Teodor al Edesei

ˇ         Trei sunt patimile cele mai generale, din care se nasc toate: iubirea de placere, iubirea de argint si iubirea de slava. Acestora le urmeaza alte cinci duhuri ale rautatii. Iar din acestea se naste un roi mare de patimi si toate chipurile rautatii cu multe fete. Deci cel ce a biruit pe acesti trei conducatori si fruntasi a suportat impreuna cu ei si pe cei cinci si a supus apoi toate patimile.

ˇ         Toate cate le-am facut cu patima ne asupresc apoi sufletul in chip patimas prin amintirile lor. Iar cand se vor sterge amintirile patimase cu totul din inima, ca sa nu o mai momeasca pe ea, apare semnul iertarii pacatelor de mai inainte. Caci pana ce sufletul se misca cu patima, se arata si stapanirea pacatului in el.

ˇ         Patimile trupesti si materiale se micsoreaza si se vestejesc prin suferintele trupului. Iar cele sufletesti si nevazute se ating prin smerita cugetare, prin blandete si dragoste.

ˇ         Unii au intrebat cu nedumerire: oare gandul starneste patima, sau patima gandul? Si intre ei, unii zic ca aceea, altii ca acesta. Eu zic ca din patimi se starnesc gandurile. Caci daca n-ar fi fost patimile in suflet, nu l-ar fi tulburat gandurile lor.

ˇ         Pe cei ce petrec in lume si sunt aproape de materiile patimilor, dracii ii razboiesc si-i lupta cu razboiul lucrurilor. Iar pe cei din pustie, pentru raritatea lucrurilor, ii supara cu gandurile, dar e cu mult mai cumplit razboiul al doilea, ca cel dintai. Caci razboiul prin lucruri are trebuinta de vreme, de loc si de iscusinta. Dar cel al mintii este usor de oprit. Ajutor impotriva acestei lupte netrupesti ni s-a dat rugaciunea curata, din care pricina s-a si randuit sa se faca neincetat. Ea intareste mintea pentru lupta, ca una care poate sa se savarseasca fara trup.

ˇ         Aratand omorarea desavarsita a patimilor, dumnezeiescul Apostol zice: ''Iar cei ce sunt ai lui Hristos, trupul si-au rastignit impreuna cu patimile si cu poftele lui''. Caci cand omoram patimile si stingem poftele si supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luam crucea si urmam lui Hristos. Fiindca retragerea nu e nimic altceva decat omorarea patimilor si aratarea vietii celei ascunse in Hristos.

ˇ         Ingerii, fiind slujitori ai dragostei si ai pacii, se bucura de pocainta noastra si de sporirea in virtute. De aceea se sarguiesc sa ne umple de vederi duhovnicesti si ne-ajuta la tot ce e bun. Dimpotriva, dracii, fiind pricinuitorii maniei si ai rautatii, se bucura de scaderea virtutii si se straduiesc sa ne abata sufletele spre naluciri urate.

ˇ         Credinta este un bun launtric. Ea naste in noi frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ne invata pazirea poruncilor, care se numeste faptuire. Iar din faptuire odrasleste cinstita nepatimire. Iar rodul nepatimirii este iubirea, care e plinirea tuturor poruncilor, strangandu-le ti tinandu-le pe toate.

ˇ         Precum simtirea trupului, cand e sanatoasa, simte boala care il stapaneste, iar cel nu o simte boleste de nesimtire, asa si mintea, cata vreme are nevatamata lucrarea sa, cunoaste puterile sale si stie unde ii vin patimile cu mai multa silnicie si spre acea parte isi indreapta lupta cu tarie. Dar e trist cand isi cheltuieste zilele in nesimtire, asemanandu-se celui ce lupta noaptea si nu vede gandurile vrajmasilor.

ˇ         S-a scris ca vinul inveseleste inima omului. Dar tu, care ai fagaduit sa te tanguiesti si sa plangi, ocoleste aceasta veselie si te vei veseli de daruri duhovnicesti. Caci inveselindu-te de vin, vei convietui cu ganduri de rusine si vei ajunge in multe suparari.

ˇ         Ia seama sa nu petreci sarbatorile in bauturi de vin, ci in innoirea mintii si curatia sufletului. Caci umplandu-ti pantecele si imbatandu-te de vin mai degraba vei mania pe inainte statatorul sarbatorii.

ˇ         Am auzit de la batrani incercati in faptuire ca gandurile rele se nasc din frumusetea hainelor, din saturarea stomacului si din intalniri vatamatoare.

ˇ         De locuiesti cu un Parinte duhovnicesc si ai simtit folosul de la el, nimeni sa nu te desparta de dragostea lui si impreuna locuirea cu el. Sa nu-l judeci in ceva, sa nu-l vorbesti de rau daca esti mustrat sau lovit, sa nu dai ascultare vreunuia care-l defaima, sa nu te insotesti cu cel ce-l batjocoreste, ca sa nu se manie Domnul asupra ta si sa te stearga din cartea celor vii.

ˇ         Sa nu fii judecatorul faptelor Parintelui tau, ci implinitorul poruncilor lui. Caci dracii au naravul sa-ti arate lipsurile lui, ca sa-ti astupe urechile de la cuvintele lui si asa sa te scoata din lupta ca pe un ostas slab si fricos, sau sa te fure prin ganduri de necredinta si sa te faca neputincios pentru orice virtutea.

ˇ         Cel ce nu asculta de poruncile Parintilor calca cele mai insemnate datorii ale fagaduintei. Iar cel ce a luat in brate ascultarea, junghiindu-si voia sa cu sabia smeritei cugetari, implineste, dupa puterea sa, cele ce le-a fagaduit lui Hristos in fata multor martori.

ˇ         Luand seama, am cunoscut si am invatat limpede ca vrajmasii vietii noastre, dracii, pizmuiesc foarte tare pe cei ce se nevoiesc in ascultarea Parintilor, scrasnind din dinti impotriva lor si nascocind tot felul de uneltiri. Ce nu fac si ce nu le furiseaza in minte, ca sa-i desfaca din bratele pamantesti? Le da prilejuri asa zise binecuvantate, starnesc intariri, ridica ura impotriva Parintelui, infatiseaza sfaturile lui ca sageti ascutite. Ce, zic, din om liber te-ai facut rob si inca rob al unui despot fara mila? Pana cand te vei lasa ros de jugul robiei si nu vei vedea lumina judecatii? Apoi te imping la primiri de oaspeti, la cercetari de bolnavi si la ingrijirea de cei saraci. Pe urma lauda peste masura nevointa linistirii si a singuratatii celei mai de pe urma si seamana tot felul de neghina rea in inima ostasului evlaviei, numai ca sa-l scoata din turma duhovniceasca si sa-l traga de la limanul neinviforat, spre a-l arunca in vartejul pierzator de suflet al marii infuriate. La urma, luandu-l ca pe un rob in stapanirea lor il, folosesc dupa voile lor cele rele.

ˇ         Dar tie, celui ce esti in ascultarea Parintelui, sa nu-ti scape nebagata in seama viclenia vrajmasilor si a potrivnicilor. Nu uita nici de fagaduinta ce ai dat-o lui Dumnezeu. Sa nu te lasi biruit de ocari, sa nu te infricosezi de mustrari, de batjocuri si de luare in ras, sa nu te supui gandurilor rele, care umfla lucrurile, sa nu fugi de asprimea parinteasca si sa nu necinstesti jugul bland al smereniei prin indrazneala placerii de sine si a incapatanarii. Ci punandu-ti la inima cuvantul Domnului, ca: ''Cel ce va rabda pana la sfarsit acela se va mantui'', poarta cu rabdare lupta ce-ti este data tie, privind la Iisus, capetenia si desavarsitorul credintei noastre.

ˇ         Credinta dreapta si launtrica naste frica de Dumnezeu. Iar frica de Dumnezeu ne invata pazirea poruncilor. ''Caci frica Lui, zise, naste pazirea poruncilor''. Din pazirea poruncilor, se naste virtutea cu fapta, care e inceputul virtutii contemplative. Iar roada acestora e nepatimirea. Din nepatimire apoi se naste in noi dragostea. Iar despre dragoste zice invatacelul iubit: ''Dumnezeu este dragoste si cine ramane in dragoste ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el''.

ˇ         Cel ce te-ai lepadat de grijile vietii si ai imbracat lupta nevointei, sa nu poftesti a avea bogatie spre a imparti saracilor. Caci si aceasta este o amagire a celui rau, care ne impinge la slava desarta, ca sa incurce mintea in tot felul de ocupatii. Chiar daca ai numai paine si apa, poti sa iti castigi cu ele plata iubirii de straini. Iar de nu ai nici aceasta, ci primesti pe strain numai cu gandul bun si-i dai cuvant de mangaiere, de asemenea poti sa-ti castigi plata iubirii de straini. Ai pentru aceasta ca pilda pe vaduva, pentru marturiseste Domnul in Evanghelie si care a intrecut prin cei doi banuti gandul si puterea bogatilor.

ˇ         Acestea au spus pentru cei ce se indeletnicesc cu linistirea (isihia). Iar cei ce se afla sub ascultarea Parintelui un lucru numai sa aiba in minte: sa nu cada intru nimic din porunca parinteasca. Facand dimpotriva, cei ce vor cadea din aceasta porunca si petrecere vor fi nevrednici de orice virtute si petrecere duhovniceasca.

ˇ         Ca prieteni trebuie sa ai, iubitorule de Hristos, pe cei ce-ti sunt de folos si sa-ti ajuta la vietuirea ta. ''Barbati pasnici, zice, sa-ti fie prietenii tai, frati duhovnicesti si Parinti sfinti''; despre care si Domnul nostru a zis: ''''Mama mea si fratii mei acestia sunt, care fac voia Tatalui meu celui din ceruri''.

ˇ         Sa nu poftesti mancari felurite si de mult pret si desfatari aducatoare de moarte. Caci ''cea dedata desfatarilor, zice, a murit fiind inca vie''. Daca e cu putinta, fugi chiar de saturarea cu cele usor de gasit. Caci s-a scris: ''Nu va amagiti cu saturarea stomacului''.

ˇ         Petrecerea deasa afara de chilia ta sa o lepezi, daca ti-ai ales sa te linistesti. Caci este foarte pagubitoare, ia harul, intuneca judecata, vestejeste dorul. De aceea s-a zis: ''''Ratacirea poftei schimba mintea cea fara rautate''. Prin urmare taie legaturile cu cei multi (afectiunile fata de cele multe) ca sa nu se imprastie mintea si sa nu-ti tulburi putinta (modul linistirii).

ˇ         Sezand in chilia ta, sa nu faci lucrul tau fara judecata si plin de lene. Caci cel ce calatoreste fara tinta se va osteni in desert. Ci tine-te de lucrarea cea buna: aduna-ti mintea, tine mereu inaintea ochilor ceasul din urma al mortii, adu-ti aminte de desertaciunea lumii, cat de inselatoare, de neputincioasa si fara de pret este, cugeta la infricosata dare de seama, cum au sa infatiseze dusmanosii purtatori de catastife faptele noastre, cuvintele, gandurile pe care ei ni le-au strecurat in minte, iar noi le-am primit. Adu-ti aminte si de muncile iadului si cum stau acolo inchise sufletele, aminteste-ti si de aceea mare si infricosata zi, adica de invierea cea de obste si de infatisarea inaintea lui Dumnezeu, de cea din urma hotarare a Judecatorului care nu greseste. Gandeste-te la osanda care va pune stapanire pe pacatosi, la rusinea, la mustrarea cunostintei, la scoaterea afara de la Dumnezeu si la aruncarea in focul cel vesnic, la viermele care nu moare, la intunericul cel neluminat, unde este plangerea si scrasnirea dintilor. La acestea si la toate celelalte chinuri gandindu-te, sa nu lipsesti a-ti uda obrajii, haina, locul unde sezi cu siroaie de lacrimi, caci cu asemenea ganduri am vazut pe multi dobandind mare multime de lacrimi si curatindu-si in chip minunat toate puterile sufletului.

ˇ         Dar gandeste-te si la bunatatile care asteapta pe cei drepti: la infatisarea de-a dreapta lui Hristos, la glasul Stapanului, care-i binecuvanta, la mostenirea Imparatiei Cerurilor, la darul cel mai presus de minte, la lumina aceea a tot dulce, la bucuria care nu are sfarsit si nu e intrerupta de intristare, la locasurile acelea ceresti, la petrecerea cu Ingerii si la toate celelalte bunatati fagaduite celor ce se tem de Domnul.

ˇ         Aceste ganduri sa stea la masa cu tine, sa doarma cu tine si sa se scoale cu tine. Ia seama sa nu le uiti pe acestea niciodata, ci oriunde ai fi sa nu-ti desfaci mintea de amintirea lor, ca sa fuga gandurile rele. Si vei fi plin de mangaiere dumnezeiasca. Iar sufletul care nu e ingradit de aceste ganduri nu poate dobandi linistea. Caci izvorul care nu are apa, in zadar poarta acest nume.

ˇ         Pentru cei ce cauta linistirea, s-a legiuit aceasta randuiala: post, cat e cu putinta, priveghere, culcare pe jos si toate celelalte rele patimiri, pentru odihna ce va sa vie. Caci ''nu sunt vrednice patimirile vremii de acum, fata de slava ce ni se va descoperi noua''. Dar mai ales rugaciunea curata, sa zic aproape neintrerupta si neintrerupta. Caci aceasta este zid sigur, liman linistit, paznica a virtutilor, omorare a patimilor, intarire a sufletului, curatire a mintii, odihna a celor osteniti, mangaiere a celor ce plang. Rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu, vedere a celor nevazute, incredintare despre cele dorite, petrecere a ingerilor, indemn la virtuti, ipostas al celor nadajduite. Prinde-te cu toata puterea de aceasta imparateasa a virtutilor, o, nevoitorule! Roaga-te cu frica si cu cutremur, cu minte treaza si veghetoare, ca sa fie primita de Domnul rugaciunea ta. Caci: ''Ochii Domnului, zace, peste cei drepti si urechile Lui la cererea lor''.

ˇ         S-a zis de cineva dintre cei vechi cu multa dreptate si foarte nimerit, ca cei dintai dintre dracii care ni se impotrivesc cu razboi sunt cei carora li s-au incredintat dorintele lacomiei pantecelui, cei ce ne pun in minte iubirea de argint si cei ce ne imbie spre slava desarta. Iar toti ceilalti vin pe urma acestora, luand in primire pe cei raniti de ei.

ˇ         Mai usor este a curata un suflet necurat decat a reduce la sanatate un suflet odata curatit si iarasi ranit. Caci celor ce s-au lepadat de curand de tulburarea lumii, in orice greseli ar fi cazut, le e mai usor sa ajunga la nepatimire. Dar celor ce au gustat din cuvintele bune ale lui Dumnezeu si au umblat pe calea mantuirii, dar apoi iarasi s-au intors la pacat, anevoie le este sa dobandeasca nepatimirea, pe de o parte pentru reaua deprindere si pentru urata obisnuinta, pe de alta pentru ca darul intristarii sare mereu inaintea ochilor si le aduce in fata idolul pacatului. Dar sufletul sarguincios si iubitor de osteneala izbandeste usor si in acest lucru greu de izbandit, cu impreuna lucrarea harului dumnezeiesc. Caci acesta ne iubeste cu indelunga rabdare, ne cheama la pocainta, iar pe cei ce se intorc ii primeste cu mila negraita a indurarilor, cum am invatat din Evanghelie prin parabola fiului risipitor.

ˇ         Nimeni dintre noi nu e in stare sa biruiasca cu de la sine putere uneltirile si mestesugurile celui viclean, ci cu puterea nebiruita a lui Hristos. Deci in zadar s-au amagit cei ce se mandresc, laudandu-se ca au desfiintat pacatul prin nevointele savarsite de ei si prin voia lor libera. Acesta nu poate fi desfiintat decat prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a si fost omorat prin taina de pe cruce. De aceea si luminatorul Bisericii, Ioan Gura de Aur, zice ca: ''nu ajunge ravna omului, daca nu se bucura si de revarsarea ajutorului de sus'', dar iarasi ca ''nu castigam nimic din revarsarea harului de sus, daca nu este ravna''. Acestea amandoua le arata Iuda si Petru. Cel dintai bucurandu-se de mult ajutor, n-a folosit nimic, fiindca n-a adus cele ale sale. Iar Petru, cu toate ca a ravnit, fiindca nu s-a bucurat de nici un ajutor, a cazut. Din acestea doua se tese virtutea. De aceea va rog, zice, nici sa nu dormiti aruncand totul asupra lui Dumnezeu, nici sarguindu-va sa nu socotiti ca dobanditi totul prin ostenelile voastre.

ˇ         Careva dintre cei vechi a spus un cuvant foarte intelept si lesne de priceput despre ganduri, zicand: ''Judeca gandurile in divanul inimii, daca sunt ale noastre, sau ale potrivnicilor. Si pe cele ale noastre si bune aseaza-le in camara cea mai dinauntru a sufletului, pazindu-le inchise in vistieria cea nejefuita. Iar cele protivnice alunga-le, pedepsindu-le cu loviturile cugetarii rationale, nedandu-le nici loc nici salas in cuprinsul sufletului tau, sau mai bine zis, junghie-le desavarsit cu sabia rugaciunii si a cugetarii dumnezeiesti, ca prin omorarea talharilor sa se infricoseze capetenia talharilor. Caci cel ce cerceteaza cu de-amanuntul gandurile, acela si iubeste cu adevarat poruncile''.

ˇ         Vrajmasul vietii noastre, diavolul, micsoreaza pacatele noastre prin multe ganduri, si adeseori le acopera cu uitarea, ca micsorandu-le ostenelile sa nu ne mai gandim la plansul pentru greseli. Noi insa, fratilor, sa nu uitam de greselile noastre, chiar daca ni se pare prin pocainta ni s-au iertat. Ci sa ne amintim necontenit de pacate si sa nu incetam a plange pentru ele; ca sa castigam smerenia ca sotie buna si sa scapam de cursele slavei desarte si ale mandriei.

ˇ         Cel ce a impreunat faptuirea cu cunostinta este un plugar vrednic de lauda, care isi uda locsorul sufletului din doua izvoare foarte limpezi. Caci cunostinta inaripeaza fiinta tanara prin contemplarea celor mai inalte, iar faptuirea omoara madularele cele de pe pamant: desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea. Iar fiind omorate acestea, odraslesc frumos florile virtutilor, rodind roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta, blandetea, infranarea. Si atunci acest intelept plugar, dupa ce si-a rastignit trupul sau impreuna cu patimile si cu poftele lui, va zice impreuna cu patimile si cu poftele lui, va zice impreuna cu propovaduitorul de Dumnezeu purtator: ''Nu mai traieste in mine Hristos''; ceea ce traiesc, traiesc prin credinta, prin aceea a Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit pe mine si s-a dat pe Sine pentru mine.

ˇ         Sa nu uiti nici aceea, iubitorule de Hristos, ca patima, afland in tine un locsor si inradacinandu-se ca deprindere, aduce cu sine in acelasi ocol si altele. Chiar daca patimile se impotrivesc intre olalta si facatorii lor, dracii, la fel, dar toti cauta in unire pierzania noastra.

ˇ         Cel ce-si vestejeste floarea trupului prin nevointa (asceza) si taie toata voia lui, acela poarta semnele lui Hristos in trupul sau cel muritor.

ˇ         Alunga departe de la tine duhul vorbariei. Caci in el zac patimi foarte cumplite. De aici vine minciuna, indrazneala, glumele proaste, nerusinarea, vorbele nebunesti si, scurt graind, ''din vorba multa nu va lipsi pacatul; iar barbatul tacut este scaun al simtirii''. Ba ''vom da si socoteala pentru orice cuvant desert'', cum a zis Domnul. Asadar tacerea e foarte trebuincioasa si folositoare.

ˇ         Ni s-a poruncit, ca pe cei ce ne defaima si ne ocarasc, sau ne necajesc in oricare alt chip, sa nu-i defaimam si suparam la randul nostru, ci mai degraba sa-i vorbim de bine si sa-i binecuvantam. Caci cata vreme traim in pace cu oamenii ne luptam cu dracii; iar cata vreme tinem minte raul si ne luptam cu fratii, petrecem in pace cu dracii, pe care am invatat sa-i uram cu o ura desavarsita si sa avem catre ei razboi neincetat.

ˇ         Fereste-te de a vatama pe aproapele cu o limba vicleana, ca sa nu fii vatamat de ucigasul. Caci am auzit pe Proorocul care striga: ''Pe barbatul sangeros si viclean il uraste Domnul; si va pierde Domnul toate buzele viclene, toata limba ce spune vorbe mari''. De asemenea fereste-te de a osandi greseala fratelui tau, ca sa nu cazi din bunatate si dragoste. Caci cel ce nu are bunatate si dragoste pentru fratele nu a cunoscut pe Dumnezeu. Fiindca Dumnezeu iubire este, cum striga Ioan, fiul tunetului, si ucenicul iubit al lui Hristos. Daca Hristos, zice, Mantuitorul tuturor si-a pus sufletul Sau pentru noi, datori suntem si noi sa ne punem sufletele pentru fratii nostri.

ˇ         Patriarhul, implinind lucrarea iubirii de straini, sedea inaintea cortului, poftind pe cei ce treceau; si intindea masa tuturor, necredinciosilor si barbarilor, fara sa deosebeasca. De aceea s-a invrednicit si de acea minunata masa, ospatand pe Ingeri si pe Stapanul tuturor. Deci si noi sa grijim de iubirea de straini cu multa sarguinta si ravna, ca sa primim nu numai pe Ingeri, ci si pe Dumnezeu. Caci zice Domnul: ''Intrucat ati facut unuia dintre acesti prea mici, mie ati facut''. Deci se cuvine sa facem bine tuturor, dar mai ales celor ce nu pot sa intoarca.

ˇ         Sa ne silim de-a ajunge sa carmuim simturile prin ratiune si mai ales sa nu ingaduim ca ochii, urechile si limba sa priveasca, sa asculte si sa graiasca in chip patimas, ci spre castigul nostru. Caci nimic nu aluneca mai usor spre pacat ca aceste madulare, daca nu sunt stapanite de ratiune; si nimic nu ajuta mai mult la mantuire ca ele, daca le carmuieste si le duce ratiunea spre cele ce trebuie si spre cele ce vrea ea. Daca acestea nu lucreaza cu randuiala, atunci si mirosul se moleseste si pipaitul se intinde cutezator si un roi intreg de patimi se adauga. Dar tinute in randuiala de ratiune, se iveste pace multa si liniste statornica de pretutindeni.

ˇ         Precum mirul de mult pret, chiar inchis in vas, raspandeste in aer buna sa mireasma si umple de ea nu numai pe cei ce stau aproape, ci si pe cei dimprejur, asa si buna mireasma a sufletului virtuos si iubitor de Dumnezeu, raspandindu-se prin toate simturile trupului, arata privitorilor virtutea asezata inauntru. Caci cine vazand limba care nu graieste nimic fara randuiala si nepotrivit, ci tot ce-i bun si folositor ascultatorilor, ochi infranati, ureche ce nu primeste nimic din cantarile si cuvintele necuvenite, picioare care umbla necuviincios si fata care nu se stramba de ras, ci mai degraba e gata de lacrimi si de plans, nu va cunoaste ca inauntru se afla si multa buna mireasma a virtutilor? De aceea si Mantuitorul zice: ''Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vaza faptele voastre cele bune si sa mareasca pe Tatal vostru cel din ceruri''.

ˇ         Calea pe care Hristos si Dumnezeul nostru a numit-o in Evanghelie ''stramta'', pe aceasta iarasi a numit-o ''jug bland si sarcina usoara''. Cum se vor numara aceste doua impreuna, odata ce par a fi potrivnice? Pentru fire, aceasta cale este desigur aspra si cu suis, dar pentru intentia si nadejdile bune ale celor ce o batatoresc, este vrednica de dorit si de iubit si pricinuieste mai degraba placere decat greutate sufletelor iubitoare de virtute. De aceea, cineva poate vedea pe cei ce si-au ales calea stramta si necajicioasa, ca umbla pe ea cu mai multa ravna decat ar umbla pe una larga si lata. Auzi-l pe fericitul Luca spunand ca, dupa ce au fost batuti, Apostolii ''au plecat de la fata sinedriului bucurandu-se'', cu toate ca nu aceasta e firea loviturilor, caci nu obisnuiesc sa aduca placere si bucurie, ci durere si suferinta. Iar daca loviturile au nascut placere pentru Hristos, de ce sa ne miram daca si celelalte patimiri si chinuri ale trupului au acelasi efect din pricina lui Hristos.

ˇ         Dintre cunostintele de aici, una este dupa fire, iar alta mai presus de fire. A doua se va limpezi din cea dintai. Cunostinta dupa fire numim deci pe toata aceea pe care o poate castiga sufletul prin cercetare si cautare, folosindu-se de particelele si puterile firii: despre zidire si despre cauza zidirii, atata cat poate intelege sufletul legat de materie. Caci s-a spus in ''Cuvantul despre simtire si inchipuirea mintii'', ca lucrarea mintii s-a tocit prin unirea si amestecarea cu trupul si de aceea nu poate ajunge in atingerea cu formele inteligibile, ci are trebuinta, pentru a le cugeta, de inchipuire, care are o fire idoleasca, de despartire materiala si de grosime. Prin urmare e trebuinta de forme pe masura mintii din trup, ca sa le poata sesiza pe acestea. Deci mintea fiind astfel, orice cunostinta ar primi prin metoda ei naturala, o numim naturala. Iar cunostinta mai presus de fire este aceea care se iveste in minte intr-un chip mai presus de metoda si de puterea ei, adica atunci cand cele cugetate intrec (depasesc, transcendent) masura (analogia) mintii impreunata cu trupul, fiind cunostinta care se potriveste mintii fara trup. Aceasta vine numai de la Dumnezeu, cand afla o astfel de minte bine curatita de toata impatimirea materiala si stapanita de dragostea dumnezeiasca. Dar nu numai cunostinta se imparte asa, ci si virtutea. Caci alta este virtutea care nu intrece firea si care se numeste, pe drept cuvant, si naturala, si alta cea lucrata numai de Primul Bine, care e mai presus de puterea si starea naturala si care trebuie numita, cu dreptate, supranaturala. Deci astfel impartindu-se acestea, cunostinta si virtutea naturala le are poate si cel neiluminat. Dar pe cele supranaturale, nicidecum. Caci cum le-ar avea, nefiind partas de cauza care le produce? Iar cel iluminat le poate avea pe amandoua. Mai bine zis virtutea supranaturala n-o dobandeste nicidecum, daca n-a dobandit mai intai pe cea naturala. Dar nimic nu-l impiedica sa castige cunostinta supranaturala, fara cea naturala. Numai trebuie stiut ca precum simtire si inchipuire au si necuvantatoarele, dar are si omul aceste puteri, insa cu mult mai bune si mai inalte, la fel despre virtutile si cunostintele naturale se poate spune ca le au amandoi, dar cu mult mai bune le are pe acestea cel iluminat, decat cel neiluminat.

ˇ         Cunostinta numita naturala, care se ocupa cu virtutile si cu cele contrare, e si indoita. Una e simpla, cand cel ce filosofeaza despre aceste dispozitii nu are experienta lor: aceasta se intampla cand e indoielnica. Iar alta e cu lucrul si asa zicand insufletita, cand cunostinta astor fel de dispozitii e intarita prin experienta; aceasta e limpede si sigura, necunoscand nicidecum indoiala si nesiguranta. Acestea asa fiind, patru sunt lucrurile care impiedica mintea sa dobandeasca virtutea. Unul e obisnuinta deprinderilor contrare, care s-a zis ca incearca sa o convinga prin obiceiul indelungat sa tinda spre cele pamantesti. Altul e lucrarea simturilor, care trage mintea cu sine spre frumusetile sensibile. Al treilea e tocirea lucrarii mintale, pe care o sufera din pricina impletirii cu trupul. Caci nu sta lucrul mintal in fata mintii ca lucrul vazut in fata vederii sau, scurt vorbind, ca lucrul sensibil in fata simtirii; vorbesc de mintea sufletului care e in trup, fiindca mintile nemateriale ating mai efectiv cele mintale, ca vederea cele vazute. Ci precum vederea slabita a celor ce pot sa vada nu vede chipurile limpezi, nici clare, ci mai degraba tulburi si neclare, la fel si mintea din noi priveste cele inteligibile. Ba nu le poate nici dori. Caci dupa masura cunostintei e si masura dorintei. In acelasi timp e trasa spre frumusetile sensibile, care i se par mai clare. Caci e necesar sa se umple de o frumusete ce i se arata, fie ea adevarata sau nu. Pe langa aceasta e ispita dracilor necurati si de oameni uratori. Nu se poate spune cate curse intind si acestia pe drumul sufletelor, in multe chipuri si moduri, prin simturi, prin cuvant, ba asa zicand prin toate lucrurile, incat daca n-ar fi Cel ce a luat oaia ratacita pe umerii Sai, ca sa-i faca pe cei ce privesc spre El mai inalti printr-o nesfarsita purtare de grija, n-ar putea scapa nicidecum nici un suflet.

ˇ         Al doilea, care socotesc ca pricinuieste si pe cel dintai, e hranirea necontenita a sufletului prin stiinta. Iar prin stiinta inteleg atat pe cea a lucrurilor sensibile, cat si pe a celor inteligibile, fie privit in ele insile, fie in raport cu primul principiu, ca fiind din el si spre el, cat si contemplarea cauzei lucrurilor din cele din jurul ei, atat cat e cu putinta. Caci cercetarea firii lucrurilor ajuta foarte mult la curatire. Ea izbaveste de afectiunea patimasa fata de ele si inalta la principiul tuturor, ingaduind sa se vada din cele frumoase si minunate si mari. Cel mai frumos, cel mai minunat si cel mai mare, mai bine zis Cel mai presus de frumusete, de minunatie si de marime. Cugetarea invartindu-se in jurul lor, e cu putinta sa nu doreasca pe Cel cu adevarat bun? Caci daca e dusa spre ceea ce-i strain, cu atat mai mult spre ceea ce e familiar ei, iar indracindu-se sufletul de acestea, in care din cele de jos ar rabda sa zaboveasca? Si in care din cele ce obisnuiesc sa o traga de la Cel iubit? Oare nu se va satura si de viata in trup, ca de una ce-l impiedica de la cele frumoase? Caci desi s-a zis ca mintea din materie vede neclar frumusetea inteligibila, dar bunurile inteligibile sunt de asa fel si asa de mari, incat si numai o licarire scurta a lor si o aratare neclara a acelui noian de frumusete poate convinge mintea sa se ridice poate toate cele neinteligibile si sa se intinda numai spre acelea si sa nu mai sufere sa se desparta de desfatarea aceea, chiar daca ar ajunge in lucruri de intristare.

ˇ         Dar nici lucrul care ne stapaneste mai mult, adica grijile, nu convine ratiunii. Caci pentru ce s-ar ingriji cel ce nu e impatimit si nici tinde spre nimic din cele de aici? Fiindca nourul grijilor se naste din tamaia patimilor cele mai generale, adica a iubirii de placere, a iubirii de argint si a slavei desarte. Asa ca cel ce e liber de aceasta e strain si de grija.

ˇ         Dar nici chibzuinta, care e incredintata ca nu e altceva despre intelepciunea si care e cel mai puternic mijloc dintre cele ce aduc spre cele de sus, nu lipseste din cele spuse. Caci in stiinta virtutilor se cuprinde si discernamantul exact al binelui si al contrariului lui, pentru care e trebuinta de chibzuinta. Iar modurile intrebuintarii si ale luptei ne invata experienta si lupta cu trupul. Iar ratiunea fricii nu lipseste din ratiune. Caci cu cat e mai mare dragostea, cu atat creste si frica. Fiindca cu cat e mai mare nadejdea binelui, cu atat musca mai mult pe cei raniti de el, decat zeci de mii de amenintari. Pe cat de mare e fericirea cand e ajuns, pe atat de mare e frica de a nu-l intelege, care e cea mai mare nenorocire.

ˇ         Este un fel de cerc vesnic ce incepe de la acelasi loc si iarasi in acelasi loc sfarseste. Caci cat intelege cineva atata doreste; si cat doreste atata primeste, atata foloseste iarasi pentru a-si intari intelegerea. Si iarasi incepe miscarea nemiscata sau nemiscarea miscata. Deci sfarsitul e astfel, pe cat putem noi pricepe. Iar cum trebuie sa mergem spre acest sfarsit, trebuie sa bagam de seama. Pentru sufletele rationale, care sunt fiinte cugetatoare si putin mai prejos decat mintile Ingerilor, viata de aici este o lupta, viata in trup o nevointa impusa. Iar rasplata este starea pomenita, care e in acelasi timp un dar al bunatatii dumnezeiesti si o rasplata a dreptatii. Este rasplata dreptatii, fiindca bunurile acestea ni se arata ca dobandite prin sudoarea noastra. Iar, fiindca puterea darului nesfarsit intrece orice osteneala si fiindca insusi faptul de-a putea binele si de a-l face este un dar al Lui.

ˇ         Care este lupta de aici? Sufletul rationat a fost injugat cu un trup animalic, care-si are fiinta din pamant si atarna spre cele de jos. Si a fost impleticit cu el astfel incat din acestea doua, din suflet si din trup, care-si sunt cu totul contrare, sa se faca unul, neurmand de aici nici o schimbare sau amestecare a partilor, ci din cele doua, care raman dupa firea lor, facandu-se un ipostas in doua firi depline. Si asa omul, aceasta vietuitoare amestecata (mixta), avand o fire indoita, fiecare fire isi lucreaza in parte cele ale sale. Astfel propriu trupului este sa doreasca cele asemenea. Caci toate fapturile au dragoste fireasca spre cele asemenea, dainuirea lor fiind, se zice, ajutata de unirea cu cel asemenea. Propriu lui mai este sa se impartaseasca de gustarea lui prin simtire, iar fiind greoi, ii place odihna. Acestea sunt potrivite si placute firii animalice. Iar sufletului rational, ca fiinta cugetatoare, ii sunt firesti si dorite cele inteligibile si gustarea din ele, dupa modul sau. Dar inainte si mai presus de toate ii este inradacinata in chip firesc dragostea catre Dumnezeu. El vrea sa se bucure de gustarea Lui si a celorlalte bunuri inteligibile, dar nu poate face aceasta fara piedica. Primul om poate sa cunoasca si sa se bucure neimpiedicat de gustarea celor inteligibile prin minte, precum a celor sensibile prin simtire (perceptie simtuala), dar era dator sa nu se indeletniceasca cu cele de mai jos, ci cu cele mai de sus. In el era puterea pentru amandoua, fie sa fie impreuna cu cele inteligibile, prin minte, fie cu cele sensibile prin simtire. Si nu zic ca Adam nu trebuia sa se foloseasca de simtire, caci nu in zadar era imbracat in trup, ci ca nu trebuia sa se desfateze cu cele sensibile, ci, privind prin simtire frumusetea fapturilor, trebuia sa se inalte spre cauza lor si sa se desfateze de El cu uimire. Avand doua cai pentru a se minuna de Facator, nu trebuia sa se lipseasca de cele sensibile si sa se minuneze de ele si nu de Facator, pastrand frumusetea cea inteligibila. Dar Adam asa a facut. Folosindu-se rau de simtire, s-a minunat de frumusetea sensibila, parandu-i fructul frumos la vedere si bun la mancare. Si asa gustand din el, a parasit gustarea celor inteligibile. De aceea dreptul Judecator, judecandu-l nevrednic de Sine, L-a lipsit pe el de cele pe care insusi le-a dispretuit, adica contemplarea lui Dumnezeu si a celor ce sunt si a pus intuneric care sa-L ascunda de El si fiintele nemateriale. Caci nu trebuiau lasate cele sfinte celor intinati. Ci i-a ingaduit gustarea celor de care s-a indragit, lasandu-l sa traiasca prin simtire si prin mici urme ale mintii. Din aceasta pricina s-a facut lupta noastra fata de cele de aici mai grea. Caci precum s-a zis, nu ne sta in putere sa gustam din cele inteligibile, ca din cele sensibile prin simtire, macar ca prin botez suntem ajutati foarte mult, fiind curatiti si inaltati.

ˇ         Aceasta trebuie facut. Dar cum o putem face, trebuie sa chibzuim bine. S-a spus ca trupul doreste sa se desfateze de cele ale sale prin simtire, lucru care e contrar intentiei sufletului. Si cu cat mai mult se intareste, cu atat mai mult le doreste. Deci aceasta s-a dat in grija sufletului, ca sa puna frau tuturor simtirilor, ca sa nu ne desfatam, cum s-a zis, de cele supuse simturilor. Iar fiindca trupul intarindu-se se porneste si mai mult e greu de infranat, s-a dat in grija sufletului mortificarea lui prin post, priveghere, stare in picioare, culcare pe jos, neimbaiere si prin toata cealalta rea patimire, ca vestejind puterea lui sa-l aiba usor de strunit si ascultator spre faptele sale cugetatoare. La aceasta stare trebuie sa se ajunga. Dar fiindca acestea sunt usor de dorit, dar greu de facut si multe sunt greselile faptelor, caci oricat ar fi de atent cineva, simtirea il fura adeseori, s-a iscodit si un al treilea leac: rugaciunea si lacrimile. Rugaciunea este multumirea pentru bunurile primite si cererea iertarii greselilor si a puterii care imputerniceste pentru viitor, intrucat fara ajutorul dumnezeiesc, cum s-a spus si mai inainte, n-ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit si impartasirea de El si invoirea deplina a intregi puteri a vointei cu El. Iar partea cea mai insemnata a tintei urmarite era sa induplece vointa, sa vrea aceasta cat se poate de mult. Iar lacrimile au multa putere. Ele castiga indurarea stapanului pentru greselile noastre si spala petele ce n-au venit din placerea simturilor. De asemenea intraripeaza dorul spre cele de sus. Asa stau acestea.

ˇ         Caci stapanit de nestiinta sufletul nu pricepe cum trebuie firea lucrurilor, de unde a venit fiecare si unde se intoarce. Si dispretuindu-si scopul sau se intoarce spre cele pamantesti. Caci sufletul nu se doreste dupa binele vazut. Iar daca e stapanit de vreo obisnuinta, el poate sa biruiasca si obisnuinta. Deci cand nu era inca obisnuinta, a fost amagit de nestiinta. Drept aceea trebuie sa nazuiasca spre cele dintai si sa cugete drept despre fapturi, pe urma sa-si inaripeze vointa spre primul bine si sa dispretuiasca toate cele de fata, cunoscand marea lor desertaciune. Caci ce ajutor ne dau ele pentru sfarsitul (scopul) nostru? Si ca sa rezum totul pe scurt, un singur lucru are de facut sufletul rational in trup: sa se doreasca dupa scopul sau propriu. Iar fiindca lucrarea vointei fara intelegere ramane nemiscata, avem datoria sa lucram cu mintea. Deci fie ca a cugeta este pentru a voi, fie ca atat pentru sine cat si pentru a voi, ceea ce pare mai adevarat, caci fericirea, careia viata nevoitorului de aici ii este nu numai pricinuitoare, ci si chip, are amandoua lucrarile: cugetarea si dorirea (daca amandoua sunt acolo la fel, sau una din el e mai de capetenie, n-au decat sa filosofeze cei ce vreau), fapt e ca pentru vremea de acum ne miscam prin amandoua lucrarile, dintre care una o numim contemplatie, iar pe alta faptuire. Si este cu neputinta sa se afle una din ele fara cealalta pe culmile acestor lucrari. Pe treptele cele mai de jos insa si dupa acelea, se poate. Iar toate piedicile acestor lucrari, sau acelea care cauta spre cele contrare, le numim pacate. Precum toate cele ce ajuta sau izbavesc de piedici, le numim virtuti. Iar fapte savarsite prin virtuti le numim izbanzi, precum ale celor potrivnice, caderi si greseli. Iar ceea ce modeleaza fiecare lucrare, fie spre mai rau, fie spre mai bine, este tinta cea mai din varf pe care o stim ca este o lucrare compusa din cugetare si voire.