ci tot ce tine cineva cu impatimire sau fara trebuinta, sau peste trebuinta.
• Ramane asadar, sa fugim de oameni si de lucrurile vietii si sa umblam in calea imparateasca si sa ne linistim cu unul sau cu doi si sa cugetam ziua si noaptea la poruncile lui Hristos si la toata Scriptura. In felul acesta, mustrat de toate si de constiinta si de luarea aminte a citirii si de rugaciune, poate sa ajunga cineva la cea dintai porunca, adica la frica lui Dumnezeu care se naste din credinta si din meditarea Sfintelor Scripturi. Iar prin frica poate sa ajunga la plans, iar prin acesta la poruncile carora le-a spus Apostolul credinta, nadejde si dragoste. Caci cel ce crede in Domnul se teme de munci; si cel ce pazeste poruncile rabda necazurile; iar cel ce rabda necazurile, va avea nadejde in Dumnezeu; iar nadejdea desparte mintea de toata impatimirea; iar despartita de aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva sa faca acestea, se va mantui.
• Iar linistea (isihia) ca inceput al curatiei sufletului, va face pe cel ce o alege, sa implineasca fara osteneala toate poruncile. ''Fugi, zice, taci, linisteste-te, caci acestea sunt radacinile nepatimirii''. Sau iarasi: ''Fugi de oameni si te vei mantui''. Pentru ca intalnirile nu lasa mintea sa-si vada nici greselile sale, nici uneltirile dracilor, ca sa se pazeasca omul pe sine, nici binefacerile si tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca sa dobandeasca din acestea cunostinta de Dumnezeu si smerenie. De aceea, cel ce vrea sa mearga pe un drum scurt la Hristos, adica prin nepatimire si cunostinta si sa ajunga cu bucurie la desavarsire sa nu se abata in alte parti, adica la dreapta si la stanga, ci in toata vietuirea lui sa calatoreasca cu sarguinta pe calea imparateasca.
• Nadajduieste ca unul ce, neuitind de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-si pierde nadejdea, orice i s-a intampla. Omul duhovnicesc traieste continuu in aceasta tensiune, ca pe un drum ce suie printre doua prapastii: intre apasarea de constiinta pacatelor sale si intre increderea in mila lui Dumnezeu. Trebuie sa le imbine mereu pe amandoua, sa nu se predea exclusiv nici uneia din ele; sa imbine mereu temerea cu nadejdea. Aceasta inseamna a fi mereu viu mereu palpitant, fara a dispera si fara a adormi.
• A doua este postul cu masura, sau a manca o data pe zi si a nu se satura. Mancarea sa fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc fara bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul, decat daca nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul sa biruiasca lacomia pantecelui, nesaturarea si pofta si sa ramana neimprastiat; totodata, ca sa nu respinga vreun fel, lepadand in chip rau, cele ce au fost facute de Dumnezeu bune foarte, nici sa inghita toate deodata, fara infranare si cu voluptate, ci mancand in fiecare zi cate un singur fel de mancare, sa se foloseasca de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la nimic, cum fac blestematii de eretici, ca de ceva rau. Iar vinul, dupa vreme, caci la batranete, la neputinta si la frig e foarte folositor. Dar si atunci putin. Iar la tinerete, la caldura si la vreme de sanatate, e mai buna apa, dar si aceasta cat se poate de putina.
• Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva mestesugar, ci castiga deprinderea mestesugului lucrand si vazand si multe gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata, asa cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare sa le cunoasca in parte, nu e de mirare, mai ales daca e lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunostinta de Dumnezeu, ca si proorocii, dar el inca nu. Drept aceea si eu, culegand de asemenea din dumnezeiestile Scripturi, si neinvrednicindu-ma sa aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau o, de la cei ce le-au vazut pe acestea. Cunostinta intreaga nu se primeste numai din Scriptura, ci si din predania vie. Cel ce a scris, nu si-a putut pune in scris niciodata tot ce a cunoscut practicand, tot ce era viu in duhul lui. Acest plus se preda de la el la ucenicul spiritual, ca un adaos la cuvantul scris, si asa mai departe. Traditia monahala se alcatuieste din Scriptura si din Duhul predat prin transmitere, prin invatatura vie, prin raport personal.
• Si nu e de lipsa ca sa aiba cineva un lucru, ca sa faca mila. Aceasta e mai degraba o mare neputinta. Ci, neavand peste tot ceva cu ce sa miluiasca, sa aiba induiosare pentru toti, ca sa miluiasca, sa aiba induiosare pentru toti, ca sa ajute pe cei ce au trebuinta din cele ce poate, desfacut de orice impatimire fata de lucrurile vietii, dar avand impatimire fata de lucrurile vietii, dar avand impatimire fata de oameni. Ba nici nu trebuie sa invete pentru slava desarta cel ce nu si-a aratat mai intai mila cu lucrul, zicand ca foloseste sufletele celor mai slabi, in vreme ce e cu mult mai slab decat cei pe care crede sa-i foloseasca. Fiindca tot lucrul isi cere vremea lui si o dreapta socoteala, ca sa nu se faca ceva ne la vreme, sau fara trebuinta. Caci celui slab ii este mai bine fuga de toate si neaverea e cu mult mai buna decat milostenia. E vorba de ravna care arde pentru mantuirea oamenilor. Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul nu trebuie socotit ca nimic. Insa omul se salveaza ca bunul cel nepretuit numai in Dumnezeu. A te impatimi de om inseamna deci a te impatimi pentru a-l face impatimit de Dumnezeu, pentru a-l ‚face sa se depaseasca necontenit, atras de magnetul desavarsirii absolute care e Dumnezeu. Arata ce impatimire de om trebuie evitata. Pana cauti prin binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi in ultima analiza interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele facut aceluia e aparent si in fond nu-i foloseste, ci-l sminteste pana la urma.
• Iar felurite intelepciunii sunt patru: chibzuinta, sau cunostinta lucrurilor ce trebuie sau nu trebuie facute si privegherea mintii (N. Hartmann observa ca prudenta nu e stiinta, patrundere, circumspectie, care se multumeste sa se guste pe ea insasi intr-o instrainare de lume. Sensul ei e redat mai bine de latinescul sapientia, care vine de la sapere = a gusta. ''Sapientia este gustul etic si anume gustul fin, diferentiat, cultivat moral, intrucat indreptat spre plenitudinea vietii, inseamna contact cu toate si atitudine afirmativa, apreciatoare fata de tot ce e valoros. Este patrunderea sentimentului de valoare in viata, in orice contact cu realitatea, in orice actiune si reactiune''.) ; neprihanirea, care sta in pastrarea sanatoasa a cugetului, ca sa se poata infrana de la orice lucru, cuvant si gand ce nu place lui Dumnezeu; barbatia, sau taria si staruinta (rezistenta) in ostenelile incercarilor celor dupa Dumnezeu; dreptatea, adica impartirea care da tuturor la fel. Aceste patru virtuti generale se nasc din cele trei puteri ale sufletului, astfel: din cugetare sau minte, doua: chibzuinta si dreptatea, sau dreapta socoteala; din partea poftitoare, neprihanirea; si din iutime, barbatia. Si fiecare sta la mijloc intre doua patimi potrivnice firii. Chibzuinta are deasupra prea multa socotire,( Poate sa insemne o excesiva chibzuire, care nu e in stare sa treaca la fapta, sau o prea mare ticluire care cuprinde si viclenie.)  iar dedesubt nechibzuinta; neprihanirea are deasupra nesimtirea, iar jos, desfranarea; barbatia, sus cutezanta nesocotita, jos lasitatea; dreptatea, sus vointa de a avea prea putin, iar jos vointa de a avea prea mult. Cele patru sunt chipul omului ceresc, iar cele opt, ale celui pamantesc. Toate acestea le cunoaste intocmai Dumnezeu, ca si cele trecute, prezente si viitoare. Dar numai in parte, cel ce a invatat prin harul lui Dumnezeu, lucrurile de la El si s-a invrednicit sa fie facut dupa chipul si asemanarea Lui. Caci cine zice ca stie cum trebuie numai din auz, minte. Fiindca mintea omului nu poate sa urce vreodata la cer fara vreun povatuitor; iar neurcandu-se si nevazand, nu poate spune ceea ce n-a vazut. Ci daca aude cineva din Scriptura, numai aceea trebuie sa graiasca din auz cu multumire si sa marturiseasca pe Tatal Cuvantului, cum a zis marele Vasile. Ca nu cumva, inchipuindu-si ca are cunostinta, sa ramana mai jos decat cel fara cunostinta. Caci a te inchipui ceva, nu te lasa sa ajungi ceea ce te inchipui, zice Sfantul Maxim. (''Fiindca socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti in a sti''. Inchipuirea ca stii, te fixeaza la gradul la care esti, totdeauna mai jos decat ceea ce-ti inchipui, caci inchipuirea exagereaza totdeauna.) Caci este o nestiinta de lauda, cum zice Gura de Aur. De pilda, cand cineva intru cunostinta cunoaste ca nu cunoaste. Si este o nestiinta mai jos de orice nestiinta, cand cineva nu cunoaste ca nu cunoaste. Deci este si o cunostinta cu nume mincinos, cand socoteste cineva ca stie, nestiind nimic, cum zice Apostolul. Este, prin urmare, o cunostinta adevarata si este nestiinta indeobste. Dar mai mare ca toate este cunostinta cu lucrul. Fiindca ce va folosi omul de va avea toata cunostinta, mai bine-zis, de o va fi primit de la Dumnezeu in dar, ca Solomon, asemenea caruia nu poate sa ajunga altcineva vreodata, dar va merge la muncile vesnice? Ce va folosi, de nu va fi primit din fapte si din credinta tare, prin marturia constiintei, asigurarea ca este slobozit de muncile viitoare, faptul ca nu se osandeste pe sine, ca n-a avut grija de vreuna din datorii, dupa puterea lui? Caci, zice Sfantul Ioan Teologul: ''Daca inima noastra nu ne osandeste, avem indraznire catre Dumnezeu''. Dar zice Sfantul Nil: ''Si constiinta insasi a ajuns sa minta, slabita fiind de intunericul patimilor'', cum zice si Scararul. Caci  daca chiar si numai rautatea obisnuieste sa intunece mintea, zice marele Vasile, si inchipuirea face orb pe cineva si nu-l lasa sa se faca ceea ce isi inchipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, cand isi inchipuie ca au constiinta curata? Mai ales cand vad pe Apostolul Pavel, care are in sine pe Hristos, zicand cu lucrul si cu cuvantul: ''Ca de nimic nu ma stiu pe mine (sa fi pacatuit adica), dar nu in aceasta ma voi indrepta''. Caci din nesimtire multa ne socotim noi cei multi ca suntem ceva, nefiind nimic. Dar zice Apostolul: ''Cand graiesc pace, atunci le vine prapadul'', fiindca n-aveau pace, ci ziceau aceasta, spune Gura de Aur, din multa nesimtire. Iar Iacob, fratele Domnului, zice despre unii ca acestia ca ''uitandu-si de pacatele lor, s-au uitat de ei insisi, cei mai multi dintre cei mandri'', ''inchipuindu-si ca au nepatimire'', zice Scararul. Drept aceea si eu, tremurand de cei trei uriasi ai diavolului, despre care a scris Sfantul Marcu Ascetul, adica despre: trandavie, uitare si nestiinta, ca unul ce sunt pururi stapanit de ei, si ma tem ca nu cumva uitand de masura mea, sa ma aflu afara din calea cea dreapta, cum zice Sfantul Isaac, am scris culegerea de fata. Caci cel ce uraste mustrarea arata vadit patima mandriei, zice Scararul, iar cel ce alearga spre ea, se dezleaga de legatura. Si Solomon zice: ''Celui nepriceput ce intreaba de intelepciune, i se va socoti lui intelepciune''. De aceea am pus la inceput numele cartilor si al sfintilor, ca sa nu trebuiasca sa spun la fiecare cuvant al cui este si asa sa se lungeasca cuvantul. Caci Sfintii Parinti au scris cuvintele dumnezeiestii Scripturi, adeseori cum sunt acolo, ca Grigorie Teologul, cele ale lui Solomon si ceilalti. Iar logofatul Simion Metafrastul a zis despre Gura de Aur: ''Nu e drept sa parasesc cuvintele aceluia si sa zic ale mele'', macar ca putea, fiindca din acelasi Duh Sfant au luat toti. Dar pe unele le numesc ale cui sunt, infrumusetandu-se cu harul smereniei, cautand mai mult cuvintele Scripturii; pe altele te lasa fara nume, pentru multimea lor, ca sa nu se lungeasca cuvantul
• De asemenea fara linistire si fara taierea voilor proprii nu poate cineva sa invete vreun mestesug dupa toata stiinta si amanuntimea. De aceea dupa fapta avem lipsa si de cunostinta, si in toate, de oprirea cea dupa Dumnezeu de la toate si de cercetarea dumnezeiestilor Scripturi, fara de care nimeni nu poate sa dobandeasca vreo virtute. Iar cel ce s-a invrednicit sa se linisteasca in intregime si neincetat a ajuns la bunul cel mai inalt. Iar cel ce nu a cunoscut-o macar in parte nu ajunge acolo. Dar fericiti sunt cei ce se linistesc in intregime, fie ascultand de vreun faptuitor sau isihast, fie linistindu-se si iesind din toate grijile, intru ascultarea de voia dumnezeiasca, cu osardie si cu sfatul celor incercati, in orice indeletnicire cu cuvintele si cu intelesurile. Dar mai ales cei ce vor sa ajunga cat mai fara osteneala la nepatimirea si cunostinta duhovniceasca, trebuie sa aiba odihna cea dupa Dumnezeu intreaga. Caci El Insusi a zis prin proorocul: ''Opriti-va de la toate si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu''. Iar cei ce suntem oameni in lume si asa-zisi monahi, sa ne linistim macar in parte, ca dreptii de odinioara, spre a ne cerceta ticalosul suflet inainte de moarte si a-i pricinui indreptare sau smerenie, in loc de pierzanie desavarsita, din pricina nestiintei generale si a greselilor din nestiinta si stiinta. Caci David a fost imparat, dar in fiecare noapte isi uda asternutul si patul cu lacrimi. ''La simtirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au incretit perii capului'', si cele urmatoare. Drept aceea si noi, ca si cei din lume, sa ne oprim macar o parte din zi sau din noapte si sa vedem ce vom raspunde dreptului Judecator in ziua cea infricosata a judecatii? Si sa avem grija mai ales de acestea, fiind de trebuinta pentru frica osandei vesnice. Sa nu ne ingrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor imbogati iubitorii de lume, nici sa nu ne facem grija nebuneste despre lucrurile vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindca se cade sa lucram, dar sa nu ne ingrijim si sa ne zorim spre multe, cum a zis Domnul catre Marta. Pentru ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel ce se linisteste si ia aminte la sine. Caci se zice in Lege: ''Ia aminte la tine'' ( In omilia sau in cuvantul:''Ia aminte de tine insuti'', Sfantul Vasile distinge intre ''noi, cele ale noastre si cele dimprejurul nostru. Noi suntem sufletul si mintea, intrucat ne-am facut dupa chipul Ziditorului; iar ale noastre, trupul si simtirile …, iar imprejurul nostru sunt banii, mestesugurile si celelalte unelte ale vietii''.) si cele urmatoare. Despre acest loc a scris Vasile cel Mare un cuvant sfant si plin de toata intelepciunea.
• ''Fara atentie si fara privegherea mintii, e cu neputinta sa ne mantuim si sa ne izbavim de diavol, care umbla racnind ca un leu pe cine sa inghita'', cum zice Damaschin. De aceea Domnul zicea adesea catre ucenicii Sai: ''Privegheati si va rugati, caci nu stiti …'' si celelalte. Prin aceste cuvinte El le vorbea de mai inainte tuturor despre gandul mortii, ca sa fie gata spre o aparare bine primita, spre cea din fapte si din luare-aminte. Fiindca dracii, cum zice Sfantul Ilarion, sunt netrupesti si fara somn, si toata grija o au sa se razboiasca cu noi si sa ne piarda sufletele, prin cuvant, lucru si gand. Iar noi nu suntem asa. Ci uneori ne ingrijim de desfatare si de slava trecatoare, alteori de lucrurile vietii si totdeauna de alte multe. Si nu vrem sa ne luam nici macar o parte din vreme, ca sa ne cercetam viata, ca din aceasta mintea sa poata dobandi obisnuinta si sa ia aminte fara incetare la sine insasi. Solomon zice: ''Prin mijlocul a multor curse trece''. Despre aceasta a scris Gura de Aur, lamurind ce sunt ele, cu multa amanuntime si cu cea mai deplina-intelepciune. Iar Domnul, vrand sa taie toata grija, ne-a poruncit sa dispretuim chiar si hrana si imbracamintea, ca sa avem o singura grija: cum sa ne mantuim, ca o caprioara de ploaie si ca o pasare din cursa, si cum sa ajungem la agerimea acestei vietuitoare si la zborul inalt al pasarii, prin lipsa de griji. Si ceea ce e de mirare, e ca Solomon fiind rege a spus acestea. Iar tatal sau a spus si a facut la fel. Si ca pe langa toata luarea-aminte si multele nevointe, aflandu-se intru toata intelepciunea si virtutea, dupa atatea daruri si dupa aratarea lui Dumnezeu, au fost biruiti, vai, de pacat, incat unul s-a tanguit odata de preacurvie si de ucidere, iar celalalt a cazut in atatea lucruri infricosate. Oare nu este aceasta pricina de multa tremurare si de frica celor ce au minte, cum zice Scararul si Filimon Ascetul? Cum ne vom infricosa si nu vom fugi asadar de imprastierea vietii, pentru neputinta noastra, cei ce nu suntem nimic, ci suntem nesimtitori ca niste dobitoace? Si cel putin de mi-as pazi, nenorocitul de mine, firea, ca dobitoacele. Dar mai bun este cainele ca mine, si cele urmatoare.
• Daca, deci, vrem sa ne vedem pe noi insine in ce stare purtatoare de moarte suntem, sa fugim de voile noastre si de lucrurile vietii, si prin fuga de toate sa imbratisam cu staruinta linistea cea fericita dupa Dumnezeu, cautandu-ne fiecare sufletul in meditarea dumnezeiestilor Scripturi, fie prin supunere desavarsita a sufletului si a trupului, fie prin linistire, petrecerea prea laudata a ingerilor. Mai ales sa o faca acestea cei ce sunt inca patimasi si neinfranati intru poftele lor mici si mari. ''Sezi, zice, in chilia ta si aceasta te va invata pe tine toate''. Si iarasi: ''Linistirea este inceputul curatirii sufletului'', cum zice marele Vasile. Iar Solomon zice ca Dumnezeu a dat o imprastiere rea fiilor oamenilor, ca sa se imprastie in cele desarte, ca nu cumva din lenea patimasa si dobitoceasca sa se abata spre cele mai rele. Dar cel ce s-a izbavit prin harul lui Dumnezeu de amandoua prapastiile si s-a invrednicit sa se faca monah, pe cat e cu putinta, ca o icoana a lui Dumnezeu cel singur, prin fapta si cuvant, cum zice marele Dionisie, cum nu va fi dator sa fie linistit pururi si sa fie atent cu mintea la orice fapta si sa cugete (mediteze) neintrerupt la Dumnezeu potrivit cu starea la care a ajuns? Caci asa zic sfintii Parinti, Efrem si ceilalti, catre incepatori. Unul sa aiba psalmul pe buze, altul stihuri; si altii sa fie atenti cu mintea la psalmi si la tropare. Asa sa faca cei ce nu s-au invrednicit inca sa ajunga la vreo contemplatie sau cunostinta, ca sa nu se afle careva, cu totul in afara de orice cugetare, fie ca lucreaza, fie ca e la vreun drum, fie ca sta culcat, inainte de a adormi. Ci deodata cu implinirea canonului randuit, trebuie sa-si inchida mintea intr-o cugetare (meditatie) ca nu cumva gasindu-l vrajmasul fara pomenirea lui Dumnezeu, sa-i strecoare grozaviile lui. Acestea s-au zis catre toti. Iar cand cineva prin multe nevointe, adica prin multe virtuti trupesti si sufletesti, a putut sa se inalte prin harul lui Hristos la vreo lucrare duhovniceasca, adica mintala, ca sa-si planga sufletul sau, trebuie sa pazeasca, cum zice Scararul, ca pe lumina ochiului, cugetarea care poarta lacrimile dureroase, pana ce se retrage cu bun rost, adica din pricina inaltarii, focul si apa. Focul este durerea inimii si credinta fierbinte, iar apa sunt lacrimile. Dar nu tuturor s-au dat acestea, zice marele Atanasie, ci celor ce s-au invrednicit sa vada lucrurile infricosate dinainte de moarte si de dupa moarte, prin pomenirea neincetata a lor in liniste. Cum zice Isaia: ''Urechea celui ce se linisteste aude lucruri neobisnuite''. Si iarasi: ''Linistiti-va si cunoasteti''. Caci numai aceasta obisnuieste sa nasca cunostinta lui Dumnezeu, putand cel mai mult sa ajute si celor foarte patimasi si mai slabi, prin vietuirea neimprastiata, prin fuga de oameni si de intalnirile care intuneca mintea si de grijile nu numai cele ale vietii, ci si cele fara insemnatate si care se par nepacatoase. Cum zice Scararul: ''Un mic fir de par tulbura ochiul …'' si celelalte. Iar Sfantul Isaac: ''Sa nu socotesti ca iubirea de argint sta numai in a avea aur sau argint, ci orice lucru de care se lipseste gandul''. Si Domnul zice: ''Unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra'', fie in lucrurile si cugetarile dumnezeiesti, fie in cele pamantesti. De aceea tuturor li se cade sa fie fara griji si sa se linisteasca dupa Dumnezeu; fie in parte, ca cei din lume, cum s-a zis, ca sa vina pe incetul la intelepciune si la cunostinta duhovniceasca, fie in intregime, ca cei ce pot sa se opreasca de la toate, ca sa aiba toata grija sa placa lui Dumnezeu. Si Dumnezeu va vedea hotararea lor si le va darui odihna duhovniceasca si ii va face sa ajunga sa mediteze (sa cugete) la prima vedere (contemplatie), spre a dobandi frangerea negraita a sufletului si a se face saraci cu duhul. Apoi ii va inalta pe inceputul la celelalte vederi, invrednicindu-i de pazirea fericirilor, pana ce vor ajunge la pacea gandurilor, care este ''locul lui Dumnezeu'', cum zice Sfantul Nil, luand cuvantul din Psaltire: ''Si s-a facut in pace locul Lui''.
• Iar vederile duhovnicesti, precum socotesc, sunt opt. Sapte din ele sunt ale veacului acestuia, iar a opta este lucrarea veacului viitor, cum zice Sfantul Isaac. (''Sase zile le petrecem cu lucrarea vietii acesteia, prin plinirea poruncilor; a saptea o petrecem toata in mormant si a opta iesind din mormant'')  Cea dintai este cunostinta necazurilor si a ispitelor vietii acesteia, cum zice Sfantul Dorotei, si ea se intristeaza de toata paguba, pe care a patimit-o firea omeneasca de la pacat. A doua este cunoasterea greselilor noastre si a binefacerilor lui Dumnezeu, cum zic Scararul, Isaac si multi altii dintre Parinti. A treia este cunostinta lucrurilor infricosate dinainte de moarte si dupa moarte, cum se scrie in dumnezeiestile Scripturi. A patra, intelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus in lumea aceasta si a lucrurilor si cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalti sfinti Mucenici si ale cuviosilor Parinti. A cincea este cunostinta firii si a prefacerii lucrurilor, precum zic sfintii Parinti Grigorie si Damaschin. A sasea este contemplarea celor ce sunt, adica cunostinta si intelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A saptea este intelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A opta este cunostinta despre Dumnezeu, asa-numita teologie. ( Iar cuviosul Nicodim Aghioritul vorbeste, de sase dulceti duhovnicesti, pe care le gusta mintea iesita din robia patimilor: 1. lucrarea dumnezeiestilor porunci, 2. castigarea faptelor bune, 3. cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, 4. cuvintele zidirilor, 5. cuvintele iconomiei celei in trup a Domnului si 6. privirea celor ce sunt ale lui Dumnezeu.) Acestea sunt deci cele opt vederi. Cele dintai trei se cuvin celui ce este inca faptuitor, ca prin multe si amare lacrimi, sa-si poata curata sufletul sau de toate patimile, si sa primeasca apoi prin har pe celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin celui contemplativ (vazator) sau cunoscator, pentru ca pazeste bine si implineste neincetat faptele trupesti si morale, sau sufletesti, prin care se invredniceste de simtirea vadita si intelegatoare a acestora. Caci din cea diftai faptuitorul primeste inceputul cunoasterii si cu cat se ingrijeste mai mult de lucrare si mediteaza intelesurile date lui, cu atat sporeste mai mult in ele, pana ce ajunge la deprinderea lor si asa se iveste de la sine in minte cealalta cunostinta. Apoi la fel, celelalte.
• Iata prima cunostinta, prin care se dau celui ce vrea celelalte. Asadar cel ce s-a invrednicit sa ajunga la aceasta, e dator sa faca asa: sa sada catre rasarit, ca odinioara Adam, si sa cugete asa: ''Sezut-a Adam atunci si a plans inaintea raiului desfatarii, batandu-si fata cu mainile si zicand: ''Milostive, miluieste-ma pe mine cel cazut''. Asemenea si celalalt icos: ''Vazand Adam pe ingerul care il impingea si inchidea usa dumnezeiestii gradini, a suspinat tare graind: ''Milostive, miluieste-ma pe mine cel cazut''. Apoi, intelegand cele petrecute, incepe astfel tanguirea, suspinand din tot sufletul. Clatinandu-si capul, zice cu durere din inima: ''Vai mie, pacatosului, ce am patimit! Vai, ce eram si ce-am ajuns! Vai, ce-am pierdut si ce-am aflat! In locul raiului, lumea aceasta stricacioasa; in locul lui Dumnezeu si a petrecerii cu ingerii, pe diavolul si dracii necurati; in locul odihnei, osteneala; in locul desfatarii si al bucuriei, necazul si intristarea lumii; in locul pacii si al veseliei fara sfarsit, frica si lacrimile dureroase; in locul virtutilor si al dreptatii, nedreptatile si pacatele; in locul intelepciunii si al salasluirii la Dumnezeu, nestiinta si izgonirea; in locul lipsei de grija si al slobozeniei, viata cea inecata de griji si robia cea mai rea. Vai mie, vai mie! Cum am fost zidit imparat si ma facui rob patimilor, dintr-o nebunie. Vai mie, ticalosul, cum in locul vietii, mi-am atras moartea prin neascultare! Of, of, vai mie, vai mie, ce-am patimit nenorocitul de mine, prin lipsa de sfat. Ce voi face? Intr-o parte sunt razboaie, intr-alta tulburari, aici boala si dincolo ispita. Aici sunt primejdii, dincolo scufundari in valuri. Aici temeri, dincolo intristari; aici patimi, dincolo pacate; aici amaraciuni, dincolo stramtorari. Vai mie, pacatosul, ce voi face? Unde voi fugi? Din toate partile sunt stramtorat, cum zice Susana. Ce sa cer, nu stiu. De voi cere viata, ma tem de ispitele vietii, de schimbarile si de intamplarile ei. Vad ingerul, pe satan, cel ce rasarea ca un luceafar de dimineata, ajuns si numit diavol; pe omul cel dintai, izgonit; pe Cain, ucigas de frate; pe Hanaan, blestemat; pe sodomiti, arsi cu foc; pe Esau, cazut; pe israeliteni, urgisiti; pe Ghiezi si pe Iuda Apostolul, cazuti, fiindca boleau de iubirea de argint; pe marele proroc si imparat, plangand pentru doua pacate; pe Solomon, cel cu atata intelepciune, cazut; pe cel dintre cei sapte diaconi si pe cel dintre cei patruzeci de Mucenici, cazuti, cum zice marele Vasile: ''Bucurandu-se incepatorul raului, a rapit dintre cei doisprezece, pe ticalosul Iuda; din Eden pe om; si din cei patruzeci, pe cel cazut. Pe acesta, plangandu-l acelasi, zice iarasi: ''Desert la minte si vrednic de plans, a pierdut vietile amandoua; caci prin foc s-a topit si la focul nestins s-a dus''. De asemenea vad pe multi altii, carora nu este numar, cazuti; nu numai dintre cei credinciosi, ci si multi dintre Parinti, si dupa multe sudori. Dar ce sunt eu, cel mai rau, mai nesimtit si mai neputincios decat toti? Ce voi zice despre mine, odata ce Avram zice despre sine ca e pamant si cenusa; David, caine mort si de soi prost, in Israil; Solomon, copil mic ce nu cunoaste dreapta si stanga. De asemenea, cei trei tineri zic: ''Rusine si ocara ne-am facut''; Isaia proorocul: ''O, ticalosul de mine''; proorocul Avacum: ''Si eu sunt mai tanar''; Apostolul: ''Sunt cei dintai dintre pacatosi''. Iar ceilalti toti zic ca nu sunt nimic. Deci ce voi face? Unde ma voi ascunde de multele mele rautati? Ce voi ajunge, eu care nu sunt nimic si care sunt mai rau decat ceea ce nu este? Caci ceea ce nu este, nu a pacatuit si nici nu a primit binefaceri ca mine. Vai mie, cum voi strabate cealalta vreme a vietii mele? Sau cum voi fugi de cursele diavolului? Caci dracii sunt fara somn si netrupesti, iar moartea e aproape si eu neputincios. Doamne, ajuta-mi; nu lasa zidirea Ta sa se piarda, ca Tu imi porti grija mie, pacatosului. ''Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge, caci spre Tine am ridicat sufletul meu''. ''Nu ma parasi, Doamne, Dumnezeul meu, nu sta departe de mine. Vino aproape in ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele''. Si asa se zdrobeste sufletul prin cuvinte ca acestea, daca mai are putina simtire. Iar staruind el mai mult in acestea si obisnuindu-se cu frica de Dumnezeu, incepe mintea a cugeta si a intelege cuvintele celei de a doua vederi, care sunt acestea.
• Afara de aceea de cate ori harul ii strapunge inima, trebuie sa aiba si mai mult mintea in lacrimile de pocainta, chiar daca a incetat gura de a canta si cugetarea ar fi luata in robia cea buna, cum zice Sfantul Isaac. Caci atunci este vremea culesului, nu in vremea saditului. De aceea trebuie sa ramana in asemenea ganduri, ca si mai mult sa se strapunga si sa-si dea rodul, adica lacrimile cele dupa Dumnezeu. ''Strapungindu-ti-se inima pana la lacrimi printr-u cuvant, zice Scararul, ramai la el''. Fiindca toata lucrarea trupeasca, adica postul, privegherea, psalmodierea si citirea, linistirea si celelalte, se fac pentru a se curata mintea. Iar mintea fara plans nu se poate curata, ca sa se uneasca cu Dumnezeu in rugaciunea curata, care o rapeste din toate intelesurile si o face fara chip si fara forma.
• Asadar cand cineva a ajuns la intelesuri bune trebuie sa ia aminte cu osardie, ca sa ramana in el asemenea vederi, ca nu cumva, din lenevire sau din lipsa de grija, sau din inaltare, sa fie parasit de har, cum zice Sfantul Isaac: ''De cresc in sufletul omului intelesurile cele dupa Dumnezeu, care-l duc la o mai mare strapungere si umilinta, e dator sa multumeasca pururi si sa marturiseasca lui Dumnezeu acest dar, fiindca s-a invrednicit sa cunoasca unele ca acestea, socotindu-se pe sine ca este nevrednic''. Iar de inceteaza acelea si se intuneca iarasi intelegerea si leapada temerea si plansul, trebuie sa se intristeze mult si sa se smereasca pe sine cu lucrul si cu cuvantul, fiindca l-a parasit harul, ca sa-si cunoasca neputinta sa, sa dobandeasca smerenie si sa se ingrijeasca de indreptare. Caci zice marele Vasile: ''Daca nu s-ar fi lenevit omul dinspre plansul dupa Dumnezeu, nu i-ar lipsi lacrimile atunci cand ar vrea''. De aceea suntem datori sa cunoastem pururi neputinta noastra si harul lui Dumnezeu si sa nu deznadajduim orice ni s-ar intampla, nici sa indraznim ca suntem ceva. Ci mai vartos sa nadajduim pururi la Dumnezeu cu smerenie. Si acestea se cuvin celui ce cauta lacrimi multe cu lucrul si cu cuvantul, fiindca Sfanta Scriptura-a invrednicit de atata har si n-a pazit cunostinta lui Dumnezeu din pricina lenevirii sau a mandriei de mai inainte, de acum sau din viitor, precum s-a zis. Iar celui ce a parasit de bunavoie aceste daruri, adica plansul, lacrimile si intelesurile cele luminate, ce altceva i se cade decat numai sa-l compatimim? Fiindca nu are lumea un mai mare nebun ca acesta, care se invredniceste de cele ale firii, prin care avea sa ajunga la cele mai presus de fire, adica la lacrimile intelegerii si ale dragostei, insa prin oarecare lucruri de nimic sau prin ganduri straine si voiri proprii, se intoarce la nestiinta dobitoacelor, ca un caine la varsatura sa. Cu toate acestea, daca vrea iarasi si se va indeletnici cu citirea dupa Dumnezeu a dumnezeiestilor Scripturi cu luare-aminte si cu grija mortii, si-si va pazi mintea cat va putea de gandurile desarte in rugaciune, poate afla ceva ce a pierdut. Mai ales daca nu se supara niciodata impotriva cuiva, chiar daca patimeste adeseori cele mai mari rele de la acela, si nu lasa pe nimeni sa se supere impotriva sa, ci cu toata puterea il slujeste pe acela cu lucrul si cu cuvantul. Atunci mintea i se veseleste si mai vartos, izbavita de tulburarea maniei. Iar el capata iscusinta ca sa nu mai uite niciodata de sufletul sau, temandu-se ca nu cumva sa fie parasit iarasi. Astfel ramane necazut din frica, avand pururi lacrimile pocaintei si ale plansului, pana ce se va sui la cele ale dragostei si ale bucuriei, de la care se va inalta la pacea gandurilor, cu harul lui Hristos.
• Caci zice Domnul: ''Cel ce se smereste pe sine, inalta-se-va''. Despre aceasta marturiseste si Petru, care a parasit mrejele, si a primit cheile cerului; asemenea si ceilalti Apostoli, dintre care fiecare, parasind cele putine pe care le avea, a luat toata lumea in stapanire, in veacul de acum, iar in cel viitor ''cele pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit''. Si nu numai Apostolilor li s-au intamplat acestea, ci tuturor cele ce au voit sa li se intample pana astazi.
• Caci Hristos s-a ascuns in Evanghelie si cel ce vrea sa-L afle pe El, trebuie sa vanda mai intai toate averile sale si sa cumpere Evanghelia, ca nu numai sa-L poata afla pe El din citire, ci sa-L si primeasca in sine, prin urmarea vietuirii Lui in lume. Fiindca cel ce cauta pe Hristos, zice Sfantul Maxim, nu trebuie sa-l caute pe El in afara, ci in sine insusi, adica sa se faca cu trupul si cu sufletul nepacatos ca Hristos, dupa cat e cu putinta omului si sa pazeasca marturia constiintei cu toata puterea, ca sa imparateasca peste toata voia sa si sa o biruiasca prin dispretuirea ei, chiar daca e sarac si fara slava, din punct de vedere al lumii. Pentru ca ce folos are cel care pare ca e imparat, dar e stapanit de manie si de pofta in veacul acesta, iar in cel viitor va afla munca vesnica, daca nu va voi sa pazeasca poruncile dumnezeiesti? Dar o, ce nebunie! Cum nu vrem sa luam, prin unele lucruri mici si vremelnice, bunatatile mare si vesnice, ci lepadam bunatatile si dorim cele potrivnice. Si ce este mai neinsemnat decat un pahar cu apa rece, sau decat daruirea unei bucati de paine, sau decat lepadarea voii, sau a unui mic gand, prin care ni se da Imparatia cerurilor din harul celui ce a spus: ''Iata Imparatia cerurilor inauntrul vostru este''. ''Caci nu este departe, zice Damaschin, nici afara, ci inauntru. Voieste numai sa biruiesti asupra patimilor si iata o ai in tine insuti, numai pentru ca vietuiesti in chip placut lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic''. Fiindca Imparatia lui Dumnezeu, spun Parintii, este vietuirea placuta lui Dumnezeu.
• Iar gandul ingeresc este completarea nepatimasa a lucrurilor, sau cunostinta adevarata, care este mijlocie intre amandoua prapastiile, pazind mintea si deosebind tinta cea dreapta de cele sase curse ale diavolului, care o inconjoara, adica de cea de sus si de cea de jos, de cea de-a dreapta si de cea de-a stanga, de cea dinauntru si de afara de tinta dreapta. Aceasta este cunostinta adevarata care staruie ca un centru in mijlocul celor sase curse. Ea se invata de la ingerii pamanteni, care s-au omorat pe ei lumii, ca sa li se faca mintea nepatimasa, spre a vedea lucrurile cum trebuie. Cel ce are cunostinta aceasta, nu se urca deasupra tintei drepte, prin semetie, socotind ca intelege ceva din proprie intelepciune; nici nu se coboara jos prin nestiinta, fiindca n-a putut sa ajunga desavarsirea; nici nu se abate la dreapta, prin lepadarea si ura lucrurilor; nici la stanga, prin iubire nesocotita sau impatimire; nici, iarasi, inauntru de la tinta dreapta, prin nestiinta si lenevire peste tot; nici in afara, prin multa ocupatie si prin sarguinta nesocotita din nepasare sau rautate. (Dreapta socoteala consta in a gasi intelesul central al lucrurilor si in a te pastra cu tarie in el, nelasandu-te ispitit de nici o atractie unilaterala.) Ci primeste cunostinta cu rabdare, cu smerita cugetare si cu buna nadejde, din credinta tare, pentru ca, cunoscand ceva din parte, sa fie inaltat spre dragostea dumnezeiasca, iar pentru necunoasterea intru cunostinta, sa dobandeasca smerita cugetare, si prin nadejdea si credinta statornica sa ajunga la tinta lucrului cautat. Acele nici nu uraste ceva cu totul ca rau, nici nu iubeste fara judecata, ci-l priveste pe om spre a se minuna, cum mintea lui este icoana nehotarnicita a lui Dumnezeu cel nevazut, desi deocamdata e hotarnicita de trup, cum zice marele Vasile; si cum ajunge pana la hotarele oricarui trup, ca si Dumnezeu, Care poarta grija de lume. Caci mintea se preface dupa forma fiecarui lucru si se coloreaza dupa chipul lucrului cunoscut de ea. Iar cand se invredniceste sa ajunga in Dumnezeu, Cel fara chip si infatisare, se face si ea fara chip si fara forma. Apoi se minuneaza cum poate sa pastreze orice idee si cum ideile din urma nu pot vatama pe cele din urma, ci cugetarea le tine pe toate, ca pe o comoara, fara uitare; si cand vrea mintea, descopera prin grai cele gandite, nu numai pe cele proaspete, ci si pe cele adunate in vistierie de demult. De asemenea se minuneaza cum, iarasi, cuvintele iesind mereu, mintea ramane aceeasi, fara scadere.
• Si simplu graind, cel luminat privind frumusetea fiecarui lucru si intrebuintarea lui, fara patima, iubeste pe Facator. Acela ia seama la toate cele sensibile, la fapturile de sus si de jos, adica la cer, la soare, la luna, la stele, la nori, la ploi, la zapada, la grindina, minunandu-se cum ingheata apa in atata arsita, apoi la tunete, la fulgere, la vanturi si la aer, la schimbarea acestora, la ani, la anotimpuri, la zile, la nopti, la ceasuri, la minute, la pamant, la mare, la vietuitoarele fara numar, la dobitoacele cele cu patru picioare, la fiare si taratoare, la neamurile multe ale pasarilor, la izvoare, la rauri, la nesfarsitele feluri ale pomilor si buruienilor, la cele blande si la cele salbatice. Caci in toate vede randuiala, buna asezare, marimile, frumusetile, intocmirea, legatura, armonia, folosul, conglasuirea, felurimea, desfatarea, starea, miscarea, culorile, formele, chipurile, intoarcerea la aceleasi, ramanerea in cele stricacioase. Si luand aminte simplu la toate fapturile cele sensibile, se uimeste minunandu-se de Ziditor, cum din cele ce nu sunt, numai cu porunca, a adus la fiinta cele patru elemente (stihii) si cum, prin intelepciunea lui Dumnezeu, cele ce-si sunt potrivnice nu se pagubesc una pe alta; de asemenea, cum din acestea a facut toate pentru noi. Si inca acestea sunt mici pe langa coborarea lui Hristos, cum zice Teologul, si pe langa bunatatile viitoare. Deci cunoscand bunatatea lui Dumnezeu cea ascunsa in fapturi, si intelepciunea, puterea si purtarea Lui de grija, cum Insusi a zis catre Iov, sa privim pe urma la cea din arte, din cuvinte si din litere, cum prin putina cerneala neinsufletita, ne-a descoperit noua taine asa de mari prin Sfintele Scripturi. Si e intr-adevar lucru minunat, ca Sfintii Prooroci si Apostoli au ajuns de-abia dupa multa osteneala si dragoste catre Dumnezeu la aceste bunatati, iar noi le aflam numai prin citire. Caci Scripturile ne graiesc in chipul cel mai minunat, de parc-ar fi cuvantatoare.
• S-a zis despre Sfantul Filimon, si sa avem mintea cu totul rapita la intelesuri. Caci asa se cuvine sa fie purtarea celor sarguinciosi: sa aiba mintea cand la contemplarea celor sensibile, cand la cunoasterea celor inteligibile si la ceea ce e fara chip; si iarasi, cand la vreun inteles al Scripturii, cand la rugaciunea curata. Iar trupul, cand la citire, cand la lacrimi pentru sine insusi sau pentru altcineva din compatimirea cea dupa Dumnezeu, cand la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteste sau trupeste. Astfel va face totdeauna lucrurile sfintilor Ingeri, neingrijindu-se catusi de putin de slava de ceva din ale lumii acesteia. Iar Dumnezeu, care l-a ales pe el si l-a randuit pentru convorbirea cu Sine si i-a daruit lui petrecerea aceasta si lipsa de griji, va avea El insusi grija de acela si-l va hrani, sufleteste si trupeste. ''Arunca, zice, grija ta asupra Domnului si El insusi te va hrani''. Si cu cat isi pune cineva mai mult nadejdea intr-Insul in toate cele ale sufletului si ale trupului sau, cu atat Il afla pe Acela mai mult purtand grija fata de el, incat se socoteste pe sine mai jos decat toata zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, aratate si nearatate, sufletesti si trupesti. Caci fiind cu multe dator, nu se poate mandri catusi de putin din rusine, cu ceva in fata binefacerilor lui Dumnezeu. Si cu cat Ii multumeste mai mult lui Dumnezeu si se nevoieste sa se sileasca de sine spre dragostea Lui, cu atat Dumnezeu se apropie mai mult de el prin darurile Sale si doreste sa-l odihneasca si sa-l faca sa pretuiasca linistirea si neaverea mai presus decat toate imparatiile pamantului, afara de rasplata veacului viitor. Caci sfintii Mucenici sufereau dureri fiind munciti de vrajmasi, dar dorul imparatiei si dragostei lui Dumnezeu biruia durerile, si insusi faptul de a primi putere sa biruiasca vrajmasii, il socoteau o mare mangaiere si indatorire, ca s-au invrednicit sa sufere moarte pentru Hristos. Prin aceasta adeseori ajungeau nesimtitori. De asemenea si Sfintii Parinti, silindu-se mult la inceput prin nevointe de tot felul si prin razboaiele ce li se faceau de catre duhurile rautatii, biruiau prin dorul si nadejdea nepatimirii. Fiindca dupa multa osteneala, cel fara patima ajunge fara grija, ca unul ce a biruit patimile.
• Si daca toata tinta lui este sa placa lui Dumnezeu il va invata Dumnezeu Insusi voia Lui, incunostiintandu-l fie prin intelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptura. Si daca isi va taia voile sale pentru Acela, Insusi Acela il va face sa ajunga cu bucurie negraita la desavarsire, cum nu stie el; iar vazand aceasta se minuneaza cum incepe sa izvorasca de pretutindeni bucuria si cunostinta, si cum din tot lucrul gaseste folos. Iar Dumnezeu va imparati in el, ca in cel ce nu mai are voie proprie, fiindca s-a supus voii Lui celei sfinte. Si se face ca un imparat, incat orice gandeste se savarseste fara osteneala si indata de catre Dumnezeu, Cel ce are grija de dansul. Aceasta este credinta de care a grait Domnul: ''De veti avea credinta'' si celelalte. Si pe aceasta credinta se zidesc celelalte virtuti, dupa Apostol. De aceea vrajmasul incearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de isihie (liniste) si ca sa-l faca sa cada in ispita si sa se afle in oarecare fel necredincios, nadajduind in puterea si in intelepciunea sa, fie cu totul, fie in parte. Iar de sici isi ia vrajmasul prilej ca sa-l biruiasca si sa-l faca rob pe el ticalosul. Dar cel ce a cunoscut acestea, dupa ce a parasit toata desfatarea si odihna lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grabeste spre lipsa de griji, fie intru ascultare, avand pe povatuitor in locul lui Hristos si incredintandu-i lui tot gandul, cuvantul si fapta, ca nimic sa nu aiba al sau, fie intru liniste, din credinta tare, fugind de toate. Si in loc de toate are pe Hristos si El i se face lui toate, cum zic Gura de Aur si Damaschin, in veacul de acum si in cel viitor, hranindu-l, imbracandu-l, mangaindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, invatandu-l, luminandu-l. Si simplu graind, precum a avut grija de ucenicii Sai, asa are si de acesta. Caci macar ca nu are a se osteni ca aceia, dar are credinta tare din pricina  careia nu-si face grija de sine ca ceilalti oameni. Ci de teama duhurilor, ca Apostolii de frica iudeilor, sade in chilie, asteptand pe Invatatorul Sau, ca prin vederea cea adevarata, adica prin cunoasterea fapturilor Lui, sa-l ridice duhovniceste din patima si sa-i daruiasca pacea, ca Apostolilor, care stateau cu usile incuiate, cum zice Sfantul Maxim.
• Iar cele scrise mai inainte, la inceputul cuvantului, despre cele sapte fapte trupesti si morale, trebuie sa le pazeasca pururi, si nici sa nu le micsoreze prin lipsa, nici sa le mareasca prin prisosire, daca nu cumva e vreme de razboi trupesc din pricina careia tineretii, sau a vigorii prisositoare din pricina careia e nevoie de o stradanie prisositoare; sau iarasi, daca nu e nevoie din pricina neputintei, de o mica odihna. Dar, in cazul din urma, sa nu se faca o dezlegare deplina, caci aceasta poate vatama si pe cei nepatimitori, cum zice Sfantul Isaac. Ci odihna sa fie dupa trebuinta, ca o doctorie a slabiciunii, ca nu cumva luand-o sufletul ca prilej sa slabeasca incordarea. Aceasta slabire a incordarii apare cand cineva vrea din tot sufletul odihna. Iar odihna obisnuieste sa vatame mai ales pe cei tineri si sanatosi. Sfintii Parinti Vasile si Maxim spun ca pentru potolirea foamei si a setei sunt necesare numai painea si apa, dar pentru sanatatea si taria trupului s-au daruit de Dumnezeu cu iubire de oameni si celelalte; si pentru ca nu cumva mancandu-se pururi un singur fel, cel neputincios sa ajunga la scarbire, sunt de folos si aceasta sa se manance una cate una, cum s-a zis. Caci infranarea totala si neinfrinarea sunt cele care aduc neputintele. Iar infranarea si schimbarea mancarurilor de fiecare data, se fac pricinuitoare ale sanatatii, ca sa se pastreze trupul fara placeri si fara boala si sa fie impreuna-lucrator spre dobandirea virtutilor. Acestea sunt pentru cei ce se nevoiesc, precum s-a zis. Dar cei nepatimitori, adeseori nu mananca multe zile, uitand de trup, ca Sfantul Sisoe, care dupa ce manca cerea sa se impartaseasca cu preacuratele Taine, din pricina rapirii catre Dumnezeu, sau cum zice Apostolul, spre folosul multora: ''Ori de ne-am iesit din minti, lui Dumnezeu, ori de suntem cu mintea intreaga, voua''; si cum zice Vasile cel Mare, ca si altii oarecare despre unii. Sau cand mananca multe mancaruri cu altii, nu le simt pe acestea, ci se afla cu sufletul ca unii ca nu mananca nimic. Caci mintea unora ca acestia nu este in trup, ca sa simta odihna sau osteneala lui. Aceasta se vede la multi Parinti si sfinti mucenici, ca si la sfantul acela de care a scris Sfantul Nil. Acesta era un oarecare batran pe care, rugandu-se in pustiu cu mintea, cu ingaduinta lui Dumnezeu, spre folosul lui si al multor altora, il luau dracii de maini si de picioare si-l aruncau in sus, si apoi, ca sa nu se vatame trupul lui cand cadea de la atata inaltime, il primeau intr-o rogojina; si aceasta o faceau multa vreme, ca sa cerce daca se coboara mintea lui din cer si n-au putut izbuti aceasta. Cand simtea, asadar, unul ca acesta mancarea sau bautura sau altceva din cele trupesti? Iar Sfantul Efrem, dupa ce a biruit cu harul lui Hristos toate patimile trupesti si sufletesti, ca sa nu se afle in afara de razboaiele vrajmasului si sa fie osandit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie  negraita, cerea sa se ia lucrul nepatimirii de la el. Despre acesta a scris Scararul uimit, ca sunt unii dintre cei fara patimi mai nepatimitori, ca Sirul acela, si celelalte.
• Pentru aceea la tot lucrul avem trebuinta de dreapta socoteala, ca sa judecam potrivit cu vremea toata fapta. Caci dreapta socoteala este o lumina care arata celui ce o are: vremea, fapta, destoinicia, taria, cunostinta, varsta, puterea, hotararea sloboda, ravna, zdrobirea, obisnuinta, nestiinta, puterea si tocmirea trupului, sanatatea si oboseala, modul, locul, purtarea, educatia, credinta, starea dinauntru, scopul, petrecerea, slobozenia, stiinta, cumintenia fireasca, sarguinta, privegherea si cele asemenea. Pe urma firea lucrurilor, trebuinta catimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu aflator in dumnezeiestile Scripturi, intelesul fiecarui cuvant, ca de pilda al aceluia din Evanghelia lui Ioan: ca au venit elinii, cautand sa vada pe Domnul, si indata au zis: ''Sosit-a ceasul'', si celelalte, ceea ce inseamna ca a sosit vremea de chemare a neamurilor.  Caci a inceput vremea patimilor. Iar aceasta o pune ca semn. Dreapta  socoteala lamureste toate acestea.
• Dar nu numai aceasta, ci si scopul talcuirii Parintilor. Fiindca nu lucrul care se face este ceea ce se cauta, ci prin ce se face, zice Sfantul Nil. Iar cel ce face ceva fara cunostinta celor spuse se osteneste poate mult, dar nu poate izbuti nimic, cum zice marele Antonie si Sfantul Isaac despre cei ce se nevoiesc in virtutile trupesti, dar se lenevesc in lucrarea mintii, cu toate ca mai ales aceasta este ceea ce se cauta. Pentru ca zice Sfantul Maxim: ''Da trupului tau lucrarea dupa putere si toata nevointa ta intoarce-o spre minte. Caci cel ce lucreaza trupeste, zice, uneori e biruit de lacomia pantecelui, de somnul mult, de imprastiere si de vorbarie si prin acestea isi intuneca mintea. Iar alteori isi tulbura intelegerea prin postul prelungit, prin privegheri si prin osteneli peste masura. Dar cel ce are grija de tine, contempla, se roaga, cunoaste pe Dumnezeu si poate dobandi toata virtutea''. Fiindca omul intelept se nevoieste cu pricepere sa-si micsoreze, pe cat se poate, micile trebuinte ale trupului, ca prin aceasta sa ajunga sa se ingrijeasca de putine, sau sa nu aiba grija de loc, ca sa pazeasca poruncile. Caci zice Domnul: ''Nu va ingrijiti …'' si celelalte. Fiindca in grija de multe, nici pe sine insusi nu se poate vedea cineva. Cum poate sa vada atunci cursele vrajmasului, gatite inainte de vreme? Caci vrajmasul nu obisnuieste totdeauna sa faca razboiul la aratare, cum zice Domnul. De aceea cand vrea sa-l arunce pe cineva in cele mari, il face sa nesocoteasca intai cele mici si nearatate: inainte de curvie, privirea deasa si neinfrinata; inainte de ucidere, mania usoara; inainte de intunecarea cugetarii, imprastierea scurta; si inainte de aceasta iarasi, asa-zisa trebuinta neaparata a trupului. Pentru aceea Domnul, stiind mai dinainte toate, ca unul ce este intelepciunea Tatalui, luand inaintea uneltirilor diavolului, porunceste oamenilor sa taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind ca cele mici sunt fara primejdie, sa cada jalnic in pacatele cele mari si infricosate. Si zice: ''S-a zis celor de demult'', adica celor din Lege, acestea si acestea; ''Iar Eu va zic voua''. Deci cel ce a invatat din Sfanta Evanghelie, e dator sa ia seama la cele ce le invata Mantuitorul si sa le faca, spre a se izbavi de cursele vrajmasului si sa aiba poruncile in mare cinste si in buna lucrare, caci numai cu multa intelepciune isi poate mantui sufletul. Caci poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu. Si cu adevarat ''toate darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este'', zice fratele Domnului. Iar Damaschin zice: ''Pune noua mijlocitoare neinfruntata pe cea care Te-a nascut pe Tine Hristoase si cu rugaciunile ei, daruieste-ne noua, ca un milostiv, Duh de bunatate, ce se pogoara de la Tatal Tau''.
• Caci cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile Scripturi, cum zic Parintii, afla tot binele ascuns in toate Scripturile. Caci zice Domnul: ''Cel invatat in ale Imparatiei cerurilor'' si celelalte. Sau in linistea cea dupa Dumnezeu si in citirea dumnezeiestilor Scripturi, stie ca alta fata arata Scriptura celorlalti oameni, chiar daca par ca o cunosc, si alta fata celui ce s-a inchinat pe sine rugaciunii neincetate, sau are gandul tot timpul la Dumnezeu, incat sa-l aiba in loc de rasuflare in toate, chiar daca pentru lume este simplu si neinvatat in stiintele omenesti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arata mai degraba simplitatii si smereniei, zice Scararul, si nu ostenelilor si intelepciunii ajunsa fara folos. Mai degraba o leapada Dumnezeu pe aceasta, daca nu are smerenie. Caci mai bun e cel simplu la cuvant si nu la cunostinta, dupa Apostol. Fiindca cunostinta duhovniceasca este un dar, iar stiinta cuvantului este o invatatura omeneasca ca celelalte invataturi ale lumii acesteia, si nu ajuta la mantuirea sufletului. Aceasta se vede de la elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din cercare si spre a invata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci cand Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si invataturile lumesti. Isi scrie in ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu. Dar daca nestiind aceasta a citit vreodata, sa se nevoiasca degraba sa stearga amintirea lor, prin citirea duhovniceasca a dumnezeiestilor Scripturi, mai ales a celor ce il ajuta la mantuirea sufletului, dupa starea la care a ajuns. Daca este inca faptuitor, sa citeasca vietile si cuvintele Parintilor, iar daca harul l-a ridicat la cunostinta dumnezeiasca, sa citeasca toate Scripturile dumnezeiesti. Prin aceasta va putea, dupa Apostol, ''sa surpe toata inaltarea ce se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu si sa pedepseasca toata neascultarea si nesupunerea'', prin faptuire si prin cunoasterea adevarata a poruncilor dumnezeiesti si a dogmelor lui Hristos. In afara de acestea sa nu citeasca nimic. Caci ce trebuinta este sa ia duh necurat in loc de Duh Sfant? Fiindca in cuvantul cu care se indeletniceste cineva, vrea sa aiba duhul acelui cuvant; si ca lucrul nu i se pare greu, ca celor cercati. Sa se faca deci citirea cea dupa Dumnezeu, ca sa nu rataceasca mintea, pentru ca ea este inceputud mantuirii. Caci Solomon zice ca vrajmasul uraste sunetul adeveririi. Adica ratacirea gandului este inceputul pacatuirii, cum zice Sfantul Isaac. Iar cel ce vrea sa fuga de aceasta cu desavarsire, se cade sa petreaca mult in chilie. Si daca este supus trandaviei, sa lucreze putin, ca si cel nepatimitor si cunoscator, spre folosul altora si spre ajutorul celor neputinciosi. Fiindca asa faceau si parintii cei mari din pogoramint, asemanandu-se cu cei patimasi, de dragul cugetarii smerite, ca unii ce puteau sa aiba pretutindeni pe Dumnezeu in ei, atat cand se indeletniceau cu contemplatia in Dumnezeu, cat si in lucrul mainilor si in targ, cum zice marele Vasile catre cei desavarsiti, ca si in multime de norod, ca unii ce sunt totdeauna numai in ei insisi si in Dumnezeu. Iar cel ce nu a ajuns inca aici, ci vrea sa-si ia ramas bun de la trandavie, e dator sa lepede de la sine toata vorbirea de prisos si somnul peste trebuinta, si sa o lase pe aceasta (privegherea) sa-i topeasca trupul si sufletul, pana ce, saturandu-se trandavia se va departa, vazandu-i rabdarea in gandirea neincetata cea dupa Dumnezeu, in citire si in rugaciunea curata. Caci tot razboinicu-l, vazandu-se pe sine ca poate sa izbandeasca ceva, ramane razboindu-se, iar de nu, se retrage, fie de tot, fie pentru o vreme. De aceea, cel ce vrea sa biruiasca pe cei ce-l razboiesc, e dator sa aiba toata rabdarea. Iar ''cel ce rabda pana la sfarsit, se va mantui''. ''Drept este, zice Apostolul, sa dea necaz celor ce ne intristeaza pe noi, iar noua celor necajiti, usurare''.
• Ma minunez de intelepciunea Facatorului de bine, cum lucrurile cele mai trebuincioase pot fi aflate usor de toti, ca aerul, focul, apa si pamantul. Dar nu numai acestea, ci si cele care pot sa mantuiasca sufletul, le-a facut mai usor de dobandit decat celelalte lucruri. Iar cele ce-i aduc pietre, mai greu. Astfel, saracia mantuieste mai multe suflete, iar bogatia se face piedica celor multi; si cea dintai o poate afla oricine, cealalta insa nu ne este la indemana. Pe urma ocara, smerenia, rabdarea, ascultarea, supunerea, infranarea, postul, privegherea, taierea voii proprii, neputinta trupeasca, multumirea pentru toate acestea, ispitele, pagubirile, lipsa celor trebuincioase, lipsa celor dulci, golatatea, indelunga-rabdare, si, simplu, toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu, sunt fara piedica si nimeni nu se lupta pentru ele, ci mai degraba le lasa celor ce le aleg sa le aiba, fie ca vin asupra-le cu voia sau fara voia lor. Iar celor ce duc spre pieire sunt greu de aflat, ca bogatia, slava, fala, semetia, stapanirea, puterea, neinfranarea, multa mancare, somnul mult, implinirea voii proprii, sanatatea si taria trupului, viata fara necazuri, castigurile, implinirea tuturor poftelor dupa cele placute, hainele si acoperamintele multe si de mare pret si cele asemenea, pentru care e mare lupta si anevoie se afla si trecator le e folosul si mult e necazul si putina bucuria. Fiindca celor ce le au si celor ce nu le au, dar poftesc sa le aiba, le pricinuiesc tot felul de necazuri, cu toate ca nu este nici una rea, ci e rea numai folosirea lor cum s-a zis.
• Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multa smerita cugetare, e dator sa pazeasca acest dar cu toata puterea, ca sa nu faca nicidecum ceva fara drept socoteala. Ca nu cumva aflandu-se in cunostinta, sa greseasca din neglijenta si sa-si pricinuiasca siesi o mai mare osanda. Iar cel ce n-a luat darul acesta, inca e dator sa nu alearga nici in gand sau cuvant sau lucru fara intrebare, credinta tare si rugaciune curata, fara care nu poate sa ajunga in chip nemincinos la dreapta socoteala. Caci aceasta se naste din smerita cugetare. Iar ea naste in cel ce o are, puterea de a stravedea, cum zice Moise si Scararul, incat cel ce o are, prevede uneltirile ascunse ale vrajmasului si reteaza pricinile lor inainte de vreme, cum zice David: ''Si a vazut ochiul meu intru vrajmasii mei''. Semnele darului deosebirii sunt: a cunoaste in chip nemincinos cele bune si cele contrare; pe urma a sti voia dumnezeiasca in toate cele intreprinse. Iar a puterii de a stravedea: a-si cunoaste cineva greselile sale inainte de a porni la fapta, si cele ce se fac de draci prin furarea atentiei; apoi si tainele cele ascunse in dumnezeiestile Scripturi si in fapturile sensibile. Dar si maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai inainte despre ea. Si ce se cunoaste din aceasta? Daca este cineva smerit cu cugetul, trebuie sa aiba toata virtutea si sa creada ca este cu adevarat mai prejos decat toata faptura, ca unul ce datoreaza mai mult. Iar de nu are simtirea aceasta, insasi aceasta este dovada, ca e mai rau decat toata faptura, chiar daca s-ar parea ca are petrecere intocmai ca Ingerii. Fiindca ingerul adevarat nu a putut sa placa Facatorului fara smerenie, macar ca avea atatea virtuti si intelepciune. Deci ce are sa spuna cel ce-si inchipuie ca este inger, fara smerenie, care e pricina tuturor bunatatilor celor sunt si vor fi? Din ea se naste darul deosebirii care lumineaza sfarsiturile si fara de care sunt intunecoase. Caci ea se si zice lumina inaintea oricarui cuvant si fapta, ca vazand celelalte, sa ne minunam. Dar ne minunam si de Dumnezeu, cum in ziua cea dintai si doamna celorlalte, a facut intai lumina, ca cele ce se vor face dupa ea, sa nu ramana nevazute, ca si cum n-ar fi, zice Damaschin. Asadar lumina, precum s-a zis mai inainte, este darul deosebirii. Iar cel mai trebuincios din toate darurile, este puterea stravederii, nascuta din ea. Caci ce este mai trebuincios decat a vedea cineva cum vrea sa-l fure dracii si a-si pazi sufletul cu ajutorul harului. Dar mai trebuincioasa iarasi decat toate lucrarile este curatia constiintei, zice Sfantul Isaac si sfintenia trupului, ''fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul'', cum zice Apostolul.
• Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Rau este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta? Oare nu poate sa mantuiasca sufletul tau Cel ce a facut pentru tine lumea cea atat de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici ca mai degraba si aceasta imi este spre osanda, precum si pogorarea Lui, pocaieste-te si-ti va primi pocainta ta, ca si pe cea a fiului risipitor si a pacatoasei. Daca insa nici aceasta nu o poti si gresesti din obisnuinta, chiar in cele ce nu vrei, ai smerenie ca vamesul, si-ti va ajunge tie spre mantuire. Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decat toata zidirea si nu va indrazni sa osandeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de Facatorul de bine si poate avea si alte bunatati. Acesta, macar ca se supune diavolului intru a pacatui, dar iarasi, de frica lui Dumnezeu, nu-l asculta pe vrajmas, care-l impinge sa deznadajduiasca si prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, avand recunostinta, multumire, rabdare, frica de Dumnezeu, nejudecand pe altii, si prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte. Sfantul Ioan Gura de Aur zice despre gheena ca ne este binefacatoare aproape mai mult decat imparatia cerurilor, fiindca prin ea multi intra in imparatie, iar prin imparatie putini, dar aceasta datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintai ii alunga cu frica, cea de a doua ii imbratiseaza, si prin amandoua ne mantuim cu harul lui Hristos. Caci precum cei razboiti de multe patimi sufletesti si trupesti, daca le rabda si nu renunta la libertate, din negrija, nici cu deznadajduiesc, se incununeaza, asa si cel ce a aflat nepatimirea cu eliberarea si usurarea ei, cade degraba, daca nu da pururi multumita, prin aceea ca nu judeca pe nimeni. Iar daca indrazneste sa faca aceasta, arata ca foloseste cu puterea, bogatia pentru sine, zice Sfantul Maxim. Si precum cel inca patimas si nepartas de lumina cunostintei se afla in mare primejdie, daca are stapanire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputincios, ca alergarea la liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea in ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie; si nimic nu e mai rau, ca a nu le cunoaste pe acestea.
• Iar cand cineva este bolnav, atunci trebuie sa fie cu si mai multa luare-aminte la marturia constiintei, ca sa-si slobozeasca sufletul de toata osanda, ca nu cumva ajungandu-l sfarsitul vietii, sa se caiasca in desert si sa se tanguiasca vesnic. Deci cel ce nu poate sa rabde pentru Hristos moartea sensibila, ca Acela, trebuie sa o rabde macar pe cea duhovniceasca, prin libera alegere. Si va avea despre ea marturia constiintei, prin aceea ca nu s-a supus dracilor ce-l razboiesc, sau voilor acelora, ci i-a biruit pe el. Caci asa au facut si Sfintii mucenici si cuviosii Parinti: cei dintai au mucenicit sensibil, cei de al doilea au rabdat duhovniceste. Deci cel ce s-a silit putin, a biruit pe vrajmasi, iar cel ce s-a lenevit putin, s-a intunecat si s-a pierdut.
• Nimic nu obisnuieste, zice marele Vasile, sa intunece cugetarea asa de mult, ca rautatea; nici sa aduca o durere mai napraznica sufletului, ca gandul mortii; nici sa pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocararea de sine si taierea voilor proprii; sau pierderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea lui Dumnezeu si pedepsirea omului credincios cum o face cartirea; nici nu duce asa de usor la pacatuire, ca zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la dobandirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii; nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatile noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mantuire fara voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurta catre nepatimire si intelepciunea Duhului cum e calea imparateasca, ce se tine departe in toate, atat de ceea ce e prea mult, cat si de ceea ce e prea putin. Si nu este alta virtute care sa poata cuprinde voia dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea oricarui gand si oricarei voiri proprii.
• Si precum mare prapastie este necunoasterea Scripturilor, cum zice Sfantul Epifanie, la fel si mai mare rau este neascultarea intru cunostinta. Mai mare este facerea de bine pe seama unui suflet prin cuvant sau rugaciune, precum mai mare lucru este cand cineva rabda pe aproapele, ca sa nu fie necajit cel care-l nedreptateste, ci sa i se linisteasca voia in vremea tulburarii sale, cum zice Sfantul Doroftei. Prin aceasta face mila cu sufletul lui, purtandu-i povara, si se roaga pentru el, dorindu-i mantuirea si orice alt bine trupesc si sufletesc. Aceasta este rabdarea cea curata a raului, care ne curata sufletul si-l ridica spre Dumnezeu. Fiindca slujirea omului e mai mare decat orice lucrare si virtute. Caci nu este ceva mai mare intre virtuti si mai desavarsit ca dragostea aproapelui. Iar semnul acesteia e nu numai sa tii un lucru de care are lipsa altul, ci sa rabzi moartea pentru el, cu bucurie, dupa porunca Domnului si sa socotesti aceasta ca o datorie. Si pe drept cuvant. Caci suntem datori sa iubim pe aproapele pana la moarte, nu numai pentru dreptul firii, ci si pentru preacinstitul sange varsat pentru noi al lui Hristos, care ne-a poruncit aceasta. Nu fii iubitor de tine, zice Sfantul Maxim si vei fi iubitor de Dumnezeu; nu-ti fii placut tie, si vei iubitor de frate.
• Cel ce vrea, zice, sa afle voia dumnezeiasca, trebuie sa moara lumii intregi si voilor sale intru toate. De aceea, nici un lucru indoielnic nu trebuie sa-l faca cineva, sau sa-l hotarasca ca bun, afara de cazul ca nu poate sa traiasca sau sa se mantuiasca fara el. Sa intrebe pe cei incercati, sau sa-si castige asigurarea din credinta cea tare si din rugaciune, inainte de a fi ajuns la desavarsita nepatimire, care face mintea nebiruita si nemiscata in tot drumul bun. In felul acesta inclestarea poate fi mare, dar omul ramane nevatamat. Caci ''puterea mea intru neputinta se desavarseste'', zice Domnul. Iar Apostolul: ''Cand sunt slab, atunci sunt tare''. Caci a fi cineva nerazboit, nu e bine. Fiindca dracii se departeaza adeseori, zice Scararul, pentru multe pricini, parasindu-l pe monah, fie pentru a-i intinde curse, fie pentru a-i starni parerea de sine, sau inaltarea, sau vreun alt rau, cu care se multumesc, stiind ca acestea pot sa umple locul celorlalte patimi.
• Asadar, toti crestinii suntem datori sa multumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: ''Pentru toate multumiti''. De la aceasta ajungem la alt cuvant al Apostolului, care zice: ''Neincetat va rugati'', adica sa avem pomenirea lui Dumnezeu in toata vremea, locul si lucrul. Pentru ca orice ar face cineva, e dator sa aiba pomenirea Celui ce a facut lucrul acela. De pilda, tu cel dintre noi cand vezi lumina, nu uita pe Cel ce ti-a daruit-o; cand vezi cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt, da lauda si slava Cerului ce le-a facut; cand imbraci o haina, cunoaste al cui e darul si mareste pe Cel ce poarta grija de viata ta. Si simplu, orice miscare sa-ti fie prilej pentru slava lui Dumnezeu si iata te rogi neincetat, si prin aceasta sufletul se ''bucura totdeauna'', dupa Apostol. Caci pomenirea lui Dumnezeu il veseleste pe el, zice Sfantul Doroftei, aducand marturie cuvantul lui David: ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit''.
• Si nu numai in acestea, dar si cand il momesc dracii cu vreun gand de mandrie, ca sa-l inalte, sa-si aduca aminte de lucrurile de rusine, vorbite de el mai inainte, si va surpa acest gand si va veni la smerenie. Iar cand iarasi il momesc cu ceva de rusine, aducandu-si aminte de acel gand de mandrie, sa-l inlature. Deci sa le inlature unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca sa nu vina niciodata nici la descurajarea pentru cele de rusine, nici la nebunie, pentru parerea de sine. Ci cand ii vor inalta vrajmasii mintea, sa fuga la smerenie, si cand il vor smeri, sa si-o inalte prin nadejdea la Dumnezeu, ca niciodata sa nu cada tulburandu-se, nici sa nu deznadajduiasca infricosandu-se pana la cea mai de pe urma rasuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului, cum zice Patericul. Cand vrajmasii aduc inainte pe aceasta, el scoate inainte la cealalta; si cand aceia aduc pe cealalta, el scoate la aratare pe aceasta, cunoscand ca nimic nu ramane in viata aceasta cu totul neschimbat, ci ''cel ce rabda pana la sfarsit se va mantui''.
• Dar pe cei drepti nu-i atinge nici una din cele doua primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par noua neplacute, si aflandu-se ca un mijloc de castig, imbratiseaza incercarile si raman neraniti de ele. Caci nu cel ce a primit o sageata si n-a fost ranit obisnuieste sa moara, ci cel ce a primit o rana de moarte de la ea, acela s-a pierdut. Sau a vatamat pe Iov rana, si nu mai degraba l-a incununat? Sau i-a inspaimantat pe Apostoli si pe mucenici vreodata? Se bucurau, zice, ca s-au invrednicit sa fie batjocoriti pentru numele Lui. Cu cat e razboit biruitorul mai mult, cu cat se incununeaza mai mult, si de aceea are multa bucurie cand aude glas de trambita. Unul ca acesta nu se inspaimanta de ea, ca de una ce-i vesteste moartea, ci mai degraba se veseleste ca de una ce-i prezice impartasirea cununilor.
• Nimic nu obisnuieste sa pregateasca mai fara osteneala biruinta ca buna cu credinta tare, nici infrangerea nu obisnuieste sa o aduca ceva atat de usor ca iubirea de sine si ca frica din necredinta. De asemenea, nimic nu calauzeste spre barbatie, ca sarguinta si ca experienta lucrurilor, nici spre subtirimea gandurilor, ca citirea in liniste. Nimic nu pricinuieste uitarea ca starea degeaba; nici nu duce asa de repede la iertarea pacatelor ca netinerea in minte a raului. Nimic nu pricinuieste stergerea greselilor ca pocainta si taierea raului; nici sporirea mai grabnica a sufletului ca taierea voilor si cugetarilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine inaintea lui Dumnezeu ziua si noaptea, si a-L ruga sa se faca voia Lui intru toate; nici mai rau, ca a iubi libertatea si ratacirea sufletului sau a trupului.
• De aceea suntem datori sa invatam cu lucrul virtutile si nu numai cu cuvantul, ca prin deprinderea cu ele, sa se pazeasca amintirea binelui. Caci: ''Nu este, zice Apostolul, Imparatia lui Dumnezeu in cuvant, ci in putere''. Fiindca cel ce cauta cu lucrul, acela vede paguba si castigul in lucrul cu care se indeletniceste, zice Sfantul Isaac, si acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a patit adeseori si l-a invatat cu cercarea. Pentru ca sunt, zice, lucruri bune la aratare, dar ascund o paguba destul de insemnata; si sunt altele rele la aratare, dar cuprind in ele cel mai mare castig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de incredere, ca sa dea un sfat celor ce-l cauta, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii si a dobandit din staruirea in nevointa, o minte stravazatoare, cum zice Sfantul Maxim. Iar acesta trebuie sa fie cu multa smerenie si sa nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de bunavoie, si-l intreaba nesilit, si invata dupa randuiala. Sa faca asa, pentru ca prin smerenie si prin intrebarea de bunavoie a celui ce intreaba, sa se intipareasca cuvantul in sufletul celui ce-l aude, si sa incalzeasca din credinta, vazand pe sfatuitor, bun, asemenea sfatuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: ''Dumnezeu tare, biruitor'' … si celelalte, adica asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Caci Acesta a zis catre cel ce-l chema: ''Cine M-a pus pe Mine judecator si impartitor peste voi?''. Macar ca zice altadata: ''Toata judecata a dat-o Tatal, Fiului''. Prin aceasta ne-a aratat, ca in toate, si in privinta aceasta este calea mantuirii, prin sfanta Lui smerenie. El nu sileste pe nimeni, ci zice: ''Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie''; adica sa nu-si faca despre sine nici o grija, ci precum Eu fac si rabd moartea sensibila si de bunavoie pentru toti, asa si acela sa-Mi urmeze cu lucrul si cu cuvantul ca Apostolii si mucenici, iar de nu sa rabde macar moartea voii sale proprii. Iar catre bogatul acela zice: ''De voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde-ti averile …'' si celelalte. Despre acesta zice Sfantul Vasile, ca a mintit zicand ca a pazit poruncile. Caci daca le-ar fi pazit, nu ar fi avut averi multe, odata ce Legea spune mai intai de toate: ''Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau''. Caci zicand: ''din tot sufletul tau'', nu a lasat pe cel iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si altceva, pentru care intristandu-se, sa ramana in robia lui. Si iarasi zice: ''Sa iubesti pe aproapele tau'', adica pe orice om, ''ca pe tine insuti''. Dar cum pazeste aceasta porunca, daca in vreme ce multi altii sunt lipsiti de hrana zilnica, el are averi multe si aceasta cu impatimire? Caci daca le-ar avea ca Avraam, Iov si ceilalti drepti, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi departat intristandu-se. De asemenea si Gura de Aur zice: ''A crezut ca cele zise lui de catre Domnul sunt adevarate, pentru aceea s-a si departat intristandu-se; dar n-a avut putere sa le implineasca. Ca multi sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere sa implineasca cele scrise''.
• Caci cel ce vrea sa indrume sau sa dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai intai sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca in chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvant. Fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este poate aceeasi. Pe urma sa se incredinteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau dimpotriva il sileste fara alta trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda un sfat. Sa se incredinteze de aceasta, ca nu cumva sa cada amandoi in minciuna si vorbarie, in viclesug si in alte multe. In acest caz, unul e silit de cel ce-l invata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le voieste si minte cu nerusinare si se preface ca vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu viclesug pe cel pe care-l invata, ca sa afle cele ascunse in cugetul lui, punand in miscare orice mestesug si cat mai multa vorba. Din vorba multa insa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi si cu credinta tare, mai ales cand suntem nepatimitori, ci ca sa nu invatam cu infumurare, din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem cand suntem inca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste stapani, ci cum ziceau Parintii: Fara intrebare de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarare libera. Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapanesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfantul Timotei zice Apostolul: ''Trebuie ca mai intai plugarul sa se impartaseasca din roade''; prin aceasta cere ca cele ca vrea sa le invete cineva, sa le implineasca intai el insusi. Sau iarasi: ''Nimeni sa nu dispretuiasca tineretea ta'', adica sa nu faci nimic ca un tanar, ci sa fii ca un desavarsit in Hristos. Asemenea si in Pateric se zice ca fara intrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru mantuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire desarta. Si pe drept cuvant. Caci noi ne pomenim dand drumul cuvantului, prin aceea ca ne inchipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cat suntem mai vinovati, cu atat socotim ca avem mai multa slobozenie. Pe cand sfintii, cu cat sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atat se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfantul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au impartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa spuna.
• Dar fiindca ne-am invrednicit sa aflam de la sfinti scopul acestei lucruri, sa invatam si scopul fiecarei parti a acestui cuvant, de la inceput. Scopul acesta mai intai sa spunem numele cartilor si ale sfintilor, ca sa ne aducem aminte totdeauna de cuvintele lor, spre ravnirea vietii lor, cum zice marele Vasile, si spre cunostinta celor nestiutori, ca cel ce cunoaste acestea, sa-si aduca aminte, iar cel ce nu le cunoaste, sa vina la cercetarea cartii care le cuprinde; caci numirea dupa loc a sfantului si a cartii lui serveste la o mai deasa aducere-aminte. Pe urma sa pomenim prin putine cuvinte faptele si invataturile fiecaruia, spre a intelege cele ce urmeaza din fiecare zicere a dumnezeiestii Scripturi, sau lamurirea si sfatul cel bun al Invatatorului. Fiindca fiecare zice: ''ca nu sunt ale mele cele spuse, ci ale dumnezeiestilor Scripturi''. Prin aceasta, cunoscand negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunam cum prin hartie si cerneala, ne-a pregatit mantuirea sufletelor noastre si ne-a daruit atatea carti si dascali ai invataturii celei drepte; si cum eu, neinvatatul si trandavul, m-am invrednicit sa strabat atatea carti, neavand nici o carte a mea, sau altceva peste tot, si fiind strain si lipsit totdeauna si de aceea petrecand intru toata linistirea si lipsa de griji cu toata bucuria trupeasca. Iar daca am lasat unele fara nume, aceasta este din negrija mea, si ca sa nu se lungeasca cuvantul. Iar intrebarile si dezlegarile lucrurilor de obste s-au aratat pentru cunostinta si pentru multumire catre Cel ce a daruit sfintilor nostri Parinti cunostinta si patrunderea, si prin ei noua nevrednicilor, precum si spre mustrarea noastra, a celor neputinciosi si nestiutori. S-a vorbit si despre dreptii ce s-au mantuit odinioara intru multa bogatie si in mijlocul oamenilor pacatosi si necredinciosi, macar ca erau oameni de aceeasi fire ca si la noi, care nu vrem sa ajungem la masura desavarsirii, desi am luat o mai mare cercare si cunostinta a binelui si a raului, ca unii ce am invatat din viata lor si ne-am invrednicit de un mai mare har si de atata cunostinta a Scripturilor. S-au infatisat apoi datoriile noastre ale monahilor, spre a cunoaste ca ne putem mantui pretutindeni, daca parasim voile noastre. Fiindca de nu vom face asa, nu vom putea avea odihna, precum nu putem avea cunostinta voilor dumnezeiesti si implinirea lor.
• Iar troparele scrise mai inainte, s-au adus pentru intelegerea acestora si a altor scripturi, si ca indemn spre strapungerea inimii celor ce au mintea neputincioasa, cum zice Scararul. Caci cantarea, zice marele Vasile, atrage cugetul omului spre ceea ce vrea, fie spre plans, fie spre dor, fie spre intristare, fie spre veselie.
• De aceea e dator mai intai ca cineva sa dobandeasca nepatimirea, prin fuga de lucruri si de oameni nefolositori si numai dupa aceea, cand o cere vremea, sa povatuiasca pe altii si sa chiverniseasca lucruri fara osanda si fara vatamare, in urma deprinderii intru neimpatimire, odata ce a ajuns la desavarsita lipsa de patimi; dar numai daca a primit de la Dumnezeu o chemare, zice Damaschin, ca Moise, Samuil si ceilalti prooroci si sfinti Apostoli, spre mantuirea celor multi. Chiar si atunci sa nu primeasca usor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu si altii, si cum a zis Sfantul Prohor despre Sfantul Ioan, ca nu voia sa paraseasca linistea lui scumpa, macar ca avea datoria ca Apostol sa propovaduiasca, nu sa vietuiasca in liniste. Dar nu imbratisa linistea ca un patimas, acest preanepatimitor, sa nu fie, ci ca unul ce nu voia sa se desparta de preadulcea liniste. Altii iarasi, fiind nepatimitori, din smerita cugetare, au fugit in pustiurile cele mai dinauntru, temandu-se de tulburare. De pilda, marele Sisoe, chemat fiind de ucenicul sau la odihna, nu a ascultat, ci a zis: ''Unde nu sunt oameni, acolo vom merge'', macar ca ajunsese la atata nepatimire incat se facuse rob al dragostei dumnezeiesti si ajunse nesimtitor din pricina aceasta, nestiind de mancase sau nu. Dar simplu graind, toti isi taiau voile lor intru toata linistea, incat, fiind inca ucenici, erau randuiti unii de invatatorul lor sa invete pe altii, sa primeasca ganduri si sa stapaneasca peste altii, fie prin artilerie, fie prin staretie, primind printr-o simtire a mintii pecetea de la Duhul Sfant, prin pogorarea Lui, asemenea sfintilor Apostoli si cei dinainte de ei, Aaron, Melchisedec si ceilalti. Dar cel ce incearca sa paseasca cu indrazneala la o astfel de treapta, se osandeste, zice Damaschin. Caci daca cei ce ocupa cu indrazneala, fara firman imparatesc, dregatoriile, au sa sufere cea mai mare osanda, cu cat mai mult se vor osandi cei ce cuteaza sa le ocupe pe ale lui Dumnezeu, fara porunca Lui? Si mai ales daca isi inchipuie din nestiinta si parere de sine, ca aceasta indeletnicire infricosatoare este fara osanda, sau socot sa o foloseasca pentru cinstea si odihna lor si nu mai degraba sa se apropie de ea ca de adancul smereniei si de moartea pentru cei supusi si pentru vrajmasi, cand vremea o cere. Caci asa au facut sfintii Apostoli, invatandu-i pe altii; si aceasta, fiind nepatimitori si intelepti in chip covarsitor. Iar daca nici macar aceasta nu o cunoastem, ca suntem neputinciosi si nedestoinici, la ce sa mai si graim? Caci parerea de sine si nestiinta fac orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si nestiinta lor.
• Dar sufletul sa fie in afara de toata rautatea, mai cu seama in afara de tinerea minte a raului, cum zice Domnul, in vremea rugaciunii. De aceea si marele Vasile, osandind impotrivirea in cuvant, zice catre egumen, sa-i dea celui ce se impotriveste in cuvant multe metanii, pana la o mie. Iar schimband numarul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta inseamna: cel ce graieste impotriva e dator sa faca o mie de metanii inaintea lui Dumnezeu, sau una catre staret, zicand: ''Iarta-ma, Parinte''. Si dezlegare de legaturi primeste numai cea una, care este propriu-zis pocainta si taierea patimii impotrivirii in cuvant. Nu este impotrivirea in cuvant, zise Sfantul Isaac, proprie vietuirii crestinilor. El a preluat cuvantul de la Apostolul care zice: ''Iar daca cineva incearca sa se impotriveasca in cuvant, noi nu avem o astfel de obisnuinta''. Si ca sa nu para cuiva ca leapada numai de la sine pe cel ce se impotriveste in cuvant, adauga: ''nici Bisericile lui Dumnezeu''. Din acestea poate cunoaste cineva ca este in afara de toate Bisericile lui Dumnezeu, si de Dumnezeu, cand se impotriveste in cuvant si are trebuinta de acea unica si minunata pocainta (metanie), care nefacandu-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocaita. Caci metania (pocainta) este taierea voii rele, zice Gura de Aur, iar asa-zisele metanii sunt mai degraba plecari de genunchi, si arata infatisarea de supunere a celui ce cade fara ingamfare inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, daca s-a impotrivit cuiva. Prin ele isi afla loc de aparare, daca nu se impotriveste nicidecum in cuvant, nici nu incearca sa se indreptateasca pe sine, ca fariseul acela, ci mai degraba imita pe vames, socotindu-se pe sine mai rau decat toti si nevrednic sa caute in sus. Fiindca daca ar socoti ca face pocainta, dar incearca sa se impotriveasca in cuvant celui ce-l judeca pe el, intemeiat sau neintemeiat, nu este vrednic de iertarea cea dupa har, ca unul ce cauta judecatorie si dreptati si asteapta sa ia folos de la harul dreptatii. Dar aceasta fapta este straina poruncilor Domnului. Si pe drept cuvant. Caci unde se duc dezvinovatiri, se cauta dreptatea si nu iubirea de oameni. Acolo a incetat harul, care indrepteaza pe cel care a facut rau, fara faptele dreptatii, numai prin recunoasterea si rabdarea cu multumire a mustrarilor celor ce-l mustra, si prin suferirea celor ce-l invinovatesc fara punere de rau la inima. Numai atunci i se face rugaciune curata si pocainta lucratoare. Caci cu cat se roaga cineva mai mult pentru cei ce-l barfesc si invinovatesc pe el, cu atat ii instiinteaza Dumnezeu mai mult pe cei ce-l dusmanesc pe el, si-i daruieste lui odihna prin rugaciunea curata si staruitoare.
• Deci cel cu mintea sanatoasa leapada momeala vicleana si nascatoare de rau, ca sa taie dintr-odata toate relele ce urmeaza din ea; iar momeala buna o are totdeauna gata spre lucrare, ca sufletul si trupul sa ajunga la deprinderea virtutii si sa se izbaveasca de patimi, cu harul lui Hristos. Pentru ca nu avem peste tot ceva ce n-am primit de la El, nici n-avem ceva ce sa-I aducem Lui decat hotararea noastra cea buna, pe care neluand-o, nu aflam nici cunostinta, nici putere pentru a lucra binele. Si aceasta o vrea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca sa nu ne osandim ca niste lenesi. Caci lenea este inceputul a tot raul.
• Dar si pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinta de dreapta socoteala. Caci fecioara care a postit sase saptamani, cugetand pururea si la legea veche si la cea noua, nu a socotit la fel lucrurile grele si cele usoare. De aceea, cu toata ca trebuia sa-si rodeasca din atatea socoteli, nepatimirea, dar nu s-a intamplat, fiindca binele nu este bine, daca nu are ca scop voia dumnezeiasca. Caci gasim in dumnezeiasca Scriptura, ca adeseori Dumnezeu se supara impotriva cuiva care face un lucru ce pare tuturor bun. Si iarasi primeste pe altul, care pare ca face rau. Martor ne este Proorocul acela care cerea unora sa loveasca. Iar cel ce n-a ascultat, facand - chipurile-bine, a fost mancat de fiare. De asemenea Petru, socotind ca face ceva bun neprimind sa fie spalat, a fost certat. De aici urmeaza ca suntem datori sa aflam si sa facem cu toata puterea voia dumnezeiasca, chiar daca ni s-ar parea ca nu e bine. De aceea lucrarea binelui nu se face fara osteneala, ca sa nu ne pierdem pe langa libertate si lauda pentru silinta.
• Caci zice marele Vasile: ''Cel ce vrea sa aiba intru sine aceasta credinta mare, nu trebuie sa-si mai faca nicidecum vreo grija despre viata sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiara salbatica, sau ridicari de draci, sau de oameni rai, nu se mai inspaimanta deloc, ca unul ce cunoaste ca sunt fapturi ale unuia si aceluiasi Facator si impreuna roabe cu el si nu au putere asupra sa, de nu va ingadui Dumnezeu''. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stapanire, precum a zis Insusi Domnul: ''Va voi arata voua de cine sa va temeti'' si a adaugat: ''Temeti-va de Cel ce are putere sa arunce si sufletul si trupul in gheena''; si ca sa-si intareasca cuvantul, spune: ''zic voua: de Acesta sa va temeti''. Si pe drept cuvant. Caci daca ar fi altul care sa aiba stapanire afara de Dumnezeu, ar trebui sa ne temem de acela. Dar odata ce Acesta singur este Facatorul si Stapanul celor de sus si celor de jos, cine este cel ce ne poate face fara El?
• De aceea, eu, ticalosul, sunt mai rau ca un necredincios ca nu vreau sa lucrez ca sa aflu credinta cea mare si prin ea sa vin la temerea de Dumnezeu si la inceputul intelepciunii Duhului, ci acum calc legea inchizand ochii sufletului cu voia, acum vin la desavarsita nestiinta, intunecandu-ma de o uitare desavarsit. Pentru aceasta nu cunosc ce foloseste sufletul meu si venind la cunostinta cea rea, castig deprinderea pacatului. Ca urmare, chiar daca as vrea sa ma intorc de unde am cazut, nu pot, pentru ca voia se face peretele din mijloc. Caci daca as fi avut credinta, care viind din faptele pocaintei, as fi putut sa zic: ''In Dumnezeul meu voi trece zidul'', si nu m-as fi infricosat din indoiala, zicand in mine insumi: ''Oare cine ma va intampina, cand ma voi repezi sa sar inaltimea zidului? Oare nu cumva e vreo prapastie acolo? ( Precum voia proprie este peretele din mijloc, asa credinta surpa acest perete, pentru ca credinta este voia care vrea sa se surpe pe ea insasi ca voie autonoma. Realitatile spirituale dumnezeiesti se fac vadite in viata noastra si patrund in noi si noi inaintam si crestem in ele, daca credem in ele, adica daca vrem sa le socotim reale. Ele nu sunt iluzii, dar depinde de vointa noastra de a le socoti reale, ca ele sa devina reale pentru noi. Spiritul este putere si daca nu punem noi la contributie efortul spiritual al credintei, nu putem descoperi si experia spiritul ca putere. Dar faptul ca depinde de voie, de efortul vointei noastre, manifestat in credinta, descoperirea realitatilor spirituale face posibila pentru noi ispita de a le socoti iluzii, autosugestii, precum si faptul ca ele sa se evaporeze indata ce slabim efortul credintei noastre. Ele sunt pentru noi pana ce credem in ele, adica pana ce vrem sa fie si nu mai sunt pentru noi, cand nu mai credem cu tarie, cand nu mai vrem sa fie. Existand totdeauna ca virtualitate pentru noi, in mod actual exista numai cand credem si in masura in care credem. In acest sens credinta e vedere, e experienta. Iar voia noastra opusa credintei, e un perete care ne desparte de ele.) Nu cumva nu voi putea sa-l trec, ci, rostogolindu-ma, ma voi intoarce iarasi jos, dupa ce m-am ostenit?'' Si alte multe de acestea, pe care cel ce are credinta ca Dumnezeu este aproape si nu departe, nu le socoteste niciodata. Acela alearga drept spre Dumnezeu, Cel ce are toata puterea si stapanirea, toata bunatatea si iubirea de oameni, ca sa-l ajunga, nu ca unul ce bate aerul, ci ca unul ce vasleste, cautand cele de sus. Lasand toata voia sa jos, isi face calatoria spre voia dumnezeiasca, pana ce va auzi si el graiuri noi, sau chiar va grai si el tainele, cunoscandu-le.
• Cine sunt eu? Si ce este fiinta mea, daca nu un lucru de scarba? La inceput e pamant pe urma putreziciune, iar mijlocul e plin de toata uraciunea. Iar mai departe: Ce este viata mea? Si cata este? Un ceas si apoi moartea. Ce-mi pasa mie de aceasta sau de aceea? Iata degraba voi muri pentru ca viata si moartea o stapaneste Hristos. La ce ma ingrijesc eu si ma galcevesc in desert? N-am trebuinta decat de putina paine. Iar ceea ce-mi prisoseste, de ce imi trebuie? Daca o am pe aceasta, a incetat orice grija. Iar daca n-o am, sa ma ingrijesc numai de ea, pentru nedesavarsirea cunostintei mele, macar ca este Dumnezeu care poarta grija.
• Zis-a Domnul: ''Cel ce va rabda pana la sfarsit acela se va mantui''. Iar rabdarea este imbinarea tuturor virtutilor. Caci nici una dintre virtuti nu sta fara ea. Deoarece ''tot cel ce se intoarce inapoi nu este vrednic de imparatia cerurilor''. Chiar daca i se pare cuiva ca se impartaseste de toate virtutile, daca nu va rabda pana la sfarsit si nu se va izbavi de cursele diavolului, nu este vrednic sa ajunga in imparatia cerurilor. Fiindca si cei ce au luat arvuna au nevoie de rabdare, ca sa primeasca rasplata desavarsita in veacul viitor. In toata stiinta si cunostinta este nevoie de rabdare. Si pe drept cuvant. Pentru ca nici lucrurile cele sensibile nu se fac fara ea, iar daca i s-a facut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de rabdare ca sa-i ramana ceea ce i s-a facut. Si simplu graind, tot lucrul inainte de a se face si odata facut, prin ea ramane si fara de ea nu sta, nici nu se desavarseste. Pentru ca daca este bun, ea il prilejuieste si il pazeste; iar daca este rau, ea da usurare si tarie de suflet si nu lasa pe cel ispitit sa fie stramtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea sa omoare deznadejdea, care omoara sufletul. Ea invata sufletul sa se mangaie si sa nu slabeasca de multimea razboaielor si a necazurilor. Pe ea neavand-o Iuda, a gasit moartea cea indoita, ca un lipsit de experienta razboiului. Pe ea avand-o fruntasul Petru, desi a cazut, dar ca un cercat in razboi a biruit pe diavolul care-l doborase. Pe ea afland-o monahul acela care a cazut in curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunandu-se gandului deznadejdii care-l impingea sa paraseasca chilia si pustiul, ci cu rabdare zicand catre ganduri: n-am pacatuit si iarasi zic voua n-am pacatuit. O dumnezeiasca intelepciune si rabdare a viteazului barbat! Aceasta fericita virtute l-a desavarsit pe Iov si toate bunatatile lui cele dintai. Caci numai putin daca ar fi slabit in ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintai. Dar cel ce cunostea rabdarea lui, a ingaduit bataia spre desavarsirea lui si spre folosul multora. Desi cel ce-si cunoaste interesul se nevoieste intai de toate sa o aiba pe aceasta. Caci zice marele Vasile: ''Sa nu porti razboi deodata cu toate patimile, ca poate slabind, te vei intoarce la cele dinapoi si nu te vei afla pregatit pentru Imparatia Cerurilor. Ci lupta-te cu fiecare din patimi, pe rand, incepand de la rabdarea celor ce vin asupra-ti''. Si pe drept cuvant. Caci daca nu o are cineva pe aceasta, niciodata nu va putea sta la razboiul cel vazut, ci isi va pricinui siesi si altora fuga si pierzarea, prin slabire, dupa cuvantul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: ''Fricosul sa nu iasa la razboi'' si celelalte. Dar in razboiul vazut poate sa ramana cineva acasa si sa nu iasa la razboi. Prin aceasta pierde darurile si cununile, ramanand poate numai cu saracia si cu necinstea. Dar in razboiul nevazut nu se poate afla un singur loc unde sa nu fie in razboi, chiar daca ar strabate cineva toata creatia. Si oriunde ar merge, afla razboi. In pustie, fiare si draci si celelalte greutati si spaime; in liniste, draci si ispite; in mijlocul oamenilor, draci si oameni care ispitesc. Nu se afla loc fara suparare. De aceea fara rabdare nu poate avea odihna. Iar aceasta vine din frica si credinta si incepe de la intelepciune. Cel ce dreapta judecata cantareste lucrurile in minte si aflandu-le strambe, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Caci a zis aceasta fericita catre Dumnezeu: ''Toate imi sunt strambe. De voi face voia batranilor nelegiuiti, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, ma vor invinovati de preacurvie si ca judecatori ai poporului, ma vor osandi la moarte. Ci mai bine imi este sa alerg la Cel atotputernic, chiar daca imi sta inainte moartea''. O, intelepciune a fericitei acesteia! Judecand asa, nu a inselat-o nadejdea. Ci, dupa ce s-a adunat poporul si au sezut judecatorii nelegiuiti ca sa o invinovateasca pe ea si sa o osandeasca la moarte ca pe o adultera, pe cea nevinovata, indata Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a aratat proroc de la Dumnezeu si a izbavit-o pe ea de la moarte, intorcand moartea peste batranii nelegiuiti, ce voiau sa o judece pe ea. Prin aceasta a aratat Dumnezeu ca aproape este de cei ce vor sa rabde pentru El incercarea si sa nu paraseasca virtutea cu nepasare, de frica durerii, ci sa pretuiasca mai mult legea lui Dumnezeu, prin rabdarea celor ce vin asupra-le, veselindu-se cu nadejdea mantuirii. Si cu drept cuvant. Caci daca stau inainte doua primejdii, una vremelnica, iar alta vesnica, oare nu e bine sa fie aleasa cea dintai? De aceea zice Sfantul Isaac: ''Mai bine este a rabda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu si a alerga la El cu nadejdea vietii vesnice, decat a cadea cineva de la Dumnezeu in mainile diavolului de frica incercarilor si a se duce impreuna cu acela la munci''. De aceea bine este daca se bucura cineva, asemenea sfintilor, in incercari, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca acestia, sa alegem ce e mai usor, pentru sila ce ne sta in fata? Fiindca ne sta in fata necesitatea sau sa ne primejduim aici trupeste si sa imparatim cu Hristos duhovniceste in veacul de acum prin nepatimire si in cel viitor, sau sa cadem de frica incercarilor cum s-a zis, si sa mergem la munca vesnica. Sa ne izbaveasca Dumnezeu de aceasta munca prin rabdarea celor neplacute. Caci rabdarea este piatra neclintita in fata vanturilor si a valurilor vietii si cel ce o are pe ea nu slabeste si nu se intoarce inapoi in vremea revarsarii lor. Iar afland usurare si bucurie, nu e furat de parerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme buna si in greutati. De aceea ramane neranit in cursele vrajmasului. In vreme de furtuna rabda cu bucurie asteptand sfarsitul, iar cand se face vreme buna asteapta ispita, pana la cea din urma suflare, asemenea marelui Antonie. Caci nici unul ca acesta cunoaste ca nu este in viata aceasta ceva care sa nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-si face nici o grija pentru vreuna din acestea, ci le lasa pe toate lui Dumnezeu, caci are El grija de noi. Lui se cuvine toata slava, cinstea si stapanirea, in veci. Amin.
• Pentru aceea zice Domnul, ca ''imparatia cerurilor se ia cu sila'', nu prin fire, ci pentru obisnuinta cu patimile. Caci daca ar fi prin fire luata cu sila, nu ar intra nimeni in ea. Dar pentru cei ce vor cu hotarare, ''jugul Domnului este bland si sarcina usoara'', in vreme ce pentru cei ce nu vor ca toata hotararea, ''stramta e poarta si ingusta calea'' si cu sila (cu anevoie) de luat imparatia. Caci celor dintai imparatia le este inauntru si aproape, pentru ca o vor pe ea si degraba dobandesc nepatimirea. Pentru ca ceea ce ajuta si impiedica pe om sa se mantuiasca este voia sa si nimic altceva. Nu poti ceva? Voieste si vei avea ce nu ai. Si asa obisnuinta face pe om de la sine, pe incetul, fie bun, fie rau. Caci daca n-ar fi asa, nici un talhar nu s-ar fi mantuit. Dar nu numai ca s-au mantuit, ci au si luminat multi dintre talhari. Gandeste cat e de lung drumul de la talhar la sfant. Daca n-a fost in stare sa-l strabata obisnuinta, l-a biruit vointa hotarata. Iar pe cel ce este prin harul lui Hristos evlavios, sau chiar monah, ce-l impiedica sa se faca asemenea acelora? Acela e departe, acesta aproape si cea mai mare parte a drumului a primit-o prin har, sau prin fire, sau a mostenit evlavia si buna cinstire de la parinti. Nu este, asadar, ciudat ca sant talhari si jefuitori de morminte care se fac sfinti, in vreme ce sant monahi care se osandesc.
• Vai, cum uitam cat patimesc si se ostenesc ostasii si talharii numai pentru paine! Si cat se instraineaza carausii si marinarii! Cata osteneala rabda toti oamenii fara nadejdea imparatia cerurilor ! Macar ca de multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem sa rabdam pentru imparatia cerurilor si pentru bunatatile vesnice un lucru asa de mic. Si doar n-am simti multa osteneala, daca am vrea cu hotarare aceasta; si implinirea virtutilor nu e un lucru impovarator si de nepurtat, ci e mai degraba o bucurie si o odihna, prin nadejdea, negrija si cinstea fara de voie ce urmeaza virtutii. (Caci si dusmanul se sfiieste si se minuneaza de ea). Iar sfarsitul ei este veselie si fericire. Dar nu numai atat, ci chiar in ea insasi nepatimirea are amestecata bucuria, precum viata lipita de cele materiale are intristarea in patimile necinstite. Fie deci sa ne izbavim de aceasta si sa avem parte de viata nemateriala si de vesnica neimpatimire, care naste mortificarea trupului, in Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia I se cuvine toata cinstea si inchinarea in veci. Amin!
• Caci lacrimile venite poate inainte de aceasta si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si strapungerea si cele asemenea sunt ca o bataie de joc si o inselaciune a dracilor, mai ales daca li se intampla acestea celor ce petrec in mijlocul oamenilor si-n imprastiere cat de mica. Pentru ca nu este cu putinta celor ca mai au inca vreo legatura cu ceva din cele sensibile, sa biruiasca patimile. Iar daca amandoua, sa stie ca de fapt, le-au avut, dar nu sau folosit in chip patimas de nici una din ele. Acestea e vadit din aceea ca isi luau femei, dar le cunosteau numai dupa multi ani, cum se scrie in vechea curte a neamurilor. Ei avand, erau la fel ca si cum nu aveau.
• Caci diavolul are obiceiul sa atace sufletul cu ceea ce gaseste in fata sufletului, fie cu bucurie si cu parere de sine, fie cu intristare si cu deznadejde, fie cu oboseala covarsitoare, fie cu desavarsita nelucrare, fie cu lucruri si cugetari nelavreme si fara folos, fie cu intunecime si ura nesocotita fata de toate cele ce sunt. Si simplu graind, cu materia pe care o afla in fiecare suflet, cu aceea il ataca spre a nu-i fi de folos, chiar daca este buna poate si placuta lui Dumnezeu, daca e folosita cu masura de cei ce pot sa judece lucrurile si sa afle scopul lui Dumnezeu ascuns la mijloc intre cele sase patimi care-l inconjoara, adica intre cea de deasupra lui, de dedesubt, de-a dreapta si de-a stanga, de afara si dinauntru. Caci fie ca e fapta voita de Dumnezeu, fie ca e cunostinta, ea are un scop bun, aflator intre cele sase patimi potrivnice lui. De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie sa intrebe omul, ca Sfantul Antonie, nu pe oricine se nimereste, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva cei intrebati, fiind necercati (lipsiti de experienta), sa cada amandoi in groapa, dupa pilda Evangheliei. Pentru ca fara dreapta socoteala nu se face nici un lucru bun, chiar daca li se pare celor nestiutori ca e bun, fie pentru ca se face nelavreme si fara sa fie trebuinta, fie ca nu se tine seama de masura lucrului sau de taria omului, sau de cunostinta lui si de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii, l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaste dupa har si la vremea sa vine la puterea stravederii.
• Smerenia este roada cunostintei, iar cunostinta roada ispitelor. Caci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se da cunostinta tuturor. Si celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, cand va imparati smerenia in madularele lui. Si pe drept cuvant. Caci prin multe ispite si prin rabdarea lor se face omul incercat si prin aceasta isi cunoaste neputinta sa si puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunostinta neputintei si a nestiintei sale, isi da seama sa odinioara nu cunostea odinioara si nu stia ca nu le cunoaste, asa sunt si alte multe de care va primi poate cunostinta, dupa marele Vasile. Caci zice acesta: ''Daca n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu stie ca-i lipseste. Iar cel ce a gustat din cunostinta, stie din smerenie''. Si iarasi: ''Cel ce s-a cunoscut pe sine ca nimic. Fiindca, chiar daca are ceva, este al Facatorului''. Caci nimeni nu lauda vreun vas ca s-a facut el pe sine bun si trebuincios, ci pe Facatorul lui il lauda. Dar de se strica, invinuieste pe cel ce i-a pricinuit stricaciunea, nu pe Facator.
• Este foarte bine a intreba in toate. Dar pe cei cercati (cu experienta); pe cei necercati e primejdios, neavand ei puterea de a deosebi. Caci aceasta putere cunoaste vremea, trebuinta, starea omului, catimea, puterea, cunostinta celui ce intreaba si hotararea lui, scopul lui Dumnezeu si al fiecarui cuvant din dumnezeiasca Scriptura si alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneste prea mult, dar nu poate izbandi nimic. De se va afla cineva avand acest dar va fi calauza orbitor si lumina celor din intuneric. Suntem datori deci sa-i incredintam lui toate si sa le primim de la el, chiar daca nu intelegem, poate cum am voi, din lipsa de cercare (experienta). Dar ce are darul deosebirii poate face pe cineva sa primeasca cele spuse de el fie ca vrea, fie ca nu vrea, fiindca duhul cerceteaza si descopera lucrurile dumnezeiesti, putand sili mintea sa creada chiar daca nu vrea, cum s-a intamplat cu Iona, cu Zaharia si cu David scapat de talhari, oprindu-l ingerul sa graiasca ceva afara de randuiala cantarii lui. Iar daca nu se afla cineva cu darul deosebirii intre oamenii de acum, pentru ca lipseste smerenia care il naste, suntem datori sa ne rugam cu staruinta inaintea fiecarei fapte, cum zice Apostolul. Si chiar daca suntem lipsiti de maini cuvioase, sau de curatia sufletului si a trupului, sa fim macar in afara de pomenirea raului si de ganduri patimase. Caci aceasta vrea sa spuna cuvantul apostolic, care porunceste sa ridicam ''maini cuvioase, fara manie si fara ganduri galcevitoare.'' Si daca cugetam ceva potrivit cu Dumnezeu, sa facem aceasta fara patima, chiar daca nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastra si pentru vointa de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am facut, ca bun, daca nu s-a facut din patima, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie si numai pentru bunatatea lui Dumnezeu.
• Pana ce mintea n-a dobandit omorarea patimilor, ni-i foloseste sa vina la contemplarea celor sensibile. Iar daca e imprastiata de griji si nu se aduna in meditarea dumnezeiestilor Scripturi intru cunostinta si liniste, omul se intuneca si mai mult prin uitare si vine cu incetul la nestiinta, chiar daca unul ca acesta a ajuns poate la cunostinta mintii. Aceasta i se intampla mai ales daca cunostinta nu i-a venit de la har, fara sa stie el, ci din citire, si afla despre asemenea taine numai de la cei ce le-au trait. Caci precum daca plugarul nu-si lucreaza pamantul, acesta se face vartos, oricat ar fi de bun, asa si mintea, daca nu se aduna in rugaciune si citire, si nu are acestea ca lucrare, se ingroasa si cade in nestiinta. Si precum pamantul chiar daca e plouat si strabatut de soare, nu aduce folos plugarului, daca acesta nu-l seamana si nu-l pazeste, asa nici mintea nu poate avea cunostinta fara fapta morala, chiar daca a primit-o pe aceea de la har; ci pe masura ce se intoarce incetul cu incetul, din nepasare, spre patimi, indata rataceste. Si chiar daca vede intru catva, pentru parerea de sine, e parasita de har. De aceea Parintii, chiar daca au imputinat adeseori, din batranete si neputinta, faptele trupesti, niciodata nu le-au imputinat pe cele sufletesti. Fiindca in loc de cele trupesti, aveau slabiciunea trupeasca ce se putea tine trupul sub asuprire. Dar a pazi sufletul fara pacat ca sa lumineze mintea fara fapta morala, este cu neputinta. Pentru ca uneltele le schimba plugarul adeseori; poate uneori le si scoate din intrebuintare. Dar pamantul nu-l lasa niciodata nelucrat sau nesemanat si nesadit si nici roada nepazita, daca vrea sa se impartaseasca din ea. Iar daca este cineva hot si talhar si nu vrea sa intre pe poarta aceasta, ci se urca prin alta parte, cum zice Domnul, de unul ca acesta nu asculta oile, adica intelesurile dumnezeiesti, dupa dumnezeiescul Maxim. Fiindca hotul nu intra decat  ca sa fure prin auz si sa injunghie prin explicare straina (prin alegorie), neputand ridica Scriptura, si ca sa se piarda pe sine si intelesurile prin cunostinta sa mincinoasa ce vine din parerea de sine. Dar pastorul patimeste relele impreuna cu intelesurile ca un bun ostas al lui Hristos, cum zice Apostolul, prin pazirea poruncilor dumnezeiesti. El intra prin poarta ingusta, adica prin cugetarea smerita, si prin usa nepatimirii. Si inainte de a se invrednici de harul de sus, se aduna din imprastiere si invata din auz despre toate. Si de cate ori vine vreun lup in chip de oaie, il alunga prin dispretuirea de sine, zicand: ''Nu stiu cine esti, Dumnezeu stie''. Iar daca vine un inteles cu indrazneala si cere sa fie primit, zicand: ''Daca nu-ti fixezi intelesurile si nu deosebesti lucrurile, esti necredincios si nestiutor'' acesta ii raspunde, dupa dumnezeiescul Gura de Aur: ''De zici ca sunt nebun, asa e, dar eu stiu ca nebunul in lumea aceasta se face intelept, dupa Apostol; iar Domnul zice ca fiii veacului acestuia sunt mai intelepti pentru neamul lor decat fiii Imparatiei Cerurilor''. Si pe drept cuvant. Fiindca cei dintai doresc sa biruiasca, sa se imbogateasca, sa se intelepteasca, sa se preamareasca, sa stapaneasca si alte ca acestea. Si chiar daca nu ajung la ajung la acestea si le ramane fara folos osteneala, ei se sarguiesc totusi mai presus de puterea lor, spre acestea. Iar ceilalti vor sa aiba celor protivnice celor pomenite inainte. Si prin ele iau adeseori inca de aici cununa fericirii de acolo. Ei se sarguiesc, ca si aceia dar ca mintea sa castige libertatea dupa har. Caci prin har pot sa-si tina amintirea necazuta in uitare si intelesurile sau sa le cunoasca ca marturisite de dumnezeiestile Scripturi si de cei ce au experienta cunostintei duhovnicesti, sau sa nu le cunoasca, chiar daca sunt intru cunostinta multa, din neputinta de a le pricepe, cunoscand ca intelesurile dinainte de acesta erau ispitite spre cercarea libertatii lor. Cel smerit cu cugetul se sarguieste, adica, sa respinga rationamentul si scopul sau si sa nu-i dea crezare, ci mai degraba sa se teama si sa intrebe cu multe lacrimi si sa alerge la smerenie si la dispretuirea de sine, socotindu-si spre mare paguba cunostinta si darurile; iar cel mandru se grabeste sa-si intemeieze intelegerile sale, neauzind pe Scararul care zice: ''Sa nu cautam cele ale vremii inainte devreme'', si urmatoarele, sau pe Sfantul Isaac, care invata: ''Sa nu intri cu indrazneala inauntru, ci multumeste in tacere'', sau pe Gura de Aur, care spune, invatand de la Apostol: ''Nu stiu'', sau pe Damaschin care zice despre Adam, ca nu era vreme sa purceada la contemplarea celor sensibile. Caci simturile poruncilor sunt neputincioase pentru hrana vartoasa si au trebuinta de lapte, cum zice Apostolul. De aceea sa nu cautam contemplatia pana nu e vreme de contemplatie, ci sa dobandim mai intai in noi insine pe maicile virtutilor si cunostinta va veni de la sine cu harul lui Hristos, Caruia I se cuvine slava in vecii vecilor. Amin.
• Insusirea barbatiei nu sta in a birui si a asupri pe aproapele. Caci aceasta este semetie si se afla deasupra barbatiei. Dar nici in a fugi de frica ispitelor de lucrarile si de virtutile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci aceasta este lasitate si se afla dedesubtul barbatie. Barbatia inseamna a starui cu rabdare in tot lucrul bun si a birui patimile sufletului si ale trupului. Fiindca nu este lupta noastra impotriva trupului si a sangelui sau impotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioara, la care cel ce biruia in razboaie pe cei de alt neam facea lucrul lui Dumnezeu, ci impotriva incepatoriilor si stapanirilor, adica a dracilor nevazuti. Iar cel ce lupta biruie duhovniceste sau e biruit de patimi. Caci razboiul acela era numai chipul razboiului nostru.
• ''Bucurati-va in Domnul'', zice Apostolul. Bine a zis ''in Domnul''. Caci de nu va fi bucuria in Domnul, nu numai ca nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodata nu se va bucura. Caci Iov cercetand viata omeneasca, a aflat-o cuprinzand tot necazul. Tot asa marele Vasile. Iar Grigorie al Nisei a spus ca pasarile si celelalte animale se bucura pentru ca sunt nesimtitoare, pe cand omul rational nu are nici o usurinta din pricina plansului. Pentru ca, zice, nu ne-am invrednicit sa avem nici cunostinta bunatatilor de la care am cazut De aceea si firea ne invata mai mult sa plangem, intrucat viata e impreunata cu multe dureri si osteneli si e robita multor pacate''.
• Dar daca are cineva neincetat pomenirea lui Dumnezeu, se veseleste. Caci zice psalmistul: ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit''. Caci veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uita de necazurile lumii si prin aceasta nadajduieste in El si ajunge fara grija. Iar lipsa de grija o face sa se bucure si sa se multumeasca. La randul ei, multumirea, impreunata cu recunostinta, face sa creasca darurile, si cu cat se inmultesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atat creste multumirea si rugaciunea curata cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe incetul din lacrimile intristarii si din patimi si vine la bucuria duhovniceasca din orice prilej. Pentru cele placute se smereste si multumeste, iar prin incercari se intareste in el nadejdea in viitor. Si prin amandoua se bucura si iubeste pe Dumnezeu si pe toti in chip firesc, ca pe niste binefacatori. Si nu afla in toata zidirea ceva ce poate sa-l vatame. Ce luminat de cunostinta lui Dumnezeu, se bucura de toate fapturile in Domnul, minunandu-se de purtarea de grija pe care o are pentru fapturile Lui. Si nu numai de cele aratate se minuneaza, ca de unele vrednice de lauda, cel ce a ajuns la cunostinta duhovniceasca, ci se uimeste prin simtire si de cele nearatate celor neincercati ca de cele trebuincioase. Nu se minuneaza numai de ziua, pentru lumina, ci si de noapte, caci tuturor le este noaptea de folos: celor lucratori liniste si usurare; pe cei ce plang ii aduce la pomenire mortii si a iadului; iar pe cei ce se indeletnicesc cu purtarile morale ii face sa cugete si sa cerceteze mai cu de-amanuntul binefacerile si asezarea moravurilor. Caci zice psalmistul: ''Pocaiti-va pe paturile voastre de cele ce graiti in inimile voastre'', sau pocaiti-va in linistea noptii, amintindu-va de alunecarile ce vi s-au intamplat in tulburarea zilei si va sfatuit sau sa invatati sa petreceti in imne si cantari duhovnicesti, adica in rugaciuni si cantari, prin meditatie si luarea-aminte a citirii. Caci asa se castiga o deprindere morala: meditand omul la cele ale zilei, ca sa ajunga la simtire in linistea noptii si sa se poata plange pentru cele ce a pacatuit. Iar cand harul il duce la vreo sporire si afla cu adevarat si nu in nalucire anumite fapte morale ale sufletului si ale trupului, savarsite cu lucrul sau cu cuvintele, dupa porunca lui Hristos, multumeste cu frica si cu smerenie, si se nevoieste prin rugaciune si lacrimi multe indreptate catre Dumnezeu sa pazeasca obiceiul acela bun, indemnandu-se pe sine spre tinerea de minte a lui, ca sa nu se piarda iarasi prin uitare. Fiindca numai dupa vreme indelungata dobandim in noi vreo deprindere buna. Dar ceea ce s-a dobandit dupa vreme si osteneala indelungata, se poate pierde intr-o clipita de timp. Acestea despre cei lucratori. Cat despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi, cum zice marele Vasile. Ea aduce aminte de fiecare data, despre facerea lumii, pentru pricina ca toata zidirea se ascunde sub intuneric ca mai inainte si ajuta pe om sa cugete cum cerul era odata singur fara stele, precum nevazute sunt acelea acum cand sunt ascunse de nori. Iar intrand in chilie si privind numai intunericul, isi aduce aminte de nori. Iar intrand in chilie si privind numai intunericul, isi aduce aminte de intunericul acela ce era deasupra adancului. Si facandu-se iarasi cerul dintr-odata curat si el stand afara din chilie, se uimeste de lumea de sus si aduce lauda lui Dumnezeu, cum zice Iov despre Ingeri, cand au vazut stelele. Priveste si pamantul nevazut si neintocmit ca odinioara si pe oameni cufundati in son ca si cand n-ar fi si se face prin simtire singur ca Adam si preamareste pe Ziditorul si Facatorul zidirii intru cunostinta cu ingerii. Din tunetele si fulgerele ce se fac, isi inchipuie ziua judecatii; iar din glasurile pasarilor parca ar simti glasul trambitei de atunci. Din rasarirea luceafarului si din aratarea zorilor, intelege aratarea cinstitei si de viata facatoarei cruci; iar din scularea oamenilor din somn, isi ia o dovada despre inviere, precum rasaritul soarelui ii da o asemanare despre venirea Domnului; si precum cei ce intampina soarele prin cantare sunt ca sfintii ce vor iesi atunci inaintea Domnului in noi, asa cei ce trandavesc si raman dormind sunt ca cei se vor osandi atunci. Cei dintai veselindu-se in tot timpul zilei prin cantari de lauda, prin contemplatie, rugaciune si prin celelalte virtuti, petrec in lumina cunostintei, ca dreptii de atunci; ceilalti raman in patima si in intunericul nestiintei, ca pacatosii de atunci. Simplu graind, cel ce are cunostinta, afla tot lucrul ca ajutator spre mantuirea sufletului si spre slava lui Dumnezeu, pentru care s-au si facut de Domnul si ''Dumnezeul cunostintelor'', cum zice maica proorocului Samuil. De aceea ''sa nu se laude inteleptul intru intelepciune'' si celelalte, ''ci intru aceasta sa se laude cel ce se lauda, ca intelege si cunoaste pe Domnul'', adica Il cunoaste pe Domnul in intelegere multa din fapturile Lui si Il imita pe El, dupa putere, prin pazirea dumnezeiestilor Lui porunci, ''ca sa poata face judecata si dreptate in mijlocul pamantului'', ca Acela (adica proorocind despre rastignirea si invierea Domnului a zis ea acestea), si ca sa patimeasca impreuna cu El, prin dobandirea virtutilor si sa se slaveasca impreuna, prin nepatimire si cunostinta. Atunci va avea lauda in sine, ca cel ce s-a invrednicit sa se faca robul unui astfel de Stapan si urmator al smereniei lui, nevrednic fiind. Atunci i se va face lui, dupa Apostol, lauda de la Domnul. Cand atunci? Cand va zice celor de-a dreapta: ''Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia''.
• Daca nu se naste in suflet rabdarea din credinta, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. ''Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre'', zice Domnul, Cel ce a zidit una cate una inimile oamenilor, cum zice psalmistul. De aici este vadit ca inima, adica mintea se zideste fiecare deosebit prin rabdarea celor ce vin asupra-i. Caci cel ce crede ca are pe altcineva care-i carmuieste nevazut viata, cum va mai da crezare gandului sau, care zice: aceasta vreau, sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rau? Daca are vreun povatuitor vazut, e dator sa intrebe la tot lucrul si sa primeasca prin urechi raspunsul si sa plineasca cu lucrul cele spuse. Iar daca nu are vreunul, il are dupa Euhait, pe Hristos, si e dator sa-L intrebe prin rugaciune din inima pe El si sa nadajduiasca cu credinta raspunsul prin lucru si prin cuvant, ca nu cumva satana, neputand raspunde cu lucrul, sa raspunda cu cuvantul, prefacandu-se pe sine in povatuitor si tragand la pierzare pe cei ce n-au rabdare. Caci acestia se grabesc din nestiinta sa ia cele ce niciodata nu li s-au dat lor, uitand ca o zi in ochii Domnului e ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi. Iar cel ce are din rabdare experienta uneltirilor vrajmasului, cum zice Apostolul, lucreaza, loveste si alearga intru rabdare, ca sa ia cunostinta si sa poate zice: ''Nu ne sunt necunoscute gandurile lui'', adica nu ne sunt ascunse uneltirile lui, nestiute de cei multi. Caci se preface, zice, in general luminii. Si nu e de mirare, odata ce si gandurile care vin de la el in inima, se infatiseaza ca ganduri ale dreptatii, celor neincercati, lipsiti de experienta. De aceea bine este ca omul sa zica: nu stiu, ca sa nu se arate fara crezamant nici celor spuse de inger si sa nu creada nici celor savarsite de viclenia vrajmasului, ci sa scape prin rabdare de amandoua povarnisurile si sa astepte sa i se daruiasca raspunsul cu lucrul in decurs de multi ani, fara de voie, facandu-se ca nu stie de i-a spus cineva despre intelesul lucrurilor, sau al faptuirilor lui Dumnezeu, pana ce nu ajunge la un liman, adica la cunostinta cu lucrul. Si cand o vede ramanand multi ani, atunci afla ca intr-adevar a fost si a primit raspuns in chip nevazut. De pilda cineva se roaga pentru biruinta asupra patimilor care il razboiesc si cuvant nu aude, nici chip amagitor nu vede. Dar chiar daca i s-ar intampla poate aceasta in somn sau sensibil, nu crede nicidecum. Dupa cativa ani insa, vede razboiul acela castigat prin har si anumite intelesuri atragandu-i mintea la smerenie si la cunostinta neputintei sale. Dar nici asa nu crede, ci asteapta multi ani, temandu-se ca nu cumva sa fie si aceasta inselaciune. Caci zice Gura de Aur despre Apostoli ca de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe si a adaugat ''Cel ce va rabda pana in sfarsit, se va mantui'', ca niciodata sa nu ramana fara grija, ci sa se nevoiasca din temere. Caci nu va folosi cineva nimic de la celelalte virtuti, macar de ar fi cu petrecerea in cer, daca e stapanit de mandrie, prin care diavolul si Adam si alti multi au cazut. De aceea niciodata nu trebuie sa paraseasca temerea, pana ce nu ajunge la limanul dragostei desavarsite si iese afara din lume si din trup.
• Si fiind el in lacrimile acestea, incepe mintea sa primeasca curatia si vine la stravechea ei stare, adica la cunostinta fireasca pe care a pierdut-o din dragoste fata de patimi. Aceasta e numita de unii intelepciune, pentru ca mintea vede lucrurile cum sunt dupa fire. De altii iarasi e numita patrundere, pentru ca cel ce are parte de ea cunoaste o parte din tainele ascunse, sau scopul lui Dumnezeu asezat in dumnezeiestile Scripturi si in fiecare faptura. Iar aceasta se naste din darul deosebirii si poate intelege ratiunile celor sensibile si inteligibile. Din aceasta pricina se numeste vedere (contemplare) a celor ce sunt, sau a fapturilor, dar ea este fireasca (naturala) si vine din curatia mintii. (Dupa Parinti starea naturala si cunoasterea naturala nu e cea pe care o are cel scufundat in pacat, ci cea dinainte de pacat pe care o redobandeste acesta cu ajutorul harului, caci asa e cum trebuie sa fie. Redand aceasta invatatura diaconul rus G. Tsebricov zice: ''Nu lumea supusa legilor logice e conceputa de sufletul ortodox ca fiind lumea naturala. Dimpotriva el stravede natura adevarata, realitatea substantiala, starea normala a lucrurilor in supranatural, in domeniul mistic deschis sfintilor. Nu natura supusa matematicianului, nu universul unde doi ori doi fac in mod invariabil patru, si-l reprezinta sufletul ortodox ca adevarata lume a lui Dumnezeu. Nu cosmosul in care legile par sa prevaleze asupra Datatorului de legi, in care pretinsa imutabilitate a legilor fizice pare mai degraba sa disciplineze pe Dumnezeu decat sa fie disciplinata pe El. ''Aspectul actual al universului nu e decat un episod'', scria Teofan Zavoratul. ''El n-ar fi existat (acest aspect), daca pacatul n-ar fi fost savarsit. Si precum pacatul, n-a fost necesar, asa aspectul acesta al lumii nu are nimic necesar. Libertatea in creatie nu inseamna numai posibilitatea caderii. Deci ea neaga necesitatea caderii, a pacatului si, in acelasi timp, necesitatea aspectului actual al universului. Noi n-avem puterea sa presupunem cum ar fi lumea, daca n-ar fi avut loc caderea, dar putem spune ca ar fi fost cu totul diferita. Astazi totul este adaptat la starea de pedeapsa care trebuie suportata. Altfel totul ar fi fost adaptat la starea de ascultare de voia lui Dumnezeu''. Asadar, un lucru e clar: ''Noi nu vedem universul decat printr-o viziune corupta de pacatul savarsit impotriva lui Dumnezeu si care ne scufunda in intuneric; universul adevarat e de fapt altul. Lumea adevarata e aceea care se deschide ochilor duhovnicesti si credintei, prin inraurirea harului revarsat in noi cu plinatate. Atunci incepem, sau mai vartos, reincepem sa o intelegem dupa Dumnezeu si nu dupa noi. Atunci supranaturalul devine natural, in vreme ce naturalul de aici de jos devine ireal. Minunea lui Dumnezeu realizata de nu e decat starea cea mai normala a lucrurilor. In sine minunea nu e supranaturala, caci ''emana din unica si adevarata natura''.)
• Fiindca si elinii multe au iscodit, dar scopul lui Dumnezeu din fapturi nu l-au aflat, cum zice marele Vasile; ba nici pe Dumnezeu insusi, pentru ca n-aveau smerenia si credinta lui Avraam. Caci credincios se numeste cineva atunci cand crede celor nevazute din cele vazute. Iar a crede cele vazute de el inseamna a nu crede celui ce il invata. Sau ii propovaduieste. Pentru aceasta, spre cercarea credintei, ispitele sunt aratate, iar ajutorarile nearatate, ca cel credincios sa afle, prin rabdare, dupa ispravirea ispitei, cunostinta. Iar din aceasta sa afle ca nu cunoaste si ca se impartaseste de binefaceri, culegand rodul smereniei si dragostea fata de Dumnezeu ca binefacator si fata de aproapele, pentru a sluji lui Dumnezeu. Si aceasta socoteste ca este un lucru firesc si o datorie, care-l face sa doreasca a pazi poruncile si a uri patimile ca vrajmase, iar trupul a-l dispretui, socotindu-l ca piedica spre nepatimire si spre cunostinta lui Dumnezeu, adica spre intelepciunea cea ascunsa.
• Dar pe langa aceasta mai trebuie spus ca cunostinta celor ascunse, adica contemplarea Scripturilor si a fapturilor, se da aici si spre mangaierea celor ce plang, cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Caci din credinta ne naste frica, iar din aceasta plansul, prin care vine smerenia, din care se naste darul deosebirii. Iar din aceasta patrunderea si vederea inainte cea dupa har. Iar cunoscatorul nu trebuie sa-si fixeze un inteles al sau, ci sa voiasca sa aiba totdeauna marturie Sfanta Scriptura, sau firea lucrului. O cunostinta care nu le are pe acestea nu e cunostinta adevarata, ci viclenie si amagire.
• Dar firea lui e in primul rand ratiunea cuvantatoare. De aceea se si zice: rational si singur era acest nume propriu lui. Caci in celelalte nume ale lui are ŗi alte fapturi partase. De ceea trebuie sa parasim toate si sa pretuim mai mult ratiunea si sa aducem, prin ratiune, ratiunile Cuvantului lui Dumnezeu, ca sa ne invrednicim sa primim de la el in minte, il loc de cuvinte, ratiunile Duhului Sfant. Aceasta potrivit cu ceea ce s-a spus: ''Cel ce da rugaciune celui ce se roaga''; adica Dumnezeu da celui ce face bine rugaciunea trupeasca, rugaciunea cea din minte; si celui ce o face cu sarguinta pe aceasta, pe cea fara forma si fara figuri, din frica curata de Dumnezeu; si iarasi celui ce o face bine pe acesta, contemplatia fapturilor; iar din aceasta i se va darui celui ce se odihneste de toate si mediteaza in El cu lucrul si cu cuvantul (cu ratiunea) si nu numai cu auzul, rapirea mintii spre cunoasterea lui Dumnezeu (spre teologie) si spre facerea de bine. Asadar, cunostinta daca e fara de voie si duce spre smerenie pe cel ce o are, prin rusine, pentru ca a primit-o fara sa fie vrednic, si daca acela cauta sa o departeze de la sine ca vatamatoare, chiar daca e data de la Dumnezeu, prin mana smereniei, cum zice Scararul  e buna. Altfel sa ne amintim de cel luat odinioara in furci de niste chipuri negre. Ce nenorocire! Acela avea nume mare si era iubit asa de mult de oameni, ca toti au plans moartea lui si au socotit mare paguba pierderea lui, dar din pricina mandriei ce o avea ascunsa, cel ce a vazut acestea, a auzit din inaltime: ''nu-l voi odihnit pe el, caci nici el nu m-a odihnit pe Mine nici un ceas''. Vai, cel numit de toti sfant si cu ale carui rugaciuni nadajduiau sa se mantuiasca multi din tot felul de ispite, asa a avut sfarsitul, din firea ingamfarii. Si ca aceasta a fost pricina, e vadit oricui. Caci daca era alt pacat, nu ar fi putut ramane tuturor ascuns si nici nu l-ar fi putut savarsi in fiecare ceas. Iar de ar fi fost erezie, ereticul de fapt manie pe Dumnezeu in fiecare ceas prin blasfemia lui cu voia, dar nici aceasta nu e cu totul nearatata, ci, dupa iconomia lui Dumnezeu, se face aratata spre indreptarea celui ce o are, daca vrea sa se intoarca, iar de nu, spre pazirea altor oameni. De aceea numai cugetarea semeata a incantarii de sine poate sa ramana ascunsa tuturor, ba aproape si celui ce o are pe aceasta, mai ales daca nu cade in incercari prin care sufletul e dus la mustrare si-si cunoaste neputinta si nestiinta sa. Si de aceea n-a avut nici Duhul Sfant odihna in ticalosul acela de suflet, pentru ca neincetat avea acelasi gand si se bucura de el, ca de o izbanda oarecare. Pentru aceea s-a si intunecat, ca dracii, pentru ca nu se arata deloc pacatuind. Si acestea a fost de ajuns dracilor, putand sa umple locul celorlalte rele, cum zice Scararul. Si nu eu am aflat aceasta explicare si intelegere a intamplarii amintite, ci am scris-o auzind-o de la sfantul batran. El a spus si despre Sfantul Pavel cel Simplu, ca de aceea n-a ascultat dracul sa iasa indata dintr-un om, pentru ca i-a spus aceluia marele Antonie: Avva Pavele, scoate pe diavolul din fata aceasta si nu a facut indata metanie ascultand, ci oarecum s-a impotrivit zicand: ''Dar tu cine esti?'' Si cand a auzit ca nu fac aceasta de la mine, s-a supus. Si de aceea a spus fericitul batran ca n-a iesit indata dracul, ci dupa ce s-a ostenit mult. Si asa a trebuit sa fie. Caci batranul merita crezare, pentru ca a purtator de Dumnezeu. Dar avem si marturie din prilejul spalarii picioarelor si din impotrivirea lui Moise si a proorocului care cerea sa fie lovit. Dar pentru ca istoria are intelesul acesta si nu s-a spus pana acum, se va spune aici. Un rege, se spune in Paralipomene, carmuia tara in chip tiranic. De aceea iubitorul de oameni Dumnezeu, nesuferind tirania, a poruncit proorocului sa mearga si sa mustre pe regele acela. Acesta insa, cunoscand cruzimea aceluia, nu a voit sa mearga, in chip simplu, ca nu cumva vazandu-l pe el de departe si cunoscand pentru ce pricina a venit, sa-l alunge si sa nu poata proorocul sa-l mustre pe el; sau ca nu cumva, incepand el a spune: ''De Dumnezeul meu am fost trimis din pricina cruzimii tale'', acela sa nu dea atentie celor spuse. Ci a planuit sa fie lovit de cineva si sa mearga plin de sange la rege cu para, pentru ca prin aceasta sa insele cu mestesug pe rege si sa-l faca sa auda cele spuse. Si strabatand drumul a aflat pe cineva langa cale cu o secure si a zis catre el: ''Acestea zice Domnul: Ridica securea ta si loveste-ma in cap''. dar acela fiind temator de Dumnezeu a zis: ''Nicidecum domnul meu; sant om al lui Dumnezeu, nu voi pune mana mea pe un uns al Domnului''. Si a zis prorocul:  ''Acestea zice Domnul, pentru ca n-ai ascultat glasul Domnului, sa vina un leu din pustie si sa te manance''. Aceasta deci n-a fost din manie, sa nu fie, ci spre folosul multora s-a facut. Si pentru ca omul acela a fost vrednic sa nu moara in chip simplu, ca ceilalti oameni, ci ea, dupa cuvantul Domnului, sa fie mancat de fiara si sa ia cununa printr-o moarte amara. Zice si Gheronticonul despre patru preoti ca s-au inteles si au facut inteles si au facut rugaciuni ca sa fie mancat slujitorul lor de un leu, din pricina curviei pe care a facut-o. Dar nu a ascultat de ei Domnul, ci a judecat sa asculte de pustnicul (isihastul) care s-a rugat pentru el, ca sa se departeze leul de el. Apoi afland proorocul alt om, a zis lui: ''Acestea zise Domnul: Ridica securea ta si loveste-ma in cap''. Iar acela auzind: ''Acestea zice Domnul'', a lovit fara sa mai stea la ganduri capul Proorocului cu securea lui. Iar Proorocul, ca odinioara Moise, a zis catre el: ''Binecuvantarea Domnului peste tine, ca ai ascultat glasul Domnului''. Asadar unul, din bunatate multa, s-a sfiit de prooroc si n-a ascultat, ca si Petru din prilejul spalarii picioarelor. Celalalt a facut ascultare, cum a ascultat poporul de Moise cand s-au junghiat unii pe altii. De aici vedem ca cel ce asculta la aratare de voie dumnezeiasca, face un lucru mai bun. Caci socoteste porunca de mai presus de fire a Stapanului firii inteleapta si mai dreapta decat cunoasterea naturala. Iar cel ce nu asculta face un lucru mai mic, caci socoteste cele la aratare bune pentru el mai drepte decat cele ale lui Dumnezeu. In ascuns insa nu e asa, ci acela se judeca dupa intentia de a asculta sau de a nu asculta. Caci cel ce are scopul sa placa lui Dumnezeu, acela e cel ce face lucrul mai bun. Si la aratare Dumnezeu pare sa fie cu minte fata de cel ce a ascultat. Dar in ascuns nu e asa, ci cum s-a spus, dupa intelegerea naturala erau la fel de buni amandoi, pentru ca scopul amandoura era dupa Dumnezeu. Acestea asa sant. Iar proorocul mergand la rege si stand inaintea lui, a zis: ''O, rege! Venind eu, m-a intampinat cineva pe cale si m-a lovit in cap''. Si regele vazand sangele si lovitura, s-a maniat, dupa obiceiul lui, dar nu impotriva parasului, ci socotind ca avea de judecat pe altcineva si nu pe sine insusi, s-a rostit cu cuvinte grele impotriva celui ce a facut aceasta. Iar Proorocul dobandind ceea ce nadajduia, zise: ''Bine ai spus, o rege. Petru aceea, aceasta zice Domnul. Smulgand, voi smulge imparatia din mana ta si de la semintia ta, pentru ca tu esti cel ce ai facut acestea''. Si asa a implinit Proorocul porunca precum a voit si cu mestesug a facut pe rege sa fie atent la cele spuse de el. Si a plecat marind pe Dumnezeu. Asa erau sufletele proorocilor, iubitoare de Dumnezeu si grabnice sa sufere pentru voia Lui, din cunostinta de Dumnezeu ce o aveau. Si cu drept cuvant. Caci cel ce cunoaste cu exactitate o cale sau o stiinta, o tine cu toata ravna si usurinta si invata si pe altii in chip sigur calatoria pe cale sau tainele si intelesurile mestesugului, chiar daca el, poate, tanar cu varsta si simplu, iar aceia numara multi ani si sant intelepti in celelalte stiinte. Caci Proorocii, Apostolii si Mucenicii n-au invatat cunostinta de Dumnezeu si intelepciunea din auz ca noi, ci au dat sange si au primit Duh, dupa cum s-a spus de Batrani: ''Da sange si ia Duh''. De aceea si Parintii in loc de mucenicie sensibila, au mucenicit cu constiinta, suferind in loc de moartea trupeasca, cea a voii, ca sa biruiasca mintea voile trupesti si sa imparateasca in Hristos Iisus, Domnul nostru.