|
versiune cu diacritice - aici
Avva Filimon
·
Deci daca vrei sa ajungi la
toate aceste virtuti, fii fara grija dinspre orice om, fugi
de lume si umbla cu râvna pe calea Sfintilor,
tine-ti înfatisarea neîngrijita, haina
patata si smerita, purtarea simpla, cuvântul
fara mestesug, mersul fara slava
desarta, glasul netocmit, vietuieste în saracie,
lasa-te dispretuit de toti, iar mai presus de poate pazeste-ti
mintea, grijeste trezvie, staruieste în toate strâmtorarile
si pastreaza toate bunatatile pe care le ai
nestirbite, si ia aminte la tine cu de-amanuntul, ca sa nu
primesti nici una din placerile ce vor sa intre. Caci
patimile sufletului se potolesc prin linistire; iar întarâtate
si mâniate se salbaticesc si mai tare si-i silesc pe
cei ce le au sa pacatuiasca si mai mult, precum
ranile trupurilor, zgâriate si descojite, se fac anevoie de
tamaduit. Cuvântul fara rost înca poate
desparti mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la
aceasta, iar simturile ascultând de ei. Numai lupta si frica mare pot
pazi sufletul. Deci trebuie sa desparti de toata lumea
si sa rupi sufletul de toata afectiunea fata de
trup, si sa te faci fara casa, fara lucruri
de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblator dupa
câstig si dupa schimburi, nepriceput în lucruri omenesti,
smerit la cugetare, împreuna patimitor, bun, blând, linistit,
gata sa primesti în inima întiparirile venite din
cunostinta dumnezeiasca. Caci nici în ceara nu se
poate scrie, daca nu s-au netezit mai-nainte trasaturile aflate
în ea. Acestea ne învata marele Vasile.
·
Iar pravila sfântului batrân era
aceasta: noaptea cânta toata psaltirea si canoanele, fara
tulburare, si zicea o pericopa din Evanghelie. Pe urma se
aseza zicând în sine: Doamne miluieste, cu staruinta
si atât de mult, pâna nu mai putea sa-l rosteasca. Apoi se
culca, si când se facea de ziua cânta iarasi ceasul
întâi, si se aseza în scaunul lui privind catre rasarit
si cântând cu rândul si iarasi zicând din Apostol si
din Evanghelie. Asa petrecea toata ziua, cântând neîncetat si
rugându-se si hranindu-se cu contemplarea celor ceresti, încât
de multe ori mintea lui se înalta în contemplatie si nu
stia daca se afla pe pamânt. Vazându-l deci pe el
fratele îndeletnicindu-se asa pe întins si de neslabit cu
pravila, si preschimbat cu totul de cugetarile dumnezeiesti,
zice catre el: Te ostenesti, Parinte, astfel la o asa batrânete,
chinuindu-ti trupul si robindu-l. Iar el zise raspunzând: Crede,
fiule, ca atâta râvna si dor pentru pravila a asezat
Dumnezeu, încât o pot împlini în toata întinderea ei. Iar dorul dupa
Dumnezeu si nadejdea bunurilor viitoare biruie neputinta
trupeasca. Astfel întreg dorul mintii îl avea zburând spre cer;
si nu numai în alte vremi, ci si în vremea mesei însasi.
·
Apoi l-a mai întrebat si
aceasta: De ce, Parinte, mai presus de toata dumnezeiasca
Scriptura te îndulcesti cu Psaltire? Si de ce cânti
linistit, ca si când ai spune catre cineva cuvintele? Iar el zise
catre acela: Îti spun, fiule, ca asa a întiparit
Dumnezeu puterea Psalmilor în sufletul meu smerit, ca si în Proorocul
David, si nu ma pot desparti de dulceata feluritelor
vederi din ei. Caci cuprind toata dumnezeiasca Scriptura. Iar
acestea le-a spus cu multa smerenie de cuget celui ce l-a întrebat, de
dragul folosului, fiind mult silit.
·
Fie ca manânci, fie ca
bei, fie ca te întâlnesti cu oarecine, fie ca esti
afara din chilie, fie ca esti pe drum, sa nu uiti
sa rostesti aceasta rugaciune si sa cânti
si sa meditezi rugaciuni si psalmi, cu o cugetare
treaza si cu mintea neratacita. Dar chiar când te afli
în cea mai necesara trebuinta, sa nu înceteze mintea ta
sa mediteze si sa se roage în ascuns. Caci astfel poti
întelege adâncurile dumnezeiestii Scripturi si puterea
ascunsa în ea si sa-i dai mintii o lucrare neîncetata,
ca sa împlinesti cuvântul Apostolului, care porunceste:
„neîncetat va rugati”. Ia aminte deci cu dinadinsul si pazeste-ti
inima ca sa nu primeasca gânduri rele, sau desarte si
nefolositoare. Ci totdeauna, fie ca esti culcat, fie ca
esti în picioare, fie ca manânci, fie ca bei, fie ca
te întâlnesti cu altii, inima ta sa se îndeletniceasca pe
ascuns în cuget, fie cu psalmii, fie cu rugaciunea: „Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Iar când cânti
cu gura, ia de asemenea aminte sa nu zici alte cuvinte cu gura si la
altele sa-ti rataceasca cugetarea. Si
iarasi l-a întrebat fratele: Vad în somn multe naluciri
desarte. Iar batrânul a zis catre el: Sa nu te
lenevesti si sa nu te faci nepasator, ci înainte de a
te culca fa multe rugaciuni în inima ta si împotriveste-te
gândurilor, ca nu cumva sa fii dus de voile diavolului si sa te
lepede Dumnezeu. Grijeste cu puterea ca sa adormi dupa psalmi
si dupa aceasta meditatie în minte, si sa nu
lasi cugetarea ta sa primeasca gânduri straine; ci în gândurile
în care ai fost rugându-te, în acelea sa te culci meditând, ca sa fie
cu tine când adormi si sa-ti graiasca tie când te
scoli. Zi si sfântul Simbol al credintei ortodoxe înainte de a te
scula. Caci credinta dreapta în Dumnezeu este un izvor si o
straja a tuturor bunatatilor.
·
Mai zicea si aceea ca
gândurile ce se ivesc în cuget despre cele desarte sunt boli ale sufletului
nelucrator si lenes.
·
Iar când dobândesti o virtute,
sa nu ti se înalte gândul împotriva fratelui, fiindca tu ai
dobândit-o, iar acela nu i-a avut grija. Caci acesta este începutul
mândriei. Pazeste cu toata puterea sa nu faci nimic pentru
placerea oamenilor. Iar când lupti cu patima, sa nu
slabesti, nici sa te lenevesti daca
dainuieste razboiul, ci, ridicându-te, arunca-te înaintea
lui Dumnezeu, din toata inima, zicând cu Proorocul: „Judeca-i,
Doamne, pe cei ce ma nedreptatesc, caci eu nu pot nimic
asupra lor”. Si El vazând smerenia ta, îti va trimite mai repede
ajutorul Sau. Iar când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire când
mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire desarta, ci da-i
mintii lucrarea duhovniceasca pe care o avea, ca sa i se
faca obicei bun si uitare a placerilor vietii.
·
Când poti sa te rogi întru
trezvie, sa nu faci nimic cu mâinile; iar daca esti cuprins de
moleseala, misca-te putin, amenintându-i gândul
si fa ceva cu mâinile. Iar acela zise iarasi catre el:
Dar tu, Parinte, nu esti îngreunat de somn în pravila ta? Zise lui:
Anevoie; dar daca mi se întâmpla vreodata putin, ma
misc si zic începutul Evangheliei dupa Ioan, îndreptând spre
Dumnezeu ochiul cugetului si îndata se risipeste. Asemenea fac
si cu gândurile. Când vine vreunul, îl întâmpin ca pe un foc de lacrimi,
si se risipeste. Dar tu înca nu poti sa te înarmezi
astfel, ci tine mai degraba meditatia ascunsa si
rugaciunile de azi, rânduite de Sfintii Parinti adica
sileste-te sa savârsesti ceasul al treilea, al
saselea, al noualea, cele de seara si pravila de noapte. Dar ia
seama cu toata puterea, sa nu faci nimic pentru placerea
oamenilor, nici sa nu ai vreodata dusmanie împotriva
fratelui, ca sa nu te desparti de Dumnezeul tau.
·
„Sezând eu o data aproape
de el, l-am întrebat daca a fost ispitit de uneltirile dracilor pe când
sedea în pustie? Iar el zise: Îngaduie, frate. Daca va
îngadui Dumnezeu sa vie la tine ispitele pe care le-am încercat eu de
la diavol, nu cred ca ai putea sa rabzi amaraciunea lor. Am
saptezeci de ani, sau si mai bine, si cei mai multi i-am
petrecut în ispite. Si locuind în mai multe pustiuri, în linistea cea
mai deplina, atâtea am încercat si am patimit de la ei, câte nu
sunt de folos sa le povestesc celor ce n-au primit experienta
linistirii, ca sa nu-i amarasc. Iar în ispite, aceasta o
faceam pururi: Îmi puneam toata nadejdea în Dumnezeu, înaintea caruia
am facut si fagaduintele lepadarii si
El îndata ma izbavea. De aceea, frate, nu mai am grija de
mine. Caci stiu ca se îngrijeste El de mine. Si
asa port mai usor ispitele ce-mi vin. Numai aceasta o aduc de la
mine, ca ma rog neîncetat. Caci stiu ca pe cât se
întind cele neplacute, pe atât se gatesc cununile celui ce
rabda. Caci acestea sunt rânduite ca lucruri de schimb de Dreptul
Judecator. Deci stiind aceasta, frate, sa nu cazi în lenevie,
cunoscând ca stai în mijlocul razboiului luptându-te, si ca
sunt foarte multi cei ce lupta pentru noi, cu vrajmasul lui
Dumnezeu. Caci cum am putea noi cuteza sa ne împotrivim unui asa
de înfricosat vrajmas al neamului nostru, daca nu ne-ar
sustine dreapta cea atotputernica a lui Dumnezeu Cuvântul,
ocrotindu-ne si acoperindu-ne? Cum ar rezista firea omeneasca la
uneltirile lui? Caci „cine, zice, va descoperi fata
îmbracamintii lui? Iar la încheietura platosei lui cine va
patrunde? Din gura lui ies faclii aprinse, care scapara ca
niste gratii de foc. Din narile lui iese fum de cuptor ce arde cu foc
de carbuni. Sufletul lui e carbuni. Flacara iese din gura
lui. În grumazul lui salasluieste puterea. Înaintea lui
alearga pierzania. Inima lui e întarita, sta ca o
piatra, ca o nicovala neclatita. Fierbe adâncul ca o
caldare. Socoteste marea ca un vas de unsoare; iar tartarul adâncului
ca pe un rob. Tot ce e înalt vede, împaratind peste toate cele
din ape”. Împotriva lui ne este lupta, frate. Pe unul ca acesta ni l-a
aratat Cuvântul ca asupritor.
·
Mai povestea iarasi
acelasi frate si aceea ca pe lânga alte virtuti, o
câstigase si pe aceasta, ca nu rabda niciodata sa
auda o vorba fara rost. Iar daca cineva din
neatentie povestea vreun lucru care nu tindea la folosul sufletului, nici
nu raspundea macar. Dar nici când plecam eu la vreo slujba, nu
ma întreba de ce pleci, si nici întorcându-ma, nu ma
întreba unde esti, sau cum esti, sau ce ai de facut. Odata,
calatorind eu la Alexandria pentru o trebuinta oarecare
si de acolo suindu-ma în cetatea împarateasca pentru
un lucru bisericesc, împreuna cu mai multi frati
preacuviosi, n-am trimis nici o veste slujitorului lui Dumnezeu. Petrecând
deci acolo vreme destula, m-am întors iarasi la Schit la el. iar
el vazându-ma si bucurându-se si
îmbratisându-ma, a facut rugaciune si apoi a
sezut neîntrebându-ma nimic, ci staruia îndeletnicindu-se cu
contemplatia. Odata, vrând sa-l cerc, am lasat sa
treaca mai multe zile, fara sa-i dau pâine sa
manânce. Iar el n-a întrebat, nici n-a zis nimic. Eu, dupa aceasta, punându-i
metanie, i-am zis: Fa iubire, Parinte, si-mi spune, nu te-ai
suparat, ca nu ti-am adus sa manânci dupa obicei?
Iar el zise: Iarta frate, douazeci de zile daca nu mi-ai da
pâine sa manânc, si înca nu ti-as cere. Caci
pâna rabd cu sufletul, rabd si cu trupul. Atâta era cufundat în
contemplarea Binelui adevarat. Mai zicea: De când am venit în Schit, n-am
îngaduit gândului meu sa iasa afara din chilie, dar nici
alt gând n-am primit în cugetare, afara de frica lui Dumnezeu si de
judecatile veacului ce va sa vie, gândindu-ma la osânda ce
asteapta pe pacatosi, la focul vesnic, la întunericul
cel mai dinafara, la felul cum petrec sufletele pacatosilor
si ale dreptilor si la bunatatile ce
asteapta pe cei drepti, la plata pe care o va lua fiecare
dupa osteneala sa, unul pentru sporirea durerilor, altul pentru milostenie
si dragoste nefatarnica, unul pentru neavere si pentru
lepadarea de toata lumea, altul pentru smerita cugetare si
linistirea cea mai deplina, unul pentru supunerea
desavârsita si altul pentru înstrainare.
Gândindu-ma la toate acestea, nu las alt gând sa lucreze în mine,
nici nu pot sa mai fiu cu oamenii, sau sa-mi mai ocup mintea cu ei,
ca sa nu ma despart de gândurile mai dumnezeiesti.
·
Caci când sufletul lasa
desimea si intensitatea mintii sa slabeasca, pune
stapânire pe el noaptea. Fiindca unde nu straluceste
Dumnezeu, toate se contopesc ca într-un întuneric si nu mai poate privi
numai spre Dumnezeu si tremura de cuvintele Lui. „Caci Dumnezeu
aproape sunt eu, zice Domnul, si nu Dumnezeu departe”; sau: „Se va ascunde
omul în ascunzis, si eu nu-l voi vedea? Nu umplu eu cerul si
pamântul?”
·
Cum pot, ziceam, sa-mi fac
mintea curata ca si tine? Iar el zicea: Mergi si osteneste.
Caci e trebuinta de osteneala si de durerea inimii.
Fiindca nu ne vin dormind si zacând pe spate cele ce se dau prin
osteneala si sârguinta. Când vin bunatatile
pamântului fara osteneala? Deci cel ce vrea ca sa
ajunga la spor duhovnicesc, trebuie, înainte de toate, sa se lepede
de voile sale si sa câstige pentru totdeauna plânsul si
averea. Nemailuând aminte la pacatele altora, ci numai la ale sale,
sa plânga pentru ele, ziua si noaptea, si sa nu
aiba prietenie cu vreun om. Caci sufletul îndurerat de
întâmplari triste si strapuns de amintirea pacatelor de mai
înainte, se face mort pentru lume si lumea se face moarta pentru el,
adica patimile trupului se fac nelucratoare, precum si omul
pentru patimi.
·
Iar cel ce la începutul
lepadarii nu primeste plânsul în inima, nici lacrimi
duhovnicesti, nici gândul la chinurile fara sfârsit, nici
linistirea adevarata, nici rugaciunea staruitoare,
nici psalmodia, nici meditarea dumnezeiestilor Scripturi, cel ce nu
câstiga deprinderea acestora, ca sa fie silit de o
staruinta neîncetata sa faca acestea cu mintea
chiar daca nu vrea, si sa înfloreasca în cugetul lui frica
de Dumnezeu, unul ca acesta se odihneste înca în dragostea de lume
si nu poate dobândi mintea curata în rugaciune. Caci
evlavia si frica de Dumnezeu curatesc sufletul de patimi si
ajuta mintii sa se elibereze si o duc spre contemplatia
naturala si o fac sa se înalte la cunostinta lui
Dumnezeu (la teologie), pe care o primeste în schima fericirii. Pentru
ca celor ce o iau asupra lor le daruieste înca de aici
arvunile si le-o pazeste neclintita.
Deci sa grijim cu toata puterea de lucrarea faptuitoare, prin
care suntem înaltati cu evlavie. Ea este curatia
cugetarii, al carei rod este contemplatia naturala si
cunoasterea lui Dumnezeu (teologia). Caci faptuirea este usa
contemplatiei, cum zice mintea cea mai înfocata si mai
teologica. Deci daca nu vom griji de faptuire, vom fi pustii de
orice întelepciune. Chiar daca ar ajunge cineva la culmea
virtutii, are trebuinta de osteneala nevointei, ca
sa-si struneasca pornirile neregulate ale trupului si
sa-si pazeasca gândurile. Numai asa am putea sa
ne împartasim de salasluirea lui Hristos.
Caci pe cât se înmulteste în noi dreptatea, pe atâta creste
barbatia duhovniceasca. Si desavârsindu-se
mintea, se uneste întreaga cu Dumnezeu, se umple de lumina
dumnezeiasca si primeste descoperirea tainelor negraite.
Atunci descopera cu adevarat locul cuminteniei, al tariei,
al destoiniciei ca sa cunoasca toate, al îndelungimii de zile si
vieti, al luminii ochilor si al pacii. Caci pâna e
prinsa în lupta cu patimile, înca nu e vremea sa se bucure de
acestea. Fiindca virtutile si pacatele fac mintea
oarba. Unele, ca sa nu vada virtutile; celelalte, ca
sa nu vada pacatele. Dar când se odihneste de razboi
si se învredniceste de darurile duhovnicesti, atunci se face
întreaga luminoasa, stând sub lucrarea îndesata a harului.
Atunci staruie neclintita în contemplarea (vederea) celor
duhovnicesti. O minte ca aceasta nu mai e legata de cele de aici, ci
s-a mutat din moarte la viata.
·
Pentru ca cel ce se lupta
si a ajuns sa se apropie de Dumnezeu si sa se faca
partas de sfânta lumina si sa fie ranit de dorul
ei, se desfata de Domnul cu o bucurie duhovniceasca si necuprinsa,
precum zice dumnezeiescul psalm: „Desfateaza-te de Domnul, si
sa-ti dea tie cererile inimii tale; si va arata ca o
lumina dreptatea ta si judecata ta ca miezul zilei”. Caci ce dor
al sufletului e asa de puternic si de anevoie de suportat ca cel ce
vine de la Dumnezeu în sufletul care e curatit de tot pacatul
si care zice din adevarata simtire a inimii: „Sunt ranit de
dragoste?” Fulgerarile frumusetii dumnezeiesti sunt cu totul de
negrait si de nepovestit. Nu le înfatiseaza
cuvânt, nu le primeste ureche. Chiar de ai vorbi de lumina
luceafarului, de stralucirea lunii, de lumina soarelui, toate sunt
nimic fata de slava aceea si sunt cu mult mai prejos de lumina
adevarata, decât noaptea adânca, sau luna întunecata, de
amiaza cea mai luminata. Asa ne-a învatat si Vasile,
dumnezeiescul dascal, cel care a cunoscut acestea prin cercare si
învatându-le ni le-a predat noua.
·
Dar cine nu s-ar minuna si de
lucrul urmator, care e dovada marii lui smerenii de cuget. Învrednicit de
multa vreme de treapta preoteasca si ajuns la cele prin
vietuire si cunostinta, fugea asa de mult povara
dumnezeiestilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevointelor
sale, aproape ca nu primea sa se apropie de sfânta masa. Ba,
vietuind cu atâta curatie, nici împartasirea de
dumnezeiestile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oamenii, macar
ca nu spunea nimic pamântesc, ci primea întâlnirea pentru folosul
celor ce o cereau. Iar când voia sa se Împartaseasca
de dumnezeiestile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugaciuni,
psalmodii si marturisiri. Caci se cutremura de glasul preotului,
când rostea si zicea: „Sfintele Sfintilor”. Fiindca zicea
ca toata biserica se umple de Sfintii Îngeri si însusi
Împaratul Puterilor savârseste tainic cele sfinte si
se preface în inimile noastre în trup si sânge. De aceea zicea ca
trebuie sa devenim curati si oarecum afara de trup si
asa sa îndraznim a ne apropia, fara nici o
îndoiala si ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca sa ne
facem partasi de luminarea din ele. Caci multi dintre
Sfintii Parinti au vazut pe Îngeri, stând de paza în
jurul lor. De aceea se si pazeau în tacere, nevorbind cu nimeni.
Mai zicea si aceea ca atunci când trebuie sa-si vânda
el însusi lucrul mâinilor sale, ca nu cumva, vorbind si raspunzând,
sa spuna vreo minciuna, vreun juramânt, sau vreo vorba
de prisos, sau vreun altfel de pacat, mai bine tacea, lasând
sa para ca e prost. Si tot cel ce voia sa cumpere, lua
de la el si da ce voia. Si primea ceea ce i se da cu multumire,
negraind nimic, acest barbat cu adevarat întelept.
|