Sf. Maxim Marturisitorul

Iuda înseamna „marturisire”. Iar întelesul marturisirii este îndoit. Si anume exista o marturisire de multumire pentru bunurile primite în dar si exista una pricinuita de mustrare si de certarea pentru relele savârsite. Caci marturisire se numeste si însirarea cu multumire a binefacerilor dumnezeiesti de catre cei vinovati. Si amândoua produc smerenia, caci atât cel ce multumeste pentru cele bune, cât si cel ce se cerceteaza pentru faradelegi se multumeste. Cel dintâi socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea rugându-se sa primeasca iertare pentru greseli. Veniamin se talmaceste, dupa întelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, „plânsul sau suspinarea mamei”, sau „îndrumarea mamei”, sau „fiul dreptei”, sau „zidirea poporului”.

Deci tot ce se marturiseste într-unul din cele doua chinuri aratate, este de semintia lui Iuda. Si tot ce se plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mama, care îi îndruma cu pricepere viata si ratiunea, sau este multora cale spre zidire si mântuire pentru bogatia virtutii si revarsarea învataturii sale în cuvânt, face parte din semintia lui Veniamin. Asa i-a definit Scriptura pe cei care i-au eliberat din robia patimilor si au parasit afectiunea fata de cele sensibile si s-au facut, prin deprinderea cu nepatimirea, capabila sa zideasca casa lui Dumnezeu. Iar „casa” numesc mintea zidita din diferite virtuti si ratiuni prin faptuire si contemplatie, spre a fi locuinta lui Dumnezeu în duh. În sfârsit dusmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pamântul lui Israel de catre Azvacafat, regele Asur. Caci acesta a fost primul care a adus în pamântul lui Israel Babiloneni, Hutei, Ematei si Evrei (IV Regi 17,24).

Babilonenii închipuie mândria, talmacindu-se prin „fire confuza (zapacita)”. Huteii închipuie slava desarta întrucât îsi muta cugetarea de la virtute la stearpa parere de sine. Caci numele lor talmacit înseamna „iesirea din acestea”.

Emateii închipuie vointa de a placea oamenilor.

Caci Emat se talmaceste „vederea celor de dinafara”. Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultiva virtutea în chip mincinos, pentru vazul oamenilor.

În sfârsit Evreii închipuie înselaciunea fatarnicie. Caci se talmacesc „serpuitori”. Ei scot din virtute pe cei ce-i asculta, prin înselaciune si fatarnicie prietenoasa, asa cum a facut sarpele dintâi cu Adam.

Iar Asarhadon, care i-a stramutat pe acestia în pamântul lui Israel, se talmaceste „cel ce robeste pe la spate”, adica în chip ascuns si neobservat; „sau cel ce robeste în lanturi”. Dar e vadit ca acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omenesti si pe care îl strânge în lanturile propriilor pacate. Aceasta a adus ćn pamântul lui Israel, adica în deprinderea cunostintei si a virtutii, mândria, slava desarta, vointa de a placea oamenilor si fatarnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea si cunoasterea, ca sa fure ostenelile celor ce trudesc dupa bine, abatându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza suprema, scopul activitatii lor.

Poate tocmai pentru ca stia ca acesti draci vicleni se tin pe urmele celor virtuosi, scrie dumnezeiescul Apostol Tesalonicenilor (Tesaloniceni 2, 4-6) ca nu s-a dus la ei „cu cuvinte de lingusire”, ca un fatarnic (cum poate credeau ei despre dânsul), nici „cu ascunse porniri de lacomie”, vrând sa placa oamenilor, nici „cautând marire de la cineva”, ca un iubitor de slava. Caci nu si-a aratat nici o mândrie, fiind vadite trasaturile smereniei sale: nenumaratele prigoniri si patimirile cu trupul, saracia desavârsita si simplitatea în rostirea cuvântului. „Caci desi sunt simplu în cuvânt, dar nu si în cunostinta”.

Deci „aceea auzind sunetul trâmbitelor, au venit sa vada ce e cu acest sunet si au aflat ca cei scapati din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel”. Trâmbitele, al caror sunet îl aud dracii necurati, sunt cuvintele despre virtute si cunostinta. Iar sunetul acestor cuvinte sunt faptele virtutilor si buna statornicie în modul de comportare a celor ce s-au întors prin pocainta de la pacat la virtute si s-au ridicat de la nestiinta la cunostinta de Dumnezeu.

Si au venit la Zorobael si la Iisus si la capii familiilor si le-au zis lor: Sa cladim împreuna cu voi, caci la fel cu voi ascultam de Domnul vostru si-i jertfim Lui”. Zorobael este mintea activa, Iisus mintea contemplativa, iar capii familiilor sunt puterile (facultatile) sufletului, din care rasar modurile virtutii si ratiunile cunostintei. De aceasta se apropie dracii necurati ai mândriei, ai slavei desarte, ai vointei de a placea oamenilor si a fatarniciei, zicând: „Sa cladim împreuna cu voi templul Domnului”. Caci nici unul dintre acesti draci vicleni nu întâmpina vreodata râvna omului virtuos, ci înlaturând mai degraba lipsurile virtutilor îndeamna la si mai mari silinte, facându-se împreuna râvnitor cu cei ce se nevoiesc ca sa traga la sine inima celui ce se straduieste dupa ce a pierdut masura constanta a moderatiei si sa-l duca pe neobservate spre alta tinta decât cea spre care credea ca merge. De aceea spun viclenii: „la fel cu voi ascultam pe Domnul vostru”. Caci nu urasc neprihanirea si nu se scârbesc de post, nici de împartirea de ajutoare, sau de primirea de straini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învataturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau pe veghere, sau de toate celelalte prin care se caracterizeaza viata lui Dumnezeu, pâna ce scopul si cauza celor care se savârsesc le slujeste lor. De aceea pe ceilalti draci îi observa ascetul mai repede si scapa mai usor de vatamarea ce vine de la ei.

Dar acestia, care au aparenta ca ajuta omului sa umble pe calea virtutii si ca zidesc împreuna cu el templul Domnului, ce minte înalta i-ar putea descoperi? Ea poate aceasta numai „prin cuvântul viu si lucrator care patrunde în toate si strabate pâna la despartirea sufletului si a duhului”, adica cunoaste care dintre fapte si gânduri sunt sufletesti, sau forme si miscari naturale ale virtutii, si care duhovnicesti sau forme si miscari mai presus de fire si proprii lui Dumnezeu, date firii prin har; prin cuvântul care strabate pâna la despartirea „dintre încheieturi si maduva”, cunoscând potrivirea sau nepotrivirea dintre modurile virtutii si ratiunile duhovnicesti; prin cuvântul care „judeca cugetarile si intentiunile inimilor”, adica afectiunile ascunse ale adâncului nostru fata de cele spuse si pricinile nevazute ale acestora din suflet.

Caci „nu este înaintea Lui nici o faptura ascunsa”; se întelege între noi, care credem ca ne putem ascunde. „Fiindca toate sunt goale si descoperite”, nu numai cele ce s-au facut si s-au gândit, ci si cele ce se vor face si se vor gândi. Caci poate de faptele si gândurile viitoare spune Scriptura ca „nu este faptura ascunsa”, si nu despre cele ce s-au savârsit. Fiindca acestea ne sunt si noua însine si le sunt si altora descoperite. Cu atât mai mult lui Dumnezeu, care a cunoscut de mai înainte toate veacurile nesfârsite care au fost, sunt si vor fi, si care are de mai înainte prin fire cunostinta facerii tuturor; si care nu din lucruri, ci de la Sine a primit în Sine de mai înainte cunostinta lucrurilor. Caci El este cunostinta fiintiala a lucrurilor, fiind Facatorul lor; e însasi cunostinta, ca cel ce are cunostinta Sa prin fire, mai presus de orice cauza. Dar chiar si de fata de aceasta se afla mai presus în tot chipul, conform unei ratiuni suprainfinite care depaseste de infinite ori însasi infinitatea. Caci El este Facatorul si al asa zisei cunostinte în orice sens si chip, si nu este accesibil nici unei cunostinte ce poate fi cugetata sau rostita.

Cine deci, neavând acest cuvânt salasluit în adâncul inimii, va putea sa scape de vicleniile ascunse ale fatarniciei dracilor împotriva noastra si sa stea de sine, cu totul singur, fara nici un amestec cu ei, si sa zideasca templul Domnului, asemenea marelui Zorobael, a lui Iisus si a capilor de familii, care spun hotarât si cu glas mare duhurilor amagitoare ale mândriei, ale slavei desarte, ale placerii de la oameni si ale fatarniciei: „Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci vom zidi singuri Domnului lui Israel”? Numai cel ce are acest cuvânt poate cunoaste ca amestecul dracilor cauzeaza stricaciunea si surparea întregii cladiri si întineaza harul si frumusetea staruitoarelor închinate lui Dumnezeu. Caci nimeni nu poate, având ca ajutor la virtute pe vreunul din dracii pomeniti, sa o zideasca pe aceasta lui Dumnezeu. Pentru ca nu are pe Dumnezeu ca scop în cele ce face, ca sa se exercite în virtute privind spre El. Deci nu din gelozie n-au primit cei iesiti din robie pe Babilonieni, pe Huteni, pe Ematei si pe Evrei sa zideasca împreuna cu ei templul Domnului, ci fiindca au cunoscut cursele ce se ascundeau în aparenta de prietenie a dracilor, care voiau sa le aduca prin bine pe neobservate moartea pacatului.

Fie deci ca si noi sa zicem totdeauna duhurilor rautatii, care ne vadesc în chip nevazut cu înfatisarea prieteniei duhovnicesti si ne spun: „Sa zidim împreuna cu voi templul Dumnezeului nostru”: „Nu putem sa zidim împreuna casa Domnului Dumnezeului lui nostru, ci noi vom zidi singuri Domnului lui Israel”. Singuri într-o anumita privinta, deoarece o data ce ne-am eliberat de duhurile care ne razboiau din lipsa virtutii si de la care am iesit, nu vrem ca, înaltându-se prin excesele voastre, sa fim iarasi strapunsi si sa cadem cu atât mai cumplit ca întâia oara, cu cât din cea dintâi cadere exista nadejdea întoarcerii în temeiul unei iertari pentru slabiciune, dar din cea de-a doua întoarcere este cu neputinta sau foarte grea, deoarece acum suntem urâti din pricina mândriei ce ne vine din faptul ca am savârsit, în loc de cele de-a dreapta, altele ca ei sunt si mai la dreapta. Dar totusi nu singuri în alta privinta, deoarece îi avem pe Sfintii Îngeri, ca ajutoare la cele bune, dar si mai mult pe Dumnezeu, care se arata El însusi pe Sine în noi prin faptele dreptatii si ne zideste pe noi Siesi templu sfânt si slobod de toata patima.

Scolii

Cel ce plânge pentru pacatele de mai înainte si are în sine în chip desavârsit credinta lui Dumnezeu, care-l naste mereu spre dreptate, si-si ofera viata si ratiunea ca sa se întipareasca în ele toata virtutea, s-a facut pe sine madular al semintiei duhovnicesti a lui Veniamin, aratându-si nasterea dupa Dumnezeu ca fapta a vointei, nu a necesitatii. Caci cel ce poarta de bunavoie nasterea lui Dumnezeu este „fiul dreptei”. (3)

Prin Babilonieni întelege mândria, dat fiind ca aceasta produce o cugetare confuza. Caci patima mândriei consta în doua nestiinte. Iar aceste doua nestiinte împreunându-se, dau o cugetare confuza. Caci numai este acela mândru, care ignora atât ajutorul dumnezeiesc cât si neputinta omeneasca. Deci mândria este lipsa cunostintei de Dumnezeu si de om. Caci prin negarea celor doua extreme ia fiinta o afirmare mincinoasa. (4).

Prin Hutei întelege slava desarta. Caci slava desarta este abaterea de la scopul cel dupa Dumnezeu si îndreptare spre alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindca iubitorul de slava desarta este cel ce urmareste virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu si care plateste prin ostenelile sale laudele goale de la oameni. (5)

Prin Ematei întelege dorinta de a placea oamenilor. Caci cel ce voieste sa placa oamenilor are grija numai de purtarile de dinafara si de cuvinte lingusitoare, ca prin cele dintâi sa fure vederea, iar prin cele de-al doilea sa fure auzul acelora care se lasa îndulciti si impresionati numai de cele ce vad si se aud si marginesc virtutea numai la ceea ce cade sub simturi. Deci vointa de a placea oamenilor se arata în înfatisarea unor purtari si cuvinte care vor sa fie cinstite de oameni ca virtuoase. (6)

Prin Evrei întelege fatarnicia. Iar fatarnicia este afectarea prefacuta a prieteniei, sau ura acoperita sub înfatisarea prieteniei, sau dusmania ce se arata ca bunavointa, invidia ce-si da o fata iubitoare, sau dispozitia pacatoasa ce înseala pe privitori prin afisarea chipurilor virtutii, sau o viata care are forma virtutii dar nu si podoaba ei de fapte, sau afectarea unei dreptati ce consta numai în aparenta, sau chipul filosofiei lucratoare care acopera golul ascuns al vointei virtuoase, sau amagirea cu chip de adevar pe care o cultiva cei ce imita pe sarpe prin siretenia naravurilor. (7)

Cauza lucrurilor si a bunurilor din lucruri este Dumnezeu. Deci cel ce se osteneste pentru virtute si cunostinta si nu sporeste; pe masura cresterii sale în har, în recunoasterea nevredniciei proprii, nu a scapat de raul mândriei. Iar cel ce cultiva binele pentru slava proprie, se cinsteste pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, fiind strapuns de pilonul slavei desarte. De asemenea cel se savârseste sau urmareste virtutea pentru a fi vazut de oameni, pune aprobarea omeneasca mai presus de cea Dumnezeiasca, bolind de patima de a placea oamenilor. Iar cele ce îsi vopseste în chip viclean purtarile sale cu buna cuviinta a virtutii si-si acoperea dispozitia rea a vointei cu înfatisarea vazuta a cuviosiei, spre amagirea oamenilor, cumpara virtutea cu viclenia fatarniciei. Deci, Azvacat cel spiritual îndreapta intentia fiecaruia din acestia, de la cauza propriei spre alte scopuri. (8)

Prin Zorobael se întelege aici mintea activa, dat fiind ca este mai razboinic, iar prin Iisus, mintea contemplativa, dat fiind ca e preot si a fost rânduit sa faca necontenit rugaciuni catre Dumnezeu. (10)

Despartirea sufletului si a duhului indica deosebirea dintre virtutile din fire, ale caror ratiuni le avem în chip firesc, si dintre cele de la Duhul, al caror har îl primim în dar. Deosebirea acestora o face Scriptura în chip clar. (11)

„Maduva” este cuvântul dumnezeiesc, care nutreste ca pe niste oase gândurile dumnezeiesti din noi, care la rândul lor sustin trupul virtutilor. Iar „încheietura” este modul fapturii, în care se realizeaza unirea gândurilor cu ratiunile Dumnezeiesti spre a da întregul virtutii. (12)

„Cugetarile si intentiunile”, pe care zice ca le judeca cuvântul sunt legaturile dumnezeiesti si cu gândurile si cauzele acestor legaturi. Caci cugetarea misca amintirea, care este prin fire si afectiune, iar intentia priveste spre sfârsit, ceea ce e propriu cauzei. (13)

Dracii care razboiesc sufletul în lipsa virtutii sunt aceia care îl învata desfrâul si betia, iubirea de argint si cele asemenea. Iar cei care îl razboiesc din pricina excesului de virtute sunt acei care îl învata parerea de sine, slava desarta, mândria si cele asemenea, strecurând prin cele de-a dreapta în chip ascuns ispitele celei de-a stânga. (15)

Definitia virtutii este unirea prin cunostinta a neputintei omenesti cu puterea dumnezeiasca. Deci cel ce se închide pe sine în neputinta firii, înca nu a ajuns la hotarul virtutii. Din aceasta pricina el pacatuieste, ca unul ce n-a primit înca puterea ce întareste neputinta. Iar cel ce prezinta cu îndrazneala în loc de puterea dumnezeiasca neputinta proprie ca putere, a sarit pe hotarul virtutii. El pacatuieste prin aceea ca nu recunoaste ceea ce s-a facut mai pe urma prin el în chip suprafiresc. El socoteste pacatul drept virtute. E mai de iertat deci ce s-a închis în neputinta sa naturala, patimind mai bine caderea de la virtute din trândavie, decât cel ce prezinta în loc de puterea dumnezeiasca neputinta proprie ca putere în stare sa împlineasca datoriile. Caci mai degraba îsi pricinuieste caderea prin îndrazneala sa. (16)

Eu stiu ca rugaciunea este lucratoare în doua feluri. Într-unul, când cel ce se roaga aduce rugaciunea sa lui Dumnezeu împreuna cu faptele poruncilor, când deci rugaciunea lui nu cade de pe limba numai ca un cuvânt simplu si ca un sunet gol al vocii, zacând lenesa si fara consistenta, ci când este lucratoare, vie si însufletita prin împlinirea poruncilor. Caci rugaciunea si cererea îsi împlinesc consistenta când le umplem prin virtuti. Aceasta umplere face rugaciunea dreptului tare, încât toate le poate, lucrând prin porunci.

Într-altfel este lucratoare, când cel ce are lipsa de rugaciunea dreptului savârseste faptele rugaciunii, îndreptându-si viata de mai înainte si facând tare cererea dreptului, întru-cât o împuterniceste prin purtarea sa cea buna. Caci nu foloseste rugaciunea dreptului celui care, având trebuinta de ea, se desfata mai mult cu pacatele decât cu virtutile. De pilda marele Samuil plângea odinioara pe Saul care pacatuise, dar nu putea sa-l faca pe Dumnezeu îndurator, neavând în ajutorul plânsului sau îndreptarea cuvenita a pacatosului. De aceea Dumnezeu, oprind pe slujitorul Sau de la plânsul de prisos, îi zice: „Pâna când vei plânge pentru Saul? Caci Eu l-am lepadat pe el, ca sa nu mai împarateasca peste Israel” (I Regi 16,1).

De asemenea Ieremia, care suferea tare pentru poporul Iudeilor înnebunit de amagirea dracilor, nu este auzit când se roaga, întrucât nu are ca putere a rugaciunii întoarcerea necredinciosilor Iudei de la ratacire. De aceea, oprindu-l si pe Dumnezeu de la rugaciunea în zadar zice: „Si nu te mai ruga pentru poporul acesta si nu-mi mai cere sa am mila de ei; nu te mai ruga si nu mai veni la mine pentru ei, ca nu voi auzi” (Ieremia 7,16).

Este cu adevarat o mare nesimtire, ca sa nu zic nebunie, sa ceara mântuire prin rugaciunile dreptilor acela care-si desfata sufletul în cele stricacioase, si sa ceara dreptate pentru acele fapte cu care se lauda, întinându-se cu vointa. Cel ce are trebuinta de rugaciunea dreptului trebuie sa nu o lase nelucratoare si inerta, daca uraste cu adevarat cele rele, ci sa o faca lucratoare si tare, într-aripând-o prin propriile sale virtuti, si în stare sa ajunga la Cel ce poate sa dea iertare pentru greseli.

Prin urmare mult rugaciunea dreptului când e lucratoare, fie prin dreptul care o face, fie prin cel ce o roaga prin drept s-o faca. Când e lucratoare prin dreptul care o face, îi da lui îndrazneala catre Cel ce poate sa împlineasca cererile dreptilor; iar când e lucratoare prin cel ce o roaga prin drept s-o faca, îl echilibreaza pe el de ticalosia de mai înainte, schimbându-i dispozitia spre virtute.

Cuvântul adevarului cunoaste doua feluri de întristari: una ascunsa în suflet, iar alta aratata prin simtire. Cea dintâi cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul cunostintei; iar cea de-a doua se întinde peste toata simtirea, care se aduna din revarsarea ei naturala, sub povara durerilor. Cea dintâi este urmare a placerii traita cu simturile, iar cealalta a bucuriei din suflet⁴²². Mai bine zis, una este urmarea patimilor de buna voie ale simturilor, iar cealalta a celor fara de voie⁴²³.

Caci întristarea este, dupa parerea mea, o dispozitie din care lipseste placerea. Iar lipsa placerilor e adusa de osteneala. Osteneala, la rândul ei, e provocata în chip vadit de lipsa deprinderii naturale, sau pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale, e produsa de îmbolnavirea puterii ce se afla prin fire la dispozitia deprinderii vine din reaua întrebuintare a lucrarii ei naturale. În sfârsit reaua întrebuintare a lucrarii ei consta în miscarea puterii spre ceea ce nu este potrivit cu firea si nu are consistenta.

Dar precum cunoaste Scriptura doua feluri de întristari, la fel cunoaste doua feluri de ispite. Unul cu voie si unul fara de voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de dureri fara voie. Ispita cu voia da fiinta placerilor voite, iar cea fara de voie aduce durerile fara de voie⁴²⁴. Una este cauza întristarii din suflet, iar cealalta a întristarii dupa simturi.

De aceea socotesc ca Domnul si Dumnezeul nostru, învatând pe ucenicii sai cum trebuie sa se roage, le spuse sa se roage sa nu le vina felul ispitelor cu voia: „Si nu ne duce pe noi în ispita”, adica îi învata pe ucenicii Sai sa se roage sa nu fie lasati sa faca experienta ispitelor placerii, adica a celor voite si poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învatând pe cei ce lupta pentru adevar sa nu se fereasca de felul ispitelor fara de voie, zice: „Mare bucurie sa socotiti fratii mai când cadeti în felurite ispita, adica în încercarile, care nu sunt voite si poftite si produc dureri. Si Domnul o arata aceasta limpede adaugând: „ci ne izbaveste de cel rau”, iar marele Iacob zicând: „”Stiind ca cercarea credintei voastre lucreaza rabdarea, iar rabdarea sa-si aiba lucrul ei desavârsit, ca sa fiti desavârsiti si întregi, fara nici o lipsa”. „Desavârsit este cel ce lupta împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, si cele fara de voie staruie cu rabdare, iar „întreg” este cel ce-si însoteste faptuirea cu cunostinta si a carui contemplatie nu este lipsita de fapte”.

Asadar întristarea si placerea fiind împartite între suflet si simtire, cel ce cauta placerea sufletului, primeste întristarea simturilor si devine cercat, desavârsit si întreg. „Cercat” întrucât a experimentat prin simtire cele contrare; „desavârsit”, întrucât a luptat neobosit cu placerea din simturi, prin înfrânare si razdare; „întreg”, întrucât pastreaza nestirbite, statornice si constante deprinderile care lupta cu dispozitiile simtirii opuse întreolalta; acesta deprinderi sunt faptuitoarea si contemplatia, care ramân legate întreolalta si nedespartite, faptuirea vadind prin modurile ei cunostinta contemplatiei, iar contemplatia purtând, ca si ratiunea, platosa virtutii cu fapta.

Deci fiindca Scriptura spune ca întristarea ca si placerea sunt de doua feluri si una se afla în suflet, iar alta în simturi, sa privim pe scurt si cauzele lor.

Întristarea din suflet este îndoita. Una este pentru greselile proprii, alta este pentru greselile straine. Iar cauza acestei întristari este în chip vadit placerea dupa simturi a celui ce se întristeaza, sau a celor pentru care se întristeaza. Caci judecând drept, aproape ca nu este pacat în oameni, care sa nu-si aiba ca început al nasterii sale afectiunea nerationala a sufletului fata de placerea simturilor.

Iar cauza placerii din suflet este, în chip vadit, întristarea dupa simturi a celui ce se veseleste si se bucura de virtutile proprii sau ale altora. Caci dupa judecata cea dreapta, aproape ca nu este virtute între oameni, care sa nu aiba ca început al nasterii sale întoarcerea înteleapta a sufletului de la simtire. Dobândind sufletul, care urmareste virtutea, aceasta desfacere de simtire, aceasta din urma se va afla în chip necesar în dureri si osteneli, nemaiavând unita cu ea puterea care ne nascoceste diferite placeri în temeiul afectiunii voluntare a sufletului fata de ele. Dimpotriva aceasta putere respinge acum barbateste, prin înfrânare, navala placerilor firesti ale simturilor. Iar fata de ostenelile si durerile fara de voie si potrivnice firi ce vin asupra-i, ramâne cu totul neînduplecata, neputând fi abatuta de la deprinderea si de la frumusetea dumnezeiasca a virtutii, de la placerea cea fara consistenta. Si nu cade de la înaltimea virtutilor ca sa abata ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruta trupul de simtirea durerilor. Iar cauza întristarii dupa simturi este preocuparea totala a sufletului de cele conforme firii sale, pe când placerea dupa simturi o produce în chip vadit lucrarea sufletului contrara firii lui neputând avea alt început al nasterii ei decât abaterea sufletului de la cele conforme firii sale.

Caci placerea dupa fire a mintii si a simturilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor. Pentru ca cele supuse mintii sunt entitatile spirituale si necorporale, pe care le sesizeaza dupa fiinta; iar cele supuse simturilor sunt lucrurile sensibile si corporale, pe care le percep ele de asemenea dupa fire.

Deci fiindca nu e cu putinta mintii sa strabata la cele spirituale înrudite cu ea fara contemplarea lucrurilor sensibile, asezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fara lucrarea simturilor care o întovaraseste si care e înrudita cu lucrurile sensibile, pe drept cuvânt daca se lipeste de înfatisarile cele vazute, socotind lucrarea simturilor care o întovaraseste drept o lucrare naturala, care din cel spirituale si cele conforme firii, prinzându-se zicând cu amândoua mâinile de cele corporale si cele conforme firii. Purtate apoi de acestea în chip nerational (din pricina simtirii care a biruit-o), mintea pe care o naste întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale constiintei, iar pe de alta produce placerea de simtire, îngrasând-o cu nascocirile mijloacelor de desfatare a trupului. Daca însa mintea, de la prima atingere prin simturi cu cele vazute, taie înfatisarea acestora si contempla ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor, curatite de figurile asezate pe ele, produce placerea din suflet, nemaifiind retinuta de nici unul din lucrurile vazute prin simturi, si naste întristarea din simtire, aceasta fiind lipsita de toate lucrurile naturale sensibile. Caci acolo unde simturile sunt cârmuite de ratiunile în contemplarea celor vazute, trupul e lipsit de toata placerea dupa fire, neavând simturile slobode si dezlegate de lanturile ratiunii, ca sa slujeasca placerilor.

Daca deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului (caci sunt unul si acelasi lucru) e produsa de placerea de simtire, iar întristarea sau durerea simtirii de placerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce doreste si nadajduieste viata „pastrata în cer spre mostenire nestricacioasa, prihanita si nevestejita, prin învierea din morti a Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, are în suflet o veselie si o bucurie negraita, bucurându-se neîncetat de nadejdea bunurilor viitoare, dar în trup si în simtire poarta întristarea, sau ostenelile cauzate simtirii de feluritele încercari si de durerile prilejuite de ele. Caci orice virtute este însotita de placere si de durere: durere pentru trup, care se lipseste de durerea dulce si lina, si placerea pentru suflet, care se desfata în duh cu ratiunile curatite de tot ce cade sub simturi.

Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viata aceasta (caci asa cred ca se întelege ”acum”) cu trupul pentru multe strâmtorari ce-i vin din încercarile pentru virtute, sa se bucure si sa se veseleasca cu sufletul pururea pentru nadejdea bunurilor vesnice, chiar daca simtirea e apasata de durere. „Caci daca nu sunt vrednice patimirile sufletului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi noua” zice Apostolul.

În felul acesta se poate omul bucura, dupa parerea mea, pentru ceea ce se întristeaza. Caci întristându-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucura cu sufletul de aceeasi virtute, privind la frumusetea celor viitoare ca la ceva prezent. Pentru aceasta frumusete, cel ce se înnoieste necontenit prin nasterea sufletului în duh, moare în fiecare zi, asemenea marelui David (Psalmi 43, 24), prin renuntarea de bunavoie la trup, având atâta placerea mântuitoare, cât si întristarea folositoare. Iar prin întristare nu întelegem pe cea nerationala, a celor multi, care apasa sufletul pentru ca e lipsit de placeri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om în om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie si îl fac sa fuga de cele ce nu trebuie sa fuga, ci pe cea rationala si încercata de întelepti în cele dumnezeiesti si pe cea care descopera raul prezent. Caci întristarea este un rau prezent ce se afla în suflet când placerea simtirii împiedica discernamântul ratiunii, sau în simtire când drumul sufletului înainteaza neîmpiedicat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorari simtirii, cu cât procura mai multa placere si bucurie sufletului închinat în Dumnezeu, prin lumina înrudita a virtutii si cunostintei.

Scolii

Domnul ne învata sa ne rugam sa nu ajungem în ispitele cu voia, care produc placere trupului si durere sufletului. Iar marele Iacob ne îndeamna sa ne bucuram de încercarile cele fara de voie, care alunga placerea trupului si durerea sufletului. (7)

„Cercat” este cel ce a facut experienta durerii si placerii trupului, întrucât a încercat atât la latura favorabila a celor trupesti. „Desavârsit” este cel ce a biruit placerea si durerea trupului prin puterea ratiunii. Iar „întreg” este cel ce si-a pastrat neschimbate deprinderile faptuirii si ale contemplatiei, prin taria dragostei de cele dumnezeiesti. (10)

Oricarei întristari din suflet îi premerge, zice, o placere a trupului. (11)

Fara legatura patimasa a sufletului cu simturile nu este în oameni pacat. (12)

Puterea nascocitoare de care vorbeste este puterea cugetatoare (mintala) a sufletului. Aceasta iesind din legatura cu simturile, nu mai are cine sa se îngrijeasca de placeri pe seama sufletului, printr-o afectiune de bunavoie fata de el. Ea nu se mai ocupa nici cu usurarea durerii sufletului, din pricina preocuparii totale si afectuoase a vointei de cele dumnezeiesti. (15)

Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face începutul durerii simturilor. Caci sufletul ostenindu-se pentru cele bune dupa fire, nu mai este nici o putere care sa nascoceasca mijloacele ce procura placere simturilor. (16)

Mintea îndata ce socoteste lucrarea simturilor ca proprie, se încâlceste în înfatisarile lucrurilor sensibile si nascoceste placeri pe seama trupului, neputând strabate dincolo de natura celor vazute, fiind retinuta de legatura patimasa cu simturile. (18)

Cel ce preface legile lucrurilor prin imitare în legea sa, este un virtuos, facând rationala miscarea celor lipsite de ratiune. Iar cel ce preface legea sa în legile altora prin imitare, e un patimas, schimbând ratiunea în ceea ce-i lipsit de ratiune. (19)

Trupul e al sufletului, iar nu sufletul al trupului. Caci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindca pentru greseala dintâi a rasarit în noi legea pacatului, care este placerea simturilor, iar pentru aceasta s-a hotarât moartea trupului prin osteneli si dureri, rânduita spre desfiintarea legii pacatului, cel ce stie ca moartea s-a ivit din pricina pacatului, spre desfiintarea lui, se bucura pururea în sufletul sau când vede cum este desfiintata legea pacatului din trupul sau prin feluritele osteneli si dureri, ca sa primeasca fericita viata viitoare în duh. Caci stie ca nu poate ajunge la aceasta daca nu e golita mai înainte din trup, ca dintr-un vas, înca în aceasta viata, legea pacatului, sustinuta prin afectiunea vointei fara de el. (21)

Note

Bucuria duhovniceasca înseamna o comprimare a placerilor senzuale, precum placerile senzuale produc întristare în suflet. (422)

Patimile de buna voie sunt cele pacatoase. Ele produc întristare sufletului. Patimile fara de voie sunt durerile, strâmtorarile. Ele produc întristarea simturilor. (423)

Ispita fara de voie, care e o suferinta, un necaz, o osteneala, e mai potrivit sa se numeasca încercare. E si ea o ispita, întrucât suferinta îl face si ea pe om adeseori sa pacatuiasca pentru a scapa de ea. Dar pe când ispita placerii (ispita în sens strâns) trebuie respinsa, ispita durerii (încercarea) trebuie acceptata. Deci atitudinile fata de ele trebuie sa fie direct opuse. Rau ar fi când s-ar respinge amândoua (indiferenta, apatia), dar si mai rau când s-ar accepta ispita placerii si s-ar respinge cea a durerii. Ispita placerii conduce placerii simtirii si întristare sufletului, iar încercarea durerii aduce întristare simtirii si bucurie sufletului. Nu te poti bucura cu sufletul si totodata desfatat cu simtirile, adica nu poti primi deodata si ispita si încercarea. Deci betia si desfatarea pe care o simtim în vremea unei voluptati desi ni se pare ca ne-a patruns toata fiinta, e numai o placere a simturilor, nu si a sufletului. Sufletul a putut sa se scufunde în acele clipe, daca nu simtim în mijlocul acelei voluptati o întristare interna ca semn al prezentei lui. Am devenit cu alte cuvinte în acele clipe în întregi ai simturilor. În nici un caz voluptatea nu e si a sufletului.

Puterile de cautare si cercetare a lucrurilor dumnezeiesti sunt sadite în firea oamenilor, fiintial de catre Creator, prin însasi aducerea ei în existenta. Iar descoperirea lucrurilor dumnezeiesti le împartaseste prin har puterea Preasfântului Duh. Dat fiind însa ca cel viclean a tintuit în urma pacatului aceste puteri înca de la început de firea celor vazute, „si nu mai era cine sa înteleaga si sa caute pe Dumnezeu (Psalmi 13, 2)” întrucât toti cei partasi de firea omeneasca îsi margineau puterea mintii si ratiunii la înfatisarea lucrurilor sensibile si nu mai aveau nici o întelegere pentru cele mai presus de simturi, pe drept cuvântul harului Preasfântului Duh a restabilit puterea celor ce n-au îmbratisat ratacirea cu intentiile si cu toata inima, dezlipind-o de cele materiale. Deci reprimând-o curatita prin har, acestia au cautat întâi si au cercetat, apoi au cautat cu staruinta si au cercetat cu de-amanuntul tainele dumnezeiesti prin acelasi har al Domnului.

Fiindca nu e îngaduit sa zicem ca numai harul de sine lucreaza în Sfinti cunostintele tainelor, fara puterile care primesc prin fire cunostinta. Caci atunci socotim ca sfintii Prooroci nu întelegeau iluminarile date lor de catre Preasfântul Duh. Dar în acest caz cum ar mai fi adevarat cuvântul care zice: „Înteleptul întelege cele din gura sa (Proverbe. 16,25)”. Pe de alta parte n-au primit cunostinta adevarata a lucrurilor nici numai cautând-o prin puterea firi, fara harul Duhului Sfânt. Caci atunci s-ar dovedi de prisos salasluirea Duhului în Sfinti, neajutându-le întru nimic la descoperirea adevarului. Si cum ar mai fi adevarat cuvântul care zice: „Toata darea cea buna si tot darul desavârsit de sus este, pogorând de la Parintele luminilor”; sau: „Fiecaruia i s-a dat aratarea Duhului spre folos; caci unuia, zice, i s-a dat prin Duhul cuvânt de întelepciune, altuia cuvânt de cunostinta prin acelasi Duh, altuia, darul tamaduirilor” s.a. m. d. Apoi adaoga: „Toate le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind fiecaruia îndeobste precum voieste”. Si voieste ceea ce este spre folos fiecaruia, ca sa împlineasca dorul nepatimas al celor ce cauta cele dumnezeiesti. Caci ce cauta cele dumnezeiesti, desigur va lua cele ce cauta. Iar cel ce cauta cu vreo patima, nu va primi ce cauta, cautând în chip rau. Caci zice: „Cereti si nu primiti, fiindca cereti rau (Iacov 4,5)”.

Prin urmare harul Duhului Sfânt nu lucreaza întelepciunea în Sfinti fara mintea care sa o primeasca; nici cunostinta, fara ratiunea capabila de ea; nici credinta, fara convingerea mintii si a ratiunii despre cele viitoare si deocamdata nearatate; nici darurile vindecarilor, fara iubirea de oameni cea dupa fire; nici vreun altul dintre celelalte daruri, fara deprinderea si puterea capabila de fiecare. Dar iarasi nu va dobândi omul ceva din cele însirate numai prin puterea naturala, fara puterea lui Dumnezeu, care sa le daruiasca.

Iar aceasta o arata limpede toti Sfintii, care, dupa ce se învrednicesc de descoperirile celor dumnezeiesti, cauta ratiunile celor descoperite (Daniel 12,8; Zabulon 4,5). Astfel Avram, primind fagaduinta ca va mosteni pamântul aratata lui prin cuvintele ce i le spune Dumnezeu: „Eu sunt Domnul care te-am scos din pamântul Chaldeilor, ca sa-ti dau pamântul acesta spre mostenire”, nu se multumeste sa primeasca ceea ce a cautat iesind din pamântul Chaldeilor, ci a cautat cu dor sa afle si felul cum va mosteni, zicând catre Dumnezeu: „Stapâne Doamne, prin ce voi cunoaste ca-l voi mosteni (Facerea 15,7)?” Iar Moise, primind puterea semnelor si a minunilor, a cautat sa învete modurile si ratiunile prin care avea sa dobândeasca vrednicia de crezare a semnelor daruite (Exod 4,1). Iar marele David zice: „Si a mai pus în ei toate ratiunile semnelor si a minunilor lui, în pamântul lui Ham”. Si tot el zice despre sine, strigând catre Dumnezeu: „Descopera ochii mei si vei întelege minunile din legea Ta (Psalmi 118, 18). Apoi: „Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele (Psalmi 118, 105). Iar marele Daniil, care dorea cu atâta putere vedeniile dumnezeiesti, pentru care a stat nemâncat trei saptamâni, cautând ratiunilor lor, aude pe un Înger zicând catre alt Înger: „Tâlcuieste celui de acolo vedenia (Daniel 8,16). În sfârsi marele Prooroc Zaharia la fiecare vedenie din proorocia lui în prezinta pe îngerul ce graia în el, aratându-i si învatându-l ratiunile vedeniilor, zicând: „Si mi-a aratat mie Îngerul, carte graieste în mine: Doamne, ce sunt acestea? (Zaharia 1,9).

E limpede din acestea ca toti Sfintii pe de o parte au primit de la Duhul descoperirii, pe de alta au cerut sa li se lamureasca ratiunile celor descoperite. De asemenea ca harul Duhului nu desfiinteaza câtusi de putin puterea firii, ci mai degraba, fie slavita prin întrebuintarea ei într-un mod contrar firii, o face iarasi tare prin întrebuintarea ei într-un mod potrivit firii, înaltând-o la întelegerea celor dumnezeiesti.

Desigur Duhul Sfânt este cel ce cauta si cerceteaza în noi cunostinta lucrurilor. Dar nu cauta pentru Sine ceea ce cauta, fiindca e Dumnezeu si mai presus de orice cunostinta, ci pentru noi cei ce avem lipsa de cunostinta. Precum si cuvântul facându-se trup, nu savârseste taina întruparii pentru Sine, ci pentru noi. Dar precum fara trup însufletit mintal nu ar fi lucrat Cuvântul în chip dumnezeiesc cele ale trupului, la fel nici Duhul Sfânt nu lucreaza în Sfinti cunostintele tainelor, fara puterea cea dupa fire, care cauta si cerceteaza cunostinta. Deci ori de cautau, ori de cautau cu staruinta, ori de cercetau ori de cercetau cu de-amanuntul, Sfintii aveau harul Duhului, care misca puterea mintala si rationala a lor spre cautarea si cercetarea celor privitoare la mântuirea sufletului. Fara Duhul nu vedeau nimic din cele duhovnicesti, fiindca nu poate mintea omeneasca sa perceapa fara lumina dumnezeiasca cele dumnezeiesti si spirituale.

Caci precum nu se poate odihni ochiul perceapa cele sensibile fara lumina soarelui, la fel fara lumina duhovniceasca nu ar putea primi mintea omeneasca niciodata vreo vedere duhovniceasca. Cea dintâi lumineaza simtul vazului prin fire spre perceperea corpurilor, cea de-a doua lumineaza mintea spre contemplare pentru a întelege cele mai presus de simturi.

Iar mântuirea „sufletelor” este sfârsitul credintei. Sfârsitul credintei este descoperirea adevarata a Celui crezut. Iar descoperirea adevarata a celui crezut este patrunderea (perihoreza) negraita a Celui crezut în cel ce crede, dupa masura credintei fiecaruia. Aceasta patrundere, la rândul lui, este întoarcerea finala a celor ce cred la principiul propriu, este împlinirea dorintei. Împlinirea dorintei este odihnirea pururi mobila a celor plini de dorinta, în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururi mobila a celor plini de dorinta în jurul Celui dorit este bucuria vesnica si neîncetata a Celui dorit. Bucuria vesnica si neîntrerupta e împartasirea de bunurile dumnezeiesti mai presus de fire⁴⁴⁹. Iar împartasirea de bunurile dumnezeiesti mai presus de fire, este asemenea celor ce se împartasesc. Asemanarea celor ce se împartasesc cu Cel de care se împartasesc, atât cât este cu putinta. Iar identitatea actualizata prin asemanare a celor ce se împartasesc cu Cel de care se împartasesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. Îndumnezeirea, ca sa spun sumar, este concentrarea tuturor timpurilor si veacurilor si a celor din timp si din veac. Iar concentrarea si sfârsitul timpurilor si veacurilor si a celor din ele este unirea nedespartita a începutului adevarat si propriu în cei mântuiti. Unirea nedespartita a începutului si sfârsitului adevarat în cei mântuiti este iesirea cea buna din cele naturale a celor hotarniciti fiintial între început si sfârsit. Iar iesirea cea buna din cele naturale a celor marginiti între început si sfârsit, este o lucrare atotviguroasa si supraputernica, nemijlocita si infinita a lui Dumnezeu ce lucreaza la infinit în cei învredniciti de acea iesire buna din cele naturale. În sfârsit lucrarea aceasta nemijlocita, atotviguroasa si supraputernica a lui Dumnezeu, ce lucreaza la infinit, este o placere si o bucurie tainica, si supratainica a celor stapâniti de ea în temeiul unei uniri negraite si mai presus de întelegere; o bucurie pe masura careia nu se poate afla minte sau ratiune, întelegere sau cuvânt în lumina celor create⁴⁵¹.

Caci nu poseda firea ratiunilor celor mai presus de fire, precum nici legile celor contrare firii. Mai presus de fire numim placerea dumnezeiasca si înteleasa, pe care Dumnezeu o procura firii, unindu-se dupa har cu cei vrednici. Iar contrar firii este durerea negraita ce se naste din lipsa acelei placeri, pe care Dumnezeu o procura firii, unindu-se în afara de har cu cei nevrednici. Caci Dumnezeu unindu-se cu toti, dupa calitatea dispozitiei aflatoare în fiecare, da fiecare, precum stie El, simtirea potrivita, dupa cum s-a pregatit fiecare prin sine însusi spre primirea Celui ce se va uni cu toti la sfârsitul veacurilor⁴⁵².

Deci socotesc ca prin „mântuirea sufletelor” ca sfârsit al credintei (I Petru 1,9), corifeul Apostolilor Petru întelege îmbratisarea de cele mai presus de fire. „Pentru aceasta mântuire, desigur prin Duhul Sfânt au cautat cu staruinta Proorocii si au cercetat cu de-amanuntul, care si ce fel de chip este acela aratat lor de Duhului lui Hristos aflator în ei, care le marturisea despre patimile lui Hristos si despre maririle de dupa ele”. Asadar pe cel ce cauta cu staruinta în duh mântuirea sufletelor si cerceteaza cu de-amanuntul ratiunile si modurile duhovnicesti ale acestei mântuiri, îi povatuieste la întelegere Duhul Sfânt, care nu lasa sa ramâna în ei nemiscata si nelucratoare puterea prin care pot sa caute cu staruinta cele dumnezeiesti.

Mai întâi El învata sa „caute” omorârea vointei din pacat sau a pacatului din (prin) vointa si învierea vointei în (prin) virtute sau a virtutii în (prin) vointa. De asemenea sa „cerceteze” modurile de omorâre a vointei din pacat, sau a pacatului din (prin) vointa; la fel ratiunile învierii vointei (prin) virtute si a virtutii (prin) vointa. Caci prin aceste moduri si ratiuni obicinuieste sa se înfaptuiasca omorârea pacatului din (prin) vointa, sau a vointei pentru pacat, precum si învierea virtutii în (prin) vointa sau a vointei în (prin) virtute. Fiindca ei au în chip vadit, ca parte în veacul acesta (pe care Scriptura l-a numit „timp”), patimile în Hristos în preajma firii, patimi pe care le-a marturisit lor Duhul Sfânt, ca sa se sadeasca în Hristos întru asemanarea mortii Lui prin omorârea pacatului, dar si în asemanarea învierii, prin lucrarea virtutilor.

Caci se cuvine de fapt ca cel ce vrea sa se mântuiasca sa omoare nu numai pacatul prin vointa, ci si vointa însasi pentru pacat (fata de pacat) si sa învie nu numai vointa pentru virtute, ci si însasi virtutea pentru vointa. Aceasta pentru ca întreaga vointa omorâta sa fie despartita de întregul pacat omorât, încât sa nu-l mai simta, si întreaga vointa înviata sa simta, si întreaga vointa înviata sa simta întreaga virtute înviata printr-o unire nedespartita.

Aceasta „cautând-o” mai întâi Sfintii prin Duhul Sfânt, au dobândit filozofia lucratoare. Dupa aceasta, devenind curati si slobozio de orice întinare, si-au miscat ochiul mintal al sufletului spre tinta finala a fapturilor prin acelasi Duh, „cautând cu staruinta”, dupa învierea vointei, si nestralucirea firii, si „cu de-amanuntul” modurile si ratiunile nemuririi celei dumnezeiesti⁴⁵⁸. Caci nu mai „cautau” învierea vointei, pe care o primisera deja prin faptuire morala de la Duhul, precum nu mai „cercetau” nici modurile ei, ci „cautau acum cu staruinta” nestricaciunea firii, pe care nu o aveau, si „cercetau cu de-amanuntul” modurile si ratiunile îndumnezeirii ei. Spre aceasta le era acum tot zorul, dorind slava ei în Hristos, ca precum au patimit împreuna cu El în veacul acesta (pe care, cum am zis, Scriptura l-a numit „timp”), asa sa fie si slaviti împreuna cu El în veacul viitor, devenind, într-un chip mai presus de fire, mostenitori ai lui Dumnezeu dupa har împreuna si mostenitori cu Hristos dupa iconomie, prin puterea întruparii Celui ce si-a însusit toata firea.

Caci Hristos fiind prin fire Dumnezeu si om, ca Dumnezeu Îl mostenim noi dupa har într-un chip mai presus de fire, prin participarea cea negraita. Iar ca om care ne-a însusit pe noi, facându-se pentru noi în chipul nostru, se mosteneste si El însusi pe Sine împreuna cu noi, datorita coborârii Sale neîntelese. Pe acesta Sfintii dorindu-L mai înainte în chip tainic în duh, au îfvatat ca slavei celei întru Hristos ce se va arata în viitor pe urma virtutii trebuie sa-i premearga în timpul de fata patimirile în timpul de fata patimirile în El pentru virtute. Caci „cercau, zice, care si ce fel de timp este aratat lor de Duhul lui Hristos din ei, care le marturisea de mai înainte patimirile în Hristos”.

Deci ei „cautau cu staruinta” si „cercetau cu de-amanuntul” nu numai nestricaciunea firii si ratiunile îndumnezeirii ei, ci si timpul în care va veni încercarea prin patimiri de dragul ei, ca sa faca vadita atât dispozitia celor ce o doresc cu adevarat, cât si intentia celor ce o doresc cu fatarnicie; apoi si timpul, adica veacul celalalt, în care se va arata prezenta si actualizata îndumnezeirea dupa har, care îi va face pe toti întru asemanarea dumnezeiasca, pe masura în care este capabil fiecare sa o primeasca. Poate aceasta a numit-o Scriptura „marirea” ce va urma ostenelilor pentru virtute.

Acestea trebuie spuse ca raspuns celui ce ar zice: de ce n-a zis Scriptura aici „cautare” si „cercetare”, ci „cautare cu staruinta” si „cercetare cu de-amanuntul”? Raspunzând astfel, va arata lamurit întelesul lor cel mai apropiat. Dar eu cunosc si alt înteles al lor, pe care l-am auzit de la oarecare întelept. Zicea adica acela, spunând un lucru mai tainic despre „cautarea” si „cautarea cu staruinta a originii (începutului) si a tintei finale (sfârsitului). Si anume despre „cautare” ca ea e folosita în chip natural pentru origine, iar „cautarea cu staruinta” pentru tinta finala. Caci în mod firesc nimeni nu-si va „cauta cu staruinta” originea, precum nimeni nu-si va „cauta” în mod firesc tinta finala. Ci originea si-o „cauta”, iar tinta finala si-o „cauta cu staruinta”. Dar, zicea, de când omul a aruncat prin neascultare de îndata ce-a început sa existe, îndaratul sau originea proprie, nu mai putea sa „caute” ceea ce s-a cautat în urma lui. Si deoarece originea circumscrie în mod natural miscarea celor pornite din ea si tinta finala, în care ca într-o cauza îsi cauta sfârsitul miscarea celor ce se afla în miscare.

Deci omul „cautându-si cu staruinta” tinta sa finala da de originea sa, care se afla în mod natural în tinta sa finala. Caci parasind „cautarea” originii sale, a întreprins în fire „cautarea cu staruinta” a ei ca tinta finala. Fiindca nu era cu putinta sa scape din hotarul ei, care înconjoara din toate partile si-si circumscrie miscarea. Deci, cum am zis, nu putea „cauta” originea ajunsa înapoia sa, dar a trebuit sa „caute cu staruinta” tinta finala originea parasita, dupa ce nu a cunoscut tinta finala din origine.

Poate si aceasta vrea sa ne învete înteleptul Solomon când zice: „Ce este ce a fost însasi ceea ce va fi. Si ce este ce s-a facut? Însasi ceea ce se va face”. Prin aceasta arata oarecum cu întelepciunea originea din tinta, caci nu se mai arata dupa calcarea poruncii tinta finala din origine, ci originea din tinta finala; nici nu mai „cauta” cineva ratiunile originii, ci „cauta cu staruinta” pe acelea care duc pe cei aflatori în miscarea spre tinta finala.

Dar cineva ar putea spune ca de multe ori cuvântul „cautate” în Scriptura nu are în mod sigur acest înteles. De pilda se spune: „Cauta pacea si urmareste-o pe ea”, sau: „Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui”. Dar acela poate gasi chiar în aceste locuri, daca le priveste cu atentie, întarirea celor spuse de noi. Caci spunând Scriptura: „Cauta pacea si urmareste-o pe ea”, prin aceasta a dat sfatul sa se urmareasca originea în tinta finala; iar „Împaratia”, care este originea, a poruncit sa se „caute cu staruinta” prin dreptate, care este tinta finala a Împaratiei. Caci Împaratia lui Dumnezeu este înainte de orice „dreptate” mai bine zis e ea însasi dreptatea, spre care tinde ca spre tinta finala, toata miscarea celui ce se straduieste. Fiindca dreptatea înseamna a da în mod egal fiecaruia dupa vrednicie; iar Împaratia este ocrotirea dupa lege. Deci dreptatea e aceeasi cu Împaratia. Prin ea, ca prin tinta finala, pot merge cu usurinta cei ce vor spre Împaratie, ca(spre origine. Fiindca dreptatea este Împaratia lucrata (actualizata), iar Împaratia, dreptatea sprijinita prin fapte. Caci a ocroti dupa lege fapturile, înseamna a da fiecareia cele potrivite cu vrednicia sa. Iar a da fiecareia cele potrivite cu vrednicia sa, e tot una cu ocrotirea dupa lege a existentelor. Prin urmare nici o deosebire în cuvinte nu zdruncina acordurile dintre întelesurile Sfintei Scripturi pentru cei ce înteleg cu întelepciune cele dumnezeiesti.

Iar daca ar vrea cineva sa înteleaga si altfel „cautarea”, sau „cautarea cu staruinta” si „cercetarea cu de-amanuntul”, va afla ca atât „cautarea” cât si „cautarea cu staruinta” se refera la minte, iar „cercetarea” si „cautarea cu de-amanuntul” la ratiune. Caci în mod natural „cauta” mintea si „cerceteaza” prin fire ratiunea. „Cautarea” este, ca sa dau o definitie, o miscare simpla însotita de dorinta, pe care o face mintea spre ceva ce poate fi cunoscut; iar „cercetarea” este o distinctie simpla si însotita de o intentie pe care o face ratiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut. „Cautarea cu staruinta” este miscarea patrunsa de cunoastere si de stiinta si însotita de o dorinta de-o anumita calitate sau marime, pe care o face mintea spre ceva care poate fi cunoscut; iar „cercetarea cu de-amanuntul” este distinctia prin fapte pe care o poate face ratiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut, mânata de o intentie de-o anumita calitate sau marime. Aplicând aceste definitii la cele dumnezeiesti, zicem despre „cautare” ca este miscarea prima si simpla si însotita de dorinta a mintii spre propria cauza, iar „cercetarea” distinctia prima si simpla, pe care o face ratiunea cu privire la propria cauza, mânata de o anumita intentie. „Cautarea cu staruinta” este iarasi miscarea patrunsa de cunostinta si de stiinta, pe care o face mintea spre propria cauza, mânata de o dorinta fierbinte. Iar „cercetarea cu de-amanuntul” este distinctia, pe care o face ratiunea ce împlineste virtutile, cu privire la cauza proprie, mânata de o intentie chibzuita si înteleapta.

Deci si Sfintii Prooroci, „cautând cu staruinta” si „cercetând cu de-amanuntul” cele privitoare la mintea sufletului, erau purtati spre Dumnezeu de o miscare arzatoare si înfocata a mintii, patrunsa de stiinta si cunostinta, si faceau cu ratiunea distinctii întelepte în vreme ce împlineau poruncile dumnezeiesti. Iar cei ce-i imita pe ei cauta asemanarea staruitor cu cunostinta si stiinta, mântuirea sufletelor, si cerceteaza amanuntit, cu chibzuinta si întelepciune distinctiile din faptele dumnezeiesti.

Scolii

Cel ce cere fara patima, primeste harul de a lucra prin fapte virtutile; cel ce cauta în chip nepatimas, afla adevarul din lucruri prin contemplarea naturala; iar cel ce bate în chip nepatimas la usa cunostintei, va intra neîmpiedicat la harul ascuns al teologiei mistice (cunostinta tainica despre Dumnezeu). (2)

Mintea este organul întelepciunii; ratiunea al cunostintei; încredintarea (convingerea) amândurora, al credintei; care este sustinuta prin amândoua; iubirea naturala de oameni, al darurilor vindecarilor. Caci tot darul dumnezeiesc are în noi, ca putere sau dispozitie, un organ corespunzator si capabil de el. Astfel cel ce si-a curatit mintea de orice nalucire sensibila, primeste întelepciune; cel ce si-a facut ratiunea stapâna peste afectele înnascute, adica peste mânie si pofta, primeste cunostinta; cel ce are în minte si ratiune o încredintare neclintita cu privire la Dumnezeu, primeste credinta care toate le poate; iar cel ce a ajuns la iubirea naturala de oameni, dupa înlaturarea totala a iubirii pacatoase de sine, primeste darurile vindecarilor. (3)

Mai întâi cel evlavios „cauta” sa omoare pacatul pentru vointa si vointa pentru pacat; pe urma „cerceteaza” cum si în ce chip trebuie sa le fortifice pe aceasta una pentru alta. Dupa mortificarea desavârsita a acestora una pentru alta, „cauta” viata vointei în virtute si a virtutii în vointa; pe urma „cerceteaza” cum si în orice chip trebuie sa dea viata fiecareia din acestea în cealalta. „Cautarea” este, ca sa dam o definitie, dorirea unui lucru dorit, iar „cercetarea” e cautarea modului de împlinire a dorintei dupa lucrul dorit. (10)

Cel ce a omorât vointa dupa pacat, s-a împreunat cu Hristos întru asemanarea mortii, iar cel ce a înviat-o pe aceasta pentru dreptate, s-a împreunat cu El si întru asemanarea învierii Lui. (11)

Pacatul si vointa omorându-se una pentru alta, dobândesc o îndoita nesimtire una fata de alta. Iar dreptatea si vointa având viata una în alta, dobândesc o îndoita simtire una fata de alta. (12)

Mintea miscându-se fara sa stie, spre cauza lucrurilor, numai prin dorinta, „cauta” numai; iar ratiunea scrutând ratiunile adevarate din lucruri, în chip felurit, le „cerceteaza”. (14)

Note

„Bucuria, zice Sfântul Maxim, nu are nimic opus, nici trecut, nici viitor. Caci bucuria nu cunoaste nici tristete trecuta si nu asteapta cu frica nici saturarea (plictiseala) viitoare” (Ambigua). Daca-i asa, bucuria adevarata, care nu poate fi decât bucuria vesnica, nu poate fi procurata de bunurile create marginite, ce numai de bunurile dumnezeiesti, care niciodata nu sfârsesc, care fac pe cel partas de ele sa iasa din timp. (449)

Pâna când în faptura e Dumnezeu numai ca început, ea contribuie cu lucrarea ei la dezvoltarea darului primind ca început. De când Dumnezeu s-a facut în sfârsit în faptura, adica începutul s-a unit cu sfârsitul, nu mai lucreaza decât Dumnezeu. (451)

Orice faptura trebuie sa ajunga la o încetare a lucrarii ei naturale (Sâmbata) si la o salasluire în ea a lucrarii exclusive a lui Dumnezeu. Faptura buna prin dezvoltarea pâna la limita de sus a posibilitatilor sale iar faptura rea prin coruperea totala a puterilor ei naturale. (452)

Asceza, faptuirea morala, învie vointa. Treapta ulterioara, gnoza sau îndumnezeirea, ce urmeaza dupa încetarea activitatii morale, învie si firea întru nestricaciune si nemurire. Pâna nu se consolideaza viata în neschimbalitatea în bine, nu poate dobândi nici firea neschimbalitatea. Între asceza si mistica e o continuitate necesara. (458)

Prin taina lui Hristos cuvântul Scripturii a numit pe Hristos însusi. Aceasta o marturiseste limpede marele Apostol, spunând: „Taina cea ascunsa de neamuri, s-a descoperit acum”, de unde se vede ca dupa el taina lui Hristos e tot una cu Hristos. Iar aceasta taina, este, desigur, unirea negraita si neînteleasa a dumnezeirii si omenitatii într-un singur ipostas. Unirea aceasta aduna omenitatea la un loc cu dumnezeirea în tot chipul în ratiunea ipostasului si face din amândoua un singur ipostas compus, fara sa aduca nici un fel de micsorare a deosebirii lor fiintiale dupa fire. Astfel se înfaptuieste, precum am spus, un singur ipostas al lor, si totusi deosebirea firilor ramâne neatinsa, ceea ce face ca si dupa unire sa se pastreze micsorata integritatea lor dupa fire, macar ca sunt unite. Caci acolo unde prin unire nu s-a produs nici o schimbare sau alterare în cele ce s-au unit, a ramas neatinsa ratiunea fiintiala a fiecareia dupa cele ce s-au unit. Iar acolo unde ratiunea fiintiala a ramas neatinsa si dupa unire, au ramas nevatamate si firile, nepierzând nici una ale sale din pricina unirii.

Caci se cadea Facatorul a toate, ca facându-se prin fire, potrivit iconomiei, ceea ce nu era, sa se pastreze pe Sine neschimbat, atât ca aceea ce era dupa fire, cât si ca ceea ce a devenit prin fire potrivit iconomiei. Fiindca nu se poate cugeta la Dumnezeu vreo schimbare, precum nu se poate cugeta peste tot vreo miscare, care singura face cu putinta schimbarea la cele ce se misca. Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfârsitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gândit mai înainte de începutul lucrurilor, pe care definindu-l spunem ca este tinta finala mai înainte gândita, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Acesta este cu adevarat sfârsitul. Providentei si al celor providentiale, când se vor readuna în Dumnezeu cele facute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile si descopera sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, care exista de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar vestitor (Înger) al ei s-a facut însasi Cuvântul fiintial al lui Dumnezeu, devenit om. Caci acesta a dezvaluit, daca e îngaduit sa spunem, însasi adâncul cel mai dinauntru al bunatatii parintesti, însasi adâncul cel mai dinauntru al bunatatii parintesti si a aratat în Sine sfârsitul pentru care au primit fapturile începutul existentei. Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile si cele aflatoare înlauntrul veacurilor începutul existentei si sfârsitul lui Hristos. Caci înca dinainte de veacuri a fost cugetata si rânduita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii⁴⁷¹. Iar aceasta taina s-a înfaptuit în Hristos, care s-a aratat în cele din urma dintre timpuri, aducând prin ea împlinirea hotarârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se misca dupa fire sa gaseasca odihna în jurul Aceluia care este dupa fiinta cu totul nemiscat, din miscarea lor fata de ele însele si una fata de alta; de asemenea ca sa primeasca prin experienta cunostinta traita a Aceluia în care s-a învrednicit sa se odihneasca, cunostinta care le ofera posesiunea fericita, neschimbata si constanta a Celui cunoscut de ele.

Caci Scriptura stie de o îndoita cunostinta a celor dumnezeiesti. Una e relativa si consta numai în rationament si în întelesuri, neavând simtirea experiata prin traire a Celui cunoscut. Prin ea ne calauzim în viata aceasta. Cealalta e în sen propriu adevarata si consta numai în experienta traita, fiind în afara de rationament si de întelesuri si procurând toata simtirea Celui cunoscut, prin participarea la El dupa har. Prin aceasta vom primi în viata viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va lucra fara încetare. Cunostinta relativa, cuprinsa în rationament si întelesuri, misca dorinta spre cunostinta traita prin participare. Iar cea traita, care procura simtirea. Celui cunoscut prin participare si prin experienta, înlatura cunostinta cuprinsa în rationament si întelesuri.

Caci este cu neputinta, zic înteleptii, sa existe deodata cu experienta lui Dumnezeu, rationamentul cu privire la EL; sau deodata cu simtirea lui Dumnezeu, întelegerea Lui. Fiindca prin rationamentul despre Dumnezeu înteleg o cunostinta prin analogie, scoasa din contemplarea lucrurilor. Prin simtire, experienta prin participare a bunurilor mai presus de fire. În sfârsit prin întelegere, cunostinta simpla si unitara despre El, rasarita din lucruri. Dar poate ca acestea au valoare în legatura cu orice alt lucru, daca experienta unui lucru opreste rationamentul cu privire la el si daca simtirea lui da odihna silintei de a-l întelege. Caci experienta numesc cunostinta traita care se iveste dupa încetarea oricarui rationament iar simtire însasi participarea la lucrul cunoscut, care apare dupa încetarea oricarei întelegeri. Poate ca acestea vrea sa ni le spuna în chip tainic marele Apostol când zice: „Cât despre proorocii, se vor desfiinta; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre cunostinta, se va sfârsi”. El vorbeste desigur despre cunostinta aflatoare în rationament si întelesuri.

Aceasta taina a fost cunoscuta mai înainte de toate veacurile de catre Tatal, si Fiul si Sfântul Duh. De Tatal ca acela care a binevoit-o, de Fiul ca acela care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh ca acela care a conlucrat. Fiindca nu este cunostinta Tatalui si a Fiului si Sfântul Duh, odata ce una este si fiinta si puterea lor. Caci nu ignora Tatal întruparea Fiului, precum nici Duhul Sfânt. Pentru ca în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare se afla întreg Tatal dupa fiinta, nu întrupându-Se, ci binevoind sa se întrupeze Fiul se afla în întreg Duhul Sfânt dupa fiinta, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negraita pentru noi.

Deci fie ca zice cineva Hristos, fie taina lui Hristos, singura Sfânta Treime are prestiinta ei dupa fiinta; cu alte cuvinte nu mai Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Si sa nu se întrebe nimeni cu nedumerire, cum Hristos, fiind unul din Sfânta Treime e prestiut de ea. Caci nu ca Dumnezeu a fost Hristos prestiut, ci ca om, adica întruparea Lui cea dupa iconomie pentru om. Pentru ca Cel ce este vesnic existent, din Cel vesnic existent mai presus de cauza si de ratiune, niciodata nu este prestiut. Fiindca prestiute sunt numai acelea, care au un început al existentei fiind cauzate. Deci Hristos a fost prestiut nu ca ceea ce era dupa fire ca Sine însusi, ci ca ceea ce s-a aratat mai pe urma facându-Se din iconomie pentru noi.

Caci se cadea cu adevarat ca Cel ce este dupa fire facatorul fiintei lucrurilor, sa se faca si Autorul îndumnezeirii dupa har a celor create, ca astfel Datatorul existentei sa se arate ca si Daruitorul fericirii vesnice a existentei. Deci dat fiind ca nici una dintre fapturi nu se cunoaste pe sine sau vreun alt lucru ca ceea ce sunt dupa fiinta, pe drept cuvânt nu e faptura care sa nu fie lipsita dupa fire si de prestiinta celor ce vor fi. Numai Dumnezeu, care este mai presus de cele ce sunt, se cunoaste si pe Sine ca ceea ce este dupa fiinta si le cunoaste si pe toate cele facute de El mai înainte de-a fi. Ba va darui dupa har si fapturilor cunostinta despre ele însele, ca si cunostinta reciproca despre ceea ce sunt dupa fiinta, si le va descoperi ratiunile lor ce se afla în El în chip unitar mai înainte de facerea lor.

Scolii

Cunostinta, zice, este îndoita. Una sta în rationament si în întelesuri despre Dumnezeu, neavând simtirea celor cugetate printr-o prezenta a fetei lor. Cealalta este cea prin traire, care singura are posesiunea adevarurilor, prin prezenta fetei lor, fara rationamente si întelesuri. (2)

Dat fiind ca ratiunea indica prin cunostinta un lucru ce poate fi cunoscut, ea misca dorinta celor ce sunt miscati de ea spre posesiunea lucrului indicat. (3)

Cunostinta prin ratiune premerge oricarei experiente. Caci posesiunea lucrului e data numai prin experienta. (4)

Note

Ideea aceasta o exprima sfântul Maxim si în Capitole gnostice. Comentând aceste capete Hans Urs von Balthasar spunea: „Întruparea Domnului este centrul, sensul si scopul lumii, ba moartea si Învierea lui Hristos sunt numai forma completa a legii universale în general, chiar facând abstractie de pacat. Desigur Maxim nu exclude pacatul – deci nu e martor direct pentru teoria seotista a întruparii – dar modeleaza legea întruparii dupa legea firii, ba aceasta e întocmita în sfatul dumnezeiesc în vederea aceleia”. În acest loc sfântul Maxim spune ca nu abia pacatul lui Adam, ci însasi constitutia lumii, asa cum a iesit din gândul si din actul creator al lui Dumnezeu, o îndruma spre Hristos. În Cap. gnostice) se spune ca toate cele create au fost întemeiate spre Hristos, întrucât toate se cer dupa cruce, mormânt si Înviere. Acum spune ca aceasta întemeiere spre Hristos sta în aceea ca toate cele create se cer dupa unirea cu necuratul, fapt initiat prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

……………………………………………………………………….

S-ar parea ca dupa sfântul Maxim problema trebuie rezolvata în sensul ca si chiar fara de pacat lumea era destinata unei întrupari a Logosului în ea, a unei morti si a unei învieri a omenitatii Logosului si a lumii în El. dar pacatul a dat acestei întrupari caracterul de extrema chenoza, crucii caracterul sângeros si ispasitor, iar Învierii caracterul de biruinta asupra mortii. Fara pacat ar fi fost o întrupare, o cruce si o Înviere mistica, în sensul ca si creatul ca atare (chiar ajuns la nepatimire, trebuie sa primeasca în El pe Dumnezeu într-un mod mai deplin (întrupare), sa se odihneasca de activitatile si însusirile sale (moartea) si sa învie la o activitate exclusiv dumnezeiasca (îndumnezeirea). Logosul cu omenitatea Sa ne-ar fi fost Înaintemergatorul pe acest drum. Asadar taina lui Hristos a fost rânduita din veac si lumea a fost creata cu o constitutie corespunzatoare cu ea, dar pacatul a modelat într-un fel nou executarea ei. Dar dincolo de sensul rascumparator impus de pacat, întruparea, moartea si învierea Lui au si sensul mistic si în acest sens ele trebuie repetate de fiecare faptura. (471)

Dumnezeu, care a zidit firea omeneasca, nu a creat împreuna cu ea nici placerea nici durerea din simtire (din simturi), ci a dat mintii ei o anumita capacitate de placere, prin care sa se poata bucura în chip tainic de El. Aceasta capacitate (care e dorinta naturala a mintii lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simtire îndata ce a fost creat, si-a vazut placerea miscându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simturilor. Dar Cel ce se îngrijeste de mântuirea noastra a înfipt în mod providential în aceasta placere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip întelept în firea trupului legea mortii, ca sa limiteze nebunia mintii, care-si misca, potrivnic firii, dorinta spre lucrurile sensibile.

Astfel, datorita placerii potrivnice ratiunii, care a patruns în fire, a patruns ca un antidot, si durerea conforma cu ratiunea. Aceasta e mijlocita de multe patimiri, între care si din care este si moartea, si are rostul sa înlature placerea potrivnica firii, ba chiar sa o desfiinteze cu desavârsire, ca sa se arate darul placerii dumnezeiesti în minte. Caci toata durerea având drept cauza a nasterii sale fapta unei placeri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie sa o plateasca în chip natural, în virtutea cauzalitatii, toti cei ce sunt partasi de firea omeneasca. Fiindca placerea potrivnica firii e urmata în chip firesc de durere în toti cei a caror nastere a fost anticipata de legea placerii fara cauza. Iar fara cauza numesc placerea primei greseli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergatoare.

Deci dupa cadere toti oamenii aveau în mod natural placerea ca anticipatie a venirii lor pe lume si nici unul nu era liber de nasterea patimasa prin placere. De aceea toti plateau în mod natural durerile ca pe o datorie si ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, si nu se afla chip de scapare pentru cei tiranizati silnic de placerea nejustificata si stapâniti în mod natural de durerile justificate si de moartea cea atotjustificata de pe urma lor⁴⁷⁶. Caci pentru desfiintarea placerii atotnecuvenite era trebuinta de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâsiau în chip jalnic pe om (ce-si avea începutul facerii în stricaciunea placerii si sfârsitul în stricaciunea mortii). Iar pentru îndreptarea firii ce patimea, trebuia sa se iscodeasca o durere si o moarte în acelasi timp si necauzata; necauzata (nevinovata) prin faptul de-a nu avea placerea ca anticiparea nasterii, si necuvenita prin faptul de a nu fi urmarea unei vieti patimase. Acestea pentru ca durerea si moartea atotnecuvenita, sa desfiinteze total originea atotcuvenita a firii din placere si sfârsitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Si asa sa se faca neamul omenesc iarasi liber de placere si de durere, recapatându-si firea limpezimea de la început, nemaifiind întinata de trasaturile care au patruns în firea celor supusi fericirii si stricaciunii.

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desavârsit dupa fire, se face om desavârsit, constatator din suflet mintal si trup patimitor dupa fire, asemenea noua, afara numai de pacat, neavând câtusi de putin placerea rasarita din neascultare, ca anticipatie a nasterii Sale în timp din femeie, dar însusindu-si, din iubirea de oameni, de bunavoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârsitul firii. Iar aceasta a facut-o ca, suferind pe nedrept, sa desfiinteze obârsia noastra din placerea necuvenita, care ne tiraniza firea; caci moartea Domnului n-a fost o datorie platita pentru aceasta obârsit din placere, ca la ceilalti oameni, ci mai degraba o putere opusa acestei obârsii. De asemenea ca sa înlature cuvenitul sfârsit al firii prin moarte, întrucât acesta nu avea la El ca pricina placerea nelegiuita, pentru care a patruns (acest sfârsit în fire) si care era pedepsita prin el dupa dreptate⁴⁴⁷.

Caci Domnul fiind întelept, drept si puternic dupa fire, se cadea ca întelept sa nu ignore modul tamaduirii, ca drept sa nu înfaptuiasca în chip silnic mântuirea omului stapânit de pacat cu voia lui, iar ca atotputernic sa nu se arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecarii.

Întelepciunea si-a aratat-o în modul tamaduirii, facându-se om fara vreo schimbare sau stirbire. Cumpana dreptatii a aratat-o în marimea pogorârii, luând de bunavoie osânda noastra în trasatura patimitoare⁴⁷⁸ a firii Sale si facând din aceasta trasatura o arma spre desfiintarea pacatului si a mortii de pe urma lui, adica a placerii si a durerii de pe urma ei. Pentru ca în trasatura patimitoare statea puterea pacatului si a mortii, adica domnia silnica a pacatului prin placere si stapânirea mortii prin durere. Caci e vadit ca în trasatura patimitoare a firii sta puterea placerii si a durerii. Pentru ca vrând sa scapam de simtirea chinuitoare a durerii, ne luam refugiul la placere, încercând sa ne mângâiem firea torturata de chinurile durerii. Dar grabindu-ne sa tocim împunsaturile durerii prin placere, întarim si mai mult zapisul aceleia împotriva noastra, neputând ajunge la o placere eliberata de durere si de osteneli.

Iar taria puterii atotcovârsitoare si-a aratat-o daruind firii neschimbalitatea prin toate cele contrare suferite de El. Caci daruind firii prin patimi nepatimirea, prin osteneli odihna si prin moarte viata vesnica, a restabilit-o iarasi, înnoind prin privatiunile Sale trupesti deprinderile firii si daruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adica dumnezeirea.

Facutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevarat si a dat firii o alta obârsie pentru o a doua nastere, obârsie care o duce prin osteneala si durere spre placerea viitoare⁴⁷⁹. Caci protoparintele Adam, calcând porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obârsie decât cea dintâi, constatatoare din placere, dar sfârsind în moartea prin durere; si a nascocit, la sfatul sarpelui, o placere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degraba ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe cei toti nascuti din el dupa trup, împreuna cu sine la sfârsitul mortii prin durere, datorita obârsiei lor nedreptate prin placere. Dar tot asa Domnul, facându-Se om si dând o alta obârsie firii, pentru o a doua nastere din Duhul Sfânt, si primind moartea atotocuvenita, întrucât nu-si avea ca obârsie a nasterii Sale placerea atotcuvenita de pe urma neascultarii protoparintelui, a adus desfiintarea ambelor extreme: a obârsiei si a sfârsitului fapturii omenesti dupa chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Si asa a facut pe toti cei renascuti în El duhovniceste, liberi de vina ce apasa asupra lor. Drept urmare acestia nu mai au de la Adam placerea nasterii, dar pastreaza din pricina lui Adam durerea care lucreaza în ei moartea, nu ca o datorie pentru pacat, ci ca mijloc împotriva pacatului, potrivit unei orânduiri întelepte dintr-o necesitate naturala. Iar când moartea nu mai are placere ca mama, care o naste si pe care trebuie sa o pedepseasca, se face în chip vadit pricina vietii vesnice. Astfel, precum viata lui Adam din placere s-a facut maica mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (caci el era liber de placerea lui Adam), se face nascatoare a vietii vesnice⁴⁸¹.

Deci socotesc ca Scriptura a deosebit bine lucrurile, aratând cum provenienta din Adam prin placere, punându-si pecetea silnica peste fire, a dat-o pe aceasta hrana mortii ce s-a ivit din pricina ei, si cum nasterea Domnului dupa trup a dus desfiintarea amândurora, adica a placerii din Adam si a mortii din pricina lui Adam, stergând odata cu pacatul lui Adam si pedeapsa lui Ada,. Caci nu era cu putinta sa fie predat la sfârsit stricaciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârsit moartea. Dar daca-i asa, potrivit acestei deosebiri, pâna când au stapânit zilnic peste fire, în ce priveste începutul si sfârsitul, adica nasterea si stricaciunea, numai stricaciunile lui Adam, nu era vremea sa se înceapa judecata spre deplina osândire a pacatului. Dar când s-a aratat Cuvântul lui Dumnezeu în trup si s-a facut om desavârsit, afara numai de pacat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, si a osândit pacatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei drepti, si a rasturnat rostul mortii, prefacând-o în osânda a pacatului din osânda a firii, a venit vremea sa se înceapa judecata pentru osândirea pacatului prin rasturnarea rostului mortii.

Dar sa lamuresc si mai bine acest lucru: Pacatul, amagind la început pe Adam, l-a înduplecat sa calce porunca dumnezeiasca. Prin aceasta dând fiinta placerii, iar prin placere salasluindu-se pe sine în însusi adâncul (sânul) firii, a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toata firea celor create spre destramare prin moarte. Caci aceasta a planuit-o diavolul cel viclean, semanatorul pacatului si tatal rautatii, care prin mândrie s-a înstrainat pe sine de slava dumnezeiasca, iar din invidie fata de noi si fata de Dumnezeu, l-a scos pe Adam din Rai: sa nimiceasca lucrurile lui Dumnezeu si sa împrastie cele ce au fost aduse la existenta. Fiindca ne pizmuieste pacatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtutii, ci si pentru Dumnezeu pentru puterea prealaudata ce o are în ochii nostri din pricina mântuirii.

Deci toata firea noastra este stapânita de moarte din pricina caderii. Iar motivul stapânirii era placerea, care, luându-si începutul dintr-o neascultare, se mentine de-a lungul întregului lant de nasteri naturale. Din pricina acestei placeri a fost adusa moartea ca osânda peste fire. Dar Domnul, facându-Se om si neprimind ca anticipatie a nasterii sade dupa trup placerea necuvenita, pentru care a fost adusa peste fire osânda cuvenita a mortii, dar primind cu voia dupa fire moartea în trasatura patimitoare a firii, adica suferind-o, a rasturnat rostul (întrebuintarea) mortii, nemaiavând aceea în El rolul de osânda a firii, ci a pacatului. Caci nu era cu putinta ca în Cel ce nu si-a luat nasterea din placere sa fie moartea osânda a firii. Drept aceea în El a avut rostul sa desfiinteze pacatul protoparintelui, din pricina caruia stapânea peste toata firea frica mortii.

Caci daca în Adam mostenirea a fost osânda a firii, întrucât aceasta si-a luat ca obârsie a nasterii ei placerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osânda a pacatului, firea recapatând din nou în Hristos o obârsie libera de placere. Astfel, precum în Adam pacatul din placere a osândit firea la stricaciune prin moarte si cât a stapânit el a fost vremea în care firea era osândita la moarte pentru pacat, tot asa în Hristos a fost cu dreptate ca firea sa osândeasca pacatul prin moarte si sa fie vremea în care sa înceapa a fi osândit pacatul la moarte, pentru dreptatea dobândita de fire, care a lepadat în Hristos cu totul nasterea din placere, prin care se întinsese cu toti cu necesitate osânda mortii ca o datorie. Deci aceeasi moarte, în Adam este o osânda a firii de pe urma pacatului, iar în Hristos o osânda a pacatului de pe urma dreptatii. Caci cel ce sufera moartea ca o osânda a firii de pe urma pacatului sau, o sufera dupa dreptate. Dar cel ce nu o sufera de pe urma pacatului sau, primeste de bunavoie moartea adusa în lume de pacat spre desfiintarea pacatului, daruind-o mai degraba din iconomia firii ca un har spre osândirea pacatului.

Deci precum din pricina lui Adam, care a înfiintat prin ascultare legea nasterii din placere si drept urmare a acesteia moartea ca osânda a firii, toti cei ce aveau existenta din Adam, dupa legea nasterii din placere, aveau în chip necesar si fara sa vrea, împreunata virtual cu nasterea, si moartea ca osânda a firii si deci atunci era vremea în care firea era osândita prin pacat, întrucât stapânea peste fire legea nasterii prin placere, tot asa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea nasterii prin placere si prin urmare rostul mortii ca osânda a firii, primind-o de bunavoie numai ca osânda a pacatului, toti cei ce s-au renascut cu voia din Hristos prin baia renasterii în Duh si au lepadat prin har nasterea de mai înainte prin placere din Adam si pazesc harul nepacatuirii de la Botez si puterea nemicsorata si neîntinata a înfierii tainice în Duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei dupa cuviinta moartea (întrebuintarea mortii) ce se lucreaza spre osânda pacatului⁴⁸². Ei au apucat vremea în care se osândeste prin har pacatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general dupa fire, pentru marea taina a înomenirii, chiar din vremea întruparii, iar în special, dupa plecarea prin har, din vremea când primeste fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, având la început numai nasterea în duh, suporta fiecare, din multe patimiri, moartea (întrebuintarea mortii) spre osânda pacatului.

Pentru ca cel ce a fost botezat si primeste Botezul, întarindu-l prin porunci, nu mai plateste moartea ca o datorie pentru pacat, ci primeste întrebuintarea mortii ca osânda a pacatului, care sa-l treaca în chip tainic la viata dumnezeiasca si fara de sfârsit. Caci Sfintii, care au strabatut calea vietii de aici trecând prin multe patimiri, pe care le-au purtat cu barbatie pentru adevar si dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osânda pentru pacat, si arma mortii, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea pacatului, dupa pilda capeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindca daca pacatul se slujea de moarte ca de o arma pentru nimicirea firii în cei ce savârseau pacatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de-o arma spre nimicirea pacatului în cei ce savârsesc dreptatea prin credinta.

Drept aceea, când s-a înfaptuit taina întruparii si Dumnezeu cel întrupat a desfiintat cu totul în cei nascuti cu duhul din El, nasterea firii dupa legea placerii „a venit vremea sa se înceapa judecata de la casa lui Dumnezeu”, adica sa fie osândit pacatul, începând sa fie osândit prin patimiri de la cei ce cred si au cunoscut adevarul si au cunoscut prin Botez nasterea din placere. Caci pe acestia i-a numit Petru „casa lui Dumnezeu”, precum marturiseste dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: „Iar Hristos în casa Sa, a carui casa suntem noi (Evrei 3,6)”. Dar si Petru însusi, corifeul Apostolilor, arata aceasta prin cuvântul urmator: „Iar daca (începe) întâi de la noi (se întelege judecata), care va fi sfârsitul celor ce nu asculta de Evanghelia lui Dumnezeu”? E ca si cum am zice: „Daca noi, care am fost învredniciti sa devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh suntem datori sa aratam o asa de mare rabdare în patimirile pentru dreptate spre osânda pacatului si sa primim cu draga inima mintea de ocara ca niste raufacatori, macar ca suntem buni, „care va fi sfârsitul celor ce nu asculta de cuvântul Evangheliei”? Cu alte cuvinte, care va fi sfârsitul sau judecata celor ce nu mai tin cu toata silinta, pâna la sfârsit, vie si lucratoare în suflet si în trup, în aplecarea voii si în fire, nasterea lor de la Adam prin placere, ce stapâneste peste fire, dar nu primesc nici pe Dumnezeu si Tatal Fiului celui întrupat, care ne cheama, nici pe Însusi Mijlocitorul si Fiul, trimis al Tatalui, care a primit, cu voia Tatalui de bunavoie, moartea pentru noi, ca sa ne împace cu Tata? Iar aceasta a facut-o ca sa ne slaveasca pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-se cu frumusetea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El sa fie necinstit pentru noi, prin patimirile noastre. Caci aceasta socotesc ca este „Evanghelia lui Dumnezeu”: solie si îndemn a lui Dumnezeu catre oameni, trimisa prin Fiul Sau, care s-a întrupat si a daruit ca rasplata a împacarii cu Tatal, celor ce asculta de El, îndumnezeirea nenascuta (sau necreata).

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei neascultatori în cele ce urmeaza, zicând: „Iar daca dreptul abia se mântuieste, unde se va arata necredinta si pacatosul? „Drept” numeste pe cele credincios si pe cel ce pastreaza harul dat lui la Botez, pazind prin multe patimiri nesmulsa din el înfierea prin Duhul. Iar „mântuire”, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da Dumnezeu celor vrednici si pe care abia îl va primi cel ce staruie cu toata puterea în toate cele dumnezeiesti. În sfârsit „necredincios” si „pacatos” numeste pe cel strain de harul Evangheliei; „necredincios” pentru necredinta în Hristos, iar „pacatos” pentru faptura cea veche, care se mentine vie în el prin stricaciunea patimilor. Sau poate „necredincios” a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de cunostinta cea întru Hristos, iar „pacatos” pe cel ce crede, dar calca poruncile evanghelice, care pastreaza curata camasa nestricaciunii primita prin sfântul Botez. Locul acestora, al necredinciosului si al pacatosului, nu e cunoscut cel ce cultiva cât de cât cunostinta tainica. Caci cuvântul „unde”, indica desigur un loc, care nu e lipsit de circumscriere spatiala. Fata de locul acestora, locul dreptului se deosebeste prin aceea ca el nu mai e înfatisat prin cuvântul „unde”, caci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de „unde”, pe Dumnezeu însusi, cum i s-a fagaduit. Caci Dumnezeu nu este „undeva”, ci în chip absolut dincolo de orice „unde” si în El este locasul tuturor celor mântuiti, dupa cum s-a scris: „Fii mie Dumnezeu ocrotitor si loc întarit, ca sa ma mântuiesti”. Si tot cel ce nu se va împartasi de El, spre a primi din relatia cu El fericirea, va fi asemenea unui madular al trupului lipsit cu totul de lucrarea de viata datatoare a sufletului.

Sau iarasi, odata ce Dumnezeu va fi locul necircumscris, nedistantat si nesfârsit al tuturor celui ce se vor mântui, facându-se pe Sine fiecaruia pe masura patimilor însotite de cunostinta pe care le-a suportat aici pentru dreptate, asa cum se arata sufletul în madularele trupului, lucrând în ele dupa capacitatea proprie fiecarui madular si legându-le la un loc ca sa poata exista si sustine viata „unde se va arata necredinciosul si pacatosul”, care sunt lipsiti de acest har? Caci cel ce nu poate sa primeasca pe Dumnezeu în sine ca sa lucreze în el fericirea, unde se va arata, odata ce a cazut de la viata dumnezeiasca cea mai presus de veac, de loc si de timp?

Daca ramânem deci la întelesul dintâi, la cel afirmativ, credinciosul si pacatosul care se va arata „undeva”, nu va fi câtusi de putin liber de viata circumscrisa, el neavând viata cea sloboda de orice circumscriere si dincolo de orice loc. Iar daca primim întelesul al doilea, cel negativ, e cazul sa întrebam unde se va arata necredinciosul si pacatosul, odata ce nu va avea pe Dumnezeu, care îmbratiseaza toata viata fericita si care va fi locul tuturor celor drepti? Daca n-are pe Dumnezeu însusi ca loc, cum se va afla în locasul si în asezamântul fericirii din Dumnezeu? Si simplu vorbind, daca dreptul se mântuieste cu multa greutate, ce se va întelege de cel ce nici gând n-a avut de credinta si de virtute în viata de aici.

Scolii

Placerea si durerea nu au fost create, zice, deodata cu firea trupului, ci calcarea poruncii a nascocit-o pe cea dintâi, spore coruperea vointei, iar pe a doua adus-o ca osânda spre destramarea firii, ca placerea sa lucreze moartea de bunavoie a sufletului din pricina pacatului, iar durerea sa pricinuiasca, prin destramare, nimicirea formei trupului. (1)

Dumnezeu a dat, prin Providenta, firii durerea fara voie si moartea de pe urma ei, spre pedepsirea placerii de bunavoie. (2)

Cautarea ostenelilor de bunavoie si suportarea celor fara de voie, desfiinteaza placerea, oprind miscarea ei actuala. Dar nu smulg puterea ei, salasluita ca o lege împotriva firii în vederea nasterii. Caci filozofia care cultiva virtutea produce nepatimirea voii, dar nu pe a firii. Iar prin nepatimirea voii se salasluieste harul placerii dumnezeiesti în minte. (3)

Osteneala si moartea Domnului au fost mijlocul care a desfiinta extremele, întrucât nasterea Lui a fost libera de placere, iar moartea trupului Sau dumnezeiesc, lupta pentru noi, curaj de viata patimasa. Rabdând pentru noi cu trupul nasterea si moartea de bunavoie, s-a facut mijloc care a desfiintat nasterea noastra din placere si moartea de pe urma vietii patimase si ne-a mutat la o alta viata, libera de început temporal si de sfârsit, pe care nu firea, ci harul o creeaza. (5)

Era cu neputinta ca firea noastra, supusa placerii de bunavoie si durerii fara de voie sa fie readusa iarasi la viata de la început, daca nu se facea Dumnezeu om, primind de bunavoie, pentru pedepsirea placerii voluntare a firii durerea ce nu era anticipata de nasterea din placere. În chipul acesta a slobozit firea de osânda nasterii, primind o nastere ce nu-si avea începutul în placere. (6)

Domnul, smulgând în cei nascuti în El prin harul Duhului placerea pornita din legea pacatului si prin acesta desfiintând nasterea dupa trup, le îngaduie sa primeasca moartea, care înainte era spre osânda firii, spre osânda pacatului. (11)

Firea oamenilor a avut dupa cadere, ca început al existentei, zamislirea din samânta împreunata cu placere, iar ca sfârsit moartea prin stricaciune împreunata cu durere. Domnul însa, neavând un asemenea început al nasterii dupa trup, n-a fost supus dupa fire nici sfârsitului, adica mortii. (12)

Diavolul, pizmuind pe Dumnezeu si pe noi, si convingând cu viclenie pe om ca e pizmuit de Dumnezeu, l-a facut sa calce porunca. Pe Dumnezeu L-a pizmuit ca sa nu se arate în fapt (actual) puterea Lui prealaudata, care îndumnezeieste pe om; iar pe om, ca sa nu ajunga partas al slavei dumnezeiesti prin virtute. (14)

Osânda generala a legii ce stapânea peste fire dupa cadere este întruparea cea adevarata a lui Dumnezeu, iar osânda speciala a legii este renasterea fiecaruia prin vointa. (15)

Cel ce nu va dobândi viata dumnezeiasca curata, cea nescrisa împrejur, nu va fi liber de durere, caci va avea necontenit viata nascuta care îi va circumscrie existenta sau i-o va margini, dar nu viata nenascuta si libera de toata situarea în spatiu si de toata miscarea în timp, ce nu poate fi cuprinsa si de aceea nici circumscrisa⁴⁸⁶& Caci viata dumnezeiasca si neînteleasa, desi da bucurie celor ce se împartasesc de ea dupa har, nu poate fi cuprinsa. Ea ramâne pururi necuprinsa, chiar celor ce o poseda prin participare, deoarece ca nenascuta este prin fire infinita. (18)

Dumnezeu prin una si aceeasi vointa nesfârsit de puternica a bunatatii va cuprinde pe toti Îngerii si oamenii, fie buni, fie rai. Dar nu toti acestia se vor împartasi la fel de Dumnezeu, care se afla în toti în chip nesilit, în conformitate cu firea, si au facut-o în stare sa primeasca în mod actual ratiunile firii, conform cu ratiunea întreaga a fericirii vesnice, se împartasesc, pentru consimtirea voilor cu voia dumnezeiasca, în întregime de bunatate, prin viata dumnezeiasca ce lumineaza în ei ca în Îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce si-au facut în toate vointa neconforma cu firea, prefacând-o în factor de risipire a ratiunilor firii în opozitie cu ratiunea fericirii, vor cadea din întreaga bunatate dumnezeiasca din pricina dezbinarii voii lor de voia dumnezeiasca prin împrietenirea acestei voi cu o existenta ticaloasa. Facând asa, acestia pun o distanta între ei si Dumnezeu, neavând ratiunea fericirii fecundata de vointa prin lucrarea binelui, prin care obisnuieste sa se arate viata dumnezeiasca. Deci ratiunea firii este acul balantei, care da pe fata miscarea vointei fiecaruia, daca aceasta de apleaca spre rau sau spre bine, urmând ca în conformitate cu aceasta miscare sa se împartaseasca de viata dumnezeiasca, sau sa nu se împartaseasca. Caci sub raportul existentei si al existentei vesnice, Dumnezeu va cuprinde pe toti, fiind în toti prezent; dar sub raportul fericirii vesnice, va cuprinde în chip deosebit numai pe Îngerii si pe oamenii sfinti, lasând celor ce nu sunt asa nefericirea vesnica ca rod al vointei lor. (19)

Note

Se mai pot traduce: placerea nedreapta si durerea sau moartea dreapta. Sau placerea necuvenita si durerea si moartea cuvenita. (476)

Durerea si moarte în general sunt un flux menit sa spele începutul din pacat al firii, care întineaza întreaga ei existenta. Dar la omul de rând ele nu reusesc sa urneasca acest namol. La Iisus însa acest flux nu se izbeste de zidul unei origini patimase proprii. De aceea la El trece dincolo de persoana Sa, curatând cu impetuozitatea Lui originea din pacat a celor ce sunt copartasi la firea Lui omeneasca si ca urmare înlaturând si moartea ce rezulta din aceasta origine. (477)

Traducerea cea mai buna ar fi: modul patimitor, caci e un mod care influenteaza întreaga fire. E o „existentiala” în sensul filosofiei lui Heidegger. (478)

Precum prima obârsie, placerea împreunarii trupesti, mâna firea, prin perpetuarea iubirii de placere, spre durere, coruptie si moarte, asa noua obârsie, a harului, îndemnând-o la dureri si osteneli potrivnice placerii, o duce spre placerea adevaratei vieti. (479)

Moarte fiind în greceste de genul masculin, iar placerea de genul feminin, textul grec poate permite jocul de cuvinte: când moartea nu mai are placere ca mama se face tata al vietii vesnice. (480)

„Viata” lui Adam e pricina de moarte obsteasca. „Moartea” Domnului e pricina de viata obsteasca si vesnica. Pentru ca „viata” lui Adam era o falsa viata, o consumare a adevaratei vieti prin viermele placerii. Iar „moartea” Domnului nu înseamna o omorâre a vietii, ci a viermelui care rodea sâmburele adevarat al vietii. (481)

moartea lui Adam, ca si moartea lui Hristos e nu numai un eveniment final care încheie viata pamânteasca a omului, ci o putere activa, care omoara pe încetul, cea dintâi firea, cea de-a doua pacatul. Fiecare din aceste morti e data ca putere, cea din Adam în nasterea din placere, cea din Hristos în înfierea dupa har. Si fiecare trece din potenta în realitate actuala, lucrându-se cea dintâi prin continuarea vietuirii în placere, cea de-a doua prin împlinirea poruncilor. Mai bine zis nu e alta si alta moarte, ci moartea cea dintâi, a firii, sufera o schimbare a întrebuintarii, a rostului ei. (482)

Aici cauza durerii e vazuta în circumscriere. Marginirea pune o limita a bucuriei. Desigur simplul fapt de a fi creat nu implica pentru om durerea. Altfel durerea ar fi de la Dumnezeu. Caci omul îsi învinge marginirea prin comuniunea cu Dumnezeu. Numai pacatul împietreste în marginire. (486)

Dumnezeu care a zis: „Am înmultit vedeniile si în mâinile Proorocilor m-am asemanat” (Osea 9, 10), a trimis de mai înainte, închipuite prin simboluri, diferite stiri despre minunata Sa venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne prin fiecare Proroc, alta si alta stire, dupa puterea de întelegere a fiecaruia. Deci daruind si marelui Proroc Zaharia întelegerea tainelor Sale viitoare în trup, , i-a înfatisat în chip întelept spre contemplare o secera. Prin aceasta a aratat ca, dupa ce se va întruchipa pe Sine, în mod diferit si tainic, în figurile cuprinse în vedeniile Proorocilor, va primi El însusi cu adevarat si de bunavoie faptura noastra prin fire, ca sa arate ca adevarul prevestit prin figuri a venit la noi în mod real.

Deci secera este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel unul nascut al Tatalui, cel ce pentru Sine este si ramâne pururi simplu dupa fire, iar pentru mine se face compus dupa ipostas, precum numai El stie, prin primirea trupului însufletit mintal, fara ca prin unirea deplina, cu trupul dupa ipostas sa primeasca contopirea într-o singura fire si fara ca prin deosebirea deplina fata de trup dupa fire sa se taie în doi fii. Iar unire deplina dupa ipostas numesc desavârsita neîmpartire, precum deosebire deplina dupa fire, desavârsita necontopire si neschimbare. Caci taina dumnezeiesti întrupari nu introduce prin deosebirea dupa fire a celor din care consta si o deosebire dupa ipostas, nici prin unirea dupa ipostas o contopire într-o singura fire. Primul lucru nu se întâmpla ca sa primeasca taina Treimii în adaos; iar al doilea, sa nu fie dupa fire nimic de un neam si de o fiinta cu dumnezeirea. Caci cele doua firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singura fire. Iar aceasta ca sa se arate prin unire atât unitatea ipostasului, rezultata din adunarea laolalta a firilor, cât si deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespartita, fiecare din ele ramânând, în ce priveste însusirea naturala, în afara de orice schimbare si contopire.

Caci daca împreunarea firilor s-ar fi facut ca sa dea nastere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi ramas cu totul necunoscuta, neavând de unde sau cum sa putem afla coborârea lui Dumnezeu de la noi. Pentru ca în asemenea caz, sau ca s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiasca din pricina unirii dumnezeiesti, sau s-ar fi schimbat fiinta dumnezeiasca în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândoua prin cine stie ce amestec, producând vreo alta deosebita de ele, nemaipastrând nici una din firile din care consta, ratiunea ei nestirbita. Dar fie ca s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeirii, fie ca s-ar fi schimbat firea dumnezeirii în trup, sau fie ca unirea într-o singura fire ar fi împins firile spre producerea vreunei alte firi decât ele, eu n-as cunoaste taina întruparii dumnezeiesti, neputând constata dupa unire o deosebire de natura între trup si dumnezeire. Iar daca exista în Hristos dupa unire vreo deosebire dupa fire între trup si dumnezeire (caci nu sunt dupa fiinta unul si acelasi lucru dumnezeirea si trupul), aceasta înseamna ca unirea fiilor împreunate în El nu s-a facut pentru a da nastere unei singure firi, ci pentru a face sa rezulte un singur ipostas în privinta caruia nu aflam în Hristos nici o deosebire în nici un chip. Caci dupa ipostas Cuvântul este unul si acelasi cu trupul Sau. Fiindca daca Hristos primeste cu referire la ceva vreo deosebire oarecare, nu poate fi dupa acel ceva una în tot chipul. Dar daca cu referire la altceva nu primeste nici o deosebire, dupa acel altceva este si se zice cu evlavie una în tot chipul si totdeauna.

Deci dat fiind ca orice deosebire, întrucât este deosebire, are ca baza câtimea celor ce se deosebesc (caci fara aceasta câtime n-ar fi deosebire), iar câtimea nu poate fi indicata fara numar, bine este sa folosim numarul numai pentru aratarea deosebirii firilor din care consta Hristos dupa unire, indicând dupa aceasta ca firile se pastreaza neschimbate dupa unire, dar nu divizând prin numar unitatea celor ce concurg într-un singur ipostas. Iar gândul acesta ni-l aratam neadaugând nici un numar la cuvântul ipostas. Caci în ceea ce nu se cugeta nici o deosebire, nu se introduce nici o câtime. Iar unde nu poate fi introdusa câtimea, nu-si are locul nici numarul, care indica deosebirea. Deci dupa ipostas este compus. Caci dupa ipostas este unul si acelasi si singur. Astfel pe de-o parte pazim unitatea si identitatea ipostasului, pe de alta marturisim deosebirea firilor ce concurg într-un singur ipostas. Acesta este cel pe care l-a vazut minunatul Zaharia zburând în chip de secera. Caci cuvântul lui Dumnezeu este seceratorul a toata rautatea si nestiinta.

„Lungimea ei, zice, era de douazeci de coti, iar latimea ei de zece coti”. Caci Hristos, ca Dumnezeu si Cuvântul, se largeste progresiv sub chipul providentei pâna la zece coti, adica în cele zece porunci dumnezeiesti ale vietii active. Caci în zece porunci se largeste Cuvântul lui Dumnezeu, prin care legiferând împlinirea celor ce trebuie facute si retinerea de la cele ce nu trebuie facute, a îmbratisat toata miscarea voii libere a celor providentiati. Iar ca Cel ce s-a facut trup si s-a întrupat în chip desavârsit, tot El se lungeste pâna la douazeci de coti din pricina ca trupul se alcatuieste prin înmultirea elemeftelor cu simturile. Caci cinci sunt simturile si patru elementele din a caror împreunare se alcatuieste firea oamenilor. Dar cinci înmultit cu patru da numarul douazeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înaltimea ei si pentru faptul ca taina dumnezeiesti întrupari este mai presus de toata firea.

Secera a fost vazuta „zburând”, pentru faptul ca nu are nimic pamântesc, ca si pentru iutimea, agerimea si, într-o vorba, pentru scurtimea cuvântului. Caci circumscrie toata mântuirea oamenilor numai în inima celor ce se mântuiesc, dat fiindca aceasta consta numai în credinta si buna cunostinta. Si de fapt nimic nu poti face mai iute decât sa crezi si mai usor decât sa marturisesti cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arata iubirea însufletita a celui ce crede fata de Facatorul lui, iar al doilea dispozitia credincioasa fata de aproapele. Iar iubirea si dispozitia sincera, sau credinta si buna cunostinta, sunt miscari nevazute ale inimii, care nu au lipsa ca sa se produca de nici o materie din afara : „Caci cuvânt scurt va face Domnul pe pamânt (Isaia 10, 22; Romani 9,28)”.

Acesta este „blestemul”, pe care l-a trimis Dumnezeu si Tatal peste fata a tot pamântul. E blestemul adevarat peste blestemul adevarat. Deoarece neascultarea lui Adam s-a facut blestem prin greseala lui, întrucât n-a lasat porunca sa creasca spre a duce roadele dreptatii, ca sa ia creatiunea binecuvântatoare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea fireasca a lui Dumnezeu si Tatal, care se face astfel blestem al blestemului provenit din pacat, spre desfiintarea neascultarii ce-a crescut aducând roade ale nedreptatii, ca sa fie oprita creatiunea de a mai creste în pacat (Galateni 3,13). Caci s-a facut pentru mine blestem si pacat, Cel ce a dezlegat blestemul meu si a ridicat pacatul lumii.

Fiindca doua blesteme aveam eu: unul era robul vointei mele, adica pacatul, prin care samânta roditoare a sufletului, adica puterea virtutii, cazuse în pamânt; iar altul era moartea firii, adusa asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins firea cu sila si fara sa vrea acolo unde se semanase miscarea vointei mele de bunavoie. Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de buna voie blestemul cu care a fost osândita firea, adica moartea, si astfel a omorât prin propria Sa moarte de pe cruce blestemul pacatului ce traia în mine prin voia mea. Si asa blestemul Dumnezeului meu s-a facut blestem si moarte a pacatului meu, neîngaduind sa ajunga neascultarea la roadele nedreptatii; dar totodata s-a facut binecuvântare a dreptatii dumnezeiesti prin împlinirea poruncilor, si viata fara de sfârsit.

Aceasta secera, adica Domnul si Dumnezeu nostru Iisus Hristos, nimiceste pe fur si pe cel ce jura strâmb si casa lui o surpa. Dar furul si cel ce jura strâmb este diavolul cel viclean. E fur fiindca a scos cu viclesugul înselaciunii pe om din Rai, adica a rapit un lucru si o faptura si o avutie de pret a lui Dumnezeu, tragându-l în locul acesta al necazurilor, si a murdarit icoana slavei dumnezeiesti cu multe pete ale pacatelor. Prin aceasta a cautat sa-si faca dintr-o avutie straina, o avutie proprie, poftind cu rautate bunurile straine, nu ca sa le pastreze, ci ca sa le fure, sa le sfâsie si sa le piarda (Iosua 10,10). Iar jurator pe strâmb este fiindca e mincinos si înselator. Caci fagaduind sa dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre cinstea si batjocura necuvântatoarelor, ba ca sa spun mai drept, l-a facut mai de ocara decât orice dobitoc (Psalmi 84,12), facându-l sa fie cu atât mai de ocara decât dobitoacele prin lipsa lui de ratiune, cu cât este mai gretos ceea ce-ai contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba l-a înstrainat si de nemurire, îmbracându-l în haina spurcata a stricaciunii.

Iar casa a acestui fur si jurator pe strâmb, s-a facut lumea de aici a stricaciunii si a confuziei necontenite, pe care si-a însusit-o tâlharindu-l pe om si în care i s-a îngaduit sa tâlhareasca mai departe, pentru pricinile pe care le stie Dumnezeu, care l-a îngaduit sa tâlhareasca pâna ce dainuieste cursul ciclic al timpului.

Dar Cuvântului lui Dumnezeu, asezându-se în aceasta lume ca într-o casa, prin întruparea Sa negraita, si legând pe diavolul (Matei 12, 9), a surpat-o, iar lemnele si pietrele ei, adica statuile si altarele si soclurile statuilor le-a darâmat si le-a nimicit. Caci prin ele diavolul, tatal minciunii, îsi închipuia ca e cinstit de cei rataciti ca un fel de Dumnezeu pocit si multiform, datorita faptului ca facuse din nebunia lor un mijloc de slavire proprie, ca unul ce e cu mult mai nebun decât cei astfel prostiti. Fiindca ce e mai nesocotit decât a-si închipui cineva un lucru care prin fire nu exista cu adevarat. Deci Mântuitorul sufletelor si trupurilor noastre, care s-a facut om din iubire de oameni, asezându-se prin trup în aceasta casa a furului si a juratorului pe strâmb, care este diavolul, adica în aceasta lume, a surpat-o întreaga, adica a nimicit modul ei ratacit de mai înainte si a îndreptat-o iarasi potrivit cu ratiunea cunostintei adevarate. Si scurt vorbind, alungând pe tâlhar din avutiile straine, s-a facu iarasi El stapân peste ai sai prin virtute, zidind peste tot pamântul de sub cer, în chip maret, Sfânta Lui Biserica.

Sau poate fur diavolul, fiindca unelteste pâna astazi cum sa atraga prin viclesugul înselaciunii dorinta fiecaruia spre el. Iar jurator pe strâmb si mincinos, fiindca e înselator si amageste pe cei usuratici sa se desparta de bunurile din mâna în nadejdea altora si mai bune si fiindca pricinuieste pe neobservate, prin lucrurile socotite dulci, tot felul de greutati, celor ce asculta de el. Iar „casa” acestui fur si mincinos este dispozitia iubitoare de pacat a inimii fiecaruia. Ea are ca „pietre” învârtosarea si nesimtirea inimii fata de cele buhne, iar ca „lemne” amintirile ce aprind usor focul necurat al patimilor.

Sau poate Scriptura numeste „lemne”, în chip figurat, pofta. Aceasta fiindca s-a scris ca lemnul a corupt prima data miscarea ei (Geneza 2,2), îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindca ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patima, ca materia lemnoasa de foc. Iar prin „pietre” se indica poate duritatea si nesimtirea miscarilor iutimii, care nu asculta de ratiunea virtutii. Pe toate acestea, împreuna cu „casa” în care se gasesc, adica cu dispozitia launtrica, le surpa si le nimiceste Cuvântul lui Dumnezeu, prin salasluirea Sa, scotând din ea, mai întâi prin credinta, pe diavolul, care îsi facuse odinioara prin amagire locuinta în ea si care se socotea ca e tare. Pe acesta îl leaga cu lanturi de nesfaramat si-i pradeaza casa, scotând din inima deprinderea lesne de aprins a patimilor împreuna cu învârtosarea fata de cele bune (Luca 12,22).

Sau poate numeste „pietre” nepasarea sufletului fata de cele bune, adica nesimtirea fata de virtuti. Iar prin „lemne” râvna fata de cele rele. Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credinciosilor, nu înceteaza sa împaciuiasca si sa uneasca într-un singur trup al virtutilor pe cei de departe si pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despartiturii, adica pacatul si rupând zapisul care ne obliga vointa spre rau, si supunând cugetul trupesc legii duhului (Coloseni 2,7). Prin cei de departe a înteles, cred, miscarile simtirii, care sunt dupa fire cu totul straine de legea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrarile cugetatoare (mintale) ale sufletului, care dupa rudenie nu sunt departe de Cuvântul. Pe acestea le aduna Cuvântul dupa surparea legii trupesti, unindu-le laolalta în duh dupa virtute. Caci prin „peretele din mijloc” cred ca a înteles legea trupului cea dupa fire, afectiunea fata de patimi, sau pacatul. Pentru ca numai afectiunea cea de ocara fata de patimi se face zid al legii firii, adica al partii patimitoare a firii, despartind trupul de suflet si de ratiunea virtutilor, neîngaduind sa se faca cu ajutorul faptuirii trecerea la trup prin mijlocirea sufletului. Dar venind Cuvântul si biruind legea firii, adica trasatura patimitoare a firii, a desfiintat afectiunea fata de patimile contrare firii.

Acesta este Domnul meu si Dumnezeul meu Hristos Iisus, pe care L-a vazut Proorocul ca pe o secera, având douazeci de coti lungime, ca unul ce îmbratiseaza toata lucrarea simturilor îndreptata spre cele sensibile, si zece coti latime, întrucât Dumnezeul si Mântuitorul meu cuprinde toata miscarea rationala. Caci spun unii ca a numara e o fapta ce apartine prin fire numai ratiunii. Iar decada este îmbratisarea si sfârsitul oricarui numar. Prin urmare Cuvântul lui Dumnezeu îmbratiseaza nu numai puterile simturilor ci si lucrarile mintale ca unul ce e Facator nu numai al corpurilor, ci si al celor necorporale.

Iar „secera” a fost numit în vedenie, nu numai fiindca secera din firea rationala raul pe care nu El L-a semanat si aduna firea pe care nu El a împrastiat-o. Ci si pentru ca secera aseaza în hambarele dumnezeiesti pe cei mântuiti; în sfârsit si pentru ca, fiind mânuit de lucrarile virtutilor, se uneste cu puterile faptuitoare ale sufletului.

Dar pentru cel ce vrea sa vada, cuvântul Scripturii indica aici doua persoane si doua case pe care le desfiinteaza secera. Caci se zice: „Si va intra în casa furului si în casa celui ce jura strâmb în numele Meu”. Prin cele doua persoane a indicat cele doua lucrari generale ale amagirii diavolesti, care le cuprind pe toate celelalte, sau cele doua moduri ale lucrarilor. Iar prin cele doua case a indicat cele doua dispozitii generale ale omului, favorabile ratacirii, care le contin pe toate celelalte. De pilda când cel rau rapeste prin viclesugul amagirii cunostinta înnascuta a firii despre Dumnezeu, atragând-o spre sine, e „fur” întrucât încearca sa se faca stapân peste închinarea datorata lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintala a sufletului de la ratiunile duhovnicesti din fapturi si circumscrie puterea cugetarii numai la privirea înfatisarii din afara a lucrurilor sensibile. Iar când abuzeaza de miscarile firesti, atragând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii si prin cele parute bune ispiteste prin placere dorinta sufletului spre cele rele, „jura strâmb” pe numele Domnului, ducând sufletul amagit spre alte lucruri decât spre cele fagaduite. Deci este „fur” fiindca rapeste la sine cunostinta firii, având drept casa dispozitia iubitoare de nestiinta a celor amagiti. Si „jura strâmb”, fiindca îndupleca puterea de activitate a sufletului sa se osteneasca zadarnic cu cele contrare firii, având drept casa dispozitia iubitoare de pacat a voii celor care îl asculta.

Asadar diavolul este „fur”, fiindca strâmba cunostinta firii si „jura strâmb”, fiindca abate puterea de activitate a firii de la savârsirea virtutii. Casa „furului” este dispozitia sufleteasca ce sta la baza unei cunoasteri mincinoase, iar casa „celui ce jura strâmb” este dispozitia strabatura de necuratia patimilor de ocara. În acestea patrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locas al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunostinta adevarului în locul ratacirii si al nestiintei si virtutea si dreptatea în locul rautatii si al viclenei. În felul acesta îsi face prin ele aratarea în cei drepti.

Deci prin persoane Scriptura a indicat modurile vicleniei variate a unuia si aceluiasi diavol rau, iar prin „case” dispozitiile corespunzatoare cu aceste moduri ale celor stapâniti de diavol.

Daca „fur” mai este si cel ce foloseste cuvintele dumnezeiesti spre amagirea celor ce-l asculta, fara sa fie cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceste cu rostirea goala a lor pentru a cumpara slava si vâneaza prin cuvântul limbii lauda ascultatorilor, adica renumele de drept. Simplu vorbind, „fur” este cel a carui viata nu corespunde cuvântului si a carui dispozitie sufleteasca este în contrazicere cu limba, adica cel ce se ascunde sub bunuri straine. Scriptura zice cu dreptate despre acesta: „Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce povestesti dreptatile mele si iei asupra ta legamântul meu prin gura ta ?(Psalmi 49,17)”

Si iarasi „fur” este cel ce acopera cu modurile si cu moravurile vazute viclenia nevazuta a sufletului si cu înfatisari de buna cuviinta dispozitia dinauntru. Caci precum fura cel de mai înainte prin declamarea cuvintelor cunostintei mintea ascultatorilor, la cel ce fura acesta prin fatarnicia moravurilor simtirea privitorilor (25). Catre acestia de asemenea se va zice: „Rusinati-va cei ce v-ati îmbracat cu vesminte straine, sau: „Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea” (Isaia 3, 17). Dar mie îmi pare ca aud în fiecare zi pe Dumnezeu zicându-mi acestea în ascunsul inimii, ca unul ce ma simt vinovat de amândoua lucrurile.

Iar „cel ce jura strâmb sau mincinos în numele Domnului”, este acela care fagaduieste lui Dumnezeu o viata virtuoasa si face lucruri straine fagaduintei, iar prin neîmplinirea poruncilor calca, ca si mine legamântul ce si l-a luat de a duce o viata evlavioasa. Scurt vorbind, cel ce jura strâmb si mincinos este cel care s-a hotarât sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu, dar nu s-a mortificat deplin fata de viata aceasta. El a jurat lui Dumnezeu, adica a fagaduit sa-si pazeasca cursul vietii fara de ocara în nevointele dumnezeiesti, dar nu a împlinit fagaduinta si de aceea nu e deloc vrednic de lauda. „Caci, laudase-va tot ce se jura întru El”, adica tot cel ce fagaduieste lui Dumnezeu si împlineste cu adevarat juramântul bunei fagaduieli prin faptele dreptatii. Dar daca cel ce împlineste fagaduintele sale va avea lauda, fiindca a jurat lui Dumnezeu si si-a tinut juramântul, vadit este ca cel ce si-a calcat legamintele sale va ava parte de mustrare si de ocara, ca unul ce a mintit.

Intrând secera, adica cunostinta lui Dumnezeu si Tatal, care e prin fiinta cunostinta si virtute, în inimile acestora ca în niste case, cu alte cuvinte în dispozitia fiecaruia, le nimiceste cu totul, desfiintând prin schimbarea spre bine, starea de mai-înainte a inimii fiecaruia si ducându-i pe amândoi spre împartasirea de binele ce le lipseste. Astfel preface pe furul blândetii aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispozitiei ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jura strâmb îl face pazitor adevarat al fagaduintelor sale, ce-si întareste fagaduintele prin împlinirea poruncilor.

Scolii

Credinta naste prin nadejde iubirea desavârsita fata de Dumnezeu; iar constiinta cea buna naste prin pazirea poruncilor iubirea fata de aproapele. Caci constiinta cea buna nu are ca pârâs porunca calcata. Iar acestea le poate crede numai inima celor ce doresc dupa mântuirea adevarata. (7)

Furt viclean este robirea firii prin amagire. Sfâsierea cu care sfâsie diavolul pe cei rapiti de el, este junghierea vointei îndreptate spre viata în Dumnezeu si omorârea totala a amintirii acelei vieti. Iar pierzania este nestiinta ce se naste în cei sfâsiati, din lipsa cunostintei lui Dumnezeu. Caci de aceea le fura gândul rapindu-i la sine, ca sa-i lipseasca de viata întru virtute si cunostinta. (11)

Ar putea spune cineva ca pricina pentru care s-a îngaduit diavolului sa tâlhareasca este aceea ca sa cunoasca si oamenii din experienta rautatea lui si asa aratându-se sa li se faca mai urât; de asemenea ca toti oamenii sa-si descopere unii altora, prin cercare, dispozitia sufletului si prin aceasta, fiecare sa-si aiba siesi constiinta proprie ca aparatoare launtrica. Caci Dumnezeu nu are lipsa de o astfel de experienta, ca sa ne afle cum suntem, având cunostinta tuturor în mod fiintial si înainte de nasterea lor. (13)

Cuvântul se uneste cu puterile de activitate ale sufletului, ca secera cu mâna seceratorului, pentru a taia patimile si a aduna virtutile. (21)

Diavolul e „fur” fiindca produce nestiinta; si „jura strâmb”, fiindca produce rautate. El are drept „case” mintea amagita a celor ignoranti si aplecarea spre pacat a voii celui pacatos. (22)

Cel ce simuleaza cunostinta numai prin rostire de vorbe, fura mintea ascultatorilor spre slava proprie; iar cel ce face prin purtari pe virtuosul, fura vederea privitorilor spre slava proprie. Amândoi furând prin amagire, duc la ratacire: unul întelegerea sufleteasca a ascultatorilor, celalalt simtirea trupeasca a privitorilor. (25)

Cuvântul proorocesc, descriind de departe, în chip simbolic maretia prealuminata si suprastralucita a Sfintei Biserici, a zugravit vedenia aceasta astfel, voind sa arate, cred, întelesul tainei celei noi a ei. Deci candelabru cu totul de aur este Biserica atotlaudata a lui Dumnezeu, curata si neîntinata, neprihanita si nealterata, nemicsorata si primitoare a adevaratei lumini. Caci se spune ca aurul este inalterabil, daca e scufundat în pamânt nu se înnegreste si nu ros de rugina, iar daca este ars nu se micsoreaza. Afara de aceea, el întareste si înnoieste prin forta sa naturala puterea vazului celor ce si-o atintesc asupra lui. Asa este si Biserica atotslavita a lui Dumnezeu, care întrece în chip real cea mai curata natura a aurului. Ea este nealterata, ca una ce nu are nici un amestec strain în învatatura ei tainica despre Dumnezeu, marturisita prin credinta; este curata, întrucât straluceste de lumina si de slava virtutilor; este neîntinata, nefiind patata de nici o murdarie a patimilor, este neprihanita, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele. Traind în împrejurarile pamântesti, ea nu este înnegrita de rugina pacatului. În sfârsit ea ramâne nemicsorata si neîmputinata, deoarece, cu toate ca e arsa din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor si încercata de rascoalele necontenite ale ereziilor, nu sufera sub povara încercarilor nici o slabire în învatatura sau viata, în credinta sau disciplina sau disciplina ei. De aceea ea întareste prin har întelegerea celor ce cauta spre ea cu evlavie. Caci ea cheama pe de-o parte pe necredinciosi, daruindu-le lumina cunostintei adevarate, pe de alta pastreaza pe cei ce contempla cu iubire tainele ei, pazind nevatamata si fara belsug pupila întelegerii lor. Iar pe cei ce au suferit vreo clatinare îi cheama din nou si le reface prin cuvânt de îndemn întelegerea bolnava. Asa se întelege candelabrul vazut de Proroc, dupa unul din întelesurile cuvintelor de mai sus.

Iar lampa de deasupra lui este lumina parinteasca si adevarata, care lumineaza pe tot omul care vine în lume. Adica Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, prin primirea trupului nostru luat de la noi, s-a facut si s-a numit lampa, ca Cel ce e întelepciunea si Cuvântul cel dupa fire al lui Dumnezeu si Tatal care e propovaduit în Biserica lui Dumnezeu prin credinta cea dreapta si e înaltat si dezvaluit între neamuri de vietuirea virtuoasa prin pazirea poruncilor. El lumineaza ca o lampa (faclie) tuturor celor din casa, adica din lumea aceasta, precum El însusi zice: „Nimeni nu aprinde faclie si o pune sub obroc, ci în sfesnic de lumineaza tuturor celor din casa”. Deci s-a numit pe sine „faclie”, pentru faptul ca fiind dupa fire Dumnezeu si facându-Se trup dupa iconomie, ca lumina dupa fiinta e tinut în scoica trupului în chip necircumscris prin mijlocirea sufletului ca faclie, cum e tinut focul prin festila. Aceasta a înteles-o si marele David, când a numit pe Domnul „faclie”, zicând: „Legea ta este faclie picioarelor mele si lumina cararilor mele”. Caci Mântuitorul si Dumnezeul meu ma izbaveste de întunericul nestiintei si al rautatii. De aceea a si fost numit de Scriptura „faclie”. Caci cuvântul grecesc faclie vine de la a dezlega întunericul, pentru ca împrastiind, asemenea unei faclii, negura nestiintei si întunericul rautatii, s-a facut El însusi tuturor cale de mântuire, calauzind prin virtute si cunostinta spre Tatal pe toti cei ce voiesc sa paseasca, prin împlinirea poruncilor dumnezeiesti, pe urmele Lui, ca pe o cale a dreptatii. Iar sfesnicul (candelabru) este Sfânta Biserica, pentru ca în ea lumineaza, prin propovaduire, Cuvântul lui Dumnezeu, trimitându-si razele adevarului asupra tuturor celor ce se afla în aceasta lume ca într-o casa oarecare, umplându-le întelegerea tuturor cu cunostinta dumnezeiasca.

Pe de alta parte „obrocul” simbolizeaza sinagoga iudeilor, adica slujirea trupeasca a legii, care acopera prin grosimea simbolurilor literei lumina cunostintei adevarate a sensurilor. Cuvântul (Ratiunea) nu vrea sa fie câtusi de putin sub acest obroc, ci vrea sa fie asezat în vârful si pe înaltimea Bisericii. Caci daca Cuvântul este tinut sub litera Legii, ca sub un obroc, îi lipseste pe toti de lumina vesnica nedaruindu-le vederea duhovniceasca celor ce nu se straduiesc sa se lepede de simtirea (perceptia) înselatoare, care nu e capabila decât de eroare si nu sesizeaza decât aspectul coruptibil al corpurilor înrudite cu ea. El vrea deci sa fie pus în sfesnic, adica în Biserica, sau în slujire rationala în duh, ca sa-i lumineze pe toti, din toata lumea, învatându-i sa vietuiasca si sa se poarte conform cu ratiunea, si numai atâta grija sa aiba de cele corporale, cât e de lipsa ca sa taie orice afectiune a sufletului fata de ele; de asemenea ca toata straduinta sa le fie sa nu dea sufletului nici o închipuire materiala, dupa ce a fost stinsa prin ratiune simtirea (perceptia simturilor), care la început a respins ratiunea (cuvântul) si a acceptat irationalitatea placerii ca pe un sarpe alunecos (11). Caci cu dreptate a fost rânduita moartea împotriva simtirii, ca sa nu mai poata oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simtirea aceasta, fiind una dupa gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin perceptia fiecarui simt sufletul amagit sa iubeasca cele sensibile înrudite cu acel simt, în loc sa-l iubeasca pe Dumnezeu (12). De aceea cel ce asculta întelepteste de ratiune, alege de bunavoie moartea trupului înainte de moartea silnica si fara voie, despartindu-si total vointa de simtire.⁵⁰⁹

Dar cel ce ramâne numai la litera Scripturii, are ca singura stapânitoare peste fire simtirea (perceptia), prin care se manifesta actiunea sufletului fata de trup. Caci litera, daca nu e înteleasa duhovniceste, marginita în continutul ei de simtire, care nu ćngaduie sa strabata întelesul celor scrise pâna la minte. Iar daca litera se adreseaza numai simtirii, tot cel ce primeste litera în chip iudaic numai ca istorie, traieste dupa trup, suportând în fiecare zi prin aplecarea voii moartea pacatului, din pricina simtirii celei vii, neputând sa omoare cu duhul faptele trupului, ca sa traiasca viata cea fericita în duh. „Caci de vietuiti dupa trup veti muri”, zice dumnezeiescul Apostol, „iar de omorâti cu duhul faptele trupului veti trai” (Romani 8, 13). Drept aceea, aprinzând faclia, adica ratiunea care aduce lumina cunostintei prin contemplatie si fapte, sa nu o punem sub obroc, ca sa nu fim osânditi, ca unii ce marginim la litera puterea necuprinsa de minte a întelepciunii, ci în sfesnic, adica în Sfânta Biserica, pe culmea contemplatiei adevarate, ca sa raspândeasca asupra tuturor lumina dumnezeiestilor dogme.

Despre aceasta Sfânta Biserica legea a prevestit în chip figurat ca va fi candelabru turnat în chip turnat si cu totul de aur. Aceasta întrucât pe de-o parte nu are în ea nici o parte goala, lipsita de puterea Cuvântului, iar pe de alta e straina de toate prisosurile materiale si nu are nimic pamântesc.

Dar marele Zaharia, descriind acest candelabru în toate amânuntele, adauga ca afara de lampa mai erau pe el sapte candele (faclii). Aceste sapte candele trebuie sa le întelegem aici în alt chip, de cum am înfatisat candela din Evanghelie. Caci nu toate persoanele si lucrurile care sunt exprimate prin acelasi cuvânt trebuie întelese în unul si acelasi chip, ci fiecare dintre cele spuse trebuie înteles dupa sensul locului din Sfânta Scriptura, daca vrem sa tinem seama de scopul celor scrise.

Prin candele socotesc ca Sfânta Scriptura întelege aici lucrarile Duhului Sfânt , sau darurile (harismele) Duhului Sfânt , pe care le daruieste Bisericii Cuvântul care este capul întregului trup. Caci s-a spus: „Si se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul întelepciunii si al întelegerii, duhul sfatului si al tariei, duhul cunostintei si al evlaviei, si duhul temerii îl va umple pe El” (Isaia 11, 2-3). Dar capul Bisericii, potrivit unei imagini omenesti, este Hristos. Deci Cel ce are dupa fire pe Duhul, daruieste, ca Dumnezeu, Bisericii lucrarile Duhului. Caci Cuvântul facându-mi-Se mie om, îmi lucreaza mie mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui dupa fire, mie celui pentru care s-a facut si om. Si asezându-se în situatia celui ce primeste pentru mine, scoate la aratare ale Sale proprii. Caci cerând, ca un iubitor de oameni pentru sine harul de care am lipsa eu, îmi atribuie mie meritul (puterea) ispravilor Lui dupa fire. Deci pentru mine se spune ca primeste si acum ceea ce are prin fire fara de început si mai presus de ratiune. Caci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu si Tatal, dupa fiinta, ca cel ce purcede fiintial în chip negrait din Tatal prin fiul cel nascut din Tatal; si daruieste candelabrului, adica Bisericii, ca niste candele, lucrarile proprii. Si precum candela împrastie întunericul, tot asa lucrarile Duhului scot si alunga din Biserica pacatul cel de multe feluri. Astfel întelepciunea desfiinteaza nechibzuinta, întelegerea departeaza nepriceperea, sfatul alunga lipsa de discernamânt, taria înlatura slabiciunea, cunostinta sterge nestiinta, evlavia alunga necredinta si ticalosia faptelor ei, în sfârsit temerea departeaza învârtosarea nepasarii. Caci nu numai poruncile sunt lumina, ci si lucrarile Duhului.

Dar candele care ard toata viata în Biserica, raspândind lumina mântuirii, sunt si treptele care sustin buna ei rânduiala. De pilda învatatorul întelept al dumnezeiestilor si înaltelor dogme si taine, e o candela care descopera învataturi necunoscute înaintea multimii. Iar cel ce asculta cu întelegere si pricepere întelepciunea graita de cei desavârsiti, e si el o candela, întrucât ca ascultator cuminte pazeste în sine lumina adevarului celor graite.⁵¹³ Cel ce deosebeste cu bun sfat timpurile de lucruri si acomodeaza modurile de activitate cu ratiunile lucrurilor, neîngaduind sa se amestece întreolalta în chip nepotrivit, fiind un sfetnic minunat se dovedeste si el ca alta candela. Iar cel ce suporta cu cuget neclintit atacurile încercarilor fara de voie, ca fericitul Iov si ca vitejii mucenici, este o candela tare, pazind si el cu rabdare barbateasca nestinsa lumina mântuirii, ca unul ce are pe Domnul tarie si lauda (Psalmi 42, 2). Cel ce cunoaste mestesugurile vicleanului si nu ignora tabarârile razboaielor nevazute, este si el o alta candela învaluita de lumina cunostintei, putând zice cu dreptate împreuna cu marele Apostol: „Caci nu ne sunt necunoscute gândurile lui”. Iar cel ce duce o viata evlavioasa dupa porunca Domnului, îndreptând-o prin virtuti, e o alta candela, ca unul ce-si adevereste credinta prin felul purtarii sale. În sfârsit, cel ce în asteptarea judecatii face din înfrânare zid ce opreste intrarea patimilor în suflet, s-a facut o alta candela, curatând cu sârguinta, prin frica de Dumnezeu, petele patimilor întiparite pe el si facându-si viata stravezie si luminoasa prin stergerea întinaciunilor contrare firii.

Deci curatirea celor vrednici de curatia adusa de virtuti o face Duhul Sfânt prin temere, evlavie si cunostinta; iar iluminarea care harazeste cunostinta lucrurilor dupa ratiunile pe temeiul carora exista, o daruieste celor vrednici de lumina, prin tarie, sfat si întelegere, în sfârsit, desavârsirea o harazeste celor vrednici de dumnezeire prin întelepciunea atotluminoasa, simpla si întreaga, ridicându-i în mod nemijlocit si în tot chipul spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putinta oamenilor, încât stralucesc în ei numai însusirile dumnezeiesti ale bunatatii lui Dumnezeu. Prin aceasta cunoscându-se pe ei însisi din Dumnezeu, iar pe Dumnezeu din ei însisi (17), întrucât între ei si Dumnezeu nu mai e nici un zid care sa-i desparta, dat fiind ca între întelepciune si Dumnezeu nu mai este nimic, se vor bucura de neschimbabilitatea neclintita, ca unii ce au depasit toate cele de la mijloc, în care se ascundea odinioara primejdia de a gresi în privinta cunoasterii⁵¹⁶. caci ei au fost ridicati în chip negrait si neînteles, dupa har, pe culmea cea mai înalta, infinita si de infinite ori infinit dincolo de toate dupa fire, printr-o nestiinta si o tacere negraita.

„Si sapte pâlnii la cele sapte candele de pe sfesnic”. Cuvântul nostru despre candele a indicat doua întelesuri ale lor. Cel despre pâlnii va începe de aici. Spun unii ca pâlnia e un vas în forma de cupa, în care oamenii obisnuiesc sa puna uleiul care trebuie varsat în candela spre hranirea si sustinerea luminii. Asadar dupa întelesul mai înalt, pâlniile celor sapte candele ale sfesnicului vazut sunt deprinderile (aptitudinile) si dispozitiile capabile sa primeasca diferitele ratiuni si moduri de activitate morala care hranesc si întretin cele sapte candele adica lucrarile duhului; celor ce au primit în Biserica împartirea darurilor. Caci precum fara untdelemn e cu neputinta sa se întretina nestinsa candela, tot asa fara o deprindere care sa hraneasca cele bune prin ratiuni, moduri de activitate morala, idei si gânduri potrivite si cuvenite, e cu neputinta sa se pazeasca nestinsa lumina darurilor. Pentru ca tot darul duhovnicesc are lipsa de o deprindere (aptitudine) corespunzatoare cu el, care sa-i toarne neîncetat, ca untdelemn, materia cugetarii, fiind pastrat prin deprinderea celui ce l-a primit.

Pâlniile celor sapte candele ale candelabrului, sunt asadar deprinderile corespunzatoare cu darurile dumnezeiesti ale Sfinte Biserici. Din ele înteleptii si neadormitii paznici ai bunurilor daruite varsa, ca din niste vase, asemenea înteleptelor fecioare din Evanghelie, untdelemnul bucuriei în candelele darurilor (harismelor).

„Si doi maslini deasupra lui; unul de-a dreapta lampii si altul de-a stânga”. Cuvântul a descris foarte frumos si potrivit toata vedenia care se refera la Sine însusi. Caci înfatisând candelabrul, lampa, candelele, pâlniile, adaos si doi maslini. Aceasta fiindca se credea cu adevarat ca deodata cu lumina sa fie cugetata în chip firesc si cauza care naste puterea ce întretine lumina din candelabru, nefiind alimentata. Cei doi maslini ai candelabrului de aur, adica ai Sfintei Biserici universale, sunt cele doua Testamente, din care, ca din niste maslini, se stoarce, prin cautare si cercetare evlavioasa, ca un untdelemn, substanta întelesurilor, care alimenteaza lumina darurilor dumnezeiesti. Prin aceasta substanta deprinderea fiecaruia pazeste nestinsa lumina harului ce s-a dat pe masura lui lumina ce se întretine ca printr-un untdelemn, prin întelesurile Scripturilor. Caci precum fara maslin nu se poate afla untdelemn adevarat si natural si precum fara vas nu se poate tine uleiul primit, iar nefiind hranita de untdelemn lumina candelei se stinge cu siguranta, la fel fara Sfintele Scripturi nu se poate dobândi cu adevarat substanta dumnezeiasca a întelesurilor si fara deprinderea capabila sa primeasca ca un vas, aceste întelesuri, nu poate lua nastere o cugetare demna de Dumnezeu, iar lumina cunostintei prin daruri, nealimentata de întelesurile dumnezeiesti, nu poate fi întretinuta nestinsa de cei ce o au.

Asadar înaltându-ne privirea la întelesul duhovnicesc, cuvântul nostru a asemanat candelabrul cu Biserica; lampa cu Dumnezeu cel întrupat, care s-a îmbracat cu firea noastra în chip neschimbat, dupa ipostas; cele sapte candele cu darurile, sau lucrarile Duhului, cum arata limpede marele Isaia; pâlniile candelelor deprinderile capabile de întelesurile dumnezeiesti ale Scripturii, care primesc darurile dumnezeiesti; în sfârsit cei doi maslini, cu cele doua Testamente, din care se primeste prin înteleapta stradanie substanta întelesurilor dumnezeiesti prin care se întretine nestinsa lumina tainelor dumnezeiesti.

„Unul de-a dreapta lampii iar altul de-a stânga” prin dreapta socotesc ca întelege Proorocul partea mai duhovniceasca a Scripturii iar prin stânga pe cea mai trupeasca. Iar daca stânga indica partea mai trupeasca a Scripturii iar dreapta pe cea mai duhovniceasca, socotesc ca maslinul de-a stânga înseamna Vechiul Testament, care se ocupa mai mult de filozofia activa, iar maslinul din dreapta, Noul Testament, care ne învata taina cea noua si naste în fiecare dintre credinciosi deprinderea contemplativa. Caci cel dintâi ofera celor ce se îndeletnicesc cu filozofie dumnezeiasca modurile virtutii, pe de-al doilea ratiunile cunostintei. Cel din urma, rapind mintea din pâcla celor vazute, o ridica spre ceea ce e înrudit cu ea, curatita de toata nalucirea materiala, iar cel dintâi curateste mintea de toata împatimirea de cele materiale, scotând prin forta barbatiei, ca printr-un ciocan, piroanele care tintuiesc afectiunea voii de trup. Cel Vechi ridica trupul strabatut de ratiune (rationalizat) spre suflet, prin mijlocirea virtutilor, împiedicând mintea sa coboare la trup; iar cel Nou ridicând mintea, aprinsa de focul dragostei, spre Dumnezeu. Cel dintâi face trupul una cu mintea prin miscarea de bunavoie iar al doilea face mintea una cu Dumnezeu prin deprindere (cu lucrarea) harului. Prin aceasta mintea dobândeste atât asemanarea cu Dumnezeu, încât din ea poate fi cunoscut Dumnezeu, Cel ce din Sine nu poate fi cunoscut de nimeni, ca un original dintr-o icoana (23).

În acest chip întelegem acestea, iar daca vrea cineva sa refere sensul celor spuse si la fiecare om, va gasi de asemenea întelesuri frumoase si evlavioase. De pilda va putea sa înteleaga prin candelabru sufletul fiecaruia. Acesta e întreg de aur ca unul ce dupa firea sa mintala si rationala, e nestricacios si nemuritor si e cinstit cu cea mai împarateasca putere a voii libere. El are asupra sa lampa credintei, adica Cuvântul care s-a facut trup si caruia Îi crede cu tarie si slujeste cu adevarat. Si în el se aseaza faclia (candela) aprinsa a cuvântului cunostintei, dupa învatatura si îndemnul aceluiasi Cuvânt al lui Dumnezeu, care zice: „Nimeni nu aprinde faclia si o pune sub obroc, ci în sfesnic ca sa lumineze tuturor celor din casa”. Caci Domnul poate numeste aici faclie cuvântul cunostintei în duh, aratat prin fapte, adica legea duhului. (26) Iar „obroc” cugetul pamântesc al carnii, adica legea patimasa a trupului. Legea harului nu trebuie pusa sub acesta, ci în suflet care cu adevarat un sfesnic de aur, ca sa lumineze prin fulgerarile faptelor dreptii si cugetarilor întelepte, tuturor celor din casa, adica din Biserica, sau din lumea aceasta. În felul acesta cel ce poarta aceasta lumina îi face pe privitori sa imite binele si sa slaveasca si ei prin faptele virtutii si nu numai prin simpla rostire de vorbe, pe Tatal din ceruri, adica pe Dumnezeu, care produce în sfinti, pe culmile contemplatiilor tainice ale cunostintei, podoaba faptelor virtuoase ale dreptatii. Caci s-a scris: „Ca sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru din ceruri” (Matei 5, 15)⁵¹⁷

Asa sa întelegi candelabrul si lampa din vedenia Proorocului, iar prin cele sapte candele se va întelege, dupa explicarea de mai înainte, diferitele daruri ale Duhului, care îsi coboara lumina si se odihnesc peste cel ce se desavârseste în Hristos prin virtute si cunostinta. Caci scriptura întelege aici prin Hristos , pe cel ce vietuieste dupa Hristos si e plin de lumina acelorasi ratiuni si moduri de activitate, atât cât este cu putinta omului, având si el întelepciune si întelegere, sfat si tarie, cunostinta, evlavie si temere, prin care se spune ca priveste pe Dumnezeu, ca prin niste ochi spirituali, peste întreg pamântul fiecarei inimi. „Caci aceste sapte candele sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pamântul” (Zaharia. 4, 10)⁵¹⁸.

„Si sapte pâlnii la candelele de pe el”. pâlniile sunt deprinderile cu faptuirea si contemplatia celor ce sunt vrednici sa li se împarta darurile dumnezeiesti. Din acestea ei varsa substanta cugetarilor tainice, cum ar varsa untdelemn din niste vase, pastrând nestinsa lumina darurilor Duhului.

Prin cei doi maslini sa întelegi, precum am spus, cele doua Testamente: cel de-a stânga e Testamentul Vechi, care procura neîncetat puterii cunoscatoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtutilor prin activitate (30). Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, care procura neîncetat partii pasive, sau celei active a sufletului, ca pe un untdelemn, ratiunile duhovnicesti ale cunostintelor prin coftemplatie ⁵¹⁹. Si asa prin fiecare se desavârseste frumos taina mântuirii noastre, aratându-se învatatura prin viata si slava vietii prin învatatura. În felul acesta activitatea apare ca o contemplatie lucratoare, iar contemplatia ca o activitate cunoscatoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunostintei, iar cunostinta ca o putere sustinatoare a virtutii (32).

Iar daca cineva, tare în întelesurile spirituale, ar zice ca cei doi maslini sunt cele doua legi, cea naturala si cea duhovniceasca, nu s-ar abate de la adevar. În aceasta interpretare legea naturala, ca cea de la stânga lampii, adica a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi ratiunii, prin perceptia simturilor înrudita cu ea, modurile de activitate în vederea virtutii desprinzându-le din lucruri sensibile. Iar cea spirituala sau duhovniceasca, de la dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudita cu ea, ratiunile din lucruri, în vederea cunoasterii duhovnicesti (34). Si asa, prin amândoua, umplem diferitele deprinderi corespunzatoare cu darurile duhovnicesti, cu vederi active si contemplative, întocmai ca pe niste pâlnii ale candelelor, pazind nestinsa lumina adevarului.

Sau, întelegând locul acesta al Scripturii într-un sens si mai înalt, putem vedea în cei doi maslini de la dreapta si de la stânga lampii ca Providenta si Judecata. Iar la mijloc, între ele sta, ca într-un candelabru de aur Sfânta Biserica universala, sau în sufletul fiecarui sfânt, lumina adevarului care lumineaza tuturor. Si lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul si descopera ratiunile adevarate si atotgenerale ale Providentei si Judecatii, prin care conserva lucrurile si în care consta taina mântuirii noastre, hotarâta mai înainte de toate veacurile si înfaptuita în cele din urma dintre timpuri. Dintre acestea, Providenta, care sta ca un maslin la dreapta lampii, o percepem numai prin credinta în modul negrait al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însufletit în chip rational; iar Judecata, care sta la stânga, o întelegem în chip negrait din taina patimilor de viata facatoare suportate de Dumnezeu cel întrupat pentru noi (35)⁵²⁰. caci întâi El a primit întruparea cu voia pentru bunatatea Sa, ca Cel ce este prin fire Mântuitorul tuturor; iar pe urma a rabdat patimile de bunavoie ca Rascumparator (36). Caci nu s-a facut Dumnezeu om de mai înainte ca sa patimeasca, ci ca sa-l mântuiasca pe om din patimi, întrucât se facuse robul lor prin calcarea poruncii dumnezeiesti, dupa ce la început fusese nepatimitor.

Asadar la dreapta se afla taina întruparii Cuvântului, cea conforma Providentei. Ea înfaptuieste prin har îndumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotarâta mai înainte de veacuri, la care nu se va putea ridica dupa fire nici o ratiune a fapturilor. Iar la stânga sta taina patimii de viata facatoare a lui Dumnezeu, care a voit sa patimeasca dupa trup. Ea este conforma Judecatii si pricinuieste pe de o parte desfiintarea desavârsita a tuturor însusirilor si miscarilor, care au patruns în fire împotriva firii prin neascultare, si înfaptuieste pe de alta restaurarea deplina a tuturor însusirilor si miscarilor conforme cu firea de la început (37). În urma acestei restaurari nu se va mai afla în fapturi nici o ratiune stirbita si falsificata. Acestea, adica Providenta si Judecata, sau întruparea si patima, pe de o parte pentru neclintirea, curatia si incoruptibilitatea virtutii si a statorniciei barbatesti cu fapta, iar pe de alta pentru stralucirea si transparenta contemplatiei si a cunoasterii tainice, au fost asemanate de Proroc cu doi munti de arama, dintre care au iesit, asemenea unor care cu cai(Zaharia 6, 1)⁵²¹, cele patru Evanghelii (38), care au strabatut si au ocolit tot pamântul si au vindecat rana din neascultarea lui Adam, facând sa se odihneasca prin credinta si bunavietuire în Duhul lui Dumnezeu peste tara de miazanoapte, adica peste neamurile asupra carora stapânea negura nestiintei si peste firea asupra careia domnea silnic întunericul pacatului (39).

Sau poate cele patru care reprezinta forta celor patru virtuti generale, egale la numar cu sfintele Evanghelii. Caci si ea a strabatut, ca pe un pamânt, toata inima credinciosilor si a oblojit rana cea de ocara, pricinuita în ea de patimi, facând sa se odihneasca, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Dumnezeu în pamântul de la miazanoapte, adica în trup, întrucât a scos la aratare, prin faptele dreptatii, legea duhului.

Sau poate prin cei doi maslini mai putem întelege contemplatia si activitatea. Dintre acestea, contemplatia este pusa în valoare de Providenta manifestata prin Întrupare, iar activitatea e pusa în lucrare de Judecata manifestata prin patima⁵²². cea dintâi, privind sufletul, se afla la dreapta Cuvântului; cea de a doua, privind trupul, se gaseste la stânga⁵²³. Cea dintâi cheama mintea spre înrudirea cu Dumnezeu, cea de a doua sfinteste simtirea (lucrarea simturilor) cu duhul si sterge din ea pecetile patimilor.

Sau iarasi, prin cei doi maslini trebuie sa întelegem credinta si buna constiinta. La mijlocul acestora sta Cuvântul, caruia prin credinta îi aduc credinciosii închinare dreapta, iar prin constiinta cea buna  îi slujesc cu evlavie, silindu-se sa-si faca bine unul altuia.

Sau, prin cei doi maslini, Scriptura a închipuit cele doua popoare: pe cel dintre pagâni si pe cel dintre iudei. Ele sunt numite si „fiii ungerii” (Zaharia 4, 4)⁵²⁴, pentru nasterea lor în duh si pentru harul înfierii dat lor spre îndumnezeire. La mijlocul lor se afla Dumnezeu cel întrupat, stând ca într-un candelabru în Biserica universala, cea una si singura, si facându-le nascatoare de lumina prin virtute si cunostinta.

Sau poate prin cei doi maslini Scriptura a mai indicat tainic sufletul  si trupul, întrucât cel dintâi este împodobit ca un maslin cu ratiunile cunostintei adevarate, iar trupul e acoperit cu faptele virtutilor.

Iar daca cineva ar spune ca cuvântul Scripturii indica prin cei doi maslini si cele doua lumi, bun ar fi si întelesul acesta. Caci de fapt, Cuvântul ca Dumnezeu sta la mijlocul acestor lumi, pe cea inteligibila facând-o sa licareasca tainic în cea sensibila prin chipuri, iar pe cea sensibila învatându-ne sa o întelegem ca aflându-se în cea inteligibila prin ratiuni (47).

Si iarasi, daca ar spune cineva ca vedenia celor doi maslini a închipuit viata de aici si cea viitoare, buna ar fi si explicatia aceasta. Caci si între acestea sta Cuvântul, tragându-ne de la viata de aici prin virtute si ducându-ne la cea viitoare prin cunostinta. Aceasta a întelesul minunatul Avacum când a zis: „În mijlocul a doua vieti vei fi cunoscut” (Avacum 3, 2)⁵²⁵. El a înteles prin vieti  ceea ce a înteles marele Zaharia prin „munti de arama” sau prin maslini, adica cele doua lumi, sau veacuri, sau vietile corespunzatoare lor, sau sufletul si trupul, ori activitatea si contemplatia, sau deprinderea binelui si lucrarea lui, sau Legea si Proorocii, sau Vechiul Testament întreg si Noul Testament, sau cele doua popoare: pagânii si iudeii, sau cele doua legi: cea naturala si cea duhovniceasca, sau credinta si buna constiinta. În mijlocul tuturor acestora sta Cuvântul, laudat si preamarit de toate si calauzindu-le pe toate spre o singura armonie în bine, ca Dumnezeu al tuturor. Caci de aceea le-a facut pe toate, ca sa devina legatura nedesfacuta a tuturor, unindu-le pe toate cu binele si întreolalta.

Iar prin candelabrul din vedenie, Scriptura a indicat poate Biserica si sufletul, ca cele ce prin firea lor au lumina harului ca un bun dobândit. Caci numai Dumnezeu are binele prin fire, de aceea toate cele ce sunt prin fire capabile de lumina si bunatate, primesc lumina si bunatatea de la El prin participare.

Acestea le-a spus cuvântul nostru despre cele scrise având grija de masura cuvenita. Tu însa, Cuvioase Parinte, care ai vazut prin tine însuti, cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri mai înalte ca acestea, lumineaza cu razele pururi stralucitoare ale întelegerii tale sufletul meu tocit la vedere.

Scolii

Nu tot omul care vine în aceasta lume e luminat numaidecât cu Cuvântul, caci multi ramân neluminati si nepartasi de lumina cunostintei. Ci e vadit ca numai omul care vine prin voia sa proprie în lumea cea adevarata, adica cea a virtutilor. Deci tot omul care vine cu adevarat, prin nasterea cea de bunavoie, în lumea aceasta a virtutilor, e luminat în mod sigur de Cuvântul, dobândind o deprindere neclintita în virtute si o cunostinta adevarata si fara greseala. (8)

Prin femeie a înteles simtirea, prin sarpe – placerea, caci amândoua sunt diametral opuse ratiunii. (9)

Simtirea (senzatia) punând stapânire peste minte, o învata sa se închine la multi dumnezei, caci simtirea robindu-se prin fiecare simt al patimilor, slujeste lucrului sensibil corespunzator, ca lui Dumnezeu. (12)

Temerea, evlavia si cunostinta dau nastere filosofiei active, precum taria, sfatul si întelegerea nasc contemplatia naturala în duh. Dar învatatura tainica despre Dumnezeu (teologia) o daruieste numai întelepciunea dumnezeiasca. (17)

Vechiul Testament, fiind simbolul faptuirii si al virtutii, face trupul sa consimta cu mintea în orice miscare. Iar Noul Testament, daruind contemplatia si cunostinta, lumineaza mintea, care se îndeletniceste cu ele în chip tainic, cu darurile dumnezeiesti. (23)

Dumnezeu se face si se numeste Tata dupa har al acelora care au primit de bunavoie nasterea curata din duh. Acestia, purtând asupra vietii lor pecetea lui Dumnezeu, care i-a nascut, pe care o arata prin virtuti, ca pe o fata a sufletului, îi face pe cei ce privesc la ei, sa mareasca pe Dumnezeu prin schimbarea modurilor lor de purtare, întrucât le ofera acelora spre imitare, viata proprie, ca pe o pilda aleasa de virtute. Caci Dumnezeu nu trebuie slavit numai cu cuvântul gol, ci prin faptele dreptatii, care vestesc cu mult mai mult decât cuvântul, majestatea dumnezeiasca. (26)

Vechiul Testament procura celui ce se îndeletniceste cu cunostinta (gnosticului), modurile virtutilor, iar Noul îi harazeste celui ce se îndeletniceste cu activitatea, ratiunile cunostintei adevarate. (30)

Cel ce arata cunostinta întrupata în activitate si activitatea însufletita de cunostinta, a descoperit modul exact al adevaratei lucrari îndumnezeitoare. Iar cel ce are numai pe una din acestea, despartita de cealalta, sau a facut din cunostinta o nalucire (fantezie) inconsistenta (fara suport), sau din activitate un idol (o forma) fara suflet. Caci cunostinta fara fapta nu se deosebeste întru nimic de nalucire, neavând fapta ca temelie, iar activitatea irationala e tot una cu un idol (o forma) fara suflet, neavând cunostinta care sa o însufleteasca. (32)

Precum sufletul si trupul fac prin împreunare pe om, la fel activitatea si contemplatia dau prin unire o singura întelepciune, iar Vechiul si Noul Testament realizeaza o singura taina. (33)

Legea naturala e la stânga, fiindca se foloseste de simtire (de perceptia simturilor). Ea ofera Cuvântului (ratiunii) modurile virtutilor si face cunostinta lucratoare. Iar legea duhovniceasca e la dreapta, fiindca lucreaza prin minte. Ea amesteca în simtire ratiunile duhovnicesti din lucruri si face activitatea rationala. (34)

Providenta s-a aratat ipostatica a Cuvântului cu trupul, iar Judecata în faptul ca a primit sa patimeasca pentru noi cu trupul. Prin ele, adica prin unire si patima, s-a înfaptuit mântuirea tuturor. (35)

Întruparea s-a facut spre mântuirea firii create, iar patimile spre rascumpararea celor tinuti în moarte, din pricina pacatului. (36)

Taina întruparii departeaza însusirile potrivnice firii de la firea omeneasca, iar pe cele conforme firii le restaureaza. (37)

Providenta  si Judecata, întruparea si patima, le-a închipuit prin cei doi munti de arama, din care tâsnesc cele patru Evanghelii. (38)

Prin tara de miazanoapte a înteles neamurile care se aflau odinioara în ratacirea nestiintei ca într-o tara a întunericului, iar cum au ajuns în tara luminii, la cunostinta adevarului, prin harul celor patru sfinte Evanghelii, ca elemente nestricacioase, fiind renascuti dupa omul dinauntru si mintal spre viata vesnica, prin credinta. (39)

Cel ce întelege lumea vazuta, contempla pe cea inteligibila, caci închipuindu-si cele inteligibile, le modeleaza prin simtire (le îmbraca în figuri prin simturi) si schematizeaza în minte ratiunile vazute. El stramuta în fata simturilor în chip felurit fiinta lumii spirituale si în fata mintii compozitia felurita a lumii sensibile. El întelege lumea sensibila prin cea inteligibila, transferând prin ratiuni simtirea (continutul simtirii) în minte, si pe cea inteligibila prin cea sensibila, împletind mintea cu simtirea în vreme ce contempla figurile. (47)

Note

Moartea simtirii e menita sa mântuiasca pe om de moartea firii. Moartea ca osânda a fost pricinuita de cresterea lucrarii simturilor, care l-a legat pe om de lumea vazuta, despartindu-l de Dumnezeu. Moartea simtirii e moartea omului trupesc, a omului aplecat spre cele dinafara, a omului „mort” duhovniceste, pentru a învia omul dinauntru, omul adevarat, omul mintal, sinea omului. (509)

Nu numai cel ce învata este o treapta de cinste în Biserica, ci si cel ce asculta cu atentie. Ba el urmeaza imediat dupa prima treapta a celor întelepti, aflându-se pe treapta întelegerii. De altfel, adeseori cel ce învata simte cum îi creste puterea cuvântului si cum se lumineaza datorita ascultarii întelegatoare a celor pe care îi învata. Ascultarea cu întelegere e si ea un har si harurile alcatuiesc un întreg întreolalta ca si cei în care se gasesc. Descoperirea adevarurilor e într-o anumita masura rodul comuniunii dintre propovaduitor si ascultator. Treptele acestea sunt altele decât treptele ierarhice ale hirotoniei, încredintate cu administrarea Tainelor. Cele doua sisteme se presupun reciproc. (513)

Dupa ce s-a depasit primejdia de-a gresi în privinta cunoasterii, s-a dobândit neschimbabilitatea morala. Asadar nestatornicia morala se datoreaza greselilor de cunoastere. În primejdia acestui tip de greseli se gaseste omul pâna ce se afla între lucrurile create. Dar odata ajuns în nemijlocita legatura cu Dumnezeu, nu mai poate gresi. Greseala vine din putinta unor deductii gresite de la lucrurile create de Dumnezeu (la Adevar). Când Adevarul este trait direct, mintea nu mai poate gresi, caci Adevarul e trait direct, mintea nu mai poate gresi, caci Adevarul îi copleseste lucrarile ei, prin care ar putea gresi. Adevarul acesta e Dumnezeu, întrucât e contemplat de mintea creata. El e contemplat direct, dar totusi de mintea creata. Ca atare el e una cu Dumnezeu, între el si Dumnezeu nu este nimic la mijloc, dar totusi nu e Dumnezeu cum se cunoaste însusi pe Sine. Aceasta este Întelepciunea – e forma suprema în care se poate comunica Dumnezeu fapturii. În cadrul Întelepciunii, mintea creata poate înainta la infinit, dar niciodata nu poate trece dincolo de ea. (516)

Cele doua Testamente se întregesc întreolalta, cum se întregeste activitatea si contemplatia în viata duhovniceasca a omului. Contemplatia e întretinuta de untdelemnul virtutilor, închipuit prin Vechiul Testament, iar virtutile sunt întretinute de untdelemnul contemplatiei, închipuit prin Testamentul Nou. Sau untdelemnul celor doi maslini, activitatea virtuoasa si contemplatia. Testamentul Vechi si Nou, întretin una si aceeasi lumina, a vietii duhovnicesti unitare. Neîncetat se întregesc. O noua dovada ca cel contemplativ nu se socoteste dezlegat de activitatea virtuoasa. (519)

Providenta în general se arata în toate darurile pozitive pe care ni le face Dumnezeu pe cale naturala si supranaturala, iar Judecata în toate încercarile si pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu ca sa ne îndrepte si desavârseasca. Dar atât Providenta cât si Judecata au culminat în Întruparea si Patimile Domnului. De aceea Întruparea lui este o manifestare a Providentei, iar Patimile o manifestare a Judecatii. Sau prin Întruparea Domnului s-au revarsat toate darurile dumnezeiesti pentru toata lumea, iar în Patimile Lui, toata asprimea pedagogica pentru toate greselile. (520)

O traducere mai literara: Dintre acestea, Providenta manifestata prin Întrupare face sa se arate ratiunea contemplatiei; iar Judecata manifestata în Patima face sa lucreze modul activitatii. Întelesul propozitiei este: Întruparea a înlesnit contemplarea lui Dumnezeu, aducându-L în legatura directa cu firea omeneasca. Iar Patimile fac ca sa se activeze în toti cei credinciosi straduinta de curatire prin faptele ascezei mortificatoare. (522)

Prin contemplare îmbogatim sufletul, prin faptele ascezei curatim trupul. (523)

Nimic din ce scrie în Scriptura despre persoane, locuri, timpuri, lucruri însufletite sau neînsufletite, sensibile sau spirituale, nu trebuie sa le întelegem totdeauna în acelasi fel, daca vrem sa nu se produca un dezacord între istorie si întelesul spiritual al locului. De aceea cel ce vrea sa afle fara greseala sensul dumnezeiesc al Scripturii, trebuie sa ia fiecare din lucrurile însirate de fiecare data în alt înteles, dupa deosebirile întâmplarilor petrecute sau povestite, dându-i potrivit cu locul si cu timpul tâlcuirea cuvenita. Caci orice nume notat în Scriptura are multe întelesuri, dupa diferitele etimologii ale cuvântului ebraic. Aceasta o vedem limpede si aici, caci Iona se talmaceste, dupa diferitele etimologii: odihna si darul lui Dumnezeu, tamaduirea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu dat lor, porumb, fuga de podoaba  sau întristarea lor. Apoi el ajunge si în Ioppe si pe mare si în chit si în Ninive ori sub curcubeta. Dintre acestea, Ioppe se talmaceste loc unde se vede bucuria, frumusetea minunata sau bucurie puternica. Deci Proorocul Iona închipuie sau pe Adam, sau firea cea de obste, sau pe Hristos, sau harul proorocesc, sau pe poporul nemultumitor al iudeilor care se întristeaza de orice bine si pizmuieste toate darurile dumnezeiesti. De pilda închipuie pe Adam si firea cea de obste când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, dupa unul din întelesurile numelui sau, se numeste fuga de podoaba. Caci Ioppe închipuie raiul, care este si se numeste cu adevarat locul de unde se vede bucuria, sau bucurie puternica sau frumusete minunata data fiind bogatia nestricaciunii din el, cum era raiul sadit de mâna lui Dumnezeu. „Si a sadit Domnul rai în Eden si a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Dar ce sunt pomii din el, fie ca e vorba de pomi vazuti, fie de pomi spirituali si ce este pomul vietii din mijlocul raiului? Ce sunt toti acesti pomi, din care a luat Adam porunca sa manânce, dar poate ca nici nu s-a atins de ei? Caci îi spune Dumnezeu: „Din tot pomul din rai vei mânca”.

Ioppe mai înseamna însa si virtutea si cunostinta, precum si întelepciunea de pe urma lor. Virtutea, când se talmaceste „frumusete spirituala”; cunostinta, când se întelege ca „loc de unde se vede bucuria”. Iar întelepciunea, când se talmaceste „bucurie puternica”; caci prin întelepciune omul desavârsit primeste o bucurie negraita, adica bucuria puternica ce sustine cu adevarat viata dupa Dumnezeu, sau cea dumnezeiasca a omului. Fiindca „întelepciunea este pom ce viata tuturor celor ce se lipesc de ea si temelie sigura celor ce se reazema pe ea, ca pe Domnul” (Proverbe 3, 18). Deci firea oamenilor fuge pururi din Ioppe, adica din deprinderea virtutii si a cunostintei, ca si de harul întelepciunii de pe urma lor, precum a fugit Adam prin neascultare din rai. Fuge, pentru ca cugetarea lui zace cu placere în cele rele si fugind, e târâta cu voia ei pe mare, adica pe valurile murdare ale pacatelor, cum s-a rostogolit Adam în lumea aceasta dupa ce a cazut din rai, îmbratisând amagirea si confuzia nestatornica a lucrurilor materiale, pricinuite de valuri si pricinuind alte valuri. Iar câstigul celor ce îmbratiseaza aceasta amagire este ca se scufunda si sunt înghititi de chit si sunt covârsiti de apa pâna la suflet. Apoi sunt împresurati de cel mai de pe urma adânc iar capul li se afunda în crapaturile muntilor, ca în sfârsit sa coboare pe fundul pamântului, ale carui zavoare sunt încuietori vesnice (Iona 2, 7). Caci pamântul acela fiind talpa celui mai de jos adânc, e cu adevarat „întunecat si neguros, pamânt al întunericului vesnic, în care nu este nici o licarire si nu se poate vedea viata a muritorilor”, cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu izbânda mari razboaie pentru adevar.

Deci Proorocul înfatiseaza în chip tainic pe Adam, adica firea cea de obste a oamenilor în fiecare din starile prin care a trecut: cum a fugit de la bunatatile dumnezeiesti, ca din Ioppe, si e târâta în mizeria de aici ca pe o mare, scufundându-se în oceanul agitat si framântat al patimilor pamântesti; cum e înghitita apoi de chit – fiara cea spirituala si nesaturata (diavolul), si cum este covârsita din toate partile de apa ispitelor pâna la suflet, adica e coplesita de ispitele vietii; apoi cum e împresurata de cel mai de pe urma adânc, cu alte cuvinte cum e înfasurata mintea de nestiinta totala si cum e coplesita judecata de marea povara a pacatului. Pe urma cum i se afunda capul în crapaturile muntilor, sau cum e prinsa prima învatatura despre monada, întemeiata pe credinta, care este capul întregului trup al virtutilor, între cugetarile viclene, ca între niste crapaturi întunecoase ale muntilor, si e sparta în multe pareri si naluciri (caci prin crapaturile muntilor  Scriptura a indicat ideile amagitoare ale duhurilor rautatii, ce salasluiesc undeva în fundul ultimului adânc al nestiintei). În sfârsit, cum coboara pâna jos pe pamânt, „ale carui zavoare sunt încuietori vesnice”, sau cum cade în deprinderea goala de orice simtire dumnezeiasca si lipsita de orice miscare de viata a virtutilor, adica într-o deprindere ce nu mai are nici o simtire pentru bunatate si nici o dorinta care sa se miste spre Dumnezeu (8). E deprinderea peste care apasa ca un abis întunericul nestiintei si noianul cumplit al rautatii (9) si în care îsi au radacinile muntii ratacirii, adica duhurile rautatii în ale caror crapaturi afundându-se firea omeneasca, a devenit pe urma baza pentru cea mai pacatoasa deprindere, ca una ce s-a facut resedinta si unealta a ratacirii si a rautatii lor. În aceasta deprindere se afla, ca niste izvoare vesnice împatimirile sufletului dupa cele materiale, care nu lasa cugetarea sa se izbaveasca de întunericul nestiintei, ca sa vada lumina adevaratei cunostinte (10). Aceasta deprindere a indicat-o poate cum spuneam putin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov, prin cuvintele: „Pamânt întunecat si neguros, pamânt al întunericului vesnic” (Iov 10, 21). E pamânt întunecat fiindca e pustie de orice cunostinta si contemplatie adevarata; si neguros, pentru ca este lipsita de orice virtute si activitate. Si continua: „În el nu este nici o licarire, se întelege de cunostinta si de adevar, si nu se poate vedea viata a muritorilor”, adica o vietuire demna de fiintele rationale (11).

Proorocul ajunge în toate aceste stari, poate ca sa închipuie prin sine patimile în care s-a rostogolit omenirea în chip jalnic, facându-si ale sale cele ale firii comune a oamenilor. De aceea când închipuie pe Adam, i se potriveste unul din întelesurile numelui, si anume „fuga de podoaba”. Când însa preînchipuie pe Dumnezeu care s-a coborât pentru noi întru ale noastre, prin trup însufletit mintal, facându-Se ca noi afara numai de pacat, si zugraveste anticipat taina întruparii si a patimilor în vederea mântuirii, atunci prin plecarea sa din Ioppe pe mare indica coborârea Domnului din cer în lumea aceasta (12), iar prin înghitirea sa de catre chit si prin aruncarea nevatamata dupa trei zile si trei nopti, prevesteste taina mortii , a îngroparii si a Învierii⁵³⁵. De aceea i se potriveste cât se poate de bine un alt înteles al numelui si anume: „odihna si tamaduirea lui Dumnezeu” sau „harul lui Dumnezeu dat lor” sau poate si „osteneala lui Dumnezeu” pentru patima cea de bunavoie a Domnului. Caci Proorocul a preînchipuit tainic prin întâmplarile sale pe Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu, „odihna adevarata a celor osteniti de dureri”, „tamaduirea celor zdrobiti” si „harul iertarii greselilor” (13). Pentru ca si Domnul si Dumnezeul nostru facându-Se om, a coborât din cer în oceanul vietii noastre, ca într-o Ioppe ce se talmaceste „locul de unde se vedea bucuria”, pe marea acestei lumi, precum s-a scris: „Care în locul bucuriei ce era pusa înaintea lui a rabdat crucea, nebagând în seama ocara”. Si coborându-Se de bunavoie în inima pamântului, unde ne tinea închisi vicleanul, dupa ce ne înghitise prin moarte, a ridicat din nou toata firea cea robita la cer, dupa ce a smuls-o de acolo prin Înviere. Prin aceasta El ne este cu adevarat „odihna”, „tamaduire” si „har”. „Odihna”, ca cel ce dezleaga prin viata Sa vremelnica legea robiei silnice a trupului: „tamaduire”, ca Cel ce tamaduieste prin Înviere firea zdrobita prin moarte si stricaciune: „har”, ca Cel ce daruieste prin credinta înfierea în duh si harul îndumnezeirii dat fiecaruia dupa vrednicie. Caci trebuie cu adevarat sa ajunga lumina si puterea lui Dumnezeu si Tatal în acel pamânt, în care stapânea întunericul si izvoarele vesnice. Si aceasta pentru ca Cel ce e lumina duhovniceasca sa împrastie întunericul nestiintei si Cel ce e puterea ipostatica a lui Dumnezeu sa sfarâme izvoarele pacatului si asa sa slobozeasca firea celor încatusati cumplit de cel viclean daruindu-i lumina nestinsa a cunostintei adevarate si putere de nedezradacinat a virtutilor.

Dar Proorocul închipuie prin persoana sa si harul proorocesc care se stramuta prin Evanghelie din slujirea Legii socotita odinioara atât de slavita la neamuri lasând poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire, ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorari, osteneli, prigoniri si morti sa întoarca Biserica neamurilor la Dumnezeu, ca pe o Ninive. Când închipuie acest har al proorociei, Proorocul paraseste în chip tainic Ioppe ceea ce înseamna ca harul se departeaza de la slujirea Legii si porneste pe marea potrivnicilor fara de voie si a luptelor cu ele a ostenelilor si primejdiilor, pâna ce e înghitit de moarte ca de un chit fara sa fie câtusi de putin vatamat. Caci nimic de pe lume nu a putut împiedica mersul harului propovaduit neamurilor prin Evanghelie: „Nici necaz, nici strâmtorare, nici prigoana, nici foamete, nici primejdie, nici sabie”. Dimpotriva prin aceasta harul se întarea si mai mult, biruind pe toti cei ce se ridicau împotriva. Patimind, biruia si mai mult pe cei ce i se împotriveau si astfel a întors firea ratacita la Dumnezeul cel Viu si Adevarat, cum a întors Iona cetatea Ninive. Si deci îsi închipuia vicleanul ca acopera harul cu multimea prigoanelor, ca pe Prooroc chitul, nu l-a putut tine pâna la sfârsit, neputând slabi taria puterii prin care lucra harul. Ba aceasta putere face ca harul sa lumineze si mai stralucitor în ucenicii lui, dupa ce treceau prin aceste potrivnicii, asa încât vicleanul îsi pricinuia, prin atacurile sale mai degraba surparea puterii sale. Caci el vedea nu numai ca harul nu putea fi biruit de el, ci si ca slabiciunea naturala a sfintilor, care îl vesteau neamurilor se prefacea în tarie ce surpa puterea lui si-i dobora toata înaltarea ce se ridica împotriva cunostintei lui Dumnezeu; ba tocmai când se credea ca este înfrânta trupeste prin strâmtorari, aparea si mai împuternicita duhovniceste. Acest lucru l-a cunoscut din experienta patimirilor sale Pavel marea trâmbita a adevarului care a devenit slujitor al harului proorocesc în Hristos catre neamuri întru înnoirea duhului si nu în vechimea literei. De aceea zice: „Avem comoara aceasta în vase de lut”, comoara numeste cuvântul harului; iar vas de lut  trupul acesta patimitor, sau paruta simplitate în cuvântul rostit care a biruit toata întelepciunea lumii, sau care cuprindea în sine, cât era cu putinta, întelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o cuprindea lumea si care a umplut toata lumea de lumina cunostintei adevarate cuprinsa în ea. Si adauga: „Ca multimea puterii sa fie a lui Dumnezeu, iar nu din noi; întru toate necaz patimind, dar nu strâmtorându-ne; lipsiti fiind dar nu deznadajduiti; în toata vremea omorârea lui Iisus în trup purtând-o ca si viata lui Iisus sa se arate în trupul nostru. Ca pururi noi cei vii ne dam la moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate în trupul nostru cel muritor. Încât moartea în noi se lucreaza, iar viata în noi”. Caci cei ce propovaduiau cuvântul harului, purtând fara vina si din toata inima moartea cea de bunavoie, prin patimirile lor lucrau neamurilor viata cea în duh, întru cunostinta adevarului. Aceasta a patimit-o si Iona, care, preînchipuind tainic harul, a îndurat atâtea primejdii, ca sa întoarca pe ninivitenii de la ratacire la Dumnezeu. De aceea, dupa un alt înteles al numelui sau, se mai talmaceste si „darul lui Dumnezeu”, sau „osteneala lui Dumnezeu”. Caci într-adevar „dar al lui Dumnezeu” de oameni iubitori si „osteneala dumnezeiasca” prealaudata este harul proorocesc trimis neamurilor. E „darul” întrucât daruieste lumina cunostintei adevarate si procura nestricaciunea vietii celor ce-l primesc; si e iar „osteneala a lui Dumnezeu”, întrucât îndupleca pe slujitorii sai sa se împodobeasca cu ostenelile pentru adevar si-i învata pe cei ce se îngrijesc prea tare de viata în trup sa creasca mai mult prin patimiri decât prin bucurii, dându-le ca dovada a puterii covârsitoare a Duhului din ei, neputinta naturala a trupului lor de a suporta patimirile. Deci cuvântul harului strabatând prin multe încercari la firea oamenilor, sau la Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a Ninivei îndupleca legea care împarateste peste fire, sa se scoale de pe tronul ei, adica din deprinderea de mai înainte în rau sau din trairea dupa simturi, si sa-si scoata haina sa, adica sa lepede fumurile slavei lumesti pentru moravurile sale, apoi sa îmbrace sacul adica jalea si asprimea neplacuta a relei patimiri si purtarea demna de viata cea placuta lui Dumnezeu, si sa sada în cenusa, adica în saracia cu duhul în care e învatat sa sada tot cel ce vrea sa traiasca cu evlavie si are în sine biciul cunostintei care-l lovea pentru greselile sale (19). Dar nu numai pe împarat îl îndupleca cuvântul cel propovaduit al harului sa creada în Dumnezeu, ci si pe barbati, adica pe oamenii cu firea întreaga, convingându-i sa marturiseasca tare ca unul este Dumnezeu, Facatorul si Judecatorul tuturor si hotarându-i sa se lepede cu desavârsire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte si sa se îmbrace în saci de la cel mai mic la cel mai mare dintre ei, adica sa înceapa cu toata râvna o viata aspra omorâtoare de patimi. Iar mici si mari cred ca sunt numiti aici de Scriptura, dupa întelesul mai înalt, cei vinovati de o rautate mai mica sau mai mare.

Si au crezut barbatii Ninivei lui Dumnezeu si au hotarât sa posteasca si s-au îmbracat în saci de la cel mai mic la cel mai mare dintre ei. Si a mers cuvântul pâna la împaratul Ninivei si s-a sculat de pe tronul sau si s-a dezbracat de vesmântul sau si s-a îmbracat cu sac si a sezut în cenusa. Apoi s-a vestit si s-a poruncit în Ninive de la împarat si de la dregatorii sai, spunându-se: „Oamenii si dobitoacele, boii si oile, sa nu guste nimic nici sa pasca si apa sa nu bea” (Iona 2, 5-7). Împarat al firii sale, cum am zis, legea firii. Dregatorii lui sunt puterea rationala, irascibila si poftitoare. „Barbatii” acestei cetati adica ai firii, sunt dupa unul din întelesuri, cei ce pacatuiesc prin ratiune si au o cunostinta gresita despre Dumnezeu si despre lucrurile dumnezeiesti (20). „Dobitoacele” sunt cei ce pacatuiesc prin pofta si trag la povara placerii prin patimile trupesti. „Boii sunt cei ce folosesc toata miscarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pamântesti, caci zic unii ca sângele boului când e baut pricinuieste îndata moartea celui ce îl bea: deci sângele lui este în chip vadit simbolul mâniei. „Oile” de ocara de aici sunt cei ce pasc fara de minte, numai prin simturi, cele vazute, ca pe o iarba, din pricina patimii cei stapâneste. Toate acestea socotim ca au în acest loc al Scripturii un înteles de ocara, pâna ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. De aceea adauga Scriptura despre ele: „Sa nu guste nimic, nici sa pasca, si apa sa nu bea”. În felul acesta se vor departa cauzele de mai înainte, care sustineau în fiecare din cele însirate patimile. Iar dupa înlaturarea acestor cauze, ele îsi vor schimba îndeletnicirile rele de care erau stapânite odinioara. Aratând aceasta, Scriptura adauga: „Si s-au îmbracat în saci oamenii, iar dobitoacele n-au pascut si au strigat catre Domnul Dumnezeu cu staruinta; s-a întors fiecare de la calea sa cea rea si de la nedreptatea din mâinile sale. (Iona 3, 8)

„Oamenii” sunt cei stapâniti printr-o judecata gresita a ratiunii de patimile sufletesti; iar „dobitoacele” – cei tintuiti de patimile trupesti, prin reaua întrebuintare a mâniei si poftei, în vremea placerii. Deci toti îmbraca, ca pe un sac, omorârea madularelor de pe pamânt, sau a întregii legi si cugetari pamântesti si striga cu staruinta, cerând iertarea pacatelor de mai înainte si departându-se de la cursul obisnuintei, ca de la o cale oarecare, si de la nedreptatea lucrata de faptele lor, ca de niste mâini.

Astfel Ninive, înteleasa ca firea cea comuna a oamenilor, sau ca Biserica neamurilor, are pururi pe Iona, sau cuvântul harului proorocesc propovaduind în ea si în fiecare zi întorcând pe cei rataciti la Dumnezeu. Iar daca referim întelesul spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare zicem ca este sufletul fiecaruia (21), la care dupa ce a pacatuit, este trimis cuvântul lui Dumnezeu ca sa-i propovaduiasca pocainta spre viata. În acest caz, prin împaratul cetatii întelegem mintea; dregatorii sunt puterile înnascutei; barbatii, gândurile patimase; dobitoacele, miscarile poftitoare ale trupului; boii, miscarile lacome ale mâniei spre bunurile materiale; iar oile, miscarile simturilor, care percep lucrurile sensibile fara cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu îndupleca mintea , adica pe împarat, sa se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu nestiinta, si sa se dezbrace ca de o haina de parerea mincinoasa despre lucruri, apoi sa se îmbrace ca pe un sac cainta pentru cele rau cugetate si sa se aseze, ca în cenusa, în deprinderea saraciei cu duhul, mai pe urma sa porunceasca oamenilor, dobitoacelor, boilor si oilor sa posteasca, înfrânându-se de la mâncarea pacatului si de la bautura nestiintei, adica sa se retina de la savârsirea pacatelor si de la contemplarea înselatoare prin simturi, si sa se îmbrace în sac, adica în deprinderea prin simturi, si sa se îmbrace în sac, adica în deprinderea care omoara patimile contrare firii, dar cultiva virtutile si cunostintele cele dupa fire, apoi sa strige catre Dumnezeu cu staruinta, adica sa denunte cu putere cele de mai înainte si sa se roage cu smerenie, ca sa primeasca iertare de la Cel ce poate sa o dea. De asemenea sa ceara putere statornica pentru împlinirea poruncilor si puterea statornica pentru împlinirea poruncilor si pentru pazirea hotarârii spre cele bune de la Acela care e gata sa dea celor ce o cer, pentru ca în felul acesta sa-si poata abate cugetarea de la ratacirea de mai înainte, ca de la o cale rea, si sa lepede deprinderea de a nascoci raul din puterile faptuitoare ale sufletului.

În aceasta mare cetate, adica în firea obsteasca a oamenilor, sau în Biserica alcatuita din neamuri, sau în sufletul fiecaruia, mântuit prin cuvântul virtutii si al cunostintei, adica al credintei si al bunei constiinte, „locuiesc mai mult de douasprezece miriade (de douasprezece zeci de mii) de oameni care nu-si cunosc dreapta nici stânga lor” (Iona 4, 14). Cred ca Scriptura indica aici prin cele douasprezece miriade, dupa un înteles mai înalt, ratiunile timpului si ale firii, adica cunostinta cuprinzatoare a firii vazute împreuna cu acelea fara de care aceasta nu poate sa existe. Caci daca numarul doisprezece se formeaza prin adunarea lui cinci si sapte, iar firea e încincita pentru simturi iar timpul înseptit, atunci numarul doisprezece indica, desigur, firea si timpul. De notat însa ca am spus „mai mult” de douasprezece miriade de oameni, ca sa cunoastem ca acest numar este circumscris si depasit în chip indefinit de „mai multe”, care fac prin ele o suma superioara numarului doisprezece.

Deci Biserica prealaudata a lui Dumnezeu, având ratiunile virtutii si ale cunostintei, care întrec ratiunile timpului si ale firii strabatând spre maretia celor vesnice si inteligibile, are „ mai mult de douasprezece miriade de barbati, care nu-si cunosc dreapta sau stânga lor”. Caci cel ce, din pricina virtutii legiuite, si-a uitat de patimile din trup, ca de unele ce sunt la stânga si, din pricina cunostintei fara greseala a faptelor sale, nu e stapânit de boala parerii de sine, ca de una ce este la dreapta, a devenit barbat ce nu-si cunoaste dreapta lui, întrucât nu iubeste slava ce se destrama, nici stânga, întrucât nu se lasa atâtat de patimile trupului (23).

Asadar prin „dreapta” Scriptura întelege slava desarta  de pe urma asa ziselor ispravi, iar prin „stânga”, neînfrânarea  ce rasare de pe urma patimilor de rusine. Pe acesti barbati ce nu cunosc dreapta si stânga lor, îi are orice suflet luminat de vederile cele spirituale (inteligibile). Pentru ca tot sufletul care îsi retrage puterea cugetarii de la contemplarea naturii si a timpului, are cugetarile naturale ca pe niste barbati ce au trecut de numarul doisprezece, sau ca pe niste ratiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire si sub timp, ci se îndeletnicesc cu întelegerea si cunoasterea dumnezeiestilor taine si de aceea nu cunosc dreapta sau stânga lor. Caci cunoasterea virtutilor dupa ratiunea lor, adica recunoasterea adevarata prin trairea a cauzei virtutilor face pe cei partasi de ea sa nu mai cunoasca deloc din suficienta si excesul de virtute, care stau de cele doua parti ale mijlocului virtutilor ca dreapta si stânga.

Pentru ca daca în ratiune nu se afla nimic contrar ratiunii (25), e limpede ca cel ce s-a înaltat la ratiunea virtutilor nu va mai cunoaste câtusi de putin pozitia celor fara ratiune. Fiindca nu e cu putinta sa priveasca deodata doua lucruri care se contrazic si sa cunoasca pe unul din ele manifestându-se deodata cu celalalt.

Caci daca în credinta nu se afla nici o ratiune a necredintei si daca prin fire lumina nu poate fi cauza întunericului si diavolul nu se poate arata deodata cu Hristos, e vadit ca nici ceea ce-i contrar ratiunii nu poate exista la un loc cu ratiunea (26). Iar daca ceea ce-i contrar ratiunii nu poate sa se afle la un loc cu ratiunea, e vadit ca cel ce s-a înaltat la ratiunea virtutilor nu poate cunoaste pozitia celor contrare ratiunii. El cunoaste virtutea numai asa cum este, dar nu cum e socotita (27). De aceea nu cunoaste nici dreapta prin exces nici stânga prin insuficienta fiindca în amândoua acestea, se poate constata irationalul. Caci daca ratiunea este hotarul si masura lucrurilor ceea ce este fara hotar si fara masura sau e peste hotar si peste masura, e lipsit de ratiune si de aceea contrar ratiunii. Caci amândoua aceste aduc la fel celor ce se misca astfel, caderea de la ceea ce exista cu adevarat. Una din ele prin faptul ca îi face sa-si îndrume cursul vietii spre ceva nedefinit si nelamurit (29) si sa nu aiba pe Dumnezeu ca scop, întrucât din pricina lipsei de masura a mintit îsi iau ca tinta sa se abata de la dreapta tot mai spre dreapta; iar cealalta prin faptul ca îi abate si ea de la scop, îndrumându-le cursul vietii numai spre cele ce tin de simturi întrucât din pricina lipsei de putere a mintii, îi face sa socoteasca drept tinta ceea ce se circumscrie prin simturi. Acestea nu le cunoaste si nu le patimeste cel ce asculta numai de ratiunea virtutii si hotarniceste prin ea toata miscarea minti sale încât sa nu poata cugeta peste ratiune sau fara ratiune.

Iar daca cineva vrea sa-si înalte mintea la un înteles si mai înalt, prin dreapta poate sa înteleaga ratiunile celor netrupesti, iar prin stânga  pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalta spre cauza lucrurilor, neretinuta de nimic, nu mai cunoaste aceste ratiuni, întrucât nu mai vede nici o ratiune în Dumnezeu Cel ce dupa cauza ce mai presus de orice ratiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaste nici o ratiune a celor de care s-a despartit, privind în chip negrait numai Ratiunea la care s-a ridicat dupa har (32).

Pe acesti barbati si pe cei asemenea lor, care într-adevar nu cunosc dreapta si stânga lor de ocara, îi cruta Dumnezeu; si pentru ei lumea toata. (Am zis: „cea de ocara” deoarece aproape toate cele din Scriptura au un înteles de lauda si unul de ocara). Dar poporul iudeu pizmas si vrajmas al oricarei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor si de aceea îndrazneste sa se razvrateasca chiar si împotriva bunatatii dumnezeiesti. Plin de nerecunostinta, de nemultumire si de ura fata de oameni, el scrâsneste din dinti, se scârbeste de viata si-si face pricina de întristare din mântuirea neamurilor în Hristos. Socotind din nestiinta, mai de pret o curcubeta decât mântuirea oamenilor, se îndurereaza când o vede ca se usuca roasa de vierme. Nebunia aceasta a evreilor a zugravit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona fara sa patimeasca el însusi – fereasca Dumnezeu – de scaderile iudeilor, ci osândind în sine cu anticipatie necredinta lor, pentru care au cazut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe. De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume capabil sa arate prin diferitele lui talmaciri starea launtrica a tuturor celor preînchipuiti. Când deci dezvaluie în sine ca tip nebunia iudeilor care se întristeaza pentru mântuirea oamenilor si se smintesc de minunata lor chemare dar se scârbesc de viata si doresc, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina vestejirii curcubetei, numele lui se talmaceste „la început întristarea lor”. Aceasta întristare o condamna Scriptura când zice: „A vazut Dumnezeu faptele lor, adica ale ninivitenilor, ca s-au întors de la caile lor cele rele si i-a parut rau sa-i mai pedepseasca pe ei si nu i-a mai pedepsit. Si s-a întristat Iona si a zis: Acum Stapâne Doamne ia sufletul meu de la mine ca mai bine este mie sa mor decât sa traiesc”. Si iarasi: „Si a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineata, si a ros pe dedesubt curcubeta si s-a uscat. Si a fost dupa ce a rasarit soarele a lovit capul lui Iona si s-a împutinat cu sufletul si s-a scârbit de viata lui si a zis: Mai bine este mie sa mor decât sa traiesc. Ninive este deci Biserica neamurilor care a primit cuvântul harului si s-a întors de la ratacirea de mai înainte a închinarii la idoli si de aceea s-a mântuit si s-a învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul pe care si l-a facut Iona dupa ce a iesit din cetate, închipuie Ierusalimul de jos templul din el facut de mâini. Curcubeta înfatiseaza umbra vremelnica a slujirii trupesti si numai dupa litera a Legii, care nu e statornica si nu poate sa multumeasca mintea. Iar viermele este Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însusi zice despre Sine la Proorocul David: „Sunt vierme si nu om”. Caci s-a facut si s-a numit cu adevarat vierme  pentru trupul fara de samânta pe care l-a primit. Fiindca precum viermele nu are împreunare, amestecare ca pricina premergatoare a nasterii lui, tot asa nici nasterii dupa trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai este vierme si pentru faptul ca a îmbracat trupul ca pe o momeala pusa în undita dumnezeirii spre amagirea diavolului pentru ca dracul spiritual cel nesaturat înghitind trupul pentru firea lui usoara de apucat, sa fie sfâsiat de undita dumnezeirii si deodata cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi sa dea afara toata firea omeneasca, pe care o înghitise mai înainte, cu alte cuvinte pentru ca, asa cum înghitise acela mai înainte pe om momindu-l cu nadejdea dumnezeirii, tot asa, momit fiind mai pe urma cu firea omeneasca, sa dea afara pe cel amagit cu nadejdea dumnezeirii, amagit fiind el însusi cu nadejdea ca va pune mâna pe omenire; apoi ca sa se arate bogatia covârsitoare a puterii dumnezeiesti care biruie, prin slabiciunea firii biruite, taria celui ce a biruit-o mai înainte, si ca sa se arate ca mai degraba biruie Dumnezeu pe diavol folosindu-se de momeala trupului decât diavolul pe om cu fagaduinta firii dumnezeiesti (35). Acest vierme a ros curcubeta si a uscat-o, adica a pus capat slujirii legii, ca unei umbre, si a uscat parerea de sine a iudeilor, întemeiata pe ea.

„Si a fost a doua zi dupa ce a rasarit soarele”. A doua zi, adica dupa trecerea ghicitorilor din chipurile legii si a timpului hotarât pentru slujirea trupeasca a ei, a rasarit harul tainei celei noi, aducând o alta zi a unei cunostinte mai înalte si a unei virtuti dumnezeiesti, o zi care îndumnezeieste pe cei ce o îmbratiseaza. Deci dupa ce viermele a ros curcubeta si soarele acesta (caci unul si acelasi e si vierme si soare a dreptatii: e vierme, întrucât s-a nascut dupa trup fara samânta si zamislirea lui este mai presus de orice întelegere; iar soare, întrucât s-a coborât pentru mine sub pamânt, prin taina mortii si a mormântului si întrucât e prin fire si pentru sine lumina vesnica) (36) a rasarit din morti prin înviere, „a poruncit Dumnezeu unui vânt arzator si soarele a lovit capul lui Iona”. Cu alte cuvinte, dupa rasaritul soarelui dreptatii, adica dupa învierea si înaltarea Domnului, a venit vântul arzator al încercarilor peste iudeii ramasi nepocaiti si le-a lovit capetele lor, potrivit unei drepte judecati, întorcând dupa cum s-a scris, durerea lor peste capetele lor (Psalmi 7, 17), precum însisi cerusera mai înainte zicând: „Sângele lui asupra noastra si asupra copiilor nostri”. Caci de fapt, dupa Învierea si Înaltarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt arzator razbunarea prin neamuri si Soarele meu a doborât la pamânt slava si puterea întregului neam, lovind în ea ca într-un crestet. Caci închizându-si ochii întelegerii în fata Lui, nu au cunoscut lumina adevarului, care le stralucea lor.

Sau vântul arzator ridicat împotriva iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul harului, mai este si parasirea, care opreste ploaia cunostintei si roua proorociei si usuca izvorul natural al cugetarilor evlavioase din inima (37). Este parasirea adusa cu dreptate peste ei, fiindca si-au patat mâinile de sânge nevinovat si au dat adevarul pe mâna minciunii si au tagaduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fara schimbare. De aceea au fost lasati si ei în propria lor ratacire, în care nu se poate afla nici o dispozitie apropiata de credinta si de temerea lui Dumnezeu, ci numai de o ambitie uscata, secetoasa si strabatuta de toata patima cea rea. Este ambitia ce poate fi caracterizata prin îngâmfare-trufie, care este o patima blestemata ce consta în împreunarea a doua rele: mândria si slava desarta. Dintre acestea, mândria tagaduieste pe Cel ce e cauza virtutii si a firii, iar slava desarta falsifica firea si însasi virtutea (38). Caci cel mândru nu face nimic dupa Dumnezeu, iar cel robit de slava desarta nu întreprinde nimic dupa fire. Iar din amestecarea lor se naste îngâmfarea, care pe Dumnezeu îl dispretuieste, bârfind si hulind Providenta, iar de la fire se înstraineaza, folosind toate cele ale firii împotriva firii si stricând frumusetea si buna întocmire a firii prin reaua întrebuintare a lor. Scurt vorbind, poporul iudeu, îngaduind prin necredinta în Hristos, dracului trufas sa-i lege mintea, a urât deopotriva pe Dumnezeu si pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât îl pune mai prejos de placerea trupului si de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni, întrucât socoteste pe cei ce nu-si coboara neamul dupa trup din Iacov cu desavârsire straini de Facator si de aceea îsi închipuie ca uciderile pe care le planuieste împotriva noastra sunt bineplacute lui Dumnezeu. El nu stie, pe cât se pare, în nebunia lui, ca trupul si înrudirea de neam nu se pot apropia de Dumnezeu asa de mult cum poate apropia sufletul, care poarta aceeasi pecete a credintei ca si celelalte suflete si aceeasi aplecare launtrica a voii spre bine. Iar aceasta stinge legea trupului cu totul, încât nu se mai stravede decât ratiunea lui Dumnezeu aratându-se prin duh si facându-i pe toti una dupa minte, ca sa cunoasca pe Unul Dumnezeu si ca sa fie între toti o singura iubire si armonie (39), datorita careia nici unul nu mai este despartit duhovniceste de nici unul, chiar daca trupeste, dupa locurile pe care le ocupa, sunt departe unul de altul.

Deci vântul arzator este trufia, care este patima urii de Dumnezeu si de oameni. Fiindca ea usuca inima necredinciosilor, vestejind cugetarile evlavioase despre Dumnezeu si ratiunile drepte despre fire, ca un vânt arzator. Caci spun unii ca acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt de rasarit si a unuia de la miazazi si de aceea usuca umezeala împrastiata de pamânt. El se mai numeste si Evroclidonul (Vârtejul larg) sau Tifonicul (Fumegosul). Numele dintâi îl poarta fiindca stârneste din toate partile furtuna pe pamânt si pe mare, iar al doilea, fiindca aduce o negura uscata. Dar pe amândoua acestea le pricinuieste si trufia.

Caci de fapt aceasta stârneste mare tulburare în suflet si umple mintea de întunericul nestiintei. Acest vânt arzator l-a stârnit Dumnezeu, adica l-a lasat sa vina, dupa batjocorirea lui Hristos, asupra iudeilor, care dobândisera o dispozitie corespunzatoare cu el, ca sa se faca vadita tuturor voia lor fata de Dumnezeu si oameni. De aceea, impusi de negura nestiintei, s-au aruncat pe ei însisi de bunavoie în partea opusa lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de facut, decât sa se plânga si sa se înciudeze de mântuirea prin credinta si de slava de care s-au împartasit neamurile si de pierderea dreptului lor ce le aveau dupa trup. Pentru aceea zic: „Acum Doamne ia sufletele de la noi, ca mai bine este noua sa murim decât sa traim”. Aceasta o spun ei din pricina ca s-a nascut curcubeta, adica a încetat slujirea în umbrele Legii, care noaptea a crescut si noaptea a pierit, ca una ce nu avea nici o lumina spirituala, care sa poata lumina întelegerea sufletului, fiind circumscrise numai la figurile si la ghicitorile simbolurilor (40).

Dar noi sa îmbratisam duhovniceste, prin credinta si prin dreptatea care o însoteste, duhovniceasca Ninive, adica Biserica alcatuita din neamuri, care este, precum s-a scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuita dupa cele trei zile ce i-au fost orânduite spre pocainta. Si sa ne grabim sa ne facem cetateni ai acestei mari cetati a lui Dumnezeu prin pocainta si prin schimbarea noastra în bine. Caci Scriptura spune în mod apriat despre ea ca este o cetate mare a lui Dumnezeu: „Iar Ninive era cetate mare a lui Dumnezeu”. Unde poate afla iudeul respectuos fata de adevar, spunându-se în Scriptura un cuvânt ca acesta Ierusalimul de jos? Eu, desi am citit de multe ori toata Sfânta Scriptura, nu am aflat spunându-se nicaieri: „Si Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu”. Dar cine a putea, bizuindu-se pe puterea cuvântului si pe bogatia ideilor, sa masoare si sa circumscrie maretia acestei cetati, care este si se numeste a lui Dumnezeu? Mie îmi este acest lucru cu neputinta, precum socotesc ca îi este cu neputinta oricarui om cu minte înteleapta, care îsi da seama cât de putin de majestatea dumnezeiasca si nu ignora ca toate sentintele dumnezeiesti trebuie sa aiba ceva din maretia lui Dumnezeu. Dar cum era „cetate mare lui Dumnezeu”, prima cetate a asirienilor, în care domnea confuzia ratacirii, unde trona regeste nebunia slujirii la idoli, care se afla atât de departe tara numita sfânta, fagaduita lui Israel cel trupesc? Desigur ca ea n-ar fi putut fi numita asa, daca n-ar fi vazut Dumnezeu de mai înainte marimea credintei, necuprinsa de nici un cuvânt, a Bisericii celei din neamuri. Prin aceasta a înfatisa viitorul ca prezent, iar ceea ce era mai înainte strain si-a însusit ca pe ceva propriu si ceea ce era vrednic de ocara din pricina necredintei a facut prin cuvântul Sau sa fie strabatut de dumnezeire, plin de cinste si cu un viitor care întrece orice cuvânt. De aceea a putut zice prin Proorocul: „Si Ninive era cetate mare a lui Dumnezeu”. La aceasta cetate a fost trimis cuvântul harului proorocesc, care i-a vestit distrugerea cea fericita, zicând: „Înca trei zile si Ninive va fi distrusa” (Iona 3, 5). Ajungând la acest loc al sorocului de trei zile, socotesc sa las celelalte lucruri, care pot sa fie spuse celor ce cauta întelesul mai înalt al Scripturii. Caci eu urmaresc sa notez si sa spun numai ceea ce e sigur ca nu se afla alaturi de adevar.

Deci auzind ca Proorocul vesteste în chip determinat: „Înca trei zile si Ninive va fi distrusa”, socotesc ca hotarârea aceasta împotriva Ninivei ramâne neschimbata, mai bine zis sunt sigur ca are sa se faca cercetarea asupra Ninivei. Lucrul se întelege asa: ca dupa cele trei zile, pe care le-a petrecut Proorocul în pântecele chitului, desemnând de mai înainte în sine îngroparea de trei zile si Învierea Domnului, Scriptura asteapta sa vina alte trei zile, în care sa se arate lumina adevarului si adevarata împlinire a tainelor prevestite, ca apoi sa se produca distrugerea cetatii, dat fiind ca aceste zile din urma nu vor mai preînchipui numai adevarul îngroparii si al Învierii Mântuitorului, ci îl vor arata limpede, împlinindu-se în realitate, pe când cele trei zile de mai înainte, pe care le-a petrecut Iona în chit, numai îl preînchipuiau. Caci daca orice chip se refera la un adevar asteptat în viitor, iar chipul în acest caz a constatat în petrecerea de trei zile a lui Iona în pântecele chitului, este vadit ca chipul are sa se arate ca urmând dupa el, în mod real, taina unui adevar nou. Si de fapt, trei zile si trei nopti a petrecut Domnul în inima pamântului, cum însusi Domnul zice: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul omului în inima pamântului trei zile si trei nopti”. Deci spunând Scriptura: „Înca trei zile”, arata în chip ascuns ca alte trei zile au trecut, caci altfel nu ar fi spus „înca”, adica „vor mai fi trei zile, si Ninive va fi distrusa”. Deci nu chipul avea sa distruga Ninive dupa hotarârea dumnezeiasca, ci adevarul despre care a spus: „înca trei zile”. E ca si când Iona ar fi zis: „Vor mai fi înca trei zile dupa chipul aratat prin mine, în care va avea loc o îngropare si o înviere mai tainica, si dupa aceea Ninive va fi distrusa”.

Dar ar putea întreba cineva nedumerit: Cum se mai tine Dumnezeu de cuvânt, odata ce hotaraste distrugerea dar nu o executa? Raspundem acestuia ca Dumnezeu îsi tine cuvântul, distrugând de fapt si mântuind cetatea. Primul lucru îl face prin faptul ca aceea se leapada de ratacire, al doilea prin faptul ca primesc cunostinta adevarata. Mai bine zis, omoara ratacirea din ei prin credinta înviorata din nou si le înfaptuieŗte mântuirea prin moartea ratacirii. Caci Ninive se talmaceste prin „înnegrire înasprita”, adusa în fire de neascultare si a înnoit „frumusetea atotlina” a firii prin ascultarea credintei, aratând iarasi în fire prin înviere frumusetea atotlina a nestricaciunii, neînasprita de nimic pamântesc. Dar aceasta se poate spune si despre firea cea obsteasca si despre sufletul fiecaruia, care a lepadat prin credinta si buna cunostinta chipul lui Adam celui vechi si pamântesc si a îmbracat chipul celui ceresc.

Asadar s-a aratat limpede ca Proorocul reprezinta mai multe întelesuri, dupa sensurile numelui sau, care se talmaceste potrivit cu diferitele locuri ale Scripturii. Talmacit ca „fuga de podoaba”, indica pe Adam si firea cea de obste, ca „odihna si tamaduirea lui Dumnezeu”, sau „osteneala lui Dumnezeu”, pe Domnul si Dumnezeul nostru, potrivit cu explicatia data. Iar talmacit ca „porumb” si „dar al lui Dumnezeu”, indica harul propovaduirii si bogatia Duhului cuprinsa în el. „Osteneala lui Dumnezeu” indica multele nevointe ale celor ce se fac slujitori ai acestei chemari adevarate. Iar când se talmaceste ca „întristarea lor”, indica furia iudeilor împotriva adevarului, adica pizma pentru bunurile straine, care naste întristarea în cei stapâniti de ea. Acest rau s-a înradacinat în firea iudeilor, care s-au umplut de ura fata de Dumnezeu si oameni, si de aceea nu urmaresc decât sa strice firea, fara rusine, prin sânge si ucideri.

Dar deoarece cuvântul nostru a avut un curs grabit, a trecut peste întelesul caii de trei zile. Caci se zice în Scriptura: „Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu, cale de trei zile” (Iona 3, 3). Daca voiti, sa întregim putin ceea ce am lasat afara. Drumul de trei zile sunt diferite moduri de vietuire ale celor ce merg pe calea Domnului, sau vietuirile care corespund fiecareia din legile generale. Iar legi generale sunt: cea naturala, cea scrisa si cea a harului. Caci fiecareia din aceste legi îi corespunde o anumita vietuire si un anumit curs al vietii, ca si o dispozitie launtrica deosebita, produsa de acea lege prin voia celor ce se conformeaza cu ea. Fiindca fiecare din aceste legi creeaza o alta dispozitie în fiecare din cei ce se afla sub puterea ei. De pilda legea naturala, când ratiunea nu e coplesita de simtire, ne îndupleca fara o învatatura speciala sa îmbratisam pe toti cei înruditi si de acelasi neam, întrucât firea însasi ne învata sa ajutoram pe cei ce au lipsa si sa vrem toti tuturor acelasi lucru pe care si-l doreste fiecare sa-i fie facut de altii. Aceasta ne-a spus-o însusi Domnul, zicând: „Câte vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea”. Caci cei a caror fire e cârmuita de ratiune, au aceeasi dispozitie. Iar cei care au aceeasi dispozitie, e vadit ca au si acelasi mod de purtare si acelasi curs al vietii. În sfârsit cei al caror mod de purtare si curs al vietii este acelasi, desigur ca sunt uniti de bunavoie printr-o legatura de afectiune, care-i aduna pe toti printr-o unica aplecare a voii în aceeasi ratiune a firii, în care nu se mai afla câtusi de putin dezbinarea ce stapâneste acum în fire din pricina iubirii de sine a fiecaruia.

Iar legea scrisa, înfrânând prin frica de pedepse pornirile fara rânduiala ale celor neîntelepti, îi obisnuieste sa-i socoteasca pe toti egali. Prin aceasta se consolideaza forta dreptatii, încât cu timpul devine fire, prefacând frica sufletului într-o afectiune fata de bine ce se întareste pe încetul prin vointa, iar obisnuinta de a se curati prin uitare de cele de mai înainte într-o deprindere care face sa se nasca de odata cu sine iubirea fata de altii. Iar în aceasta sta împlinirea legii, toti unindu-se întreolalta prin iubire. Caci împlinirea legii este solidaritatea prin iubire a tuturor celor ce s-au împartasit de aceeasi fire, purtând ratiunea firii încununata de dorul dragostei si înfrumusetând legea firii cu adaosul dorului. Caci legea firii este ratiunea naturala care si-a supus simtirea modurilor⁵⁵⁶. iar legea scrisa, sau împlinirea legii scrise, este ratiunea naturala, care si-a luat ca ajutor în raporturile de reciprocitate cu cei de acelasi neam ratiunea duhovniceasca. De aceea zice: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti”. Dar nu zice: „Sa ai pe aproapele tau ca pe tine însuti”. Caci al doilea arata numai solidaritatea cu cei de acelasi neam spre mentinerea existentei, iar primul înseamna grija de ei în vederea fericirii.

În sfârsit, legea harului învata pe cei calauziti de ea sa imite nemijlocit pe Dumnezeu, care, daca se poate spune asa, ne-a iubit mai mult decât pe Sine însusi, macar ca îi eram dusmani din pricina pacatului. Ne-a iubit adica asa de mult, încât a binevoit sa coboare în fiinta noastra, în mod neschimbat, El care este în mod suprafiintial mai presus de orice fiinta si fire, si sa se faca om si sa fie unul dintre oameni. Din aceeasi iubire n-a refuzat sa-si însuseasca osânda noastra si sa ne îndumnezeiasca dupa har asa de mult pe cât s-a facut El dupa iconomie si prin fire om. Iar aceasta a facut-o ca sa învatam nu numai sa ne ajutam întreolalta în chip natural si sa ne iubim unii pe altii ca pe noi însine în chip duhovnicesc, ci si sa purtam grija de altii mai mult decât de noi însine în chip dumnezeiesc si aceasta sa ne fie dovada dragostei întreolalta ca, în temeiul virtutii noastre, sa fim gata a suferi cu bucurie moartea de bunavoie unii pentru altii. „Caci nu este alta iubire mai mare ca aceasta, ca cineva sa-si puna sufletul pentru prietenii sai” (Ioan 15, 13).

Deci legea firii este, ca sa spun pe scurt, ratiunea naturala care si-a supus simtirea spre înlaturarea nesocotintei (irationalitatii) prin care se mentine dezbinarea între cei uniti prin natura. Iar legea scrisa este ratiunea naturala care, dupa înlaturarea irationalitatii simtirii, si-a asociat si iubirea duhovniceasca prin care sustine reciprocitatea între cei de acelasi neam. În sfârsit legea harului este ratiunea mai presus de fire, care preface firea în chip neschimbat⁵⁵⁸ îndumnezeind-o si arata în firea oamenilor ca printr-o icoana arhetipul necuprins si mai presus de fiinta si de fire si procura fericirea vesnica.

Iar daca acesta este întelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adica Biserica, sau sufletul fiecaruia se afla la capatul unui drum de trei zile, ca una ce primeste si cuprinde dreptatea firii, a legii si a duhului. Caci în aceste trei legi se afla toata podoaba Bisericii, câta se cuprinde în largimea virtutii, în lungimea cunostintei si în adâncimea întelepciunii si a cunoasterii tainice a lui Dumnezeu (a Teologiei mistice)⁵⁵⁹. Deci sa nu ne despartim prin dispozitia noastra launtrica de aceasta cetate, ca poporul iudeu, iubindu-ne trupul ca pe un umbrar si îngrijindu-ne de placerea trupului nostru ca de o curcubeta, ca nu cumva strapungând-o viermele cunostintei, sa usuce afectiunea noastra ratacita spre placeri si venind asupra noastra, prin încercarile fara de voie, pedeapsa pentru ce le-am facut rau în viata, ca un vânt arzator, sa ne scârbim de viata si sa ne razvratim împotriva judecatii dumnezeiesti.

Caci fiecare dintre noi cei biruiti de amagirea celor materiale, care ne bucuram de placerile trupului, primeste ca pe un vierme cuvântul lui Dumnezeu, care îl împunge prin cunostinta si roade afectiunea lui fata de placere ca pe o radacina de curcubeta, ca apoi rasarirea desavârsita a luminii cuprinse în cuvintele Duhului sa-i usuce lucrarea pacatoasa, iar vântul cu arsita, adica amintirea chinurilor vesnice, sa-i arda, ca pe un crestet, începutul patimilor rautatii, de la momelile ce vin prin simturi. Astfel vom dobândi cunostinta ratiunilor Providentei si ale Judecatii, care ne învata sa pretuim cele vesnice mai mult decât cele vremelnice, a caror lipsa obisnuieste sa întristeze pe oameni. Caci daca cuvântul Scripturii arata ca omul se întristeaza pentru umbrar si pentru curcubeta, adica pentru si pentru placerea trupului, iar ca Dumnezeu se îngrijeste de Ninive, vadit este ca ceea ce socoteste Dumnezeu vrednic de iubire e cu mult mai de pret si mai de cinste decât toate lucrurile dragi si scumpe oamenilor, fie ca exista în oarecare fel, fie ca nu exista, ci numai par sa existe, în urma unei judecati gresite, sau a unei prejudecati, neavând nici o ratiune a existentei lor reale, ci fiind rodul nalucirii care amageste mintea si da o figura goala celor ce nu sunt, nu însa si un ipostas real patimii.

Scolii

„Cap” e numit aici învatatura prima despre monada, ca început al oricarei virtuti; iar crapaturile muntilor sunt cugetarile duhurilor viclene în care s-a scufundat mintea noastra prin neascultare. (7)

 „Pamântul cel mai de jos” este desprinderea goala de orice simtire cunostintei lui Dumnezeu si de orice miscare de viata virtuoasa. (8)

„Adânc” (abis, noian) numeste stiinta ce zace peste deprinderile pacatului, asupra careia plutesc, ca pe un pamânt, marile pacatului. (9)

„Pamânt” numeste deprinderea învârtosata în pacat, iar „zavoarele vesnice”, poftele patimase dupa cele materiale, care tin robita cea mai rea dintre deprinderi. (10)

„Licarirea de lumina” este cunostinta adevarata, iar „viata celor muritori” este purtarea demna de fiintele rationale, de care-i lipsit cel stapânit de-o deprindere rea. (11)

„Mare” a numit aici lumea noastra, în care a venit Domnul prin trup. (12)

„Odihna” este Domnul, ca Cel ce izbaveste de ostenelile pentru virtute; „tamaduire a lui Dumnezeu”, ca doctorul care vindeca rana venita prin moarte; „harul lui Dumnezeu”, ca cel care aduce rascumparare; si „osteneala a lui Dumnezeu”, ca Cel ce primeste patimile noastre. (13)

Sfintii patimind trupeste si primind de bunavoie moartea trupului pentru adevar, au procurat neamurilor o viata de credinta în duh. (17)

„Împaratul” este legea naturala; „tronul”, deprinderea patimasa a simturilor; „vesmântul împaratesc”, îmbracamintea slavei desarte; „sacul”, plânsul pocaintei; „cenusa”, smerita cugetare. (19)

„Oameni” numeste pe cei ce gresesc prin ratiune; „dobitoace”, pe cei ce gresesc prin pofta; „boii”, pe cei ce gresesc prin iutime; iar „oi” pe cei ce gresesc în contemplarea celor vazute. (20)

Ninive înseamna si sufletul fiecaruia. (21)

Biserica si sufletul fiecaruia, având în ele ratiunile virtutii si ale cunostintei, care depasesc timpul si firea, au mai mult de douasprezece zeci de mii. Caci ratiunea virtutii nu cunoaste pacatul trupului, care e stânga; iar ratiunea cunostintei nu cunoaste rautatea sufletului, care e dreapta. (23)

Cauza virtutilor e Dumnezeu. Iar cunostinta cu lucrul a acestuia înseamna prefacerea adevarata a celui ce cunoaste pe Dumnezeu, în duh, în urma unei staruitoare deprinderi. (24)

Ratiunea naturala urca, prin mijlocirea virtutilor, pe cel ce se îndeletniceste cu faptuirea la minte; iar mintea îl duce, prin contemplatie, pe cel ce se doreste dupa cunostinta, la întelepciune. Dar patima nerationala îndupleca pe cel ce nesocoteste poruncile sa se coboare la simtire (senzatie). Iar sfârsitul acesteia este ca mintea se lipeste de placere. (25)

Necredinta numeste lepadarea poruncilor; credinta, consimtirea cu ele; întuneric, necunoasterea binelui; lumina, cunostinta lui. Hristos este numit fiinta si ipostasul acestora; iar diavol, deprinderea atotrea, care da nastere tuturor relelor. (26)

Virtutea numeste deprinderea atotnepatimasa si învârtosata în bine, caci nu are nimic contrar, nici pe de o parte, nici pe alta. Caci ea poarta pecetea lui Dumnezeu, care nu are nimic contrar. (27)

Daca ratiunea hotarniceste fiinta fiecarui lucru, nici unul dintre lucruri nu se depaseste pe sine prin fire si nu-si ramâne mai prejos de sine. Hotarul fapturilor este sa ajunga prin dorinta la cunoasterea cauzei lor; iar masura este sa o imite prin traire, pe cât e aceasta cu putinta fapturilor. (28)

Când cele ce se misca îsi poarta dorinta peste hotarul si masura lor, îsi fac drumul de prisos, neajungând la Dumnezeu în care se opreste miscarea dorintei tuturor primind posesiunea si bucuria lui Dumnezeu, care e tinta finala de sine subzistenta a lor. (29)

Mintea ce se întinde spre Dumnezeu prin extaz, lasa în urma atât ratiunile fiintelor netrupesti, cât si pe ale trupurilor. Caci nu poate fi primit deodata cu Dumnezeu ceva din cele de dupa Dumnezeu. (32)

Mai tare a biruit Domnul puterea tiranului, momindu-l cu slabiciunea trupului, decât diavolul pe Adam, fagaduindu-i demnitatea dumnezeirii. (35)

Domnul este vierme pentru trupul fara de samânta; iar soare atât pentru apusul în mormânt, prin care cuvântul s-a coborât ca om sub pamânt, cât si ca cel ce este prin fire si dupa fiinta lumina si Dumnezeu. (36)

Vântul arzator închipuie nu numai încercarile, ci si parasirea de catre Dumnezeu, în urma careia nu li s-a mai harazit iudeilor darurile dumnezeiesti. (37)

Propriu mândriei este de a nu recunoaste ca Dumnezeu este Facatorul virtutii si al firii, precum propriu slavei desarte este sa dezbine firea pentru a o slabi; iar trufia este fatul amândurora, fiind o deprindere pacatoasa compusa din tagaduirea de bunavoie a lui Dumnezeu si din ignorarea cinstei egale a celor de aceeasi fire. (38)

Înrudirea sufleteasca ce se înfaptuieste prin duh, desface afectiunea vointei pentru trup si o leaga de Dumnezeu, prin dor. (39)

Noapte numeste simbolurile legii, sub care se afla legea. În ele sufletul nu-si poate gasi luminarea, daca nu sunt întelese duhovniceste. (40)

Biserica neamurilor a fost numita cetate mare închinata lui Dumnezeu, pentru taina cea mare si de nici un cuvânt masurata a iconomiei dumnezeiesti. (41)

Dupa fiinta adevarul premerge tipurilor; dupa aratare însa, tipurile premerg temporal adevarului. Deci, fiindca Iona a zugravit în sine cu anticipatie adevarul ca tip, ramânând trei zile în pântecele chitului, Scriptura vorbind de „înca trei zile”, întelege prin cele trei zile ale îngroparii si învierii Domnului, dupa care va fi distrusa ratacirea si nestiinta neamurilor. (42)

Legea scrisa, împiedicând prin frica nedreptatea, obisnuieste pe om spre ceea ce e drept, iar cu vremea preface obisnuinta într-o afectiune iubitoare de dreptate, ce da nastere unei deprinderi ferme spre bine, care produce uitarea rautatilor de mai înainte. (48)

A avea pe aproapele ca pe tine însuti, e propriu grijii care se preocupa numai de viata lui, iar aceasta tine de legea naturala. A-l iubi însa pe aproapele ca pe tine însuti, înseamna a avea grija si de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceste legea scrisa. În sfârsit, a-l iubi pe aproapele mai mult decât pe tine însuti, e propriu legii harului. (50)

Cel ce este împiedicat în pornirile trupului spre placere, învata sa cunoasca ratiunile Providentei, care tine în frâu materia inflamabila a patimilor. Iar cel ce sufera lovituri dureroase în trupul sau, învata sa cunoasca ratiunile Judecatii, care-l curata, prin osteneli fara de voie, de întinaciunile de mai înainte. (54)

Cunostinta exacta a cuvintelor Duhului se descopera numai celor vrednici de Duhul, adica numai acelora care printr-o îndelungata cultivare a virtutilor, curatindu-si mintea de funinginea patimilor, primesc cunostinta celor dumnezeiesti, care se întipareste si se aseaza în ei de la prima atingere, asemenea unei fete într-o oglinda stravezie. Aceia însa a caror viata este împunsa, ca si a mea, de petele patimilor, de abia pot sa deduca din anumite socotinte probabile cunostinta celor dumnezeiesti, fara sa îndrazneasca a o patrunde si exprima cu de-amanuntul. Si eu stiu limpede, cinstite parinte, ca întrucât le-ai patimit, cunosti cele dumnezeiesti din experienta mai bine decât le stiu eu, care nu pot grai nimic despre cele dumnezeiesti pe temeiul acestei experiente. Totusi nu e de osândit nici osteneala aceasta a mea, mai ales din partea voastra care mi-ati poruncit si mi-ati impus aceasta osteneala de-a grai despre cele ce-mi depasesc puterea.

Deci Saul înseamna în acest loc al Sfintei Scripturi legea care împarateste în litera ei prin puterea poruncii trupesti peste iudeii cei trupesti, sau modul si întelesul trupesc al legii, care împarateste peste cei ce se lasa calauziti numai de litera. Fiindca Saul se talmaceste dupa înteles ca „iadul cerut”. Poporul iudeilor, adica, alegând viata de placeri în locul împaratiei si a vietii traite virtuos în duhul lui Dumnezeu, a cerut sa împarateasca peste el iadul, adica nestiinta în loc cunostinta. Caci tot cel ce a cazut din iubirea dumnezeiasca, e stapânit prin placere de legea care nu poate pazi nici o porunca dumnezeiasca, sau nici nu vrea sa o pazeasca.

Dupa alta talmacire, Saul înseamna „ceva dat cu dobânda” sau „împrumutat cu dobânda”. Caci nu s-a dat Legea scrisa celor ce au primit-o spre a le fi ca o avutie, ci ca sa-i pregateasca spre fagaduinta asteptata. De aceea dându-i Dumnezeu lui Saul împaratia, în legamântul facut cu el nu i-a fagaduit împaratia vesnica. Fiindca tot ce se da ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avutie proprie, ci pricina de munca si de osteneala spre adunarea altei avutii. Iar Resfa, tiitoarea lui Saul se talmaceste „drumul gurii”. Drum al gurii este însa, învatarea legii numai prin rostirea cuvintelor, adica aducerea ei în casa în mod nelegitim. Aceasta o face cel ce cultiva numai slujirea trupeasca a legii, din care nu i se naste nici un rod bun si evlavios. Caci cel ce se îndeletniceste numai cu parte trupeasca a legii prin învatarea cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într-o împreunare legitima cu ratiunea. De aceea, ceea ce i se naste e vrednic de osânda si de ocara caci din împreunarea nelegiuita cu Resfa se naste Ermonti si Memfivoste care înseamna „anatema lor” si „rusinea gurii lor”. De fapt, Ermonti dupa înteles se citeste „anatema”, iar Memfivoste „rusinea gurii lor”. „Anatema lor” este stricaciunea pacatului cu gura adusa de lucrarea patimilor, iar Memfivoste este miscarea nenaturala a mintii spre rau sau gândul nascocitor de rele a mintii, care este si se numeste „rusinea mintii”. Sau „anatema lor” este locul în care este tinuta firea acum spre certare, adica lumea aceasta care a devenit tinutul mortii si al stricaciunii din pricina pacatului si în care a cazut primul om din rai dupa calcarea poruncii dumnezeiesti. Aceasta lume o naste prin afectiunea de placere a voii, adica prin pofta lumeasca, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu strabate cu mintea spre frumusetea si maretia dumnezeiasca a duhului dinlauntru legii. Iar „rusinea gurii lor” este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume si de trup, caci îndata ce din chipul vazut al legii trupesti sau al literei ei obisnuite sa se nasca prin afectiunea voii lumea, adica dispozitia iubitoare de lume, se naste si cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume si trup.

Sau, iarasi, „anatema lor” este miscarea urâta, pamânteasca si fara forma a patimilor, iar „rusinea gurii lor” – miscarea mintii care adauga patimilor un chip si plasmuieste o frumusete placuta simturilor. Caci fara puterea nascocitoare a mintii, patima nu e dusa spre plasmuirea unei forme. Prin urmare, cel ce margineste întelesul unei fagaduinte dumnezeiesti numai la litera legii, are învatatura legii numai ca pe o tiitoare nu ca pe o sotie legitima. De aceea în chip necesar o astfel de învatatura naste anatema si rusinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adica se împreuna cu ea în chip trupesc. Caci cel ce crede ca Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele si sarbatorile, sâmbetele si lunile noua, pentru dezmierdarea si odihna trupului, cu siguranta va cadea sub puterea patimilor si sub rusinea murdariei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strica si al îndeletnicirii cu gânduri trupesti; de asemenea al materiei si al formei patimilor, neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricaciunii. De aceea poate unul ca acesta naste în chip pacatos pe Merob, care la rândul ei naste cinci fii lui Ezdriel. Merob se talmaceste „saturarea gâtlejului”, care nu e altceva decât lacomia pântecelui aceasta întelegând porunca în chip iudaic, naste lui Ezdriel modurile de întrebuintare abuziva a simturilor. Ezdriel este partea contemplativa a sufletului, caci numele acesta se talmaceste „putere dumnezeiasca”, sau „ajutor tare”, sau „vedere puternica”. Iar acestea nu sunt decât mintea cea facuta dupa chipul lui Dumnezeu, dar înduplecata apoi sa se împreune cu lacomia pântecelui, care este fiica legii înteleasa trupeste, adica a literei. Caci mintea fiind convinsa de litera legii ca dezmierdarea trupului este o porunca dumnezeiasca nu o primeste decât pe aceasta spre convietuire, socotind-o dumnezeiasca si cinstind-o ca pe o fiica a legii care împarateste. Si asa face sa se nasca din ea modurile de întrebuintare abuziva a simturilor. Caci odata ce partea contemplativa a sufletului ascultând de litera legii, îmbratiseaza dezmierdarea trupeasca în vederea convietuirii cu ea, socotind-o din pricina poruncii dumnezeiasca, începe sa întrebuinteze simturile contrar firii nemaiîngaduind întrebuintarea nici unei lucrari a simturilor conform cu firea. Deci cel ce se îndeletniceste cu slujirea legii în chip trupesc, are cunostinta celor dumnezeiesti ca pe o tiitoare, nu ca pe o sotie legiuita si face sa se nasca din ea „anatema” (osânda) lucrarii patimilor si „rusinea” gândurilor urâte din ele; iar din Merob (fiica lui Saul), adica din lacomia pântecului ca nepoti, modurile întrebuintarii abuzive a simturilor. Din aceasta pricina el obisnuieste sa omoare ratiunile si gândurile aflatoare în firea lucrurilor, adica pe cele conforme cu firea, ca pe niste ghibeoniti. Caci ghibeonitii se talmacesc „muntenii” sau „plutitori în vazduh” (meteori) indicând desigur ratiunile mai înalte ale contemplatiei naturale sau gândurile noastre conforme cu firea. Pe acestea le ucide Saul si oricine imita pe Saul prin dispozitia sa launtrica prin faptul ca lasându-se amagit de a se tine numai de litera legii, leapada si strâmba ratiunile cele dupa fire. Caci nimeni nu poate sa primeasca o ratiune sau un gând firesc daca da atentie unei slujiri trupesti a legii fiindca simbolurile nu sunt acelasi lucru cu firea. Iar daca simbolurile nu sunt una cu firea, e limpede ca cel ce se lipseste de simbolurile legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând sa vada ce sunt lucrurile dupa firea lor. De aceea respinge nebuneste ratiunile cele dupa fire. El nu cugeta ca trebuie ocrotiti aceia, care au fost crutati de Iisus⁵⁶⁷ (Isus Navi 9, 3) si pentru care acela a purtat si un razboi înfricosat împotriva celor cinci regi ce au navalit împotriva lor, razboi în care a luptat si cerul însusi prin pietre de grindina (Isus Navi 10, 5) alaturi de Isus împotriva celor ce s-au ridicat asupra ghibeonitilor; aceia pe care Cuvântul cel întrupat i-a pus sa care lemne si apa la cortul dumnezeiesc, adica la Sfânta Biserica preînchipuita prin cort (Isus Navi 10, 27). Caci acesta este Iisus care a ucis modurile (de activitate) si gândurile patimase, care s-au ridicat prin simturi împotriva lor. Fiindca totdeauna Iisus, cuvântul (Ratiunea) lui Dumnezeu, ocroteste ratiunile contemplatiei naturale punându-le sa care lemne si apa la cortul dumnezeiesc al tainelor Sale, adica sa procure materia ce se aprinde de lumina cunostintei dumnezeiesti si sa dea prilejul pentru curatirea de petele patimilor si pentru cresterea vietii în duh. Caci, fara contemplatia naturala nu se sustine în nimeni în nici un chip puterea tainelor.

Nu e gresit însa, nici potrivnic evlaviei, sa se spuna si aceea ca ghibeonitii înfatiseaza soarta neamurilor ce vin la Iisus, împlinitorul fagaduintelor dumnezeiesti, care le mântuieste învatându-le sa care lemne si apa, adica sa poarte pe umerii virtutilor, prin fapte, ratiunea tainica si mântuitoare a crucii si a renasterii dumnezeiesti prin apa; si sa procure chivotului dumnezeiesc al credintei celei evlavioase prin faptuire, omorârea madularelor pamântesti ca pe niste lemne, iar prin contemplatie – revarsarea cunostintei în duh, ca pe o apa.

Deci, fie ca preînchipuiesc ratiunile contemplatiei naturale, fie neamurile mântuite prin credinta, ghibeonitii îl au pe cel ce s-a hotarât sa traiasca în chip iudaic numai dupa litera legii drept dusman care lupta împotriva celui ce se mântuieste. Caci aceasta slujind pântecului ca lui Dumnezeu si înfatisându-si rusinea ca pe un lucru vrednic de cinste se alipeste de patimile de ocara de parc-ar fi dumnezeiesti si de aceea nu se îngrijeste decât de lucrurile vremelnice adica de materie si forma si de lucrarea încincita a simturilor rau întrebuintate, de cele dintâi ca de niste fii ai tiitoarei Resfa, iar de cele din urma ca de niste nepoti de la necinstita fiica Merob. Iar simtirea (lucrarea simturilor) unindu-se cu materia si forma, pe de o parte da nastere patimii, pe de alta ucide si stârpeste cugetarile cele dupa fire. Pentru ca ratiunea firii nu se poate arata la un loc cu patima, precum nici patima nu se naste împreuna cu firea⁵⁷². Deci cel ce se tine de litera Scripturii precum Saul, pe de o parte respinge ratiunile cele dupa fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea neamurilor anuntata tainic de mai înainte, cautând în lege, asa cum o întelege el, numai placerea trupului. Iar câta vreme stapâneste aceasta dispozitie trupeasca peste cei ce, întelegând astfel legea, traiesc numai dupa simturi, nu se iveste în ea foamea cunostintei duhovnicesti. Pentru ca foamea este absenta bunurilor ce au fost cunoscute odata prin experienta însasi si lipsa totala a mâncarurilor duhovnicesti care întretin sufletul. Caci cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsa, absenta celor care nu le-a cunoscut niciodata? De aceea, cât traieste Saul nu se iveste foametea, pentru ca nu se simtea lipsa cunostintei duhovnicesti cât traia litera legii si împaratea peste iudeii cei pamântesti cu întelegerea. Când însa începe sa straluceasca harul evanghelic si ia David împaratia peste cei duhovnicesti cu întelegerea, cu alte cuvinte legea înteleasa duhovniceste, lucrul care se întâmpla dupa moartea lui Saul, adica dupa sfârsitul literei (caci David se tâlcuieste „dispretuire” si „cel tare la vedere”, primul înteles potrivindu-i-se din punctul de vedere al iudeilor, întrucât litera copleseste duhul, iar al doilea din punct de vedere al iudeilor, întrucât litera copleseste duhul, iar al doilea din punctul de vedere al crestinilor, întrucât duhul biruieste litera), atunci se simte foametea cunostintei duhovnicesti. Si anume o simte poporul credincios îndeobste, si sufletul fiecaruia îndeosebi, când alege învelisul de dinafara al literei în locul contemplatiei tainice în duh si socoteste asa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei.. caci cu adevarat flamânzeste poporul celor ce cred si au cunoscut adevarul, ca si sufletul fiecaruia, atunci când cade din contemplatia duhovniceasca prin har si ajunge în robia formelor si chipurilor literei, care nu hraneste mintea cu întelesurile marete, ci umple simtirea cu naluciri patimase prin figurile trupesti ale simbolurilor Scripturii. Din aceasta pricina se spune ca foametea de cunostinta lui Dumnezeu se prelungeste „trei ani unul dupa altul”, caci tot cel ce nu-si însuseste întelegerea duhovniceasca a dumnezeiestii Scripturi, leapada pe de o parte, deodata cu ea, asemenea iudeilor, si legea naturala, iar pe de alta parte nu cunoaste nici legea harului, prin care li se da celor calauziti de ea dumnezeirea.

Prin urmare, foametea celor trei ani înseamna lipsa de cunostinta care le vine din cele trei legi, din cea naturala, din cea scrisa si din cea a harului, corespunzator cu fiecare, celor ce nu cauta prin contemplatie întelesul lor mai înalt. Caci nu poate cultiva câtusi de putin stiinta Scripturilor acela care leapada ratiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa si da atentie numai simbolurilor materiale, negândindu-se la nici un înteles duhovnicesc mai înalt. Pentru ca atâta timp cât stapâneste numai latura istorica a Scripturii înca n-a încetat stapânirea celor trecatoare si vremelnice asupra întelegerii, ci chiar daca ar muri Saul, mai traiesc copiii si nepotii lui, sapte la numar. Cu alte cuvinte, din slujirea trupeasca si vremelnica a legii obisnuiasca sa se nasca în cei iubitori de trup, pentru pricina amintita, o dispozitie patimasa care îsi are ca încurajare în ratacire porunca aratata în simboluri. Pentru aceasta pricina socotesc ca nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adica nu se simtea lipsa cunostintei duhovnicesti în vremea slujirii dupa trup a legii, ci s-a facut simtita în vremea harului evanghelic. Caci abia acum, dupa ce a trecut domnia literei, flamânzim când nu întelegem duhovniceste Scriptura, pentru faptul ca nu gustam din slujirea cea tainica în duh, asa cum se cuvine crestinilor. Iar când ne trezim la simtire asemenea lui David si cautam fata Domnului, întelegem limpede ca harul cunostintei s-a luat de la noi din pricina ca n-am primit ratiunile cele dupa fire, pentru a intra la contemplatia tainica în duh, ci suntem lipiti înca de gândurile trupesti din litera legii.

„Si a cautat David, zice Scriptura, fata Domnului. Si a zis Domnul: Peste casa lui Saul nedreptatea, pentru ca a omorât pe ghibeoniti”. David este toata mintea stravazatoare, care vietuieste în Hristos si cauta totdeauna fata Domnului. Iar „fata a Domnului” este contemplatia si adevarata cunoastere a celor dumnezeiesti, pe care cautând-o cineva prin practicarea virtutilor, afla pricina pentru care lipseste cunostinta si primeste porunca sa dea mortii pe cei doi fii ai lui Saul din tiitoarea sa Resfa si pe cei cinci fii ai fiicei sale, Merob. Saul se talmaceste, cum am spus „iadul cerut”, sau „nestiinta dorita”, aceasta ultima însemnând desigur litera legii, adica stapânirea slujirii trupesti a legii; sau mintea lipita trupeste numai de materia literei prin simturi. Resfa se talmaceste „calea gurii”, care înseamna învatarea legii numai prin rostirea cuvintelor. Caci „calea gurii” dar nu si a întelegerii, o foloseste cu adevarat numai cel strain de contemplatia duhovniceasca a legii. Iar fiii Resfei sunt Ermonti si Mefivoste, Ermonti talmacindu-se „anatema lor”, ceea ce înseamna stricaciunea lucrarii pacatoase a patimilor prin trup, sau locul, adica lumea, în care se suporta pedeapsa pentru calcarea poruncii, cu alte cuvinte afectiunea prin placere fata de lume, sau poate miscarea pamânteasca, urâta si diforma a patimilor. Iar Mefivoste se talmaceste „rusinea trupului lor”, ceea ce înseamna miscarea nenaturala a mintii spre pacat, adica gândirea nascocitoare de patimi, sau poate cultivarea gândurilor iubitoare de lume si de trup, sau, în sfârsit, miscarea mintii care da chip patimilor si plasmuieste frumuseti placute pentru simturi. Acestia sunt fiii, pe care-i naste legea scrisa si mintea ce se lipeste numai de litera legii, din slujirea legii numai prin rostirea cuvintelor. Iar Merob, fiica lui Saul se talmaceste „saturarea gâtlejului” ceea ce înseamna lacomia pântecului. Caci litera legii, care închide în simboluri pe cei ce-i slujesc ei, si mintea care margineste legea în chip literal la figuri, de dragul vietii trupesti, nu pot da nastere decât dezmierdarii fata de cele materiale. Iar cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, sunt cele cinci moduri patimase ale relei întrebuintari, a celor cinci simturi, pe care le naste lui Ezdriel adica parti contemplative, afectiunea care slujeste prin lege numai trupului, prin dezmierdarea lui.

Pe acesti doi fii ai lui Saul (adica materia si forma), si pe cei cinci nepoti ai lui (adica cele cinci moduri ale miscarii abuzive a simturilor spre materie si forma, sau împletirea patimasa si nenaturala a simturilor cu cele sensibile, sau cu cele supuse timpului si curgerii), dupa moartea lui Saul (adica dupa trecerea slujirii trupesti a legii si dupa trecerea nestiintei), David îi preda la porunca dumnezeiasca, ghibeonitilor, care vietuiesc pe înaltimea muntelui lui Saul (adica a contemplarii duhovnicesti a legii), ca sa-i omoare. Cu alte cuvinte, legea duhovniceasca, sau mintea, preda afectiunea generala a celor de sub timp fata de partea trupeasca si sensibila a simbolurilor, ratiunilor si gândurilor mai înalte ale contemplatiei naturale, pentru a o stârpi si ucide.

Caci, daca cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural lucrurile dumnezeiesti si spirituale din simboluri si daca drept urmare nu s-a nascut în el dorul de a se apropia cu mintea de frumusetea celor spirituale, scotând cu totul afara simtirea (lucrarea simturilor). De la adâncurile dumnezeiesti, nu se poate elibera de varietatea trupeasca a figurilor. Iar câta vreme umbla dupa acestea tinându-se de litera, pe drept cuvânt nu afla alinare a foamei de cunostinta. Caci s-a osândit pe sine sa manânce pamântul Scripturii, sau trupul asemenea sarpelui cel amagitor, dar nu întelesul sau duhul si sufletul Scripturii, adica pâinea cea cereasca si îngereasca (înteleg prin aceasta contemplarea si cunostinta duhovniceasca, cea în Hristos, a Scripturilor) mâncarea pe care o daruieste Dumnezeu din belsug celor ce-L iubesc pe El, precum s-a scris: „Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul”.

Prin urmare, daca dorim sa ne saturam cu harul dumnezeiesc, trebuie sa stârpim întelegerea trupeasca, cea dupa simturi a Scripturii, care da nastere patimilor si dispozitiei afectuoase fata de cele vremelnice si trecatoare (sau lucrarii patimase a simturilor, îndreptata spre cele sensibile). Sa le stârpim si pe acestea ca pe niste fii si nepoti ai lui Saul prin contemplatia naturala, întru înaltimea ratiunilor (cuvintelor) dumnezeiesti, ca într-un munte. Caci daca dupa cuvântul dumnezeiesc, asupra lui Saul asupra casei lui atârna nedreptatea fiindca a omorât pe ghibeoniti, e vadit ca legea înteleasa numai dupa litera, adica poporul iudeilor si tot ce-l imita pe acela în ceea ce priveste întelegerea (caci pe acestia i-a numit Scriptura casa lui Saul) savârseste nedreptatea fata de adevar. Fiindca acesta margineste întelesul legii numai la litera si nu primeste contemplatia naturala, care ajuta la descoperirea cunostintei ascunsa tainic în litera si mijloceste între figuri si adevar, desfacând pe cei calauziti de ea de la cele dintâi si ducându-i spre cel din urma, ci o respinge pe aceasta cu totul si o înlatura de la cunoasterea tainica a celor dumnezeiesti.

Asadar, cei ce cauta vederile celor dumnezeiesti trebuie sa omoare aceasta întelegere trupeasca, vremelnica si trecatoare a legii, prin contemplatia naturala înaltimea cunostintei, ca într-un munte. „Si a chemat David pe ghibeonitii si le-a zis lor: Ce voi face voua si cu ce sa va împac, ca sa binecuvântati mostenirea Domnului? Si au zis catre rege: Barbatul care ne-a zdrobit pe noi si ne-a prigonit si a socotit sa ne stârpeasca pe noi, sa-l pierdem pe el, ca sa nu mai stea în hotarul lui Israel. Dati-ne noua, sapte barbati sin fiii lui si-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul. Si a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, tiitoarea lui Saul, pe Monti si pe Memfivoste, si pe cei cinci feciori ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a nascut lui Ezdriel. Si i-a dat pe ei în mâna ghibeonitilor. Si i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului. Si a cazut acolo cei sapte împreuna. Si i-au omorât în zilele secerisului, la începutul secerisului orzului” ( II Împarati 21, 2-9). Unde aflam în istorie sa fi stârpit ghibeonitii pe Saul „ca sa nu mai stea el în hotarul lui Israel”? Caci Maribaal, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a fost scapat de regele David (II Împarati 21, 7), ca si multi altii din familia lui Saul, cum arata Cartea Paralipomenelor (I Paralipomena 12, 2). Si cum pot spune ghibeonitii, luând din samânta lui Saul sapte barbati: „îl vom pierde pe el, ca sa nu mai stea în tot hotarul lui Israel”, odata ce acela murise cu multi ani înainte? Precum se vede, s-a amestecat în povestirea istorica ceva fara noima, ca sa ne îmboldeasca sa cautam adevarul mai înalt al celor scrise. Deci stârpeste întelesul cel trupesc al Scripturii, adica pe Saul din tot hotarul lui Israel, cel ce omoara de fapt, prin contemplatia naturala, ca pe niste ghibeoniti, afectiunea pofticioasa si trupeasca fata de materia nestatornica si curgatoare, afectiune nascuta în suflet de legea scrisa. Acela ucide, ca pe niste fii si nepoti ai lui Saul, întelesul pogorât al legii, prin mijlocirea contemplatiei naturale, întru înaltimea cunostintei ca într-un munte, si descopera înaintea Domnului prin marturisire, întelegerea trupeasca a legii de mai înainte. Caci asa poate fi înteleasa „spânzurarea înaintea Domnului”, de catre cei iubitori de învatatura. Aceia scot prin cunostinta la lumina întelegerea gresita ce o aveau despre lege luata dupa litera. Dar tot cel ce a ucis întelegerea trupeasca a legii, a ucis si a stârpit desigur litera legii „ca sa nu mai stea în tot hotarul lui Israel”, adica în toata ratiunea contemplatiei duhovnicesti. Caci Israel se tâlcuieste „minte vazatoare de Dumnezeu”. Dar e vadit ca latura trupeasca a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplatia duhovniceasca a celor ce au ales duhul în loc de litera. Caci, dupa cum s-a scris, „Duh este Dumnezeu si cei ce se închina lui se cade sa I se închine în duh si adevar”, nu în litera. Fiindca „litera omoara, iar duhul face viu”. Pentru aceasta ceea ce obisnuieste sa omoare, trebuie sa fie omorât prin duhul de viata facator. Caci este cu neputinta sa existe si sa lucreze împreuna partea trupeasca si partea dumnezeiasca a legii, adica litera si duhul, odata ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceste viata ceea ce o harazeste prin fire.

Deci socotind acest loc ca istorie, ceea ce spune Scriptura nu corespunde adevarului, caci cum au stârpit ghibeonitii pe Saul din tot hotarul lui Israel, odata ce se afla si dupa aceea multi din familia lui în popor? Dar întelegând acestea spiritual, aflam în chip clar ca legea scrisa, adica rânduiala trupeasca a slujirii în simboluri e desfiintata total prin mijlocirea contemplatiei naturale întru înaltimea cunostintei. Caci unde mai dainuieste taierea împrejur a trupului când legea este înteleasa duhovniceste? Unde mai sunt Sâmbetele si începuturile lunilor? Unde praznicele sarbatorilor? Unde mai e rânduiala jertfelor, a odihnei pamântului si celelalte prescriptii ale slujirii trupesti a legii? Caci privind lucrurile în chip natural, stim ca desavârsirea nu sta în a taia ceva din întregimea cea dupa fire lasata de Dumnezeu. Doar nu sta desavârsirea în ciuntirea mestesugita a firii si în lepadarea prin nascocirea a ceea ce i s-a dat de la Dumnezeu potrivit cu ratiunea creatiunii. Altfel, am socoti ca mestesugul este mai puternic decât Dumnezeu în întarirea dreptatii si am considera ciuntirea nascocita a firii drept întregirea unei dreptati ciuntite dupa creatiune. Ci din locul tipic pe care-l ocupa particica taiata învatam sa facem în chip duhovnicesc (gnostic) taierea împrejur a dispozitiei patimase a sufletului, ca aplecarea voii noastre sa se conformeze mai deplin cu firea, corectând legea patimasa a nasterii adaugata pe urma.

Sâmbata (Sabatul) este oprirea deplina a lucrarii patimilor si încetarea totala a miscarii mintii spre cele create, precum si desavârsita trecere la Dumnezeu. Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât este cu putinta omului, prin virtute si cunostinta, nu mai trebuie sa mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo materie oarecare ce aprinde patimile (Numeri, 15, 32), nici sa mai adune ratiunile firii, ca sa nu dogmatizam ca elinii un Dumnezeu ce se îndulceste cu patimile sau se masoara cu hotarele (definitiile) firii⁵⁸³. Caci atunci pe Dumnezeu nu-l striga decât tacerea desavârsita si nu si-L reprezinta decât nestiinta totala prin depasire⁵⁸⁴.

Iar începuturile lunilor zicem ca sunt diferitele iluminari ce ne întâmpina pe drumul zilelor traite în virtute si cunostinta, cu ajutorul carora privind deodata peste toate veacurile, împlinim anul primit al Domnului (Isaia 61, 2) „împodobit cu cununa bunatatii” (Psalmi 42, 2). Iar cununa bunatatii este credinta curata, împodobita cu cuvintele înalte ale dogmelor si cu cugetarile duhovnicesti, precum cu niste pietre pretioase si încoronând mintea iubitoare de Dumnezeu, ca pe un cap. Sau mai bine, cununa bunatatii este însusi cuvântul lui Dumnezeu, care cu felurimea modurilor Providentei si a Judecatii, adica prin înfrânarea de la patimile de bunavoie si prin rabdarea celor fara de voie, înconjoara mintea ca pe o frunte si prin împartasirea harului îndumnezeirii fac mintea mai frumoasa decât pe Sine însusi.

Dintre sarbatori, cea dintâi este simbolul filosofiei active, care trece pe cei calauziti de ea din Egiptul pacatului la virtute; a doua este chipul contemplatiei naturale în duh, care aduce lui Dumnezeu ca pe o pârga a secerisului cunostinta evlavioasa despre lucruri; a treia, simbolizeaza taina teologiei (a cunostintei de Dumnezeu), îmbratisând aptitudinea (deprinderea) cunoasterii tuturor ratiunilor duhovnicesti din fapturi, desavârsita nepacatuire prin har în temeiul iconomiei Cuvântului întrupat si neschimbabilitatea nemuritoare si desavârsita în bine, ca una ce este împreunata cu trâmbite, cu jertfa de împacare si cu fixare de corturi⁵⁸⁷.

Acesta socotesc ca este un înteles al cinstirii zilelor, caci nu a poruncit Dumnezeu sa se cinsteasca Sâmbata, începuturile lunilor si sarbatorilor, fiindca a voit sa fie cinstite anumite zile de catre oameni. În felul acesta i-ar fi învatat prin porunca legii sa slujeasca fapturii în locul Facatorului, facându-i sa-si închipuie ca zilele sunt venerabile prin fire si de aceea trebuie sa li se aduca închinare. Dumnezeu a însa indicat simbolic ca El este acela care trebuie cinstit prin zile, caci El este Sâmbata, ca Cel ce este repausul sufletului dupa ostenelile în trup si odihna dupa straduintele pentru dreptate⁵⁸⁸. El este si Pasca, fiindca slobozeste pe cei tinuti în robia amara a pacatului. Dar este si Cincizecimea, ca început si sfârsit (tinta finala) a lucrurilor si ca ratiune (cuvânt), întru care se cuprind toate prin fire. Caci daca Cincizecimea cade dupa perioada unei saptamâni de saptamâni, ea este o zecime încincita. Dar aceasta înseamna ca natura celor create, care dupa ratiunea sa e încincita, din pricina simturilor, dupa strabaterea naturala a timpurilor si a veacurilor se va salaslui în Dumnezeu Cel unul dupa fire, nemaiavând nici o margine, caci în Dumnezeu nu mai este nici un interval. Fiindca spun unii ca Cuvântul este o monada ce se largeste ca Providenta, înaintând în cele zece porunci. Când însa firea se va uni dupa har cu Cuvântul, nu vor mai exista cele fara de care nu este nimic⁵⁹⁰, încetând miscarea ce se transforma (altereaza) pe cele ce se misca prin fire. Caci stabilitatea marginita, în care se gaseste în chip necesar prin transformare miscarea celor ce se misca, trebuie sa primeasca un sfârsit prin venirea stabilitatii nesfârsite, în care are sa se odihneasca miscarea celor ce se misca⁵⁹¹. Pentru ca unde este o granita dupa fire, este si o miscare ce transforma pe cele ce se afla în acel cuprins, iar unde nu este o granita, desigur ca nu se va cunoaste ici o miscare care sa transforme pe cele cuprinse acolo⁵⁹².

Lumea însa este un spatiu marginit si o stabilitate marginita, iar timpul o miscare circumscrisa. De aceea, miscarea din cursul vietii transforma cele aflatoare în lume; când însa firea va trece cu lucrarea si cugetarea peste spatiu si timp (adica peste cele fara de care nu este nimic, sau peste stabilitatea si miscarea marginita) si se va împreuna nemijlocit cu Providenta, va afla Providenta ca pe o ratiune prin fire simpla si stabila ce nu are nici o margine si de aceea nici o miscare. Deci pâna ce firea se afla în lume în chip temporal, e supusa miscarii transformatoare, din pricina stabilitatii marginite a lumii si a coruperii prin alterare în cursul timpului. Dar ajunsa în Dumnezeu, va avea, datorita monadei naturale a Celui în care a ajuns⁵⁹³, o stabilitate pururi în miscare si o identica miscare stabila, savârsita etern în jurul Aceluiasi, Unul si Singur. E ceea ce Scriptura numeste salasluirea statornica si nemijlocita a celor create în primele lor cauze.

Taina Cincizecimii este deci unirea nemijlocita a celor providentiati cu Providenta, adica unirea firii cu Cuvântul, prin lucrarea Providentei, unire în care nu se mai arata nici timp nici devenire. Iar trâmbita este Cuvântul, ca cel ce face sa rasune în noi cunostintele dumnezeiesti si negraite. Tot El este si ispasire, ca Cel ce s-a facut pentru noi si topeste în Sine faradelegile noastre si cu darul harului duhovnicesc îndumnezeieste firea care a pacatuit. În sfârsit, El este si înfigerea corturilor, ca Cel ce ne fixeaza în neschimbabilitate prin deprinderea noastra în bine asemenea lui Dumnezeu si constituie legatura care ne duce prin prefacere spre nemurire.

Iar daca ne apropiem cu întelegerea naturala de Scriptura, nu credem ca prin taierea de dobitoace necuvântatoare si prin stropiri de sânge Îl îndulcim pe Dumnezeu, ca sa dea iertare pacatelor ca o rasplata celor ce le aduc. Daca am crede aceasta, ne-am închina, fara sa ne dam seama, unui Dumnezeu patimas, care doreste cu patima si cu multa sârguinta acele lucruri, pentru care socotim si pe oamenii ce le cauta cu mare pofta, ca neînfrânati si nestapâniti. Ci e vorba aici de jertfe duhovnicesti, caci jertfele duhovnicesti stim ca sunt nu numai omorârea patimilor înjunghiate cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, si desertarea în intentie a întregii vieti din trup, asemenea sângelui, ci si aducerea înteleapta a moravurilor si a tuturor facultatilor naturale lui Dumnezeu, ca ardere de tot în focul harului celui în duh, spre a le preda lui Dumnezeu. Astfel, întelegând în chip natural⁵⁹⁵ fiecare din simbolurile aflatoare în Scriptura, omorâm întru înaltimea contemplatiei tainice, ca pe un munte, pe sapte dintre fiii lui Saul, adica predania vremelnica a legii⁵⁹⁶ si stârpim pe Saul, adica întelesul trupesc legat de litera Scripturii, „spre a nu mai sta el în tot hotarul lui Israel”, adica în contemplatia duhovniceasca. Caci traind acesta cu adevarat, zdrobeste, prigoneste si stârpeste ratiunile si gândurile naturale, prin faptul ca margineste legea numai la trup, cinstind ca dumnezeiesti patimile de ocara. Dar gândurile naturale luând încuviintare de la legea duhului, omoara aceste patimi pe toate deodata, la începutul secerisului orzului, adica atunci când prin filozofie lucratoare o ratiune cumpanita aduna la un loc toate virtutile. Atunci este omorât întelesul pamântesc al Scripturilor si toata nazuinta trupeasca este stârpita cu desavârsire, caci îndata ce se îndeletniceste cineva în mod rational cu filosofia virtutilor, si-a mutat în chip firesc⁵⁹⁸ întelegerea Scripturilor spre duh. El slujeste acum în chip activ lui Dumnezeu întru înnoirea duhului prin vederile cele înalte si nu întru vechimea literei prin întelegerea coborâta trupeasca si simtuala a legii, spre a hrani patimile si a sluji pacatului, asemenea iudeilor. El ucide, cu fapta, prin gândurile naturale, întelegerea patimasa si trupeasca a legii, cum istoriseste cuvântul Scripturii, zicând: „Si a luat regele pe cei doi fii ai Resfei, fiica lui Aia, tiitoarea lui Saul, pe Ermonti si pe Mefivoste, si pe cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a nascut Ezdriel, si i-a dat pe ei în mâna ghibeonitilor”. Mâna ghibeonitilor este activitatea virtuoasa a gândurilor naturale, prin care sunt ucisi fiii Resfei, Ermonti si Mefivoste, adica lucrarea patimilor si miscarea desfrânata a gândurilor nascute din învatarea trupeasca a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea, cei cinci fii ai Merobei, adica modurile desfrânate ale celor cinci simturi, nascute din voluptate, prin întrebuintarea contrara a lucrarii lor. Pe acestea le omoara împreuna, ca într-un munte, pe înaltimea contemplatiei duhovnicesti, orice minte înalta si sublima în cele dumnezeiesti, la începutul secerisului orzului, adica la începutul activitatii virtuoase, sau al contemplatiei evlavioase conforme cu firea. Le omoara împreuna, întrucât înjunghie deodata lucrarea patimilor, miscarea urâta a gândurilor si modurilor desfrânate ale lucrarii abuzive a simturilor.

„Si au cazut împreuna cei sapte si i-au omorât la începutul secerisului orzului. Si a luat Resfa, fiica lui Aia, sac si l-a întins siesi pe piatra, pâna a cazut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer”. Resfa, precum am mai spus, înseamna „drumul gurii”, care este învatarea trupeasca a legii numai prin rostirea cuvântului. Aceasta, dupa ce sunt omorâte patimile nascute din ea si dupa ce se fac aratate, ca pe un munte, pe vârfurile contemplatiei naturale, în inima celor stapâniti mai înainte de ea, îsi asterne ca un sac cainta pe piatra (adica pe credinta în Domnul), împlinind în duh, pocainta cea dupa Hristos, cele orânduite. Ziua si noaptea ea are adica înaintea ochilor prin amintire, ca pe niste fii, împlinirea trupeasca de mai înainte a legii, pâna ce cade ploaia lui Dumnezeu din cer, adica pâna ce sunt trimise cunostintele dumnezeiesti ale Scripturii din înaltimea contemplatiei duhovnicesti, ca sa stinga patimile si sa restaureze virtutile. Caci deprinderea în ale legii, venind prin pocainta la Hristos, piatra cea adevarata si tare, primeste ploaia dumnezeiasca a cunostintei duhovnicesti a Scripturii, dupa împlinirea poruncii regelui David, adica a mintii celei tari la vedere. Caci se zice: „Si a facut toate câte le-a poruncit regele. Iar dupa aceea s-a milostivit Dumnezeu de tara”. Prin urmare, deprinderea cu dumnezeiestile Scripturi, stramutându-se la Hristos, adica la piatra, dupa porunca regelui David, adica a „legii duhovnicesti”, sau „a mintii celei tari la vedere”), prin mijlocirea caintei (al carei simbol este sacul), împreunata cu lucrarea virtutilor, face sa coboare ploaia dumnezeiasca a cunostintei si-L îndupleca pe Dumnezeu sa se milostiveasca de pamântul (tara) inimii si sa trimita suvoaiele dumnezeiesti ale darurilor (harismelor) procurând astfel din belsug roadele dreptatii. Prin aceasta pune capat nestiintei de mai înainte a celor dumnezeiesti, care stapânea ca o foamete, si umple tara de bunatatile duhovnicesti, încarcând sufletul cu grâu, cu vin si cu untdelemn. Cel dintâi îl întareste ca învatatura a cunostintei lucratoare; al doilea îl înveseleste ca o dragoste dumnezeiasca ce învioreaza ardoarea dorintei dupa unirea cu Dumnezeu; iar cel din urma lumineaza fata virtutilor ca o nepatimire lina si linistita, stravezie si luminoasa si libera de toata miscarea pamânteasca.

Deci sa zicem si noi asemenea marelui David: Sa stârpim pe Saul din tot hotarul lui Israel, adica sa omorâm slujirea cea pamânteasca si trupeasca a legii, sau chipul iudaic al slujirii si întelesul trupesc si imediat al literei Scripturii din toata contemplatia tainica si sa trecem la întelesul duhovnicesc care îndumnezeieste si sa ne împacam cu ghibeonitii (adica cu ratiunile naturale ale lucrurilor), pe care i-a scapat neatinsi Iisus (Iosua 9, 20), adevaratul plinitor al fagaduintelor dumnezeiesti si pentru a caror stârpire de catre Saul a oprit Dumnezeu ploaia dumnezeiasca a cunostintei tainice. Iar prin ghibeoniti, adica prin contemplatia naturala, sa omorâm întelegerea patimasa, materiala si vremelnica a legii, adica pe cei sapte barbati din fiii lui Saul, pe care îi naste Resfa, sau drumul gurii, care este învatarea trupeasca a legii, si Merob, care se talmaceste saturarea gâtlejului, adica dezmierdarea pântecelui, cea dintâi nascând adica pe Memfivoste si pe Ermonti, dintre care primul se talmaceste „rusinea gurii”, iar celalalt „anatema lor”, sau deprinderea si lucrarea patimilor, iar cea de-a doua nascând lui Ezechiel, adica partii contemplative a sufletului, pe cei cinci fii, adica cele cinci moduri patimase a relei întrebuintari a simturilor. Stârpindu-le pe acestea prin contemplatia naturala, împacam pe Dumnezeu cel mâniat, ca unii ce am trecut de la litera la duh. Prin aceasta facem sa coboare ploaia dumnezeiasca a cunostintei si ne bucuram din belsug de roadele dreptatii. Caci ridicând litera legii, ca pe un Saul oarecare, sau întelegerea materiala a literei, nascuta în cei pamântesti la întelegere, ca pe niste fii si nepoti ai lui Saul, la înaltimea cunostintei tainice si duhovnicesti, prin mijlocirea contemplatiei naturale, omorând tot întelesul trupesc si vremelnic sau mai bine zis pamântesc al legii, daca l-am urât si noi pe Saul cu Dumnezeu si l-am socotit nevrednic sa mai împarateasca peste Israel (I Regi 16, 1); adica am respins modul trupesc al Scripturii, sau iudaismul, ca sa nu mai împarateasca peste puterea cugetatoare din noi spre a o robi trupului.

Caci trebuie sa-l urâm pe Saul (sau slujirea trupeasca a legii) si sa-l scoatem din demnitatea împarateasca, fiindca a crutat pe Agag regele lui Amalec, si pe cele mai grase din oile si vitele aceluia, ca si viile si maslinii lui, adica materiile care aprind mânia si pofta si pricinile dezmierdarilor, ba pe însusi Agag l-a trecut viu în pamântul fagaduintei (I Regi 15, 18), ceea ce înseamna ca a stramutat vitelul, sau cugetul pamântesc al trupului, în locul cunostintei dumnezeiesti, adica în inima. Caci Agag se talmaceste „vitel”, fiind poate vitelul acela pe care nebunul si neînteleptul Israel, turnându-si-l în pustie, l-a îndumnezeit pretuind mai mult placerea pântecelui decât slujirea dumnezeiasca. Pe acest vitel îl nimiceste Moise si Samuel: cel dintâi farâmitându-l si împrastiindu-l sub apa, iar cel de-al doilea înjunghiindu-l cu sabia duhovniceasca. Cu alte cuvinte îl nimiceste harul viu si lucrator al Duhului Sfânt (caci aceasta înseamna Moise) si ascultarea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor (caci aceasta înseamna Samuel). De fapt Moise se talmaceste „apa saltatoare”, iar Samuel „ascultarea lui Dumnezeu”, care este credinta adevarata si viata dupa voia lui Dumnezeu.

Deci stapânirea pacatului sau cugetul trupesc e omorât pe de o parte de harul sfântului Botez, iar pe de alta e înjunghiat de ascultarea lucratoare a poruncilor dumnezeiesti cu sabia Duhului (adica cuvântul cunostintei dumnezeiesti, celei în duh). Caci ascultarea aceasta striga tainic catre patima pacatului, cum a strigat si marele Samuel catre Agag: „Precum sabia ta a lipsit pe mame de copiii lor, asa si mama ta va fi azi între femei lipsita de fii” (I Regi 15, 33). De fapt patima lacomiei stomacului a lipsit multe virtuti de fii, pierzându-i prin gândul lucios si lunecos al placerii, ca printr-o sabie. Caci prin necumpatare stârpeste semintele cumpatarii, prin lacomie strica cumpana egala a dreptatii, prin iubirea trupeasca de sine taie legatura naturala a iubirii de oameni, si scurt vorbind patima lacomiei pântecelui omoara toti copiii ce se nasc din virtute. Iar aceasta patima o desfiinteaza, precum am zis, numai harul Botezului si împlinirea poruncilor prin ascultarea lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu dupa ce a uns ca rege al lui Israel legea, care cultiva prin litera patima aceasta, se caieste si trece puterea împaratiei de la ea, dând-o lui David, adica legii evanghelice si duhovnicesti. Caci David este fiul lui Iese, iar Iese se tâlcuieste „facerea lui Dumnezeu”. Deci sfânta Evanghelie este rodul facerii, sau a lucrarii proprii a lui Dumnezeu în trup. Ea primeste împaratia pentru veacuri nesfârsite. Sub stapânirea ei avem parte de o bucurie si de o veselie netrecatoare, caci ea e ziua neînserata si fara de sfârsit. Fiindca se spune: „Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul; sa ne bucuram si sa ne veselim într-însa” (Psalmi 117, 23). Iar ziua înseamna aici harul evanghelic sau taina Aceluia care a adus acest har si în care vrea sa umblam, cum zice dumnezeiescul Apostol, noi toti cu bunavointa, ca în ziua cunostintei si a adevarului (Romani 13, 13). Caci ziua luminii vesnice este Hristos însusi, în care trebuie sa vietuiasca toti cei ce au crezut în El, întru bunacuviinta virtutilor.

Fiindca El singur a fost facut de Dumnezeu dupa trup fara de samânta si a înnoit legile firii si a fost „gatit înaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si spre slava poporului lui Israel”. Caci Domnul nostru este într-adevar lumina neamurilor, descoperindu-le prin cunostinta cea adevarata ochii întelegerii, acoperiti de întunericul nestiintei, si cu adevarat s-a gatit pe Sine popoarelor credincioase pilda buna a virtutii dumnezeiesti, facându-se chip si model al fetei celei virtuoase, spre care privind, ca spre calauza mântuirii noastre, izbutind sa dobândim, imitându-l prin faptele noastre, virtutile, pe cât ne este cu putinta. Dar tot El este, ca Dumnezeu si Cuvântul si slava poporului Israel, întrucât umple mintea de stralucirea luminii dumnezeiesti a cunostintei prin contemplatie tainica. Sau poate Scriptura numeste „popoare” ratiunile naturale, iar „fata” a lor slava fara pata, a carei pregatire (lumina spre cunoastere s-a facut însusi Cuvântul ca Facator al firii. Iar „neamurile” sunt patimile contra firii, pe care le descopera din ascunzisul lor, daruind lumina cunostintei, si le smulge cu totul din fire. Deci Cuvântul se face slava lui Israel deoarece curateste mintea de patimile contra firii si o împodobeste cu ratiunile cele dupa fire, dar pe lânga aceea si pentru ca o înconjoara cu diadema neschimbarii, prin îndumnezeire. Caci slava adevarata a lui Israel consta în izbavirea de patimile contrare firii si în dobândirea ratiunilor firii si a bunurilor mai presus de fire.

Iar cel ce primeste pe acest David spiritual, desi e pizmuit de Saul, nu e biruit. Dimpotriva, data fiind, marea sa iubire de oameni si nepatimirea la care a ajuns chiar urât fiind linisteste prin chitara duhului pe dusmanul chinuit de duhul cel rau si-l domoleste scapându-l ca pe un drac viclean de boala cea rea (epilepsia) a cugetului pamântesc. Caci tot cel ce uraste din pizma si ponegreste din rautate pe cel ce e mai tare în nevointele virtutilor si mai bogat în cuvântul cunostintei duhovnicesti, este un Saul chinuit de duhul cel rau, întrucât nu sufera faima si fericirea celui mai bun în virtute si cunostinta si se înfurie cu atât mai tare încât nu-l poate ucide pe binefacator (I Regi 20, 30). Adeseori acesta îl repede cu ciuda chiar si pe preaiubitul sau Ionatan, adica gândul intim al cunostintei care mustra ura nedreapta si povesteste cu respect de adevar vredniciile celui urât (I Regi 19, 5). El se poarta deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioara, catre care a zis Samuel dupa ce a calcat poruncile dumnezeiesti: „Nebuneste ai lucrat ca ai calcat porunca mea, care ti-a dat-o tie Dumnezeu” (I Regi 15, 19). Iar Saul este, cum am spus înainte, sau legea scrisa, sau natia iudeilor, care vietuieste dupa legea scrisa. Caci de la amândoua acestea, care sunt împletite întreolalta în chip pamântesc, se departeaza Duhul Domnului, adica contemplatia si cunostinta duhovniceasca, în locul lui venind duhul rau (adica cugetul pamântesc), care le chinuieste cu tulburarile si framântarile neîntrerupte ale celor supuse facerii si stricaciunii, ca pe unele ce sunt posedate de boala nestatorniciei gândurilor. Caci legea privita numai dupa litera si înteleasa material e parca stapânita de boala cea rea, fiind framântata de nenumarate contraziceri si neavând nici o armonie cu ea însasi, iar mintea iudaizanta, zapacita pâna la nebunie de învârtirea si nestatornicia celor materiale, îsi schimba în chip necesar si ea mereu dispozitia. Dar când David, adica Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu adevarat cântaret, încânta prin duhul contemplatiei tainice, Legea si pe Iudeu, pe cea dintâi o face din pamânteasca duhovniceasca, iar pe cel de-al doilea îl muta de la necredinta la credinta. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât si natia iudaica pot fi si posedate si întelepte. Legea este posedata când e înteleasa pamânteste, iar Iudeul este posedat când vrea sa slujeasca lui Dumnezeu pamânteste. Si iarasi, Legea este înteleapta când e înteleasa duhovniceste, iar Iudeul e întelept când a trecut de la slujirea trupeasca la cea duhovniceasca a lui Dumnezeu.

De notat ca pe cei scapati de Iisus, îi omoara Saul. Caci pe cei pe care îi salveaza duhul, îi omoara litera. De aceea, Dumnezeu care a uns pe Saul, înteleg Legea scrisa, ca sa împarateasca peste Israel, se caieste când o vede înteleasa trupeste de catre iudei si da putere împaratiei duhului, care este aproapele literei, însa mai bun decât ea. „Si voi da împaratia aproapelui tau, care este mai bun ca tine” (I Regi 15, 28). Caci precum David era aproape de Saul, la fel duhul se afla în vecinatatea literei, obisnuind sa se arate dupa moartea literei.

Sa rugam deci si noi pe David cel spiritual sa cânte mintii noastre posedate de cele materiale, din harfa contemplatiei si cunostintei duhovnicesti si sa alunge duhul rau, care o rostogoleste prin simturi în cele materiale, ca sa putem întelege legea duhovniceste si sa aflam ratiunea tainica ascunsa în ea, spre a ne-o face avutie statornica si merinde spre viata vesnica ca sa nu ramânem numai cu împrumutul legii simbolice a literei, straini de cunostinta duhovniceasca cea dupa har, si sa ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre cele dumnezeiesti, ca unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclara a adevarului indicat de cuvintele tainice (Caci Saul, talmacit în greceste, înseamna amândoua acestea. Fiindca, pe lânga cele spuse, el mai înseamna fie „un lucru împrumutat”, fie „întrebare”. Iar legea scrisa este si una si alta. Este primul lucru, întrucât nu este un bun propriu al firii, ci o însoteste pe aceasta în existenta ei. Iar al doilea, întrucât ne stârneste spre cunostinta adevarata si spre întelepciunea originara pe noi ce nu socotim întrebarea ca însasi întelegerea adevarului originar al celor dumnezeiesti, ci ne sârguim numai prin simbolurile trupesti a legii, ca printr-o întrebare oarecare, spre întelegerea bunurilor dumnezeiesti). Aceasta ca sa ne odihnim de grija întrebarii, în care se afla poate de multe ori si ratacire, odata ajunsi la adevarul celor dupa care întrebam, si sa primim fericirea propusa în chip neschimbat de împartasirea de ele, fericire ce preface trasaturile fiintei noastre dupa chipul ei, întru Hristos Iisus, Dumnezeul si Mântuitorul nostru, Caruia Sa-I fie slava în vecii vecilor, Amin.

Scolii

Mintea curatita pâna la capat prin virtuti învatata sa cunoasca ratiunile virtutilor, facându-si din cunostinta întiparita de ele în mod dumnezeiesc o fata proprie. Caci prin sine mintea este fara forma si fara trasaturi, având ca forma dobândita fie cunostinta în duh întemeiata pe virtuti, fie nestiinta produsa de patimi. (1)

Cel ce a primit ca forma a mintii cunostinta dumnezeiasca în duh, cea din virtuti, se zice ca patimeste cele dumnezeiesti, fiindca nu a primit-o pe aceasta prin fire datorita existentei, ci prin har dupa participare. Iar cel ce n-a primit cunostinta cea din har, chiar de ar spune ceva ce tine de cunostinta, nu cunoaste din experienta întelesul a ceea ce spune. Caci învatarea simpla a unui lucru nu da cunostinta pe care o da desprinderea.(2)

Precum cel ce se împreuna cu o tiitoare nu are casatoria legiuita, la fel cel ce se îndeletniceste cu învatarea legii trupeste, nu are cu ea o convietuire legiuita, nascând din ea dogme nelegitime, care se strica odata cu viata trupului. (4)

Cel ce-si însuteste Scriptura trupeste, învata din ea pacatul cu fapta, iar mintea i se deprinde sa cugete la pacat. Acela învata din litera legii despre dezmierdari, împreunari desfrânate si ucideri, si se deprinde sa socoteasca spurcata toata zidirea lui Dumnezeu. (5)

Alt înteles spiritual. „Anatema” este lumea aceasta, ca loc de osânda, pe care-l naste prin patima sau prin pofta cel ce nu strabate cu mintea la duhul legii. (6)

Lucrul spre care ne simtim atrasi, la acela si cugetam cu mintea. (7)

Dupa alt înteles, „anatema” este miscarea fara chip a patimilor: iar „rusinea gurii” este miscarea mintii ce da patimii un chip pentru simturi si procura prin nascociri o materie potrivita ratiunii. (8)

Cel ce e convins ca e porunca de la Dumnezeu sa se desfete trupeste dupa lege, primeste cu bucurie lacomia pântecelui, ca pe un dar dumnezeiesc spre împreuna vietuire, si din ea naste modurile ce întineaza prin rea întrebuintare lucrarea simturilor. (10)

Scurta recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se arata ca cel ce întelege legea trupeste are învatatura despre ea ca pe o tiitoare, din care naste deprinderea si lucrarea patimilor, si-si aduce în casa lacomia pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiasca, dând nastere modurilor care întineaza prin rea întrebuintare simturile, ca prin ele sa stârpeasca ratiunile si semintele naturale din lucruri. (11)

Cel ce ramâne la simbolurile legii nu poate sa priveasca firea lucrurilor potrivit cu ratiunea si sa îngrijeasca de ratiunile puse de Facator din pricina deosebirii între simbolurile si firea lucrurilor. (12)

Ratiunile firii cara lemne, facându-se materie pe seama cunostintei celor dumnezeiesti, si cara apa, înfaptuind curatirea de patimi si raspândirea lucrarii de viata datatoare a Duhului. (13)

Ermonti si Memfivoste sunt materia si forma, iar cei cinci fii ai Merobei, încincita rea întrebuintare a simturilor. Împreunându-le pe acestea laolalta, adica împletind simturile cu materia si forma în urma întelegerii trupesti a legii, cel ce margineste întelesul la litera, pe deoparte da nastere patimii trupesti, iar pe de alta, corupe ratiunile naturale. (15)

Patima si firea, dupa ratiunea existentei lor, niciodata nu exista împreuna . (16)

Cel ce nu crede ca Scriptura este duhovniceasca, nu-si simte putinatatea cunostintei. (17)

Când David e înteles ca lege, în sens iudaic se talmaceste „dispretuire”, pentru traditia interpretarii trupesti a celor dumnezeiesti, iar când înseamna în sens crestin duhul, se talmaceste „cel tare la vedere”, pentru contemplatia cunostintei ce se petrece în minte. (18)

Prin sufletul Scripturii a înteles duhul ei, iar prin trup litera. (19)

Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisa, cea naturala si cea a harului, care vin una dupa alta. Deci cel ce întelege legea scrisa trupeste, nu hraneste sufletul cu virtuti; la fel ce nu sesizeaza ratiunile lucrurilor, nu-si nutreste mintea din belsug cu întelepciunea variata a lui Dumnezeu; iar cel ce nu cunoaste marea taina a harului celui nou, nu se veseleste cu nadejdea viitoarei îndumnezeiri. Asadar lipsa contemplatiei duhovnicesti sub regimul legii scrise e urmata de lipsa întelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate primi prin legea naturala, iar aceasta e urmata la rândul ei de ignorarea îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei celei noi⁶¹⁶. (20)

Cel ce nu întelegea legea duhovniceste, chiar daca legea a murit pentru el, dat fiind ca nu-i mai serveste trupeste, dar mai pastreaza întelesurile coborâtoare ale legii, mai cruta înca pe copiii si pe nepotii lui Saul. De aceea e chinuit de foamea cunostintei. (21)

Precum fata e pecetea caracteristica pentru fiecare, la fel cunostinta duhovniceasca caracterizeaza si reveleaza dumnezeiescul. De aceea cel ce o cauta pe aceasta, cauta fata Domnului. (22)

David se mai talmaceste „cel tare la vedere” si „minte stravazatoare”. (23)

Cel devenit în întregime trup prin jertfele sângeroase aduse dupa litera legii, iubeste nestiinta, socotind ca porunca e numai spre placerea trupului.(24)

Cel ce slujeste, zice, legii trupeste, naste pacatul cu fapta ca materie si modeleaza consimtirea mintii cu pacatul ca forma, prin placerile corespunzatoare simturilor. Iar cel ce primeste Scriptura duhovniceste, omoara prin cugetarile naturale pe înaltimea contemplatiei lucrarea pacatului ca materie si consimtirea cu pacatul ca forma, împreuna cu modurile întrebuintarii abuzive a simturilor, în vederea placerii, ca pe niste fii si nepoti ai legii scrise. (25)

Fara contemplatia naturala nimeni nu cunoaste deosebirea simbolurilor legii de lucrurile dumnezeiesti. (26)

Prin spânzurare a înteles scoaterea la iveala a literei omorâte a legii pe înaltimea contemplatiei, prin cunostinta în duh. (27)

Prin „hotarul lui Israel” a înteles toata ratiunea si tot modul contemplatiei, în care nu se poate mentine de loc predania întelegerii trupesti a legii. (28)

Duhul zice, e datatorul vietii, iar legea omorâtoarea vietii. Prin urmare nu poate lucra deodata si litera si duhul, precum nu exista împreuna ceea ce e facator de viata cu ceea ce e facator de stricaciune. (29)

Particica ce se taie împrejur (preputul), e ceva natural si tot ce e natural e o fapta a creatiunii dumnezeiesti. Iar fapta creatiunii dumnezeiesti este ”buna foarte”, dupa cuvântul care zice: „A vazut Dumnezeu toate câte le-a facut si iata erau buhne foarte”. Legea însa, poruncind înlaturarea acelei particele prin taierea împrejur, înfatiseaza pe Dumnezeu ce si-ar corecta în chip artificial propriul Sau lucru, ceea ce chiar si numai a gândi constituie culmea impietitatii. De aceea cel ce o întelege în mod natural simbolurile legii, stie ca Dumnezeu nu urmareste sa corecteze firea în chip artificial, ce porunceste sa fie taiata pasionalitatea adaugata la ratiunea (constitutia) sufletului si indicata tipic prin acea particica trupeasca. Pe aceasta o leapada cunostinta prin barbatia vointei aratata în faptuire. Caci preotul care face taierea împrejur închipuie cunostinta ce mânuieste, ca pe un cutit împotriva patimii, barbatia ratiunii aratata în fapte. Asa e desfiintata predania trupeasca a legii, când duhul covârseste litera. (30)

Definitia institutiei tainice a Sâmbetei, prin care se arata în chip mistic ce este Sâmbata si care este ratiunea duhovniceasca a ei. Ea este oprirea patimilor si a miscarii mintii în jurul firii celor create. (32)

Aici spune ca înfrânarea este o lucrare a Providentei, ca una ce curata de patimile de bunavoie, iar rabdarea o lucrare a Judecatii, ca una ce înfrunta încercarile fara de voie. (37)

Prin cea dintâi sarbatoare întelege Pasca. (38)

Prin a doua sarbatoare întelege Cincizecimea. (39)

A treia sarbatoare este ziua Împacarii din luna a saptea. (40)

Priveste cum pierde legea pe cei ce o înteleg trupeste, convingându-i sa slujeasca faptuirii în locul Facatorului si sa-si închipuie ca cele facute pentru ei sunt prin fire vrednice de închinat, iar pe Cel pentru care au fost facuti ei sa nu-L cunoasca. (41)

Despre taina sarbatoririi Cincizecimii. Aici explica sensul duhovnicesc al celor indicate, întelegând prin Cincizecime pe Dumnezeu însusi. Caci monada, ramânând statatoare dupa desfasurarea înseptita a saptamânii, da Cincizecimea; sau iarasi, prin adausurile sale la ea însasi monada se face decada, iar aceasta înmultita cu cinci da Cincizecimea, care astfel e începutul si sfârsitul ale sale (început, deoarece e mai înainte de orice cantitate, iar sfârsitul, deoarece e mai presus de orice cantitate). Dar tot asa si Dumnezeu, care a lasat sa fie închipuit de monada prin analogie, e începutul si sfârsitul lucrurilor si ratiunea prin care exista toate. Este începutul, deoarece este mai înainte de toata fiinta si miscarea; ratiunea, deoarece în calitate de cauza este Proniatorul tuturor si sustine forma individuala, prin care fiecare faptura ramâne în ratiunea proprie. Când deci vor ajunge la capat timpurile si veacurile, al caror simbol este saptamâna, nu va mai fi decât singur Dumnezeu, fara mijlocirea acelora fara de care nu este nimic, adica fara locuri si timpuri, sustinând El însusi, prin unirea adevarata cu fapturile, fiinta celor mântuiti, adica firea creata. Caci pe aceasta a închipuit-o prin numarul cinci, nu numai din pricina simturilor sub care cade, ci si din pricina stiintei universale, care consta în îmbratisarea prin cunostinta fara greseala a celor spirituale (inteligibile) si rationale, a fiintelor sensibile, a vietuitoarelor si a lucrurilor. Asadar firea celor create va înceta odata de a mai sta în spatiu si de a se mai misca în timp, ridicându-se în cei mântuiti mai presus de cele care au fost facute pentru ea, adica de loc si de timp, prin unirea adevarata cu Dumnezeu, pentru care a fost facuta. Caci odata ce si-a facut pe Dumnezeu însusi, conform cu ratiunea Providentei, calitate proprie, prin decada poruncilor (aratându-si prin trasaturi caracteristice împroprierea dumnezeirii prin har) se va elibera de circumscrierea pe care i-o da starea în spatiu si miscarea în timp, primind ca pe o stare (odihna) pururi mobila, posesiunea nemarginita a celor dumnezeiesti si ca pe o miscare statatoare, dorinta nesaturata de ele. (44)

În ziua a saptea sunt trei sarbatori: a trâmbitelor, a împacarii si a înfigerii corturilor. Dintre acestea, trâmbita este chipul Legii, a Proorocilor si a cunostintei propovaduite de acestia. Sarbatoarea împacarii este simbolul împacarii lui Dumnezeu cu omul prin întrupare, caci Dumnezeu îmbracând de buna voie osânda celui osândit, a topit dusmania învârtosata de mai înainte împotriva Lui. Iar înfigerea corturilor este preînchipuirea Învierii si a prefacerii tuturor în starea de neschimbabilitate. (45)

Cel ce se bucura de jertfele sângeroase simple, e un patimas care face pe cei ce aduc jertfe sa umble în dâra patimilor. Iar cel ce cinsteste pe cineva sincer, se bucura de ceea ce se bucura si cel cinstit de el. (46)

Scriptura socoteste jertfe junghierea patimilor si închinarea facultatilor naturale lui Dumnezeu. Dintre acestea berbecul este chipul ratiunii, taurul este simbolul mâniei, iar tapul înfatiseaza pofta. (47)

Îndata ce înceteaza cineva de a mai întelege Scriptura trupeste, prin simturi, strabate mintea la duh prin mijlocirea firii, savârsind duhovniceste acelea pe care savârsindu-le iudeul, mânia pe Dumnezeu. (49)

Spânzurarea este scoaterea la iveala pe care o sufera patimile, date pe fata de gândurile înalte ale firii prin contemplatia înalta. (51)

„Grâul” l-a numit întarire a sufletului, în calitatea lui de cunostinta duhovniceasca; „vinul”, mijloc înveselitor a inimii, ca unul ce închipuie unirea cu Dumnezeu prin dragoste; iar de „untdelemn” a spus ca lumineaza fata, fiind semnul caracteristic al harului duhovnicesc, ce lumineaza mintea în stare de nepatimire. (56)

Amalic este lacomia pântecelui. Regele Amalic este cugetul pamântesc. Boii si oile acestuia sunt materiile care hranesc patimile. Vita este miscarea obraznica a gândului. Maslinul este lucirea care aprinde pofta dupa placere. Cel ce staruie pe lânga starea trupeasca a legii le muta pe acestea în deprinderea slujirii lui Dumnezeu, ca într-un pamânt sfânt, luând ca plata pentru ele lepadarea de catre Dumnezeu. (57)

„Nebun” a fost numit poporul iudeu ca necredincios, iar „neîntelept”, ca cel ce facea raul, sau ca „neevlavios si pacatos”. (58)

Patima lacomiei pântecelui omoara puii dumnezeiesti ai virtutilor. Dar si pe ea o omoara harul credintei si ascultarea poruncilor dumnezeiesti, prin ratiunea umpluta de cunostinta. (59)

Îndata ce omoara cineva întelesul trupesc al legii, aflator în litera ei, primeste ca împarat pe Cuvântul (ratiunea) în duh. (66)

Prin David a înteles si pe Domnul si Evanghelia si legea duhovniceasca, cunostinta, contemplatia, faptuirea si poporul cel nou. El poate fi înteles în multe chipuri, potrivit cu diferitele locuri. (67)

Cel ce are numai tipurile, dar nu si arhetipurile tainelor, are numai întrebarea, dar u si cunostinta iluminarilor în duh. El a primit ca împrumut ceea ce s-a spus mai înainte, adica experienta prin simturi a simbolurilor legii, dar cu sufletul flamânzeste dupa duhul ei, socotind ca un miop întrebarea drept adevarata cunostinta. (68)

În dispute este de multe ori si ratacire. (69)

Fericirea îsi întipareste semnele sale si cei ce s-au învrednicit de ea prin împartasire, si-i face înfatisatori ai ei. (70)

Note

Iona înghitit de chit mai închipuie si chenoza Domnului în cursul istoriei, având sa iasa la aratare la sfârsitul istoriei. Precum nici chitul nu e linistit cât poarta pe Iona în sine, asa nici istoria nu ramâne neinfluentata de prezenta Domnului în interiorul ei. De multe ori fortele aspre ale istoriei poarta în pântecele lor idei mari. Fara voie ele servesc pe Hristos, care va iesi odata la iveala. Curente si forte încruntate ale istoriei duc în pântecele lor idei mari, care altfel nu s-ar fi putut impune în viata popoarelor, asa cum Iona n-ar fi putut sa-si faca drumul cu atâta repeziciune, fara chitul care nu-si dadea seama carui plan înalt serveste. Chenoza lui Iisus în istorie este totusi numai aparenta; e o chenoza plina de forta. (535)

Modurile sunt întotdeauna modurile virtutilor, chipuri statornice de activitate morala sau rationala, dat fiind ca pacatul e opusul barbatiei statornice. (556)

Exista o ratiune mai presus de fire. Deci nu confundam, ca de obicei, rationalul e naturalul. Fara îndoiala, naturalul este rational, dar nu singurul rational. Rational mai e si supranaturalul. Numai subnaturalul sau contranaturalul e irational si anume în raport cu ratiunea noastra „naturala”. Ne trebuie o ratiune „supranaturala” ca sa vedem ratiunea celor mai presus de fire. De aceea primind ratiunea mai presus de fire, firea noastra, deci si ratiunea naturala, nu se schimba, nu se stirbeste cum se întâmpla prin pacat. (558)

Virtutea corespunde legii naturale. Ea este larga si largeste firea fiecaruia din noi, scotându-ne din egoism. Cunostinta ratiunilor divine corespunde legii scrise si e întinsa, lungind linia vederii noastre. Întelepciunea si teologia mistica corespunde legii harului si e adânca, adâncind vederea noastra în Dumnezeu. (599)

Patima e contrara firii, iar firea existând totdeauna potrivit unei ratiuni, patima e contrara si ratiunii. (572)

În general, la sfântul Maxim gasim o întreita gradatie în interpretarea mistica a Sâmbetei2

1. Oprirea de la pacat;
2. Oprirea de la activitatile îndreptate spre fapturi;
3. Strabaterea mintii la Dumnezeu.

Dar în cap. gnost. Mai gasim între prima oprire si a doua, înca una: oprirea activitatii naturale a simturilor din lucruri. Evagrie spusese: „Sabatul este linistea sufletului rational care nu trece de hotarele firii”. Conform cu imanentismul sau, Evagrie nu interpreteaza Sâmbata si ca o depasire a granitelor firii. Comentariul lui Baboi interpreteaza acest cap astfel: „Cei ce prin vietuire morala au ajuns la acea liniste naturala, încât sufletul nu se mai lasa atras de cele pamântesti, pastreaza acea ordine naturala si nu mai trec peste granita naturala a firii lor rationale, pe care a pus-o Dumnezeu în ei la creatie, ci o pazesc cu grija înlauntrul lor spre fericirea proprie”. Pe când pentru Maxim, Sâmbata simbolizeaza si o trecere a sufletului dincolo de toate la Dumnezeu, pentru Evagrie ea este numai o revenire a firii în granitele ei, din abaterile prin pacat. Dupa Maxim, Sâmbata simbolizeaza mai mult decât taierea împrejur, care este înlaturarea a tot ce s-a adaugat în chip rau la fire; pentru Evagrie nu e mai mult. (581)

Numeri 15, 32. Evagrie înca folosise tipul omului care, adunând lemne Sâmbata, a fost ars (se întelege, în cuptorul patimilor). (582)

De aici se vede ca Sâmbata simbolizeaza ridicarea si peste contemplarea ratiunilor din lume. (583)

Sâmbata asadar simbolizeaza si teologia apofatica. (584)

Trâmbitele vestesc cunostinta, jertfa aduce curatia de pacate, iar fixarea cortului înseamna fixarea trupului ca sa nu se mai sfarâme. (587)

În Ambigua se spune despre Sâmbata ceva apropiat: „Ea e marea zi a odihnei de lucrurile dumnezeiesti, care, dupa Scriptura Genezei, nu are nici început, nici sfârsit, nici facere; e aratarea celor mai presus de hotar si masura dupa miscarea celor definite prin masura; e identitatea nesfârsita a celor necuprinse si nescrise împrejur dupa câtimea celor ce pot fi cuprinse si scrise împrejur”. Asadar, Sâmbata nu mai este ceva negativ, numai oprirea de la cele naturale, ci aparitia vietii dumnezeiesti în om, sau mai bine zis chiar odihna de la cele naturale nu e decât opera lui Dumnezeu. (588)

Timpul si spatiul. (590)

Lumea aceasta a tuturor lucrurilor si fiintelor este o stabilitate între doua granite – de pilda între nastere si moarte. Când granita din urma a fost atinsa de o fiinta, ea a încetat, adica a trecut dincolo de granita. Dar în Dumnezeu fiintele nu mai au nici o granita, deci nu mai au o stabilitate marginita, ci una nemarginita. (591)

Prin faptul ca orice lucru sau fiinta creata are doua granite, trebuie sa strabata distanta de la una pâna la alta. Acest interval pe care trebuie sa-l parcurga fiinta, o tine în miscare. Faptul ca are o margine o face sa se miste, dar si sa moara, sau sa se transforme în altceva când miscarea o duce la granita sa ultima. Dar în Dumnezeu nu mai e nimic, deci în El nimic nu mai moare sau nu se mai transforma. În El este o stabilitate interna. Pe de alta parte El nefiind cuprins între doua granite, neaflându-se un interval sau mai multe ce trebuie strabatute, în El nu e nici o miscare propriu zis. Facem doua observatii:

a)      Stabilitatea e luata aici în alt sens, decât în acela de încremenire; este o stabilitate în sensul de persistare în fiinta proprie. Deci o stabilitate care nu exclude desavârsirea. Asa se sintetizeaza odihna si miscarea: Dumnezeu nici nu se misca, nici nu sta.

b)      Intervalul e atât ceea ce se cuprinde înauntru a doua granite, cât si spatiul dintre granita finala parasita si alta initiala neatinsa. Nici unul din aceste intervale nu e Dumnezeu. De aceea în El faptura nu are parte nici de o evolutie prin care scoate la iveala forme noi, nici de un sfârsit sau alterare, adica de-o încetare totala de-a exista ca fiinta cutare, pentru a începe dupa aceea altceva. Deci nici ca miscare eterna si identica, de mobilitate stabila, sau de stabilitate mobila.

Un loc paralel al lui Maxim: „Începutul oricarei miscari naturale a celor ce se misca este facerea celor ce se misca, iar început al facerii lor este Dumnezeu ca Facator. Sfârsit al facerii celor facute este stabilitatea pe care o produce dupa strabaterea tuturor celor marginite, nemarginirea. Cum si spre ce sa se miste, întrucât are pe Dumnezeu care hotarniceste chiar si nemarginirea ce hotarniceste toata miscarea, ca sfârsit în calitate de cauza”, (Ambigua) (592)

Dumnezeu, fiind prin natura Lui unitatea care e identica cu totul, nu are nici o granita. De aceea cel aflator în Dumnezeu, neajungând niciodata la granita, nu piere si nu se altereaza în veci. Continuitatea nemarginita a monadei divine, sau a vietii ei, care se face viata a celui ajuns în Dumnezeu, asigura stabilitatea eterna a aceluia. (593)

Este vorba de contemplarea naturala, care se face în duh, prin har, spre deosebire de privirea trupeasca, exterioara. (595)

Numarul sapte închipuie timpul – e vorba aici de latura vremelnica, trecatoare a legii. (596)

Mutarea la întelegerea duhovniceasca a Scripturii este naturala, pentru ca e conforma cu firea noastra si cu firea Scripturii. Dar ea nu are loc decât prin contemplarea naturala, care se face cu ajutorul Duhului. Restabilirea în fire si ramânerea în ea, nu se poate realiza fara harul de sus. (598)

Este interesant ca în aceasta ordine a legilor, legea naturala este asezata dupa cea scrisa, fiind socotita pe o treapta mai înalta. Aceasta ordine corespunde cu cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc: a activitatii virtuoase, a contemplarii naturale, a îndumnezeirii. Ordinea aceasta a legilor o întelegem daca o consideram nu atât în planul istoriei, ci pe al vietii fiecarui ins. Apoi daca prin legea scrisa se întelege în special legea celor zece porunci, înseamna ca fiecare om trebuie sa înceapa de la împlinirea poruncilor, pentru a se ridica la contemplarea lui Dumnezeu în natura si apoi a se uni cu Dumnezeu. (616)

În aceasta scolie se precizeaza de ce viata viitoare va fi o stare pururea mobila, având accentul pe stare, pe odihna; pentru ca va poseda bunul dumnezeiesc. De asemenea de ce va fi totodata o miscare statatoare, cu accentul pe miscare, pentru ca acel bun, fiind nesfârsit, va întretine mereu dorinta de a-l cuprinde mai deplin. Sau va fi o odihna mobila, întrucât posesiunea va îmbratisa un bun nemarginit; si o miscare statatoare, întrucât nemarginirea bunului posedat va întretine necontenit dorinta dupa el. (620)