Teodor al Edesei

ˇ         Trei sunt patimile cele mai generale, din care se nasc toate: iubirea de placere, iubirea de argint si iubirea de slava. Acestora le urmeaza alte cinci duhuri ale rautatii. Iar din acestea se naste un roi mare de patimi si toate chipurile rautatii cu multe fete. Deci cel ce a biruit pe acesti trei conducatori si fruntasi a suportat împreuna cu ei si pe cei cinci si a supus apoi toate patimile.

ˇ         Toate câte le-am facut cu patima ne asupresc apoi sufletul în chip patimas prin amintirile lor. Iar când se vor sterge amintirile patimase cu totul din inima, ca sa nu o mai momeasca pe ea, apare semnul iertarii pacatelor de mai înainte. Caci pâna ce sufletul se misca cu patima, se arata si stapânirea pacatului în el.

ˇ         Patimile trupesti si materiale se micsoreaza si se vestejesc prin suferintele trupului. Iar cele sufletesti si nevazute se ating prin smerita cugetare, prin blândete si dragoste.

ˇ         Unii au întrebat cu nedumerire: oare gândul stârneste patima, sau patima gândul? Si între ei, unii zic ca aceea, altii ca acesta. Eu zic ca din patimi se stârnesc gândurile. Caci daca n-ar fi fost patimile în suflet, nu l-ar fi tulburat gândurile lor.

ˇ         Pe cei ce petrec în lume si sunt aproape de materiile patimilor, dracii îi razboiesc si-i lupta cu razboiul lucrurilor. Iar pe cei din pustie, pentru raritatea lucrurilor, îi supara cu gândurile, dar e cu mult mai cumplit razboiul al doilea, ca cel dintâi. Caci razboiul prin lucruri are trebuinta de vreme, de loc si de iscusinta. Dar cel al mintii este usor de oprit. Ajutor împotriva acestei lupte netrupesti ni s-a dat rugaciunea curata, din care pricina s-a si rânduit sa se faca neîncetat. Ea întareste mintea pentru lupta, ca una care poate sa se savârseasca fara trup.

ˇ         Aratând omorârea desavârsita a patimilor, dumnezeiescul Apostol zice: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos, trupul si-au rastignit împreuna cu patimile si cu poftele lui”. Caci când omorâm patimile si stingem poftele si supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luam crucea si urmam lui Hristos. Fiindca retragerea nu e nimic altceva decât omorârea patimilor si aratarea vietii celei ascunse în Hristos.

ˇ         Îngerii, fiind slujitori ai dragostei si ai pacii, se bucura de pocainta noastra si de sporirea în virtute. De aceea se sârguiesc sa ne umple de vederi duhovnicesti si ne-ajuta la tot ce e bun. Dimpotriva, dracii, fiind pricinuitorii mâniei si ai rautatii, se bucura de scaderea virtutii si se straduiesc sa ne abata sufletele spre naluciri urâte.

ˇ         Credinta este un bun launtric. Ea naste în noi frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ne învata pazirea poruncilor, care se numeste faptuire. Iar din faptuire odrasleste cinstita nepatimire. Iar rodul nepatimirii este iubirea, care e plinirea tuturor poruncilor, strângându-le ti tinându-le pe toate.

ˇ         Precum simtirea trupului, când e sanatoasa, simte boala care îl stapâneste, iar cel nu o simte boleste de nesimtire, asa si mintea, câta vreme are nevatamata lucrarea sa, cunoaste puterile sale si stie unde îi vin patimile cu mai multa silnicie si spre acea parte îsi îndreapta lupta cu tarie. Dar e trist când îsi cheltuieste zilele în nesimtire, asemanându-se celui ce lupta noaptea si nu vede gândurile vrajmasilor.

ˇ         S-a scris ca vinul înveseleste inima omului. Dar tu, care ai fagaduit sa te tânguiesti si sa plângi, ocoleste aceasta veselie si te vei veseli de daruri duhovnicesti. Caci înveselindu-te de vin, vei convietui cu gânduri de rusine si vei ajunge în multe suparari.

ˇ         Ia seama sa nu petreci sarbatorile în bauturi de vin, ci în înnoirea mintii si curatia sufletului. Caci umplându-ti pântecele si îmbatându-te de vin mai degraba vei mânia pe înainte statatorul sarbatorii.

ˇ         Am auzit de la batrâni încercati în faptuire ca gândurile rele se nasc din frumusetea hainelor, din saturarea stomacului si din întâlniri vatamatoare.

ˇ         De locuiesti cu un Parinte duhovnicesc si ai simtit folosul de la el, nimeni sa nu te desparta de dragostea lui si împreuna locuirea cu el. Sa nu-l judeci în ceva, sa nu-l vorbesti de rau daca esti mustrat sau lovit, sa nu dai ascultare vreunuia care-l defaima, sa nu te însotesti cu cel ce-l batjocoreste, ca sa nu se mânie Domnul asupra ta si sa te stearga din cartea celor vii.

ˇ         Sa nu fii judecatorul faptelor Parintelui tau, ci împlinitorul poruncilor lui. Caci dracii au naravul sa-ti arate lipsurile lui, ca sa-ti astupe urechile de la cuvintele lui si asa sa te scoata din lupta ca pe un ostas slab si fricos, sau sa te fure prin gânduri de necredinta si sa te faca neputincios pentru orice virtutea.

ˇ         Cel ce nu asculta de poruncile Parintilor calca cele mai însemnate datorii ale fagaduintei. Iar cel ce a luat în brate ascultarea, junghiindu-si voia sa cu sabia smeritei cugetari, împlineste, dupa puterea sa, cele ce le-a fagaduit lui Hristos în fata multor martori.

ˇ         Luând seama, am cunoscut si am învatat limpede ca vrajmasii vietii noastre, dracii, pizmuiesc foarte tare pe cei ce se nevoiesc în ascultarea Parintilor, scrâsnind din dinti împotriva lor si nascocind tot felul de uneltiri. Ce nu fac si ce nu le furiseaza în minte, ca sa-i desfaca din bratele pamântesti? Le da prilejuri asa zise binecuvântate, stârnesc întariri, ridica ura împotriva Parintelui, înfatiseaza sfaturile lui ca sageti ascutite. Ce, zic, din om liber te-ai facut rob si înca rob al unui despot fara mila? Pâna când te vei lasa ros de jugul robiei si nu vei vedea lumina judecatii? Apoi te împing la primiri de oaspeti, la cercetari de bolnavi si la îngrijirea de cei saraci. Pe urma lauda peste masura nevointa linistirii si a singuratatii celei mai de pe urma si seamana tot felul de neghina rea în inima ostasului evlaviei, numai ca sa-l scoata din turma duhovniceasca si sa-l traga de la limanul neînviforat, spre a-l arunca în vârtejul pierzator de suflet al marii înfuriate. La urma, luându-l ca pe un rob în stapânirea lor îl, folosesc dupa voile lor cele rele.

ˇ         Dar tie, celui ce esti în ascultarea Parintelui, sa nu-ti scape nebagata în seama viclenia vrajmasilor si a potrivnicilor. Nu uita nici de fagaduinta ce ai dat-o lui Dumnezeu. Sa nu te lasi biruit de ocari, sa nu te înfricosezi de mustrari, de batjocuri si de luare în râs, sa nu te supui gândurilor rele, care umfla lucrurile, sa nu fugi de asprimea parinteasca si sa nu necinstesti jugul blând al smereniei prin îndrazneala placerii de sine si a încapatânarii. Ci punându-ti la inima cuvântul Domnului, ca: „Cel ce va rabda pâna la sfârsit acela se va mântui”, poarta cu rabdare lupta ce-ti este data tie, privind la Iisus, capetenia si desavârsitorul credintei noastre.

ˇ         Credinta dreapta si launtrica naste frica de Dumnezeu. Iar frica de Dumnezeu ne învata pazirea poruncilor. „Caci frica Lui, zise, naste pazirea poruncilor”. Din pazirea poruncilor, se naste virtutea cu fapta, care e începutul virtutii contemplative. Iar roada acestora e nepatimirea. Din nepatimire apoi se naste în noi dragostea. Iar despre dragoste zice învatacelul iubit: „Dumnezeu este dragoste si cine ramâne în dragoste ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el”.

ˇ         Cel ce te-ai lepadat de grijile vietii si ai îmbracat lupta nevointei, sa nu poftesti a avea bogatie spre a împarti saracilor. Caci si aceasta este o amagire a celui rau, care ne împinge la slava desarta, ca sa încurce mintea în tot felul de ocupatii. Chiar daca ai numai pâine si apa, poti sa îti câstigi cu ele plata iubirii de straini. Iar de nu ai nici aceasta, ci primesti pe strain numai cu gândul bun si-i dai cuvânt de mângâiere, de asemenea poti sa-ti câstigi plata iubirii de straini. Ai pentru aceasta ca pilda pe vaduva, pentru marturiseste Domnul în Evanghelie si care a întrecut prin cei doi banuti gândul si puterea bogatilor.

ˇ         Acestea au spus pentru cei ce se îndeletnicesc cu linistirea (isihia). Iar cei ce se afla sub ascultarea Parintelui un lucru numai sa aiba în minte: sa nu cada întru nimic din porunca parinteasca. Facând dimpotriva, cei ce vor cadea din aceasta porunca si petrecere vor fi nevrednici de orice virtute si petrecere duhovniceasca.

ˇ         Ca prieteni trebuie sa ai, iubitorule de Hristos, pe cei ce-ti sunt de folos si sa-ti ajuta la vietuirea ta. „Barbati pasnici, zice, sa-ti fie prietenii tai, frati duhovnicesti si Parinti sfinti”; despre care si Domnul nostru a zis: „”Mama mea si fratii mei acestia sunt, care fac voia Tatalui meu celui din ceruri”.

ˇ         Sa nu poftesti mâncari felurite si de mult pret si desfatari aducatoare de moarte. Caci „cea dedata desfatarilor, zice, a murit fiind înca vie”. Daca e cu putinta, fugi chiar de saturarea cu cele usor de gasit. Caci s-a scris: „Nu va amagiti cu saturarea stomacului”.

ˇ         Petrecerea deasa afara de chilia ta sa o lepezi, daca ti-ai ales sa te linistesti. Caci este foarte pagubitoare, ia harul, întuneca judecata, vestejeste dorul. De aceea s-a zis: „”Ratacirea poftei schimba mintea cea fara rautate”. Prin urmare taie legaturile cu cei multi (afectiunile fata de cele multe) ca sa nu se împrastie mintea si sa nu-ti tulburi putinta (modul linistirii).

ˇ         Sezând în chilia ta, sa nu faci lucrul tau fara judecata si plin de lene. Caci cel ce calatoreste fara tinta se va osteni în desert. Ci tine-te de lucrarea cea buna: aduna-ti mintea, tine mereu înaintea ochilor ceasul din urma al mortii, adu-ti aminte de desertaciunea lumii, cât de înselatoare, de neputincioasa si fara de pret este, cugeta la înfricosata dare de seama, cum au sa înfatiseze dusmanosii purtatori de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ti aminte si de muncile iadului si cum stau acolo închise sufletele, aminteste-ti si de aceea mare si înfricosata zi, adica de învierea cea de obste si de înfatisarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urma hotarâre a Judecatorului care nu greseste. Gândeste-te la osânda care va pune stapânire pe pacatosi, la rusinea, la mustrarea cunostintei, la scoaterea afara de la Dumnezeu si la aruncarea în focul cel vesnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat, unde este plângerea si scrâsnirea dintilor. La acestea si la toate celelalte chinuri gândindu-te, sa nu lipsesti a-ti uda obrajii, haina, locul unde sezi cu siroaie de lacrimi, caci cu asemenea gânduri am vazut pe multi dobândind mare multime de lacrimi si curatindu-si în chip minunat toate puterile sufletului.

ˇ         Dar gândeste-te si la bunatatile care asteapta pe cei drepti: la înfatisarea de-a dreapta lui Hristos, la glasul Stapânului, care-i binecuvânta, la mostenirea Împaratiei Cerurilor, la darul cel mai presus de minte, la lumina aceea a tot dulce, la bucuria care nu are sfârsit si nu e întrerupta de întristare, la locasurile acelea ceresti, la petrecerea cu Îngerii si la toate celelalte bunatati fagaduite celor ce se tem de Domnul.

ˇ         Aceste gânduri sa stea la masa cu tine, sa doarma cu tine si sa se scoale cu tine. Ia seama sa nu le uiti pe acestea niciodata, ci oriunde ai fi sa nu-ti desfaci mintea de amintirea lor, ca sa fuga gândurile rele. Si vei fi plin de mângâiere dumnezeiasca. Iar sufletul care nu e îngradit de aceste gânduri nu poate dobândi linistea. Caci izvorul care nu are apa, în zadar poarta acest nume.

ˇ         Pentru cei ce cauta linistirea, s-a legiuit aceasta rânduiala: post, cât e cu putinta, priveghere, culcare pe jos si toate celelalte rele patimiri, pentru odihna ce va sa vie. Caci „nu sunt vrednice patimirile vremii de acum, fata de slava ce ni se va descoperi noua”. Dar mai ales rugaciunea curata, sa zic aproape neîntrerupta si neîntrerupta. Caci aceasta este zid sigur, liman linistit, paznica a virtutilor, omorâre a patimilor, întarire a sufletului, curatire a mintii, odihna a celor osteniti, mângâiere a celor ce plâng. Rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu, vedere a celor nevazute, încredintare despre cele dorite, petrecere a îngerilor, îndemn la virtuti, ipostas al celor nadajduite. Prinde-te cu toata puterea de aceasta împarateasa a virtutilor, o, nevoitorule! Roaga-te cu frica si cu cutremur, cu minte treaza si veghetoare, ca sa fie primita de Domnul rugaciunea ta. Caci: „Ochii Domnului, zace, peste cei drepti si urechile Lui la cererea lor”.

ˇ         S-a zis de cineva dintre cei vechi cu multa dreptate si foarte nimerit, ca cei dintâi dintre dracii care ni se împotrivesc cu razboi sunt cei carora li s-au încredintat dorintele lacomiei pântecelui, cei ce ne pun în minte iubirea de argint si cei ce ne îmbie spre slava desarta. Iar toti ceilalti vin pe urma acestora, luând în primire pe cei raniti de ei.

ˇ         Mai usor este a curata un suflet necurat decât a reduce la sanatate un suflet odata curatit si iarasi ranit. Caci celor ce s-au lepadat de curând de tulburarea lumii, în orice greseli ar fi cazut, le e mai usor sa ajunga la nepatimire. Dar celor ce au gustat din cuvintele bune ale lui Dumnezeu si au umblat pe calea mântuirii, dar apoi iarasi s-au întors la pacat, anevoie le este sa dobândeasca nepatimirea, pe de o parte pentru reaua deprindere si pentru urâta obisnuinta, pe de alta pentru ca darul întristarii sare mereu înaintea ochilor si le aduce în fata idolul pacatului. Dar sufletul sârguincios si iubitor de osteneala izbândeste usor si în acest lucru greu de izbândit, cu împreuna lucrarea harului dumnezeiesc. Caci acesta ne iubeste cu îndelunga rabdare, ne cheama la pocainta, iar pe cei ce se întorc îi primeste cu mila negraita a îndurarilor, cum am învatat din Evanghelie prin parabola fiului risipitor.

ˇ         Nimeni dintre noi nu e în stare sa biruiasca cu de la sine putere uneltirile si mestesugurile celui viclean, ci cu puterea nebiruita a lui Hristos. Deci în zadar s-au amagit cei ce se mândresc, laudându-se ca au desfiintat pacatul prin nevointele savârsite de ei si prin voia lor libera. Acesta nu poate fi desfiintat decât prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a si fost omorât prin taina de pe cruce. De aceea si luminatorul Bisericii, Ioan Gura de Aur, zice ca: „nu ajunge râvna omului, daca nu se bucura si de revarsarea ajutorului de sus”, dar iarasi ca „nu câstigam nimic din revarsarea harului de sus, daca nu este râvna”. Acestea amândoua le arata Iuda si Petru. Cel dintâi bucurându-se de mult ajutor, n-a folosit nimic, fiindca n-a adus cele ale sale. Iar Petru, cu toate ca a râvnit, fiindca nu s-a bucurat de nici un ajutor, a cazut. Din acestea doua se tese virtutea. De aceea va rog, zice, nici sa nu dormiti aruncând totul asupra lui Dumnezeu, nici sârguindu-va sa nu socotiti ca dobânditi totul prin ostenelile voastre.

ˇ         Careva dintre cei vechi a spus un cuvânt foarte întelept si lesne de priceput despre gânduri, zicând: „Judeca gândurile în divanul inimii, daca sunt ale noastre, sau ale potrivnicilor. Si pe cele ale noastre si bune aseaza-le în camara cea mai dinauntru a sufletului, pazindu-le închise în vistieria cea nejefuita. Iar cele protivnice alunga-le, pedepsindu-le cu loviturile cugetarii rationale, nedându-le nici loc nici salas în cuprinsul sufletului tau, sau mai bine zis, junghie-le desavârsit cu sabia rugaciunii si a cugetarii dumnezeiesti, ca prin omorârea tâlharilor sa se înfricoseze capetenia tâlharilor. Caci cel ce cerceteaza cu de-amanuntul gândurile, acela si iubeste cu adevarat poruncile”.

ˇ         Vrajmasul vietii noastre, diavolul, micsoreaza pacatele noastre prin multe gânduri, si adeseori le acopera cu uitarea, ca micsorându-le ostenelile sa nu ne mai gândim la plânsul pentru greseli. Noi însa, fratilor, sa nu uitam de greselile noastre, chiar daca ni se pare prin pocainta ni s-au iertat. Ci sa ne amintim necontenit de pacate si sa nu încetam a plânge pentru ele; ca sa câstigam smerenia ca sotie buna si sa scapam de cursele slavei desarte si ale mândriei.

ˇ         Cel ce a împreunat faptuirea cu cunostinta este un plugar vrednic de lauda, care îsi uda locsorul sufletului din doua izvoare foarte limpezi. Caci cunostinta înaripeaza fiinta tânara prin contemplarea celor mai înalte, iar faptuirea omoara madularele cele de pe pamânt: desfrânarea, necuratia, patima, pofta cea rea. Iar fiind omorâte acestea, odraslesc frumos florile virtutilor, rodind roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga rabdare, bunatatea, credinta, blândetea, înfrânarea. Si atunci acest întelept plugar, dupa ce si-a rastignit trupul sau împreuna cu patimile si cu poftele lui, va zice împreuna cu patimile si cu poftele lui, va zice împreuna cu propovaduitorul de Dumnezeu purtator: „Nu mai traieste în mine Hristos”; ceea ce traiesc, traiesc prin credinta, prin aceea a Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit pe mine si s-a dat pe Sine pentru mine.

ˇ         Sa nu uiti nici aceea, iubitorule de Hristos, ca patima, aflând în tine un locsor si înradacinându-se ca deprindere, aduce cu sine în acelasi ocol si altele. Chiar daca patimile se împotrivesc între olalta si facatorii lor, dracii, la fel, dar toti cauta în unire pierzania noastra.

ˇ         Cel ce-si vestejeste floarea trupului prin nevointa (asceza) si taie toata voia lui, acela poarta semnele lui Hristos în trupul sau cel muritor.

ˇ         Alunga departe de la tine duhul vorbariei. Caci în el zac patimi foarte cumplite. De aici vine minciuna, îndrazneala, glumele proaste, nerusinarea, vorbele nebunesti si, scurt graind, „din vorba multa nu va lipsi pacatul; iar barbatul tacut este scaun al simtirii”. Ba „vom da si socoteala pentru orice cuvânt desert”, cum a zis Domnul. Asadar tacerea e foarte trebuincioasa si folositoare.

ˇ         Ni s-a poruncit, ca pe cei ce ne defaima si ne ocarasc, sau ne necajesc în oricare alt chip, sa nu-i defaimam si suparam la rândul nostru, ci mai degraba sa-i vorbim de bine si sa-i binecuvântam. Caci câta vreme traim în pace cu oamenii ne luptam cu dracii; iar câta vreme tinem minte raul si ne luptam cu fratii, petrecem în pace cu dracii, pe care am învatat sa-i urâm cu o ura desavârsita si sa avem catre ei razboi neîncetat.

ˇ         Fereste-te de a vatama pe aproapele cu o limba vicleana, ca sa nu fii vatamat de ucigasul. Caci am auzit pe Proorocul care striga: „Pe barbatul sângeros si viclean îl uraste Domnul; si va pierde Domnul toate buzele viclene, toata limba ce spune vorbe mari”. De asemenea fereste-te de a osândi greseala fratelui tau, ca sa nu cazi din bunatate si dragoste. Caci cel ce nu are bunatate si dragoste pentru fratele nu a cunoscut pe Dumnezeu. Fiindca Dumnezeu iubire este, cum striga Ioan, fiul tunetului, si ucenicul iubit al lui Hristos. Daca Hristos, zice, Mântuitorul tuturor si-a pus sufletul Sau pentru noi, datori suntem si noi sa ne punem sufletele pentru fratii nostri.

ˇ         Patriarhul, împlinind lucrarea iubirii de straini, sedea înaintea cortului, poftind pe cei ce treceau; si întindea masa tuturor, necredinciosilor si barbarilor, fara sa deosebeasca. De aceea s-a învrednicit si de acea minunata masa, ospatând pe Îngeri si pe Stapânul tuturor. Deci si noi sa grijim de iubirea de straini cu multa sârguinta si râvna, ca sa primim nu numai pe Îngeri, ci si pe Dumnezeu. Caci zice Domnul: „Întrucât ati facut unuia dintre acesti prea mici, mie ati facut”. Deci se cuvine sa facem bine tuturor, dar mai ales celor ce nu pot sa întoarca.

ˇ         Sa ne silim de-a ajunge sa cârmuim simturile prin ratiune si mai ales sa nu îngaduim ca ochii, urechile si limba sa priveasca, sa asculte si sa graiasca în chip patimas, ci spre câstigul nostru. Caci nimic nu aluneca mai usor spre pacat ca aceste madulare, daca nu sunt stapânite de ratiune; si nimic nu ajuta mai mult la mântuire ca ele, daca le cârmuieste si le duce ratiunea spre cele ce trebuie si spre cele ce vrea ea. Daca acestea nu lucreaza cu rânduiala, atunci si mirosul se moleseste si pipaitul se întinde cutezator si un roi întreg de patimi se adauga. Dar tinute în rânduiala de ratiune, se iveste pace multa si liniste statornica de pretutindeni.

ˇ         Precum mirul de mult pret, chiar închis în vas, raspândeste în aer buna sa mireasma si umple de ea nu numai pe cei ce stau aproape, ci si pe cei dimprejur, asa si buna mireasma a sufletului virtuos si iubitor de Dumnezeu, raspândindu-se prin toate simturile trupului, arata privitorilor virtutea asezata înauntru. Caci cine vazând limba care nu graieste nimic fara rânduiala si nepotrivit, ci tot ce-i bun si folositor ascultatorilor, ochi înfrânati, ureche ce nu primeste nimic din cântarile si cuvintele necuvenite, picioare care umbla necuviincios si fata care nu se strâmba de râs, ci mai degraba e gata de lacrimi si de plâns, nu va cunoaste ca înauntru se afla si multa buna mireasma a virtutilor? De aceea si Mântuitorul zice: „Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca sa vaza faptele voastre cele bune si sa mareasca pe Tatal vostru cel din ceruri”.

ˇ         Calea pe care Hristos si Dumnezeul nostru a numit-o în Evanghelie „strâmta”, pe aceasta iarasi a numit-o „jug blând si sarcina usoara”. Cum se vor numara aceste doua împreuna, odata ce par a fi potrivnice? Pentru fire, aceasta cale este desigur aspra si cu suis, dar pentru intentia si nadejdile bune ale celor ce o batatoresc, este vrednica de dorit si de iubit si pricinuieste mai degraba placere decât greutate sufletelor iubitoare de virtute. De aceea, cineva poate vedea pe cei ce si-au ales calea strâmta si necajicioasa, ca umbla pe ea cu mai multa râvna decât ar umbla pe una larga si lata. Auzi-l pe fericitul Luca spunând ca, dupa ce au fost batuti, Apostolii „au plecat de la fata sinedriului bucurându-se”, cu toate ca nu aceasta e firea loviturilor, caci nu obisnuiesc sa aduca placere si bucurie, ci durere si suferinta. Iar daca loviturile au nascut placere pentru Hristos, de ce sa ne miram daca si celelalte patimiri si chinuri ale trupului au acelasi efect din pricina lui Hristos.

ˇ         Dintre cunostintele de aici, una este dupa fire, iar alta mai presus de fire. A doua se va limpezi din cea dintâi. Cunostinta dupa fire numim deci pe toata aceea pe care o poate câstiga sufletul prin cercetare si cautare, folosindu-se de particelele si puterile firii: despre zidire si despre cauza zidirii, atâta cât poate întelege sufletul legat de materie. Caci s-a spus în „Cuvântul despre simtire si închipuirea mintii”, ca lucrarea mintii s-a tocit prin unirea si amestecarea cu trupul si de aceea nu poate ajunge în atingerea cu formele inteligibile, ci are trebuinta, pentru a le cugeta, de închipuire, care are o fire idoleasca, de despartire materiala si de grosime. Prin urmare e trebuinta de forme pe masura mintii din trup, ca sa le poata sesiza pe acestea. Deci mintea fiind astfel, orice cunostinta ar primi prin metoda ei naturala, o numim naturala. Iar cunostinta mai presus de fire este aceea care se iveste în minte într-un chip mai presus de metoda si de puterea ei, adica atunci când cele cugetate întrec (depasesc, transcendent) masura (analogia) mintii împreunata cu trupul, fiind cunostinta care se potriveste mintii fara trup. Aceasta vine numai de la Dumnezeu, când afla o astfel de minte bine curatita de toata împatimirea materiala si stapânita de dragostea dumnezeiasca. Dar nu numai cunostinta se împarte asa, ci si virtutea. Caci alta este virtutea care nu întrece firea si care se numeste, pe drept cuvânt, si naturala, si alta cea lucrata numai de Primul Bine, care e mai presus de puterea si starea naturala si care trebuie numita, cu dreptate, supranaturala. Deci astfel împartindu-se acestea, cunostinta si virtutea naturala le are poate si cel neiluminat. Dar pe cele supranaturale, nicidecum. Caci cum le-ar avea, nefiind partas de cauza care le produce? Iar cel iluminat le poate avea pe amândoua. Mai bine zis virtutea supranaturala n-o dobândeste nicidecum, daca n-a dobândit mai întâi pe cea naturala. Dar nimic nu-l împiedica sa câstige cunostinta supranaturala, fara cea naturala. Numai trebuie stiut ca precum simtire si închipuire au si necuvântatoarele, dar are si omul aceste puteri, însa cu mult mai bune si mai înalte, la fel despre virtutile si cunostintele naturale se poate spune ca le au amândoi, dar cu mult mai bune le are pe acestea cel iluminat, decât cel neiluminat.

ˇ         Cunostinta numita naturala, care se ocupa cu virtutile si cu cele contrare, e si îndoita. Una e simpla, când cel ce filosofeaza despre aceste dispozitii nu are experienta lor: aceasta se întâmpla când e îndoielnica. Iar alta e cu lucrul si asa zicând însufletita, când cunostinta astor fel de dispozitii e întarita prin experienta; aceasta e limpede si sigura, necunoscând nicidecum îndoiala si nesiguranta. Acestea asa fiind, patru sunt lucrurile care împiedica mintea sa dobândeasca virtutea. Unul e obisnuinta deprinderilor contrare, care s-a zis ca încearca sa o convinga prin obiceiul îndelungat sa tinda spre cele pamântesti. Altul e lucrarea simturilor, care trage mintea cu sine spre frumusetile sensibile. Al treilea e tocirea lucrarii mintale, pe care o sufera din pricina împletirii cu trupul. Caci nu sta lucrul mintal în fata mintii ca lucrul vazut în fata vederii sau, scurt vorbind, ca lucrul sensibil în fata simtirii; vorbesc de mintea sufletului care e în trup, fiindca mintile nemateriale ating mai efectiv cele mintale, ca vederea cele vazute. Ci precum vederea slabita a celor ce pot sa vada nu vede chipurile limpezi, nici clare, ci mai degraba tulburi si neclare, la fel si mintea din noi priveste cele inteligibile. Ba nu le poate nici dori. Caci dupa masura cunostintei e si masura dorintei. În acelasi timp e trasa spre frumusetile sensibile, care i se par mai clare. Caci e necesar sa se umple de o frumusete ce i se arata, fie ea adevarata sau nu. Pe lânga aceasta e ispita dracilor necurati si de oameni urâtori. Nu se poate spune câte curse întind si acestia pe drumul sufletelor, în multe chipuri si moduri, prin simturi, prin cuvânt, ba asa zicând prin toate lucrurile, încât daca n-ar fi Cel ce a luat oaia ratacita pe umerii Sai, ca sa-i faca pe cei ce privesc spre El mai înalti printr-o nesfârsita purtare de grija, n-ar putea scapa nicidecum nici un suflet.

ˇ         Al doilea, care socotesc ca pricinuieste si pe cel dintâi, e hranirea necontenita a sufletului prin stiinta. Iar prin stiinta înteleg atât pe cea a lucrurilor sensibile, cât si pe a celor inteligibile, fie privit în ele însile, fie în raport cu primul principiu, ca fiind din el si spre el, cât si contemplarea cauzei lucrurilor din cele din jurul ei, atât cât e cu putinta. Caci cercetarea firii lucrurilor ajuta foarte mult la curatire. Ea izbaveste de afectiunea patimasa fata de ele si înalta la principiul tuturor, îngaduind sa se vada din cele frumoase si minunate si mari. Cel mai frumos, cel mai minunat si cel mai mare, mai bine zis Cel mai presus de frumusete, de minunatie si de marime. Cugetarea învârtindu-se în jurul lor, e cu putinta sa nu doreasca pe Cel cu adevarat bun? Caci daca e dusa spre ceea ce-i strain, cu atât mai mult spre ceea ce e familiar ei, iar îndracindu-se sufletul de acestea, în care din cele de jos ar rabda sa zaboveasca? Si în care din cele ce obisnuiesc sa o traga de la Cel iubit? Oare nu se va satura si de viata în trup, ca de una ce-l împiedica de la cele frumoase? Caci desi s-a zis ca mintea din materie vede neclar frumusetea inteligibila, dar bunurile inteligibile sunt de asa fel si asa de mari, încât si numai o licarire scurta a lor si o aratare neclara a acelui noian de frumusete poate convinge mintea sa se ridice poate toate cele neinteligibile si sa se întinda numai spre acelea si sa nu mai sufere sa se desparta de desfatarea aceea, chiar daca ar ajunge în lucruri de întristare.

ˇ         Dar nici lucrul care ne stapâneste mai mult, adica grijile, nu convine ratiunii. Caci pentru ce s-ar îngriji cel ce nu e împatimit si nici tinde spre nimic din cele de aici? Fiindca nourul grijilor se naste din tamâia patimilor cele mai generale, adica a iubirii de placere, a iubirii de argint si a slavei desarte. Asa ca cel ce e liber de aceasta e strain si de grija.

ˇ         Dar nici chibzuinta, care e încredintata ca nu e altceva despre întelepciunea si care e cel mai puternic mijloc dintre cele ce aduc spre cele de sus, nu lipseste din cele spuse. Caci în stiinta virtutilor se cuprinde si discernamântul exact al binelui si al contrariului lui, pentru care e trebuinta de chibzuinta. Iar modurile întrebuintarii si ale luptei ne învata experienta si lupta cu trupul. Iar ratiunea fricii nu lipseste din ratiune. Caci cu cât e mai mare dragostea, cu atât creste si frica. Fiindca cu cât e mai mare nadejdea binelui, cu atât musca mai mult pe cei raniti de el, decât zeci de mii de amenintari. Pe cât de mare e fericirea când e ajuns, pe atât de mare e frica de a nu-l întelege, care e cea mai mare nenorocire.

ˇ         Este un fel de cerc vesnic ce începe de la acelasi loc si iarasi în acelasi loc sfârseste. Caci cât întelege cineva atâta doreste; si cât doreste atâta primeste, atâta foloseste iarasi pentru a-si întari întelegerea. Si iarasi începe miscarea nemiscata sau nemiscarea miscata. Deci sfârsitul e astfel, pe cât putem noi pricepe. Iar cum trebuie sa mergem spre acest sfârsit, trebuie sa bagam de seama. Pentru sufletele rationale, care sunt fiinte cugetatoare si putin mai prejos decât mintile Îngerilor, viata de aici este o lupta, viata în trup o nevointa impusa. Iar rasplata este starea pomenita, care e în acelasi timp un dar al bunatatii dumnezeiesti si o rasplata a dreptatii. Este rasplata dreptatii, fiindca bunurile acestea ni se arata ca dobândite prin sudoarea noastra. Iar, fiindca puterea darului nesfârsit întrece orice osteneala si fiindca însusi faptul de-a putea binele si de a-l face este un dar al Lui.

ˇ         Care este lupta de aici? Sufletul rationat a fost înjugat cu un trup animalic, care-si are fiinta din pamânt si atârna spre cele de jos. Si a fost împleticit cu el astfel încât din acestea doua, din suflet si din trup, care-si sunt cu totul contrare, sa se faca unul, neurmând de aici nici o schimbare sau amestecare a partilor, ci din cele doua, care ramân dupa firea lor, facându-se un ipostas în doua firi depline. Si asa omul, aceasta vietuitoare amestecata (mixta), având o fire îndoita, fiecare fire îsi lucreaza în parte cele ale sale. Astfel propriu trupului este sa doreasca cele asemenea. Caci toate fapturile au dragoste fireasca spre cele asemenea, dainuirea lor fiind, se zice, ajutata de unirea cu cel asemenea. Propriu lui mai este sa se împartaseasca de gustarea lui prin simtire, iar fiind greoi, îi place odihna. Acestea sunt potrivite si placute firii animalice. Iar sufletului rational, ca fiinta cugetatoare, îi sunt firesti si dorite cele inteligibile si gustarea din ele, dupa modul sau. Dar înainte si mai presus de toate îi este înradacinata în chip firesc dragostea catre Dumnezeu. El vrea sa se bucure de gustarea Lui si a celorlalte bunuri inteligibile, dar nu poate face aceasta fara piedica. Primul om poate sa cunoasca si sa se bucure neîmpiedicat de gustarea celor inteligibile prin minte, precum a celor sensibile prin simtire (perceptie simtuala), dar era dator sa nu se îndeletniceasca cu cele de mai jos, ci cu cele mai de sus. În el era puterea pentru amândoua, fie sa fie împreuna cu cele inteligibile, prin minte, fie cu cele sensibile prin simtire. Si nu zic ca Adam nu trebuia sa se foloseasca de simtire, caci nu în zadar era îmbracat în trup, ci ca nu trebuia sa se desfateze cu cele sensibile, ci, privind prin simtire frumusetea fapturilor, trebuia sa se înalte spre cauza lor si sa se desfateze de El cu uimire. Având doua cai pentru a se minuna de Facator, nu trebuia sa se lipseasca de cele sensibile si sa se minuneze de ele si nu de Facator, pastrând frumusetea cea inteligibila. Dar Adam asa a facut. Folosindu-se rau de simtire, s-a minunat de frumusetea sensibila, parându-i fructul frumos la vedere si bun la mâncare. Si asa gustând din el, a parasit gustarea celor inteligibile. De aceea dreptul Judecator, judecându-l nevrednic de Sine, L-a lipsit pe el de cele pe care însusi le-a dispretuit, adica contemplarea lui Dumnezeu si a celor ce sunt si a pus întuneric care sa-L ascunda de El si fiintele nemateriale. Caci nu trebuiau lasate cele sfinte celor întinati. Ci i-a îngaduit gustarea celor de care s-a îndragit, lasându-l sa traiasca prin simtire si prin mici urme ale mintii. Din aceasta pricina s-a facut lupta noastra fata de cele de aici mai grea. Caci precum s-a zis, nu ne sta în putere sa gustam din cele inteligibile, ca din cele sensibile prin simtire, macar ca prin botez suntem ajutati foarte mult, fiind curatiti si înaltati.

ˇ         Aceasta trebuie facut. Dar cum o putem face, trebuie sa chibzuim bine. S-a spus ca trupul doreste sa se desfateze de cele ale sale prin simtire, lucru care e contrar intentiei sufletului. Si cu cât mai mult se întareste, cu atât mai mult le doreste. Deci aceasta s-a dat în grija sufletului, ca sa puna frâu tuturor simtirilor, ca sa nu ne desfatam, cum s-a zis, de cele supuse simturilor. Iar fiindca trupul întarindu-se se porneste si mai mult e greu de înfrânat, s-a dat în grija sufletului mortificarea lui prin post, priveghere, stare în picioare, culcare pe jos, neîmbaiere si prin toata cealalta rea patimire, ca vestejind puterea lui sa-l aiba usor de strunit si ascultator spre faptele sale cugetatoare. La aceasta stare trebuie sa se ajunga. Dar fiindca acestea sunt usor de dorit, dar greu de facut si multe sunt greselile faptelor, caci oricât ar fi de atent cineva, simtirea îl fura adeseori, s-a iscodit si un al treilea leac: rugaciunea si lacrimile. Rugaciunea este multumirea pentru bunurile primite si cererea iertarii greselilor si a puterii care împuterniceste pentru viitor, întrucât fara ajutorul dumnezeiesc, cum s-a spus si mai înainte, n-ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit si împartasirea de El si învoirea deplina a întregi puteri a vointei cu El. Iar partea cea mai însemnata a tintei urmarite era sa înduplece vointa, sa vrea aceasta cât se poate de mult. Iar lacrimile au multa putere. Ele câstiga îndurarea stapânului pentru greselile noastre si spala petele ce n-au venit din placerea simturilor. De asemenea întraripeaza dorul spre cele de sus. Asa stau acestea.

ˇ         Caci stapânit de nestiinta sufletul nu pricepe cum trebuie firea lucrurilor, de unde a venit fiecare si unde se întoarce. Si dispretuindu-si scopul sau se întoarce spre cele pamântesti. Caci sufletul nu se doreste dupa binele vazut. Iar daca e stapânit de vreo obisnuinta, el poate sa biruiasca si obisnuinta. Deci când nu era înca obisnuinta, a fost amagit de nestiinta. Drept aceea trebuie sa nazuiasca spre cele dintâi si sa cugete drept despre fapturi, pe urma sa-si înaripeze vointa spre primul bine si sa dispretuiasca toate cele de fata, cunoscând marea lor desertaciune. Caci ce ajutor ne dau ele pentru sfârsitul (scopul) nostru? Si ca sa rezum totul pe scurt, un singur lucru are de facut sufletul rational în trup: sa se doreasca dupa scopul sau propriu. Iar fiindca lucrarea vointei fara întelegere ramâne nemiscata, avem datoria sa lucram cu mintea. Deci fie ca a cugeta este pentru a voi, fie ca atât pentru sine cât si pentru a voi, ceea ce pare mai adevarat, caci fericirea, careia viata nevoitorului de aici îi este nu numai pricinuitoare, ci si chip, are amândoua lucrarile: cugetarea si dorirea (daca amândoua sunt acolo la fel, sau una din el e mai de capetenie, n-au decât sa filosofeze cei ce vreau), fapt e ca pentru vremea de acum ne miscam prin amândoua lucrarile, dintre care una o numim contemplatie, iar pe alta faptuire. Si este cu neputinta sa se afle una din ele fara cealalta pe culmile acestor lucrari. Pe treptele cele mai de jos însa si dupa acelea, se poate. Iar toate piedicile acestor lucrari, sau acelea care cauta spre cele contrare, le numim pacate. Precum toate cele ce ajuta sau izbavesc de piedici, le numim virtuti. Iar fapte savârsite prin virtuti le numim izbânzi, precum ale celor potrivnice, caderi si greseli. Iar ceea ce modeleaza fiecare lucrare, fie spre mai rau, fie spre mai bine, este tinta cea mai din vârf pe care o stim ca este o lucrare compusa din cugetare si voire.