Dumnezeiescul si marele Apostol, definind ce ceste credinta, zice: „Credinta este ipostasul celor nadajduite si dovada lucrurilor nevazute”. Iar daca cineva ar defini-o si ca bun launtric, sau ca si cunostinta adevarata, doveditoare a bunurilor tainice, nu ar pacatui împotriva adevarului. În sfârsit Domnul, învatând despre lucrurile tainice si despre cele nadajduite si nevazute, zice: „Împaratia lui Dumnezeu este înauntrul vostru”. Asadar credinta în Dumnezeu este acelasi lucru cu împaratia lui Dumnezeu. Ea se deosebeste numai prin cugetare de Împaratie, caci credinta este Împaratia lui Dumnezeu fara forma, iar Împaratia este credinta care a primit în chip dumnezeiesc o forma.

Deci pe temeiul acestui fapt, credinta nu este în afara de noi. Dar noi cultivând-o prin poruncile dumnezeiesti, o facem sa devina Împaratia lui Dumnezeu, care e cunoscuta numai de cei ce o au. Asadar Împaratia lui Dumnezeu este credinta dezvoltata prin lucrare. Iar Împaratia aceasta înfaptuieste unirea nemijlocita cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea.

Asa s-a dovedit limpede ca credinta este o putere de legatura, care înfaptuieste unirea desavârsita, nemijlocita si mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut.

Odata, constând din suflet si trup, este purtat de doua legi, a trupului si a duhului. Legea trupului are la dispozitia sa simtirea (lucrarea simturilor), iar legea duhului lucrarea mintii. Legea trupului, lucrând prin simtire, leaga pe om de materie, iar legea duhului, lucrând prin minte, înfaptuieste în chip nemijlocit unirea lui cu Dumnezeu. De aceea pe drept cuvânt „cel ce nu deosebeste în inima lui”, adica nu distinge cu mintea, sau nu taie uniunea nemijlocita cu Dumnezeu, produsa prin credinta, ca unul ce a devenit nepatimitor, mai bine zis dumnezeu, datorita unirii prin credinta, „va zice muntelui acesta sa se mute si se va muta”. Prin cuvântul „acesta” este indicat cugetul si legea trupului, care e cu adevarat greoi si cu anevoie de stramutat, ba pentru puterea naturala, cu totul de nemiscat si de neclintit. Caci asa de mult s-a înradacinat puterea lui în firea oamenilor prin lucrarea nerationala a simturilor, încât multi nici nu cred ca este omul altceva decât trup, având simtirea ca putere prin care se bucura de viata aceasta. Toate sunt deci cu putinta celui ce crede si deosebeste, adica nu taie unirea înfaptuita prin credinta întru mintea lui si Dumnezeu, de dragul legaturii afectuoase dintre suflet si trup, sustinuta prin simtire. Caci toate câte înstraineaza mintea de lume si de trup si o leaga de Dumnezeu, sunt desavârsite în rezultatele lor.

Scolii

Când mintea a dobândit unirea nemijlocita cu Dumnezeu, îsi opreste cu totul puterea fireasca de a cugeta si de a se cugeta. Iar când îi da iarasi drumul acesteia si cugeta ceva din cele ce sunt în urma lui Dumnezeu, începe sa deosebeasca tauind unirea cea mai presus de întelegere.¹⁸⁶ Pâna ce se afla omul în aceasta unire cu Dumnezeu, ca unul ce s-a ridicat mai presus de fire, si a devenit dumnezeul prin participare, muta legea firii sale întocmai ca pe un munte nemiscat. (3)

Note

Deci inima cea mai presus de fire si de cugetare cu Dumnezeu si oprirea lucrarii naturale a cugetarii are loc si în viata aceasta, dar pentru scurte rastimpuri. Unirea cu Dumnezeu si îndumnezeirea omului nu înseamna o identificare cu Dumnezeu dupa fiinta, dar e traita ca o stare în care cugetarea omului nu mai face deosebire între sine si Dumnezeu, pentru ca peste tot cugetarea nu mai e în functiune. Dar în omul îndumnezeit ramâne cunostinta ca nu e nici numai el, nici numai Dumnezeu. E ceva analog cu relatia de iubire între doua persoane. Ele nu mai fac distinctie între eu si tu. Dar totusi nu se traiesc ca una, ca eu sau tu, ci ca doua, deodata, ca o plinatate, ca o comunitate, deosebita de starea singulara. (186)

Toate întrebarile acestea au fost dezlegate pe scurt în raspunsul de mai înainte. Pentru ca numai celor ce stiu cum sa creada le este dat sa stie ce trebuie, si care lucruri sa le ceara. Caci „cunostinta nu este a tuturor” (2 Tesaloniceni 3,2) precum nici credinta. De altfel însusi Domnul a zis: „Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui”, îndemnându-se adica sa cautam înainte de toate cunostinta adevarului si în al doilea rând exercitarea în împlinirea datoriilor morale. Prin aceasta a aratat limpede ca cei credinciosi trebuie sa caute numai cunostinta dumnezeiasca si virtutea care o împodobeste prin fapte. Dar trebuie sa stim ca sunt multe cele care trebuie cautate în vederea cunostintei lui Dumnezeu si a virtutii de catre cei ce cred. De pilda: izbavirea de patimi, rabdarea încercarilor, ratiunilor virtutilor, chipurilor lucrarilor, dezradacinarea afectiunii sufletului fata de trup, dezlegarea simturilor din legatura (relatia) cu lucrurile sensibile, retragerea desavârsita a mintii din toate cele create si scurt vorbind nenumarate ale lucruri care sunt de lipsa alungarea rautatii si a nestiintei si pentru dobândirea cunostintei si a virtutii. De aceea pe drept cuvânt a spus Domnul: „Toate câte veti cere, crezând, veti primi”. El s-a gândit la toate câte ajuta la cunoasterea lui Dumnezeu si la virtute, singurele care trebuie sa le ceara cu stiinta si cu credinta cei evlaviosi. Caci toate acestea folosesc si de aceea le da Domnul cu siguranta celor care le cer. Prin urmare acela care cere numai de dragul credintei, adica al unirii mijlocite cu Dumnezeu toate câte ajuta la înfaptuirea acelei uniri, cu siguranta ca le va lua. Dar acela care cere fara acest scop, alte lucruri, sau chiar pe cele înainte pomenite, nu le va primi. Caci nu crede, ci ca un necredincios îsi urmareste slava proprie prin cele dumnezeiesti.

Hotarându-se sa coboare în fiinta, precum numai El a stiut, Cuvântul cel mai presus de fiinta si Facatorul tuturor celor ce sunt, a adus ratiunile naturale ale tuturor lucrurilor vazute si cugetate (inteligibile), împreuna cu întelesurile necuprinse ale propriei dumnezeii. Dintre acestea ratiunile celor cugetate sunt sângele Cuvântului, iar ratiunile celor sensibile sunt trupul Lui vazut. Deci Cuvântul fiind învatatorul tuturor ratiunilor duhovnicesti, atât a celor din lucrurile vazute, cât si al celor din realitatile inteligibile, dupa cuviinta si cu drept cuvânt da celor vrednici sa manânce, ca pe un trup, stiinta cuprinsa în ratiunile lucrurilor vazute si sa bea, ca pe un sânge, cunostinta aflatoare în ratiunile celor inteligibile. Pe acestea le-a pregatit Întelepciunea în chip mistic înca de odinioara, dregând vin si aducând jertfe, precum se spun în Proverbe. Iar oasele, adica ratiunile mai presus de întelegere despre îndumnezeire, care depasesc în chip nesfârsit toata firea creata, nu le da, neavând firea celor create vreo putere ca sa intre în legatura (relatie) cu acestea¹⁹⁴.

Si iarasi, trupul Cuvântului este virtutea adevarata, sângele cunostinta fara de greseala, iar oasele teologia (cunostinta lui Dumnezeu), cea negraita. Caci precum sângele se preface în forma trupului, tot asa cunostinta se preface prin faptuire în virtute¹⁹⁵. si precum oasele sustin sângele si trupul, la fel ratiunile mai presus de orice întelegere despre dumnezeire, aflându-se în sânul fapturilor, creeaza si sustin în chip nestiut fiintele lucrurilor si dau nastere oricarei cunostinte si virtuti.

Iar daca ar spune cineva ca si ratiunile Judecatii si ale Providentei pot fi socotite trupul si sângele, ca unele ce vor fi cândva mâncate si baute, iar ratiunile negraite despre îndumnezeire, ascunse în acelea, ar spune ca sunt oasele, nu a cazut, cred, din adevar.

Sau poate trup al Cuvântului mai este si reîntoarcerea desavârsita a firii la ea însasi si restabilirea ei prin virtute si cunostinta, sângele, îndumnezeirea care o va tine prin har în fericirea vesnica, iar oasele, însasi puterea necunoscuta care va sustine firea în fericirea vesnica prin îndumnezeire.

Iar daca ar spune cineva, printr-o tâlcuire mai subtire, ca trupul este modificarea de bunavoie prin virtuti, sângele desavârsirea prin moartea pentru adevar la vreme de strâmtorare, iar oasele ratiunilor prime despre Dumnezeu, care noua ne sunt inaccesibile, bine ar spune si aceasta si n-ar cadea de la întelegerea cuvenita.

Scolii

Vorbeste de fiinta, de puterea si de lucrarea fiecarei fapturi. Acestea se vad la toate fapturile si prin ele e cunoscut Dumnezeu ca Facator, Proniator si Judecator. Sau vorbeste de cele doua parti din care se alcatuiesc fapturile, adica de materia si forma celor sensibile, sau de fiinta si accidentul celor inteligibile, sau de virtutea si cunostinta, prin care se face cunoscut celor vrednici Cel mai presus de cunoastere. (1)

Prin sânge întelege îndumnezeirea, care va fi viata celor ce se vor învrednici de ea. Caci sângele e simbolul vietii. (3)

Note

Firea noastra creata nu poate cunoaste prin puterea ei finita cele ale lui Dumnezeu, ci numai daca primeste puterea lui Dumnezeu, ca prin El sa cunoasca ale lui. (194)

Cunostinta generala duce la virtute, iar virtutea duce la o cunostinta speciala. (195)

 Cei ce slujeau odinioara lui Dumnezeu în umbra legii, închipuie pe începatorii în evlavie. Caci si acestia de-abia pot sa înteleaga dispozitiile vazute ale simbolurilor cu înteles de tipuri. Dat fiind asadar ca nu acelora li s-a dat în primul rând legea, ci noua, caci prin noi se desavârseste duhovniceste, care vietuim dupa pilda lui Hristos, sa cercetam cu evlavie ratiunea jertfelor de atunci.

Începatorul în evlavie, învatând sa cunoasca faptele dreptatii, se îndeletniceste numai cu faptuirea întru toata ascultarea si credinta, mâncând cele vazute ale virtutilor ca pe niste trupuri.

Ratiunile poruncilor, care alcatuiesc cunostinta celor desavârsiti, el le lasa lui Dumnezeu prin credinta, neputându-se întinde cât tine lungimea cunostintei. Caci altarul este simbolul lui Dumnezeu, caruia toti îi jertfim duhovniceste si caruia îi lasam cunostinta celor mai presus de puterea noastra, ca sa traim. Iar temelia altarului e chipul credintei în El, caci credinta e temelia care poarta toata zidirea faptelor si a întelesurilor dumnezeiesti. Tot cel ce se poate împartasi cu sobrietate de betia vinului întelepciunii dumnezeiesti prin cunostinta, face bine sa verse ratiunile cunostintelor pe care nu le întelege lânga aceasta temelie, adica sa lase credintei cunostinta ratiunilor care sunt mai presus de puterea lui.

Deci ca pe un chip al celor începatori în evlavie, poporul vechi mânca trupurile jertfelor, iar sângele îl varsa la temelia altarului, întrucât, din pricina cugetului copilaresc, nu se putea ridica la cunostinta celor ce se savârsesc tainic. Hristos însa, facându-ni-Se arhiereu al bunurilor viitoare (Evrei 9,8) si jertfindu-se pe Sine ca jertfa trainica, îsi da împreuna cu trupul si sângele celor ce si-au deprins simturile sufletului în vederea desavârsirii, ca sa poata distinge binele si raul¹⁹⁹. Caci cel desavârsit a trecut nu numai pe treapta începatorilor, ci si a înaintasilor²⁰⁰, si de aceea nu ignora ratiunile celor savârsite de el dupa porunca, ci bându-le întâi pe acelea cu duhul (ratiunile), manânca prin fapte toata carnea virtutilor, ridicându-si întelegerea celor savârsite prin simturi la nivelul cunoasterii cu mintea.

Mai sunt si alte foarte multe întelesuri ale acestora, mai ales pentru voi iubitorilor de Dumnezeu, dar le lasam acum din pricina multimii lor.

Scolii

Observa ca a numit ratiunile cunostinta. Iar daca ratiunile sunt cunostinta, cel ce cunoaste ratiunile desigur cunoaste Ratiunea (Logosul) si pe Tatal Ratiunii. Caci Ratiunea este cunostinta exacta a Tatalui Sau: „Cel ce ma vede pe mine, vede pe Tatal meu”, zice Mântuitorul. (2)

Sângele în înteles spiritual este cunostinta, ca una ce hraneste trupul virtutilor. (3)

Note

Acestia nu mai împlinesc poruncile prin credinta, fara sa-si dea seama de valoarea lor, ci disting prin întelegere binele si raul. (199)

Sfântul Maxim, ca si Nil Ascetul, distinge în trei trepte pe cei ce se dedica unei vieti de evlavie, care corespund, celor care se purifica, sau celor activi, celor ce contempla ratiunile din natura si celor ce vad pe Dumnezeu în chip tainic. Poporul evreiesc, era pe prima treapta. De aceea nu mânca decât trupurile animalelor, nu si sângele lor. (200)

Nu numai o din pricina sfinteniei lui Pavel, nici numai din pricina credintei celor ce primeau vindecarea, savârsea pielea trupului sau vindecari prin stergare sau legaturi, ci fiindca harul dumnezeiesc, împartasindu-se lui si acelora, facea cu milostivire în aceia lucratoare prin credinta, sfintenia Apostolului. Si iarasi din voia harului dumnezeiesc a ramas trupul lui ferit de patimire, nefiind vatamat de veninul viperei, fie pentru ca harul a schimbat puterea vatamatoare a veninului, fie pentru ca a facut trupul Sfântului în stare sa risipeasca aceasta vatamare, sau fie prin vreun alt chip al iconomiei, pe care numai Dumnezeu, care a facut si a prefacut acestea, îl stie. Iar de sabie a murit tot pentru ca a voit harul. Caci fu era nemuritor dupa fire, desi era facator de minuni din pricina harului.

Daca ar fi fost nemuritor dupa fire, ar fi fost cazul sa întrebam cum a putut muri de sabie, împotriva firii. Dar odata ce a ramas muritor prin fire si prin dobândirea sfinteniei, nu-i de lipsa sa întrebam de ce a trecut din viata dupa trup dumnezeiescul Apostol în chipul acesta si nu într-altul. Caci Dumnezeu, care a rânduit mai înainte de veci viata fiecaruia într-un chip folositor, duce pe fiecare în modul în care voieste, spre {fârsitul propriu al vietii lui, fie ca e drept acela, fie ca e pacatos.

Dar fiindca mai mult veselesc sufletul iubitorilor de Dumnezeu întelesurile spirituale ale întâmplarilor istorisite, vom spune ca pielea marelui Apostol era evlavia lui, prin care unora le era „mireasma de viata spre viata”, iar altora „miros de moarte spre moarte”. Iar stergarele sunt ratiunile limpezi ce i s-au facut lui cunoscute prin contemplatie. În sfârsit, legaturile sunt modurile cuvioase ale filosofiei active ale virtutii. Caci legaturile acestea sunt mânecute. Aceste ratiuni si moduri de lucrare se raspândeau ca o buna mireasma din evlavia adânca a fericitului Apostol, ca din pielea lui. Iar cei ce le primeau dobândeau vindecare de boala care-i chinuia. Unii alungau boala nestiintei prin ratiunile contemplatiei, ca prin niste stergare, iar ceilalti desfiintau prin chipurile virtutilor active cu desavârsire neputinta pacatului.

Cât priveste frigul aspru care s-a pornit asupra lor, cred ca este povara încercarilor fara de voie. Iar insula e deprinderea tare si neclintita a nadajduirii în Dumnezeu. Focul este deprinderea cunostintei. Iar vreascurile sunt firea lucrurilor vazute. Prin aceasta umblând Pavel cu mâna, adica cercetând-o cu puterea dibuitoare a mintii care contempla, îsi nutrea cu întelesurile ei deprinderea cunoasterii, care înlatura tristetea adusa în cugetare de furtuna încercarilor. În sfârsit vipera este rea si vatamatoare, ascunsa în firea lucrurilor sensibile. Ea musca mâna, adica lucrarea dibuitoare a mintii care contempla, dar nu vatama mintea stravazatoare, deoarece aceasta nimiceste îndata în lumina cunostintei sale, ca într-un foc, puterea vatamatoare, care se lipeste de miscarea activa a mintii când aceasta contempla lucrurile sensibile.

La fel înteleg si cele privitoare la Eliseu. Oricine a murit prin greselile sale, daca e asezat pe mormântul Proorocului în care se afla trupul lui, adica daca e adus aproape de amintirea care poarta urma vietii Proorocului, în care se afla bine pazit trupul virtutilor lui, e readus la viata prin imitarea chipului de viata al aceluia, fiind mutat la viata cea virtuoasa de la moartea de pe urma patimilor rautatii.

Scolii

Credinta celor ce aveau lipsa de vindecare si se rugau pentru ea stârnea, zice, puterea Duhului din Sfintio, ca puterea ascunsa sa se faca aratata prin credinta, iar credinta ascunsa sa se faca tuturor prin putere. Caci adevaratul mod al vindecarilor se realizeaza atunci, când prin credinta celor în care se savârseste, patrunde în toata puterea celor ce lucreaza în Duh. (1)

Cel ce curata prin aplicarea voii sale stricaciunea pacatului, strica stricaciunea celor care obisnuiesc sa strice prin fire. Caci nestricaciunea vointei poate sustine cu ajutorul Providentei nestricata stricaciunea firii, întrucât prin harul Sfântului Duh aflator în ea nu îngaduie sa fie stapânita firea de calitatile potrivnice. (2)

„Mireasma de viata spre viata” le este Apostolul celor credinciosi prin pilda sa, întrucât prin fapte îi îndemna sa tinda spre buna mireasma a virtutilor, iar ca propovaduitor stramuta pe cei ce asculta de cuvântul harului de la viata dupa simturi la viata în duh. Iar „miros de moarte spre moarte” le este celor care progreseaza de la moartea nestiintei la moartea necredintei, întrucât îi face sa simta osânda care îi asteapta. Sau iarasi, „mireasma de viata spre viata” le este celor ce se ridica de la faptuire la contemplatie, iar „miros de moarte spre moarte” celor care, dupa ce si-au mortificat madularele de pe pamânt prin încetarea de-a pacatui cu fapta, trec la mortificarea prealaudata a gândurilor si a nalucirilor patimase. (4)

Aici sunt lamurite cuvintele: „Suntem buna mireasma a lui Hristos, pentru Dumnezeu, în cei ce mântuiesc si în cei ce pier: unora adica mireasma de viata spre viata, iar altora miros de moarte spre moarte (2 Cor. 2,16)”. „Mireasma de viata spre viata” le este acelora, carora nu le este acoperita Evanghelia lui, iar „miros de moarte spre moarte” acelora, carora nu le este cu totul acoperita, întrucât „Dumnezeu veacului acestuia a orbit mintile necredinciosilor”. Iar Evanghelia s-a descoperit si s-a acoperit, din pricina caldurii sau a racelii celor ce aud. (5)

Pastrând, zice, cineva amintirea vieti sfintilor, prin imitare, leapada moartea adusa de patimi si primeste viata adusa de virtuti. (6)

Zic unii ca nu trebuie întelese alegoric persoanele, pe care nu le lauda Scriptura. Dar fiindca e mai bine sa ne ostenim mai mult si sa rugam pe Dumnezeu neîncetat sa ne daruiasca întelepciune si putere, ca sa întelegem toata Scriptura duhovniceste, voi raspunde si la aceasta nedumerire, bizuindu-ma si pe rugaciunile voastre. Saducheii sunt, dupa întelesul spiritual, dracii sau gândurile, care sustin ca toate sunt stapânite de întâmplare. Iar femeia este firea oamenilor. Cei sapte frati dati ei de Dumnezeu la vremi diferite de la începutul veacului, spre a o povatui si a o face sa aduca roade ale dreptatii, sunt legile. Cu acestea petrecând firea oamenilor ca si cu niste barbati, n-a avut de la ea nici un fiu, ci a ramas stearpa de roadele dreptatii. Prima lege e cea data lui Adam în Rai. A doua e cea care s-a dat aceluiasi dupa izgonirea din Rai, sub forma de certare. A treia e cea care s-a dat lui Noe la iesirea din corabie. A patra e legea taierii împrejur, data lui Avraam. A cincea e cea care s-a dat aceluiasi în legatura cu jertfirea lui Isaac. A sasea e cea data prin Moise. Iar a saptea e cea data prin darul prevestitor, sau prin insuflarea Proorocilor. În tot acest timp înca nu se însotise firea omeneasca cu legea Evangheliei prin legatura credintei spre împreuna vietuire, adica cu barbatul cu care avea sa ramâna în toti vecii.

Dracii aduc asadar mereu înaintea ratiunii noastre, prin gândurile ce ni le stârnesc, aceste legi, luând împotriva credintei cu argumente la aparenta întemeiate, luate din Scripturi, si facându-ne sa ne îndoim de este vreo înviere din morti si de mai trebuie sa asteptam vreun alt fel de viata dupa cea ce aici. În caz ca raspundem afirmativ, ei ne fac sa ne întrebam dupa care lege se va calauzi firea oamenilor, dintre cele date ei din veac? Daca vom zice ca dupa vreuna din cele amintite, ei vor obiecta, zicând: „Prin urmarea desarta si fara de folos va fi si atunci viata oamenilor, daca nu a fost slobozita de rele de mai înainte: adica daca firea se va învârti iarasi în aceleasi lucruri. Aceasta introduce în chip vadit domnia întâmplarii si scoate Providenta din lume”. Dar Domnul si cuvântul mântuitor respinge pe acesti draci si aceste gânduri, facând sa se stravada nestricaciunea firii, care se va descoperi în viitor si aratând ca ea nu va vietui atunci dupa nici una din legile de mai înainte, ci, dupa ce se va fi îndumnezeit, se va însoti, prin Duhul, cu însusi Dumnezeu Cuvântul, de la care si spre care si-a luat si-si va lua încetul si tinta existentei.

Iar daca va întelege cineva prin cei sapte barbati si cei sapte mii de ani, sau acela sapte mii de ani, sau cele sapte veacuri, cu care a convietuit firea omeneasca, nu va talmaci locul fara judecata si fara întelegerea de lipsa. Si nici unuia din acestia nu-i va fi sotie firea în viata viitoare, întrucât firea temporala si-a primit sfârsitul si al optulea barbat, adica veacul cel fara de moarte si fara de sfârsit, a luat-o pe ea.

Pustia este firea omeneasca sau lumea aceasta, în care staruie pe lânga ratiunea virtutii si a cunostintei²⁰⁹ cei ce rabda osteneli si necazuri plini de credinta si de nadejde bunurilor viitoare. Iar cele trei zile, sunt dupa unul din întelesurile spirituale ale lor, cele trei puteri ale sufletului prin care staruind pe lânga ratiunea dumnezeiasca a virtutii si cunostintei (printr-una adica cercetând, printr-alta dorind si printr-a treia luptându-se pentru ea), primesc drept hrana nestricacioasa si întaritoare de minte, cunostinta lucrurilor.

Dupa alt înteles, cele trei rile înseamna cele trei legi mai generale: cea scrisa, cea naturala si cea duhovniceasca, sau cea a harului. Pentru ca fiecare lege lumineaza potrivit cu ea însasi firea omeneasca, având ca Facator al luminii ei Soarele dreptatii. Caci precum fara soare nu se poate face nicidecum ziua, la fel fara Întelepciunea fiintiala si de sine subzistenta nu poate fi o lege a dreptatii. Întelepciunea aceasta îsi face rasaritul ei propriu în fiecare lege si ea este aceea care umple ochii întelegatori ai sufletelor de lumina întelegerii. Fericitul David stiind acestea, zice: „Legea Ta este faclie picioarelor mele”. Faclie a numit legea scrisa, pentru faptul ca aceasta, prin combinatiile mestesugite ale diferitelor simboluri, ghicituri si tipuri materiale, raspândeste înaintea celor ce-si largesc prin fapte pasii sufletului împotriva puterilor vrajmase, lumina care arde rautatea patimilor. Iar lumina a unit legea duhovniceasca a harului pentru faptul ca arata simplu, fara simbolurile sensibile, cararile vesnice²¹¹, pe care mintea contemplativa urmarindu-si drumul, e dusa spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu, nelasându-si determinata si limitata miscarea cugetarii de nici unul dintre lucrurile create. Caci lumina legii harului e neînserata, neavând nici un fel de cunostinta, care sa-i defineasca razele atotstralucitoare. Sau poate Proorocul a numit „picioare” drumul întregii vieti traite dupa voia lui Dumnezeu, sau miscarile gândurilor bune în suflet calauzite ca o faclie de lumina din legea scrisa. Iar „carari”, chipurile virtutilor conforma cu legea naturala si ratiunile cunostintei din legea duhovniceasca, pe care le dezvaluie prezenta lui Dumnezeu Cuvântul si care readuc firea la ea însasi si la cauza ei, prin virtute si cunostinta.

Cei ce din dorinta arzatoare dupa mântuire, au stat în cursul acestor trei zile, sau al acestor trei legi pe lânga Dumnezeu Cuvântul si au rabdat cu barbatie ostenelile fiecareia, nu sunt sloboziti flamânzi, ci primesc hrana îmbelsugata si dumnezeiasca: pentru legea scrisa, izbavirea desavârsita de patimile contrare firii: pentru legea naturala, puterea de a împlini fara greseala datoriile firesti, împlinire prin care se sustin legaturile afectuoase ale oamenilor întreolalta, înlaturându-se toata înstrainarea si dezbinarea care sfâsie firea; iar pentru cea duhovniceasca, unirea cu Dumnezeu însusi, în temeiul careia, iesind din cele create, primesc slava cea mai presus de fire, prin care nu se mai arata decât Dumnezeu sigur luminând în ei.

Scolii

Vorbeste despre ratiune, iutim si pofta. Prin ratiune cercetam, prin pofta dorim bunul cercetat, iar prin iutim luptam pentru el. (1)

A numit zile putere (facultatile) sufletului, ca unele ce sunt în stare sa primeasca lumina poruncilor dumnezeiesti. Dar si pe cele trei legi mai generale, ca unele ce lumineaza sufletele ce primesc lumina. Caci precum la Facere Scriptura a numit „zi” atât lumina spunând: „Si a vazut Dumnezeu lumina ca e buna si a numit lumina zi”, cât si aerul luminat de ea, zicând: „Si s-a facut seara si s-a facut dimineata, ziua întâi”, tot asa a numit „zile” nu numai puterile sufletului, ci si legile care le lumineaza pe acestea. Caci abia întrepatrunderea acestora întreolalta produce ziua compusa a virtutilor, prin faptul ca nu se mai deosebesc de lumina dumnezeiasca a Cuvântului puterile strabatute cu totul de ea. (2)

Cuvântul (Ratiunea) lui Dumnezeu este în acelasi timp si faclie si lumina,. Lumina, fiindca lumineaza gândurile naturale ale credinciosilor, si faclie fiindca pe de o parte o împrastie întunericul vietii dupa simturi, în cei care se zoresc prin împlinirea poruncilor spre viata cea nadajduita, iar pe de alta, pedepseste cu arderea judecatii pe cei ce se alipesc cu voia de noaptea aceasta întunecoasa a vietii, pentru iubirea de placere a vietii , pentru iubirea de placere a trupului. (3)

Cel ce nu s-a ridicat mai întâi la sine însusi, prin lepadarea patimilor contrare firii, nu se va ridica la cauza proprie, adica la Dumnezeu, prin dobândirea cu ajutorul harului a bunurilor mai presus de fire. Cel ce vrea sa fie ridicat cu adevarat la Dumnezeu, trebuie sa se desparta cu cugetarea de lucrurile create. (4)

Legea scrisa are ca scop izbavirea de patimi, cea naturala deopotriva cinstire si deopotriva îndreptatire a tuturor oamenilor, iar desavârsirea celei duhovnicesti sta în faptul ca scopul ei este sa faca pe om asemenea cu Dumnezeu, atât cât îi este cu putinta omului. (5)

Note

Ratiunea e totodata Logosul divin, care e substanta virtutii si a cunostintei. (209)

Mintea umbla vesnic pe cararile cunostintei de Dumnezeu. În acest sens cunostinta e o lumina neînserata. Dar si în sensul ca nu e definita prin nimic marginit. (211)

Dumnezeu care a facut firea omeneasca, i-a dat prin vointa Sa deodata cu existenta si puterea corespunzatoare de înfaptuire a datoriilor. Cele sase vase de apa sunt asadar puterea naturala de înfaptuire a poruncilor dumnezeiesti. Oamenii, gonind din ea cunostinta, în stradania lor desarta dupa lucrurile materiale, îsi facusera aceasta putere goala si fara apa si de aceea nu stiau cum sa curete murdaria pacatului, caci cel lipsit de cunostinta nu cunoaste modul de curatire a pacatelor prin virtute. Aceasta s-a întâmplat pâna când venind cuvântul (Ratiunea), Ziditorul firii, a umplut de cunostinta cea dupa fire numita putere de înfaptuita a datoriilor si pe urma a prefacut în vin, adica în ratiunea cunostintei mai presus de fire, ratiunea si legea firii²¹⁷. Cei ce o beau apoi pe aceasta ies din firea tuturor lucrurilor si zboara pâna în locul ascuns al launtrului dumnezeiesc, unde primesc bucuria si veselia care e mai presus de toate cunostintele. Ei beau vinul cel bun, adica ratiunea tainica, facatoare de îndumnezeire, la sfârsit, dupa ce s-au bucurat de toate celelalte binefaceri harazite de Providenta oamenilor.

Iar prin numarul sase se întelege puterea de faptuire a firii, nu numai pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamântul în sase zile, ci si fiindca este numarul cel mai desavârsit înauntrul lui zece si se compune din partile sale. Vasele de apa, spune Scriptura, erau de câte doua sau câte trei masuri. Prin aceasta se arata ca puterea de faptuire a firii cuprinde pe planul contemplatiei naturale, întocmai cum ar cuprinde doua masuri, toata cunostinta fapturilor, atât a celor trupesti ce constau din materie si forma, cât si a celor inteligibile ce constau din fiinta si accident, cu un cuvânt, cunostinta generala a celor trupesti; iar pe planul învataturii tainice despre Dumnezeu, atât cât e cu putinta firii, cunostinta si lumina despre Sfânta Treime, sau despre Tatal, despre Fiul si despre duhul Sfânt, ca pe trei masuri.

Deci voi, care va aflati pe treapta cunostinte, luati aminte. Puterea generala a firii, prin care împlineste cele bune, se împarte în sase. Si acestea sunt modurile generale ale lucrarilor. Iar puterii generale a firii, care produce virtutile, îi corespunde virtutea cea mai generala dintre toate, care se împarte si ea în sase forme (specii), generale si ele. Corespunzator cu puterea firii, virtutea generala se îmbraca în mai multe moduri, ramificându-se în cele sase forme. Acestea trebuie sa se cerceteze cel ce se initiaza pe altul în tainele cuvintelor si întelesurilor dumnezeiesti, daca mintea lui se desfata cu tâlcul cel mai înalt al acestora. Pe lânga acestea trebuie sa mai cerceteze cine sunt slujitorii care scoteau apa, cine e mirele, cine e mireasa, cine e mama care a îndraznit sa anunte Cuvântului ca „vin nu au”. Dar nu cumva cuvântul nostru despre acestea ramânând mult sa se opreasca, nedând celor flamânzi nici macar o parte de hrana duhovniceasca, voi grai dupa puterea mea, fara sa fagaduiesc ca voi descoperi tot întelesul celor spuse (caci mintea mea e prea slaba pentru a îmbratisa vederile spirituale cuprinse în ele), ci numai cât va putea sa cuprinda puterea mea de întelegere.

Deci cea mai generala dintre virtuti spun toti ca este iubirea. Iar puterea cea mai generala a firii care o produce pe aceasta, spun ca este ratiunea. Aceasta, prinzându-se cu tarie de cauza ei, si desfasurându-se în lucrare se deosebeste în sase moduri mai generale, care îmbratiseaza forma (speciile), în care se împarte ratiunea iubirii, îngrijind trupeste si duhovniceste de cei ce flamânzesc si înseteaza, de straini si de cei goi, de bolnavi si de cei din închisori. Caci ratiunea virtutii nu se margineste numai la trupuri si puterea firii noastre nu se arata numai în cele supuse simturilor.

Deci puterea cea mai generala a firii omenesti da diferite forme virtutii celei mai generale, deosebind-o prin cele sase moduri ale sale în tot atâtea specii. Prin urmare firea se uneste cu aplicarea unitara a voii²¹⁸, aratând în toti (în toate) ratiunea cea neîmpartita si modelatoare, care îi (le) aduna la sine prin faptul ca face si sufera toate cu bunatate. Pe aceasta ratiune, reluând-o la sine, întarita prin ostenelile datorate, mintea, taie toate umflaturile si stirbirile firii, pe care nascocindu-le prin aplecarea voii, iubirea trupeasca de sine a fiecaruia, a salbaticit prea blânda fire si a taiat fiinta cea una în parti multe si potrivnice, ba, cum mai rau nu se poate, chiar stricacioase una alteia. În felul acesta mintea readuce firea la mijlocia statornica, pentru care au fost si scris în ea de la început legile naturale ale virtutilor de catre Dumnezeu, Scriptura indicând poate si taina aceasta, înfatiseaza cele sase vase goale si fara apa, aratând cum puterea cea mai generala a firii se afla într-o inertie în ce priveste savârsirea binelui.

Astfel puterea cea mai generala a firii, împartindu-se în sase moduri de lucrare, modeleaza în tot atâtea forme cea mai generala dintre virtuti, îmbratisând întreaga virtute. Facând asa, firea asculta de legea ei cea mai generala, ca de un judecator fara greseala al adevarului. Pe acest judecator Scriptura l-a numit starostele mesei. Acesta declara în chip întelept ca vinul cel mai bun, pe care l-a adus Cuvântul mai pe urma prin venirea Sa, adica ratiunea cea mai înalta despre Dumnezeu, trebuie sa-l bea firea omeneasca la început, ca pe cel dintâi, si cu el sa se îmbete, si numai pe urma sa cunoasca alte vinuri, adica ratiunile lucrurilor, ca pe niste vinuri inferioare fata de cea dintâi. Caci e cât se poate de drept si de cuviincios ca firea sa cunoasca mai întâi Ratiunea pentru care a fost facuta si numai pe urma sa iscodeasca ratiunile zidite pentru ea.

Iar cei ce scoteau apa si serveau, sunt slujitorii Vechiului si Noului Testament, adica Sfintii Patriarhi, legiuitorii, conducatorii de osti, judecatorii, regii, Proorocii, Evanghelistii si Apostolii, prin care s-a scos apa cunostintei si s-a dat iarasi firii. Aceasta a prefacut-o în harul îndumnezeirii Cuvântul, care a facut firea din bunatate si a îndumnezeit-o prin iubirea de oameni. Iar daca ar spune cineva ca slujitorii sunt cugetarile naturale pline de stiinta si de evlavie care la porunca Cuvântului, scot apa cunostintei din buna orânduire a lucrurilor, cred ca nu greseste fata de adevar.

Iar mirele e, în chip vadit, mintea omeneasca, care îi ia drept mireasa, spre împreuna vietuire, virtute. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros cinstind însotirea lor, si întareste învoiala nuntii lor duhovnicesti si încalzeste duhovniceste, prin vinul Sau dorinta lor dupa multa rodire de prunci. Mama Cuvântului e credinta adevarata si neîntinata. Caci precum Cuvântul ca Dumnezeu este dupa fire Facatorul Maici care l-a nascut pe El dupa trup, facând-o Maica din iubirea de oameni si primind sa se nasca din ea ca om, la fel Cuvântul, producând în noi mai întâi credinta, se face pe urma în noi Fiul credintei, întrupându-Se din ea prin virtutile cu fapta. Prin credinta apoi ajungem la toate, primind de la Cuvântul darurile spre mântuire. Caci fara de credinta, careia Cuvântul îi este dupa fire Dumnezeu, iar dupa har Fiu, nu avem nici o îndrazneala sa ne adresam cu cereri catre El.

Fie ca o asemenea nunta sa încheiem si noi totdeauna si fie ca Iisus cu Maica Sa sa vina la ea, ca sa readune cunostinta noastra care curge afara din pricina pacatului si sa o prefaca în îndumnezeire. Caci aceasta scoate mintea din cunostinta lucrurilor si întareste pâna la neschimbalitate cunostinta firii, ca pe o apa spirituala prin calitatea vinului.

Scolii

Cuvântul lui Dumnezeu, facându-se om, a umplut iar de cunostinta firea golita de cunostinta data ei. Si întarind-o pâna la neschimbare, a îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea²¹⁹ ce i-a dat-o, pecetluind-o cu Duhul Sau, ca sa nu-i lipseasca nimic, precum a dat apei tarie prin calitatea vântului. Caci pentru aceasta s-a facut om adevarat, ca sa ne faca pe noi dumnezei dupa har. (2)

Vinul bun este ratiunea care ne scoate din fire si ne ridica spre îndumnezire²²⁰. acesta i-a fost oprit lui Adam sa-l bea în urma caderii²²¹. Dar Cuvântul (Ratiunea), golindu-se pe sine din iubirea de oameni, s-a facut mai pe urma, prin întrupare, cum numai El stie, vin bun de baut. Caci El însusi este si Providenta, ca sustinatoare a lucrurilor, si Ratiunea Providentei, ca metoda de îngrijire a celor providentiate si Providentiatorul care sustine toate prin ratiunile de-a fi ale lor. (3)

Puterea mintii e capabila prin fire de cunoasterea fapturilor trupesti si netrupesti. Dar iluminarile Sfintei Treimi le primeste numai prin har crezând numai ca este dar neîndraznind sa cerceteze ce este ea dupa fiinta. (4)

Puterea generala a firii se împarte în sase moduri si lucrari. Iar iubirea generala în sase forme de virtuti. Caci cel ce alina foamea, setea si ajuta pe cei goi, pe cei straini, pe cei bolnavi si pe cei din închisoare, fie ca o face aceasta trupeste sau duhovniceste, împlineste iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, constatatoare din cele sase virtuti, ca unul ce-si pastreaza dorul sufletului plin numai de Dumnezeu. (5)

Cauza ratiunii este Dumnezeu, pentru a carui cautare omul a primit puterea ratiunii. (6)

Cel ce datorita ratiunii a devenit prin aplecarea voii egal fata de toti, arata în sine pe Dumnezeu cel ce nu cauta la fata,. Caci precum Dumnezeu a creat firea tuturor, dupa una si aceeasi ratiune, asa a rânduit ca toata miscarea vointei sa fie una si aceeasi. Prin aceasta ratiunea firii, care pare ca se risipeste, se aduna. (8)

Starea de mijloc este starea izbavita de patimile contra firii, dar neajunsa la bunurile mai presus de fire. Ea arata aplecarea (socotinta) voii în acord cu firea, neavând vreo înclinare proprie si potrivnica ratiunii firii. De aceea ea considera pe toti oamenii ca unul, având legea firii ca pe o carte scrisa de Dumnezeu. (9)

Judecator natural nu este legea firii, care ne învata ca, înainte de întelepciunea din lucruri, trebuie sa ne miscam dorinta spre cunoasterea tainica a Facatorului tuturor. (10)

Note

Restabilirea firii numai Hristos o face. Dar El face mai mult decât atâta. El umple vasele cu apa, dar pe urma preface apa în vin. (217)

Firea se uneste cu o orientare unitara a vointei tuturor si îsi recapata astfel ea însasi unitatea, pe care socotinta deosebita a voii fiecarui individ o sfâsiase. Dar chiar prin faptul ca voia dintr-un individ se uneste cu voia lui, voia lui se uneste cu voile tuturor. Caci îndata ce se pune cineva în acord cu firea din sine, s-a pus în acord cu firea în semeni. (218)

Precum apa devine vin nu prin ea si nu dupa substanta, ci prin putere de sus si printr-o calitate daruita, asa firea noastra se îndumnezeieste nu prin sine, ci printr-o calitate deosebita de fiinta ei, ce i se da de Dumnezeu. (219)

Nu cred ca e justa traducerea latineasca: vinul bun e ratiunea naturii, care se ridica de îndumnezeire. Ratiunea firii nu ne poate îndumnezei, asa cum puterea naturala a apei n-a facut-o pe aceasta vin. Ratiunea care scoate din fire este, cum se spune mai jos, însusi Logosul divin, Ratiunea suprema. Dar Ratiunea divina se coboara pe Sine ca sa poate fi primita de om si bauta de aceasta ca un vin bun. Ea se uneste cu ratiunea umana, prefacând-o pe aceasta, asa cum Iisus a prefacut apa în vin, dar în vin ce poate fi suportat de om, iar scoaterea din fire nu înseamna scoaterea acesteia din fiinta, ci numai din puterea ei. (220)

A devenit incapabil de întelegerea Ratiunii divine, îngrosându-i-se mintea prin pacat. (221)

Si femeia Samariteana, si cea care s-a maritat, dupa Saduchei, cu cei sapte frati, si cea cu scurgerea sângelui, si cea care s-a aplecat la pamânt, si fiica lui Iair si cea siro-feniciana, înfatiseaza atât firea oamenilor îndeobste, cât si sufletul fiecarui om în parte. Fiecare adica înseamna, dupa dispozitia ei patimase, atât firea cât si sufletul. Astfel femeia de care vorbesc Saducheii este firea sau sufletul, care a convietuit cu toate legile dumnezeiesti date din veac, fara sa aduca rod, iar de bunurile viitoare nu vrea sa stie. Cea bolnava de curgerea sângelui este de asemenea firea si sufletul, a caror putere, data lor pentru a da nastere faptelor dreptatii si ratiunilor, se scurge prin patimi spre materie. Siro-feniciana este iarasi firea si sufletul fiecaruia, a carui cugetare, asemenea unei fiice, e rau chinuita de neputinta epileptica, din pricina iubirii de materie. Fiica lui Iair de asemenea este firea si sufletul de sub lege, care a murit din pricina neîmplinirii dispozitiilor legii si a poruncilor dumnezeiesti. Iar femeia aplecata la pamânt este firea sau sufletul, care si-a încovoiat spre materie toata puterea de activitate a mintii, în urma înselaciunii diavolului. În sfârsit, Samarineanca, la fel cu femeile de mai înainte, înfatiseaza firea sau sufletul fiecaruia, lipsit de darul proorocesc, care petrece, cu niste barbati, cu toate legile date firii; dintre acestea cinci trecusera, iar a sasea, desi fiinta, nu era barbat al firii sau al sufletului, deoarece nu facea sa se nasca din el dreptatea care mântuieste pentru vecie.

Prima lege pe care a avut-o firea de barbat a fost cea din rai, a doua a fost cea care i s-a dat dupa izgonirea din rai, a treia cea din vremea potopului lui Noe, a patra cea a taierii împrejur din timpul lui Avraam, a cincea cea a aducerii lui Isaac. Toate acestea primindu-le firea, le-a lepadat, adica au murit, din pricina nerodirii faptelor virtutii. Iar a sasea lege, cea data prin Moise, era ca si când n-o avea, fie pentru ca firea nu savârsea dreptatea poruncita de ea, fie pentru ca urma sa treaca la legea Evangheliei, ca la un alt barbat, întrucât legea nu s-a dat firii oamenilor pentru veci, ci spre calauzirea ei la ceva mai înalt si mai tainic. Aceasta înseamna, cred ce a spus Domnul catre Samariteanca : „Si pe care-l ai acum, nu este al tau”. Caci stia ca firea avea sa treaca la Evanghelie. De aceea si vorbea cu ea pe la ceasul al saselea, când sufletul e strabatut în chip deosebit de razele cunostintei prin venirea Cuvântului la el, dupa ce a trecut umbra legii. Si sufletul statea cu Cuvântul lânga fântâna lui Iacob, adica lânga izvorul întelepciunilor Scripturii. Dar acestea ajung despre tema de fata.

Scolie

Fântâna lui Iacob e Scriptura; apa e cunostinta din Scriptura; adâncimea fântânii, întelesul greu de atins al tainelor Scripturii. Galeata de apa e eruditia în tâlcuirea cuvântului dumnezeiesc al Scripturii, pe care nu o avea Mântuitorul, fiind însusi Cuvântul (însasi Ratiunea) si netrebuind sa dea celor credinciosi o cunostinta adunata prin învatatura si studiu, ci daruindu-le din harul duhovnicesc întelepciunea cea necontenit tâsnitoare, care niciodata nu se sfârseste în cei vrednici de ea. Caci galeata, adica eruditia, scoate o foarte mica parte din cunostinta, lasând întregul neatins, întrucât acela nu poate fi cuprins de nici un cuvânt (de nici o ratiune). Dar cunostinta dupa har cuprinde toata întelepciunea câta e îngaduita oamenilor, fara studiu, tâsnind în chip cariat, potrivit cu trebuintele.

Corupându-se mai întâi libera alegere a ratiunii naturale a lui Adam, a corupt împreuna cu ea si firea, care a pierdut harul nepatimirii si asa s-a ivit pacatul. Asadar caderea vointei de la bine la rau este cea dintâi si cea mai vrednica de osânda. A doua întâmplata din pricina celei dintâi, este mutarea firii de la nestricaciune la stricaciune, mutare ce nu poate fi osândita. Caci doua pacate s-au ivit în protoparinte, prin calcarea poruncii dumnezeiesti: unul vrednic de osânda si unul care nu poate fi osândit, având drept cauza pe cel vrednic de osânda. Cel dintâi este al hotarârii libere, care a lepadat binele cu voia, iar al doilea al firii, care a lepadat fara voie, din pricina hotarârii libere, nemurirea. Aceasta stricaciune si alterare a firii, produsa una de alta, voind Domnul si Dumnezeu nostru s-o îndrepteze a luat toata firea si astfel a avut si El, în firea luata, trasatura patimitoare, împodobita cu nestricaciunea voii libere. Si asa a devenit prin fire, din pricina trasaturii patimitoare, pacat, de dragul nostru, dar necunoscând pacatul prin aplecarea voii, datorita statorniciei neschimbate a voii Sale libere, El a îndreptat trasatura patimitoare a firii prin nestricaciunea voii Sale libere, facând din sfârsitul trasaturii patimitoare a firii, adica din moarte, începutul prefacerii spre nestricaciunea cea dupa fire. Si precum printr-un om, care si-a mutat de buna voie libera alegere de la bine, s-a savârsit în toti oamenii prefacerea firii din nestricacioasa în nestricacioasa, la fel printr-un om, Iisus Hristos, care nu si-a mutat libera alegere de la bine, s-a savârsit în toti oamenii restabilirea firii din starea de stricaciune în cea de nestricaciune.

Necunoscând deci Domnul pacatul meu, adica povârnirea vointei mele libere, nu a luat si nu s-a facut pacatul meu. Dar luând pacatul cel pentru mine, adica nestricaciunea firii pentru povârnirea voii mele libere, s-a facut pentru un om prin fire patimitor, desfiintând prin pacatul cel pentru mine pacatul meu. Si precum în Adam hotarârea libera a vointei lui proprii pentru rau a desfiintat podoaba comuna a nestricaciunii firii, Dumnezeu socotind ca nu e bine ca omul, care si-a înrait voia libera, sa aiba o fire nemuritoare, la fel în Hristos hotarârea voii Sale proprii pentru bine a spalat rusinea comuna a stricaciunii întregii firii. Si astfel la înviere frica a fost preschimbata întru nestricaciune, pentru neclintirea voii libere spre rau, Dumnezeu judecând ca nu e drept ca omul, care nu si-a schimbat voia libera spre rau, sa primeasca iarasi firea nemuritoare. Iar omul acesta este Cuvântul lui Dumnezeu cel întruchipat, care si-a unit Siesi, dupa ipostas, trupul strabatut de sufletul rational. Caci daca patimirea, stricaciunea si moartea cea dupa fire a adus-o în Adam povârnirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepatimirea, nestricaciunea si nemurirea cea dupa fire, prin înviere.

Schimbarea firii spre patimire, spre stricaciune si pe moarte e deci osânda pacatului savârsit prin hotarâre libera de Adam. Aceasta stare nu a avut-o omul dintru început de la Dumnezeu, ci a înfiintat-o si a cunoscut-o, savârsind prin neascultare pacatul cu viata. Osânda prin moarte este rodul acestui pacat. Luând deci Domnul osânda aceasta a pacatului meu liber ales adica patimirea, stricaciunea si moartea cea dupa fire, s-a facut pentru mine pacat, prin patimire, moarte si stricaciune, îmbracând de buna voie prin fire osânda mea, El care nu era osândit dupa voie libera. Aceasta a facut-o ca sa osândeasca pacatul si osânda mea din voie si din fire, scotând în acelasi timp din fire pacatul, patimirea, stricaciunea si moartea. În felul acesta s-a facut taina comuna iconomia Celui ce din iubirea de oameni, pentru mine cel cazut din neascultare, si-a însusit de buna voie prin moarte osânda mea, ca sa ma mântuiasca, harazindu-mi prin aceasta fapta înnoirea spre nemurire.

Socotesc ca s-a aratat, pe scurt, din multe laturi, cum s-a facut Domnul pacat, dar nu a cunoscut pacatul si cum omul nu a devenit pacat, dar a facut si a cunoscut pacatul, atât pe cel din voia libera, al carui facator este el, cât si pe cel al naturii, pe care l-a primit Domnul pentru el, de cel dintâi aflându-se cu totul slobod. Asadar nicidecum nu e un lucru mai bun a face si a cunoaste pacatul, decât a se face pacat. Aceasta s-a vazut tinând seama de scopul Scripturii, pe care l-am aratat si de cuvenita deosebire a întelesurilor, care se afla în cuvântul pacat. Caci cel dintâi pacat produce despartirea de Dumnezeu, lepadând prin hotarâre libera cele dumnezeiesti; iar cel de-al doilea topeste multa rautate, neîngaduind ca rautatea hotarârii libere sa paseasca la fapta, data fiind slabiciunea firii.

Scolii

Pacatul firii, zice ca este moartea, prin care încetam de a mai fi, chiar daca nu vrem; iar pacatul vointei, alegerea celor contrare firii, prin care refuzam cu voia de a fi fericiti²²⁹. (2)

 Domnul, întrupându-se ca om, a fost stricacios dupa fire. În acest sens se spune ca a devenit pacat. (3)

Pacatul pentru noi este stricaciunea firii, pacatul este caracterul lunecos al voii libere. Omul a devenit muritor, suportând moartea firii, în temeiul unei osânde drepte, ca sa se desfiinteze moartea voii libere. (6)

Primul pacat, zice ca este cel al voii libere al lui Adam, povârnita spre rau. De aceea a fost singur „liber între morti”, (Psalmi 8,6) neavând pacatul pentru care s-a ivit moartea. A face si a cunoaste pacatul e vadit ca tine de hotarârea vointei. (7)

Adam s-a facut patimitor prin fire, spre pedepsirea pacatului din voia libera. Pe acesta necunoscându-l Domnul, s-a facut pacat, luând ca om, din pricina lui, prin fire, trasatura patimitoare dupa trup. (8)

Note

Sfântul Maxim pune adeseori în paralela cu existenta fericita. Prima o avem exclusiv de la Dumnezeu, pentru a doua trebuie sa colaboram si noi prin voia noastra libera. Prima o avem exclusiv de la Dumnezeu în calitate de cauza initiala, a doua prin Dumnezeu ca tinta finala spre care avem sa tindem. (229)

Marii dascali ai Bisericii, putând spune multe despre aceasta tema, prin harul din ei, au socotit ca e mai bine sa cinsteasca locul cu tacerea, nevrând sa spuna nimic mai adânc, din pricina neputintei celor multi de a se ridica la întelegerea celor scrise. Iar daca au si spus unii câte ceva, mai întâi au cercetat puterea ascultatorilor si au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care îi învatau, lasând cea mai mare parte neatinsa. De aceea si eu m-as fi gândit sa trec mai bine locul sub tacere, daca n-as fi socotit ca prin aceasta as fi întristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate sa fie potrivit tuturor si ceea ce pot sa înteleaga si cei mici si cei mari.

Pomul vietii si celalalt pom se deosebesc mult si negrait, prin însusi faptul ca el este numit pomul vietii, iar celalalt nu al vietii, ci numai al „cunostintei binelui si raului”. Caci pomul vietii e desigur facator de viata iar pomul care nu-i al vietii, e vadit ca e facator de moarte. Pentru ca pomul care nu e facator de viata, deoarece nu a fost numit pom al vietii, desigur ca va fi numit facator de moarte, odata ce nimic altceva nu se deosebeste, prin opozitie, de viata.

Afara de aceasta pomul vietii si ca întelepciune se deosebeste foarte mult de pomul cunostintei binelui si raului, care nici nu e întelepciune. Caci proprii întelepciunii sunt mintea si ratiunea, iar proprii, deprinderii opuse a întelepciunii sunt lipsa de ratiune si simtirea (domnia simturilor). Deci, întrucât omul a venit în existenta alcatuit din suflet mintal si din trup înzestrat cu simtire (simturi), dupa un prim înteles, pomul vietii e mintea sufletului, în care îsi are scaunul întelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului, în care se afla miscarea nerationala. Omul primind porunca dumnezeiasca sa nu se atinga prin experienta cu fapta de aceasta simtire, n-a pazit-o.

Amândoi pomii, adica atât mintea cât si simtirea au, dupa Scriptura, puterea de a deosebi între cele spirituale (inteligibile) si cele supuse simturilor (sensibile), între cele vremelnice si cele vesnice. Mi bine zis ea fiind puterea de discernamânt a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi sa se prinda cu toata sârguinta, iar pe celelalte sa le dispretuiasca. Iar simtirea are puterea de a deosebi întru placerea si durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însufletite si sensibile, convinge pe om sa îmbratiseze pe cea dintâi (adica placerea) si sa respinga pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu e preocupat de-a face alta deosebire decât aceasta, dintre simtirea trupeasca de placere si durere, calca porunca dumnezeiasca si manânca din pomul cunostintei binelui si raului. El are adica irationalitatea simtirii ca singurul mijloc de discernamânt în slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de placere ca de ceea ce e bun si se fereste de durere ca de ceea ce e rau. Când însa e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice si cele vesnice, pazeste porunca divina, mâncând din pomul vietii. El are adica atunci întelepciunea aflatoare în minte, ca singurul mijloc de discernamânt în slujba sustinerii sufletului. Iar prin ea se straduieste dupa slava celor vesnice, ca dupa adevaratul bine si se retine de stricaciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce este rau.

Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi si între puterea lor naturala de discernamânt, ca si între întelesurile proprii fiecaruia. Caci termenii de bine si de rau, se folosesc, fara deosebire, în mai multe întelesuri si pot pricinui celor ce nu cugeta cu întelepciune asupra cuvintelor Duhului, multa ratacire. Dar voi, întelepti fiind prin har, stiti ca ceea ce se numeste simplu rau, nu e în tot felul rau, ci e rau în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rau. La fel ceea ce se numeste simplu bine, nu e în tot felul bine, ci e în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e bine. Paziti-va deci de primejdia ce ne naste din folosirea aceleiasi numiri pentru lucruri deosebite.

Scolie

Binele mintii e dragostea nepatimasa pentru duh iar raul ei este afectiunea patimasa. Binele simtirii e mâncarea patimasa prin placere spre trup, iar raul ei e dispozitia ce se naste în ea prin virtute. (1)

Am spus deja în capitolul despre ridicarea turnului, ca Scriptura închipuie pe Dumnezeu vorbind, dupa dispozitia launtrica din sufletul celor providentiati. Ea indica astfel voia dumnezeiasca prin figuri proprii noua dupa fire. Nici aici asadar Scriptura nu înfatiseaza fara o pricina anumita pe Dumnezeu spunând: „Iata Adam s-a facut ca unul din noi”, ci îl înfatiseaza spunând aceasta dupa înfatisarea poruncii. Si adauga si cauza acestei rostiri, pe care a-ti uitat s-o puneti în întrebare si care lamureste tot întelesul. Caci spunând: „Iata Adam s-a facut ca unul din noi”, adauga: „cunoscând binele si raul. Si acum ca nu cumva sa-si întinda mâna si sa-si ia din pomul vietii si sa manânce si sa traiasca în veac”. Deodata, adica, cu îndemnul ce i l-a dat, diavolul l-a învatat pe om si politeismul, spunându-i: „În ziua în care veti mânca din pom, vi se vor deschide ochii si veti fi ca niste dumnezei, cunoscând binele si raul”. De aceea Dumnezeu întrebuinteaza în chip ironic si osânditor pluralul: „S-a facut ca unul din noi”, care corespunde cu ideea despre Dumnezeu, sadita în Adam de amagirea sarpelui, ca sa mustre pe omul care a ascultat de diavolul.

Si ca sa nu-si închipuie cineva ca felul de vorbire ironica e strain obiceiului Scripturii, sa asculte cum vorbeste Scriptura în numele lui Dumnezeu catre Israel: ”Daca veti umbla împotriva mea cu viclenie, si eu voi umbla împotriva voastra cu viclenie” (Leviticul 26, 27-28). Întru nimic nu se deosebeste însa viclenia de ironie. Si sa-si mai aminteasca acela cum i-a pregatit Dumnezeu lui Ahab amagirea, înfatisându-i minciuna ca adevar, ca gresind acela sa aduca Dumnezeu peste el pedeapsa cea mai dreapta (3 Regi 22, 15). Scriptura urmareste, asadar sa-l amageasca pe Adam, când înfatiseaza pe Dumnezeu zicând despre el, ca „s-a facut ca unul din noi”. Caci astfel cum ar adauga Dumnezeu: „cunoscând binele si raul”, ca si cum ar avea si El o cunostinta compusa si constatatoare din lucruri opuse? Aceasta e cu neputinta sa o cugetam despre Dumnezeu, cu atât mai putin sa îndraznim sa o spunem despre Acela care singur e simplu dupa fiinta, dupa putere si dupa cunostinta si care nu are decât cunostinta binelui, mai bine zis e însasi puterea si însasi cunostinta. Dar nici macar vreuna din fiintele rationale, care îsi au existenta de la si dupa Dumnezeu, nu are deodata si la un loc, în miscarea simpla a cugetarii, cunostinta compusa a celor contrare, deoarece cunostinta unuia din cele doua lucruri care îsi sunt contrare produce ignorarea celuilalt lucru. Caci nu poate fi amestecata cunostinta a doua lucruri contrare si nu coexista nicidecum. Cunostinta acestui lucru înseamna recunostinta celuilalt dintre cele contrare, asa cum nu se poate ca ochiul sa perceapa deodata ceea ce-i sus si ceea ce-i jos si ceea ce-i pe amândoua laturile, ci e de trebuinta o întoarcere proprie spre fiecare dintre ele, prin desfacerea de celelalte.

Scriptura înfatiseaza, asadar, pe Dumnezeu ca si când si-ar însusi patimirea lui Adam, sau mustra pe Adam fiindca a ascultat de sfatul sarpelui, facându-l sa-si dea seama de nebunia politeista, sadita în el prin amagirea Satanei. Daca asa este, s-a lamurit de ajuns nedumerirea. De astfel, daca afli singur ceva mai înalt, împartaseste-mi si mie din darul harazit tie de Dumnezeu pentru cunoasterea lucrurilor. Iar cuvântul: „Si acum nu cumva sa-si întinda mâna si sa ia din pomul vietii si sa traiasca în veci”, socotesc ca urmareste providential sa desparta cu fapta lucrurilor neamestecate cu raul sa nu se faca nemuritor, si conservându-se prin împartasirea de bine. Caci Cel ce a facut pe om vrea ca cunostinta aceluiasi om sa nu fie amestecata, stând în acelasi timp în legatura cu cele ce-ti sunt contrare.

Scolii

Dumnezeu îi graieste lui Adam potrivit cu ideea de dumnezeire, pe care o învatase acela de la diavol. (1)

Cel ce iubeste minciuna, e predat ei spre pierzare, ca sa cunoasca prin patimire ceea ce a cultivat de bunavoie si sa afle din experienta ca a îmbratisat din neatentie, moartea în loc de viata. (2)

Dumnezeu nu are cunostinta binelui, fiind însasi stiinta si cunostinta binelui. Iar cunostinta raului nu o are, întrucât nu are nici puterea lui. Caci numai daca are cineva prin fire putere pentru un lucru, are si cunostinta lui în chip fiintial. Deci raul se cugeta în fiintele rationale precum ceva ce vine pe urma în mod accidental, împotriva firii, datorita pasivitatii lor, dar nu în baza unei puteri naturale. (3)

Cunostinta celor contrare e contemplata pe rând de cei capabili de ea. (4)

Cel ce si-a convins constiinta sa tina raul pe care îl face ca prin fire, acela si-a strâns puterea de activitate a sufletului ca pe o mâna si a luat în chip vinovat din pomul vietii, socotind raul prin fire nemuritor. De aceea Dumnezeu, asezând prin fire în constiinta omului mustrarea pentru rau l-a despartit de viata, ca pe unul ce a devenit rau prin hotarârea vointei. Aceasta ca nu cumva, savârsind raul, sa-si poata convinge cunostinta ca raul este prin fire bun. (5)

Cred ca prin piept se întelege contemplatia înalta, iar prin brat activitatea adica deprinderea (aptitudinea) cugetarii si lucrarea, sau cunostinta si virtutea. Caci cunostinta aduce mintea în chip nemijlocit lui Dumnezeu, iar virtutea o desface prin fapte din toata devenirea lucrurilor. Acestea le-a lasat Scriptura pe seama preotilor, care au primit ca mostenire numai pe Dumnezeu si nimic din cele ale pamântului.

Sau alt înteles: Cei ce prin cunostinta si virtute sunt strabatuti de Duhul, au sa faca prin cuvântul învataturii inimilor altora capabile de evlavie si de credinta, iar aptitudinea si puterea lor faptuitoare trebuie sa le desparta de straduintele dupa firea cea stricacioasa si sa le mute spre agonisirea bunurilor nestricacioase si mai presus de fire. De aceea pe drept cuvânt a poruncit Scriptura, ca de la cele aduse spre jertfa lui Dumnezeu, pieptul leganat, adica inima celor ce se dedica lui Dumnezeu, si bratul, adica activitatea lor, sa fie date în seama preotilor.

Scolii

Pieptul e simbolul contemplatiei, iar bratul al activitatii. Caci contemplatia e aptitudinea cugetarii, iar activitatea e lucrare. Prin amândoua acestea se caracterizeaza adevarata preotie. (1)

Cel ce prin învatatura cucernica, aduce lui Dumnezeu ca jertfa inimile altora, asemenea pieptului din Levitic, si cel ce despre puterea lor de activitate de cele stricacioase prin împlinirea poruncilor, s-a facut preot, luând pe seama sa pieptul si bratul celor ce se aduc pe ei însisi jertfa lui Dumnezeu. (2)

Oglinda este, ca sa nu spun pe scurt, constiinta care are în ea nestirbit forma tuturor virtutilor ca fapta si prin care cel curat cu întelegerea vede pe Dumnezeu; sau cu alte cuvinte, ea e deprinderea cu împlinirea poruncilor, care cuprinde sinteza tuturor virtutilor împlinite întreolalta în chip unitar, ca o fata divina. Iar ghicitura este cunostinta ratiunilor (cuvintelor) dumnezeiesti, printr-o îmbratisare deplina, pe cât se poate, cu ajutorul contemplatiei, cuprinzând în sine aratarea stravezie a celor mai presus de întelegere. Oglinda este, simplu vorbind, deprinderea care indica forma originara a virtutilor, ce se va descoperi celor învredniciti. Caci oglinda arata sfârsitul viitor al filozofiei cu fapta, celor ce au oglinda. Iar ghicitura indica originalul celor inteligibile, prin cunostinta.

Deci toata dreptatea de aici, comparata cu cea viitoare, are întelesul unei oglinzi, ce reflecta chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde însasi lucrurile în subzistenta lor descoperita. Si toata constiinta, pe care o avem aici despre lucrurile înalte, comparata cu cea viitoare, este o ghicitura ce contine o indicatie a adevarului, dar nu însusi adevarul în subzistenta lui, care va avea sa se descopere în viitor. Întrucât în virtute si cunostinta se cuprind cele dumnezeiesti, oglinda ne indica originalele prin virtute, iar ghicitura face stravezii originalele prin cunostinta. Aceasta este deosebire între oglinda si ghicitura: oglinda vesteste sfârsitul viitor al fapturii, iar ghicitura indica taina contemplatiei²³⁷.

 Scolie

Oglinda indica bunurile ce vor corespunde fapturii, iar ghicitura tainele viitoare ale cunostintei. (1)

Note

Virtutea noastra de aici, oricât ar fi de desavârsita, e numai o oglinda prin care se vede desavârsirea viitoare, care pe de alta parte nu va mai fi propriu-zis virtute, daca virtutea e oglinda, sau val straveziu, care odata va înceta. Iar cunostinta noastra de aici, ca treapta mai înalta a virtutii, oricât de bogata a fi, nu e decât o ghicitura prin care se întrevede adevarul viitor, care la aratarea lui va desfiinta ghicitura, sau cunostinta de aici.

Deci si virtutea si cunostinta au o constitutie paradoxala. Pe de o parte cuprind realitatea viitoare, pe de alta o disimuleaza, o ascund, se înseala cu privire la chipul ei adevarat. Ar fi de interesat de comparat ideea de disimulare implicata în virtutea si cunoasterea crestina cu cea din gnoseologia lui Lucian Blaga de pilda. S-ar putea spune de categoriile stilistice ale acesteia, sau de categoriile kantiene, care pe de o parte redau ceva din realitate, pe de alta o disimuleaza, ca sunt expresia puterilor noastre finite de întelegere a realitatii. Când aceste puteri vor înceta si locul lor îl va lua puterea infinita dumnezeiasca, atunci vom cunoaste Adevarul „fata catre fata”. (237)

Glas al lui Dumnezeu Cuvântul, care striga de la început în pustie, adica în firea oamenilor, sau în lumea aceasta, este desigur orice sfânt, fie ca închina lui Dumnezeu, cu sinceritate, ca Abel, (Fac. 4,4) cele dintâi miscari ale contemplatiei sufletului, îngrasate prin virtuti; fie ca se plimba cu nadejdea neclintita a credintei, asemenea lui Enos, (Facerea 4,26) de bunurile viitoare, dobândind prin nadejdea în ele puterea sa le cheme cu tarie; fie ca, încercat în toata virtutea, si-a ridicat, ca Enoh, (Fac. 5,33)mintea cu totul din legatura si din cunostinta lucrurilor si si-a mutat-o, deplin eliberata, la însasi cauza cea mai presus de întelegere; sie ca, asemenea lui Noe, privind prin credinta chipurile viitoare ale judecatii dumnezeiesti, si-a întocmit, ca pe o corabie, o vietuire si o deprindere, care sa-l scape de mânia viitoare, întarita din toate partile cu frica lui Dumnezeu; fie ca, asemenea lui Avram, vazând cu ochiul curat al credintei frumsetea bunurilor viitoare, a ascultat sa iasa cu draga inima din pamântul, din rudenia si din casa sa parinteasca, pazind legatura si afectiunea fata de trup, fata de simturi si fata de cele supuse simturilor si, aflându-se în timpul încercarilor si al luptelor mai presus de fire, a preferat în locul firii pe acela care e cauza firii, precum marele Avram a preferat pe Dumnezeu lui Isaac; fie ca, asemenea lui Isaac, ajuns la vârful patimirii si la o foame nesaturata dupa contemplatie, a câstigat o atât de ferma deprindere întru virtute si cunostinta, încât nu a putut fi clintit de la adevar, chiar când era razboit de duhurile viclene; fie ca, asemenea lui Iacob, curatindu-se mintea de desisul celor materiale prin de confuzia lor, si-a facut-o neteda, si îmbracându-si trupul în piei de ied, adica asprimea vietii lui Dumnezeu, a primit de la Dumnezeu puterea împotriva cugetului trupesc; apoi, tot asemenea lui Iacob, de teama rascoalei patimilor si de dorul unei învataturi mai înalte prin experienta, s-a mutat în Haran, adica la contemplarea naturii de la care luând, prin ostenelile cu fapta, toata stiinta duhovniceasca a lumii vazute, adunata în diferite cugetari si întelesuri, s-a întors în pamântul parintesc si propriu, adica la cunostinta celor inteligibile, aducându-si, ca pe niste femei si slujnice, deprinderile si lucrurile ferme ale activitatii si ale contemplatiei, pe care le-a dobândit pe fiii nascuti din ele, care sunt acestia. Si simplu vorbind, ca sa nu mai lungesc vorba peste ceea ce trebuie, înfasând viata fiecaruia, fiecare sfânt este, în chip vadit, prin viata lui, ca unul ce are în sine pe cuvântul care-Si striga voia Sa catre ceilalti oameni, un glas al Cuvântului si un înainte-mergator, pe masura si dupa chipul dreptatii si al credintei din el.

Mai mult decât toti însa este glasul lui Dumnezeu si înainte-mergator marele Ioan vestitorul si propovaduitorul venirii adevarate a lui Dumnezeu, al celei fara figuri si fara simboluri, ca si aratatorul Lui, pentru cei ce nu-l cunosc. Caci el a aratat deschis pe Cel ce ridica pacatul lumii si a contribuit, cu slujirea sa de la Botez, la îndeplinirea tainelor mântuirii, potrivit iconomiei.

Dar fiindca, din pricina bogatiei harului, orice silaba, chiar si cea mai neînsemnata a dumnezeiesti Scripturi, poate sa se tâlcuiasca în multe feluri spre folosul celor dornici de virtute si de cunostinta, sa cercetam, pe cât ne este cu putinta, si altfel cuvintele puse în fruntea capitolului.

Asadar, pustia, cum am spus, e firea oamenilor si lumea aceasta, ca si fiecare suflet în parte, din pricina nerodirii celor bune, la care a ajuns prin greseala straveche.

Glasul Cuvântului ce striga este miscarea constiintei la fiecare greseala. Aceasta, strigând în ascunsul inimii, gateste calea Domnului. Pregatirea caii Domnului e limpede si vadit ca se face prin schimbarea si îndreptarea spre bine a modurilor (de viata) si a gândurilor si prin curatirea întinaciunilor de mai înainte. Iar cale frumoasa si slavita e viata virtuoasa a fiecaruia, de-a lungul careia Cuvântul îsi face drumul mântuirii, salasluindu-se în el prin credinta si umblând însotit de diferitele precepte si dogme ale virtutii si cunostintei. Cararile Cuvântului sunt diferitele moduri ale virtutilor si diferitele comportari sau îndeletniciri dupa voia lui Dumnezeu. Pe acestea le fac drepte aceia care nu cultiva virtutea si cercetarea cuvintelor dumnezeiesti nici pentru slava, nici din zgârcenie, nici ca sa fie lingusiti de oameni, sau ca sa le placa lor, sau ca sa se mândreasca în fata lor, ci toate le fac si le spun si le cugeta în fata lui Dumnezeu. Caci Cuvântul lui Dumnezeu nu zaboveste pe cararile care nu sunt drepte, chiar daca ar afla calea în anumite privinte gatite. De pilda, cineva posteste si se retine de la hrana care aprinde patimile si face toate celelalte câte pot sa ajute la izbavirea de patimi. Aceasta a gatit calea anumita, dar cultiva aceste moduri pentru slava desarta, sau din zgârcenie, sau pentru a fi lingusit de oameni, sau pentru a le placea lor, sau din alta pricina, si nu pentru a placea lui Dumnezeu. Aceasta nu a facut drepte cararile lui Dumnezeu. El a rabdat osteneala pregatiri caii, dar nu-l are pe Dumnezeu umblând pe cararile lui. Deci calea Domnului este virtutea, iar cararea dreapta e modul (chipul) drept si neviclean al virtutii.

„Toata valea prapastioasa se va umple”. E vorba, desigur, de a celor care au gatit bine calea Domnului si au facut drepte cararile Lui nu pur si simplu ale tuturor; adica nu si de a celor ce n-au gatit calea Domnului si nu au facut drepte cararile Lui. Iar valea prapastioasa trupul fiecaruia, atunci când a fost sapat si ros de cugetarea multa a patimilor si când a fost taiata continuitatea si coeziunea lui duhovniceasca cu sufletul, sustinuta prin legea lui Dumnezeu, care le leaga. Dar poate fi înteles ca vale prapastioasa si sufletul, care a fost scârbit si ros de îndelungatele furtuni ale pacatului si care a pierdut prin viciu frumusetea netezimii în duh. Deci toata valea prapastioasa, adica trupul si sufletul celor ce au gatit calea Domnului si au facut drepte cararile Lui, se va umple prin lepadarea patimilor, care produc în ele, în trup si-n suflet, inegalitatile prapastioase, si se va redobândi înfatisarea naturala a vietuirii virtuoase, netezita în duh.

„Si fiecare munte si deal se va coborî”. Cum se stie, alaturi de vai obisnuiesc sa se afle muntii si dealurile. Muntele este „orice înaltime care se ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu”, iar deal e tot pacatul ce se razvrateste împotriva virtutii. Cu alte cuvinte, muntii sunt duhurile care produc nestiinta, iar dealurile, cele care savârsesc pacatul. Când deci toata valea, adica trupul sau sufletul celor ce au gatit calea Domnului si au facut drepte cararile Lui, se va umple de cunostinta si virtute, prin prezenta lui Dumnezeu Cuvântul care umbla între ei prin porunci, se vor umili toate duhurile cunoasterii mincinoase si cele ale pacatului. Pentru ca însusi Cuvântul lui Dumnezeu va încalca si va supune si va surpa stapânirea lui vicleana, ridicata împotriva firii omenesti, sapând, asa zicând, marimea si înaltimea muntilor si a dealurilor si umplând cu ele vaile. Caci într-adevar de va lua cineva înapoi, prin puterea Cuvântului, toate câte le-au luat dracii de la fire, producând nestiinta si pacatul în cuprinsul firii, nu va mai exista nicidecum vreo înaltime a nestiintei si a pacatului, precum n-ar mai exista în lumea vazuta nici un munte si nici un deal, daca ar avea oamenii vreo masina cu care sa sape muntii si dealurile si sa umple vaile.

Deci coborârea muntilor si a dealurilor spirituale si viclene înseamna restabilirea trupului si a puterilor firesti ale sufletului în rânduiala lor. În urma acestei restabiliri mintea iubitoare de Dumnezeu, umplându-se, în chip natural, de bogatia virtutii si a cunostintei, va strabate neted veacul acesta si va pasi întins pe lumea neîmbatrânita si nestricacioasa a Puterilor spirituale si sfinte. Ea nu va mai fi amagita de patimile de bunavoie ale trupului, care se folosesc de placerea felurita si vicleana, si nu va mai fi exasperata de încercarile fara de voie ale durerii, ca pentru crutarea trupului sa renunte la calea anevoioasa a poruncilor, fugind de asprimea ostenelilor virtutii.

„Cele strâmbe se fac drepte” când mintea, eliberând madularele trupului de patimi, adica oprind simturile si celelalte madulare de la lucrarea placerii, le învata sa se miste potrivit cu ratiunea simpla a firii. Iar „cele aspre”, adica încercarile fara voie, vor fi cai line, când mintea, bucurându-se si veselindu-se, rabda cu inima buna neputintele, necazurile si nevoile, desfiintând toata stapânirea patimilor de bunavoie prin ostenelile fara de voie. Caci cel ce se doreste dupa viata adevarata, cunoscând ca toata osteneala, fie cu voia, fie fara de voie, se face moarta a placerii, care e maica mortii, va primi cu veselie toate asprimile încercarilor fara de voie, bucurându-se întru rabdarea si facând din necazurile sale cai usoare si line, care-l duc fara sa-l rataceasca spre cununa chemarii de sus, e cel care-si face cu evlavie de-a lungul lor drum dumnezeiesc.

Prin urmare, tot cel ce a stins prin înfrânare placerea întortocheata, complicata si amestecata în chip felurit în toate simturile, a facut drepte cele strâmbe. Si tot cel ce calca cu puterea rabdarii peste întâmplarile aspre si anevoie de strabatut ale ostenelilor, a facut cele aspre cai line. De aceea „va vedea mântuirea lui Dumnezeu”, pe care o va primi ca pe o rasplata a virtutii si a ostenelilor pentru ea, ca unul ce s-a luptat bine si dupa lege, a biruit placerea prin sete de virtute si a calcat durerea prin dragostea de cunostinta si a calcat durerea prin dragostea de cunostinta si prin amândoua a purtat barbateste nevointele dumnezeiesti.

De aceea zice: „si va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu”. Prin „tot trupul” se întelege trupul cel credincios, dupa cuvântul: „Si voi varsa din Duhul Meu peste tot trupul”, (Ioil 2,28) adica peste tot trupul care a crezut. Deci nu tot trupul în general va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Caci trupul celor necredinciosi nu o va vedea, daca e adevarat cuvântul care zice: „Piara necredinciosul, ca sa nu vada slava Domnului”. E vorba aici, în chip determinat, de tot trupul credincios. Iar prin trup, ca parte cuvântul Scripturii întelege de obicei întreg omul. Ea striga asadar: „Si va vedea tot omul mântuirea lui Dumnezeu”. Deci tot omul care asculta glasul ce striga în pustie si, dupa întelesul aratat mai sus, gateste calea Domnului si face drepte cararile Lui; tot omul care apoi, prin darâmarea muntilor si a dealurilor spirituale si viclene, umple valea, adica sufletul care, prin scobirea lui, adica prin calcarea poruncii dumnezeiesti, a prilejuit pomenitilor munti si dealuri viclene înaltarea si ridicarea; tot omul care prin aceasta umplere prilejuieste scoborârea puterilor viclene si apoi îndreapta, prin înfrânare, caile strâmbe ale patimilor de bunavoie, adica miscarile placerii si netezeste prin rabdare întâmplarile aspre ale încercarilor fara voie; adica prin rabdare întâmplarile aspre ale încercarilor fara voie, adica diferitele feluri de dureri, facându-le cai bune; tot omul de felul acesta pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezeu, ca unul ce a devenit curat la inima. Caci cel curat la inima vede, prin virtutile si prin contemplatiile sale evlavioase, la sfârsitul luptelor pe Dumnezeu, dupa cuvântul: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Pentru ca el a primit ca rasplata a ostenelilor pentru virtute harul nepatimirii, decât care nimic nu arata mai deplin pe Dumnezeu, celor care Îl au.

Si poate celor ce cauta întelesurile mai înalte le este dat si astfel sa auda, în temeiul acestui har, în sufletul eliberat de patimi, ca într-o pustie, glasul întelepciunii si al cunostintei dumnezeiesti, care striga fara sunet prin virtuti. Fiindca unul si acelasi Cuvânt se face tuturor potrivit cu fiecare, strabatându-l pe fiecare si daruindu-si în mod anticipativ harul Sau, ca pe un glas înainte-mergator, ce pregateste pe fiecare pentru venirea Lui. În unii acest har devine pocainta, ca înainte-mergator al dreptatii viitoare, în altii virtute, ca pregatitor al cunostintei asteptate, si iarasi în altii cunostinta, ca icoana a viitoarei aptitudini contemplative. Simplu vorbind, timpul se departeaza de la mintea contemplativa, când aceasta îsi însuseste prin cunostinta (în chip gnostic) urcusurile dumnezeiesti ale Cuvântului si se acomodeaza ratiunilor Lui suprafiresti si iubitoare de oameni, prin care se face tuturor roade, ca pe toti sa-i mântuiasca prin bogatia milostivirii Lui.

Scolii

 Cel ce cultiva cunostinta îngrasata prin virtuti, adica cunostinta lucratoare, s-a facut asemenea lui Avel. Drept aceea Dumnezeu cauta spre el si spre darurile lui. (1)

Cel ce cunoaste cu adevarat cele viitoare si nadajduieste în ele, nu înceteaza niciodata sa cheme prin fapte cele nadajduite. Si astfel devine un nou Enos, care cheama pe Dumnezeu. (2)

Cel ce a bineplacut lui Dumnezeu prin fapte, îsi muta mintea prin contemplatie în tara celor spirituale ca sa nu se vada prin nalucirea vreunui lucru care vine prin patimile sustinute de simtire. Acesta nu se mai afla sub nimic din cele ce vreau sa-l robeasca. (3)

Cel ce din pricina viitoarei mânii, se straduieste într-o viata ostenitoare, s-a facut asemenea lui Noe, care prin putina strâmtorare a trupului scapa de viitoarea osânda a necredinciosilor. (4)

Pamânt numeste trupul, rudenie simturile, casa parinteasca lumea supusa simturilor. Patriarhul iesit din acestea, a taiat afectiunea sufletului fata de ele. (5)

Numai de Isaac s-a scris ca nu s-a mutat din pamântul fagaduintei. Tatal sau Avraam a iesit din Mesopotamia si s-a dus în Egipt, iar fiul sau Iacov a fost alungat în Mesopotamia si dupa aceea s-a asezat în Egipt, unde a si murit. (6)

Prin sotii a înteles deprinderile virtutii si ale cunostintei, iar prin slujnice lucrarile acestora. Din acestea naste, ca pe niste fii, ratiunile cuprinse în natura si în timp. (7)

Precum trupul izbit necontenit de patimi se face asemenea unei vai prapastioase, la fel se face si sufletul când e scobit de scurgerea gândurilor rele. (8)

Lepadarea patimilor contrare firii si dobândirea virtutilor conforme firii, umple sufletul sapat ca o vale si smereste cugetarea înaltata ca un munte, de duhurile rele. (9)

„Cele strâmbe” sunt miscarile simturilor potrivnice firii. Ele se îndreapta când mintea le învata sa se miste potrivit firii, spre cauza proprie, adica spre Dumnezeu. (10)

„Cele aspre” sunt întâmplarile încercarilor fara de voie. Ele sunt prefacute în cai line prin rabdarea lor cu multumita. (11)

Sufletul scobit prin pacat, a dat dracilor ca unor munti putinta de înaltare, adica de stapânire asupra sa. (14)

Virtutea lucrata cu fapta se face glas al cunostintei ce striga, ca în pustie, în sufletul lipsit de patimi. Caci virtutea este înainte-mergatoarea adevarate întelepciunii, vestind adevarul ce se va arata în urma ei dupa iconomie, dar exista înainte de ea dupa cauza. (15)²⁵¹

Note

Adevarul e cauza virtutii, dar e în folosul omului ca sa ajunga la el prin virtute. (251)

Vino, preaslavite Cuvinte ale lui Dumnezeu, si ne împartaseste, pe masura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. Înlaturând grosimea învelisurilor, arata-ne, Hristoase, frumusetea întelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreapta, adica de puterea mintii noastre, si „ne calauzeste pe cale poruncilor Tale”. Si ne du „la locul cortului Tau cel minunat, pâna înauntrul casei lui Dumnezeu, în glas de bucurie si de marturisire a zvonului de sarbatoare”, ca si noi, prin marturisirea faptuiri si prin bucuria contemplatiei, sa fim învredniciti a veni la locul ospatului Tau si sa ne ospatam împreuna cu cei ce praznuiesc acolo duhovniceste, cântând cunostinta celor negraite cu glasurile netacute ale mintii. Si ma iarta pe mine, Hristoase, ca îndraznesc, la porunca slujitorilor Tai celor învredniciti, ceea ce este peste puterea mea. Lumineaza cugetarea mea cea neluminata, spre întelegerea locului de fata, ca sa fii si mai mult slavit, ca unul ce dai orbilor vedere si faci limba bâlbâitilor sa graiasca cu claritate.

Socotesc, asadar, ca precum, pâna la un loc, Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, asa a fost si Ozia pâna la un loc chipul Mântuitorului. Caci numele lui Ozia, talmacit în greceste, înseamna taria lui Dumnezeu. Iar taria naturala si puterea ipostatica a lui Dumnezeu si Tatal, este Domnul nostru Iisus Hristos. Aceasta a facut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Caci precum unghiul face prin sine legatura dintre doua ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a doua popoare, a celui dintre neamuri si a celui dintre Iudei. Si aceasta unire are ca legatura pe Hristos. Acesta a zidit „turnurile în Ierusalim”, adica a înaltat, ca niste întarituri, „în locul de unde se vedea pacea” cele dintâi cuvinte (ratiuni) dumnezeiesti si de nedaramat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar „la poarta unghiului”, a înaltat cuvintele (ratiunile) dogmelor despre întrupare. Caci poarta si usa a Bisericii e tot El, fiindca zice: „Eu sunt usa”. Aceasta poarta este înconjurata de turnuri, adica de întariturile dogmelor dumnezeiesti despre întrupare, aratând ca cei ce vreau sa creada drept trebuie sa intre înauntrul unghiului, adica în Biserica, prin întariturile acestea si sa fie aparati de ele. Caci cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeiesti, ca de niste întarituri ale adevarului, nu se teme de gândurile si de dracii care-l ameninta cu pierzarea.

„Si peste unghiul vaii”. Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul,²⁵⁷ prin legatura în duh. Peste aceasta unire se zidesc turnurile, adica întariturile poruncilor si învataturile pe care le scoate dreapta socoteala din ele, ca prin acestea sa se pazeasca nedesfacuta unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.

„Si a zidit turnuri peste unghiuri”. Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre fapturile despartite, care s-au realizat prin Hristos. Caci El a unit pe om înlaturând tainic în duh, deosebirea dintre barbat si femeie, întrucât a eliberat în amândoi ratiunea firii de caracteristicile crescute din patimi.²⁵⁸ A unit apoi pamântul, înlaturând deosebirea dintre paradisul sensibil si pamântul pe care-l locuim.²⁵⁹ A unit de asemenea pamântul ca cerul, aratând astfel firea lucrurilor sensibile ce graviteaza spre ea însasi. A unit iarasi cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind ca si firea celor create este una singura, aflându-se într-o strânsa legatura printr-o oarecare ratiune tainica. În sfârsit a unit într-un mod si dupa o ratiune mai presus de fire toata firea creata cu Creatorul. Si peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întarite ale dogmelor dumnezeiesti, care sa le supuna si sa le lege strâns.

„Si a zidit turnuri în pustie”. Pustia este firea celor vazute, adica lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice despre lucruri, daruindu-le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sadit în duh ratiunile juste ale dogmelor contemplatiei naturale.

„Si a sapat fântâni multe, ca avea multe turme în Sefila si în câmpie si lucratori la viile din munti si din Carmel, fiindca era lucrator de pamânt”. Pustia este, cum am spus, lumea sau firea oamenilor. În aceasta a sapat fântâni, prin aceea ca a scos pamântul din inimile celor vrednici, le-a curatit de greutatea si de cugetul pamântului si le-a largit ca sa poata primi ploile dumnezeiesti ale întelepciunii si ale cunostintei, ca sa adape turmele lui Hristos, adica pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învatatura morala.

„Turmele din Sefila”. Sefila se tâlcuieste caldare strâmta. Acestea indica pe cei ce se curatesc prin încercarile fara voie si se spala de întinaciunile sufletului si ale trupului. Acestia au nevoie sa bea ca pe o apa învatatura despre rabdare.

Iar turmele „din câmpie”, arata pe cei ce propasesc, bucurându-se de largime, întrucât lucrurile cele de-a dreapta îsi desfasoara cursul potrivit cu dorinta lor; sau pe cei ce propasesc în bine pe drumul virtutilor si se largesc fara patima în împlinirea poruncilor, umplând pe calea sau în legea lor. Acestia înca au nevoie sa se adape din cuvântul care îi adapa la smerenie, la comuniunea si la împreuna patimire cu cei mai neputinciosi si la multumirea pentru cele harazite lor.

„Lucratori la viile din munti” sunt cei ce cultiva pe culmile contemplatiei ratiunea dumnezeiasca si extatica a cunostintei, care înveseleste inima. Iar „lucratorii la viile din Carmel” sunt cei ce prin contemplatie se exercita în chip înalt în stiinta desavârsitei curatiri, cu înlaturarea totala a celor create. Caci Carmelul se tâlcuieste: „recunoasterea (acceptarea) taierii împrejur”. Deci cel ce cultiva via în el, cultiva ideea mistica a taierii împrejur prin cunoastere, taind împrejurul mintii tot ce e materie si toate cele materiale, dar fara sa-si socoteasca în chip iudaic rusinea drept slava. Scriptura zice ca si acestia au trebuinta de apa dumnezeiestii întelepciuni din fântânile sapate în pustie, ca, pe masura credintei, fiecare sa primeasca cuvântul potrivit pentru cele crezute, adica harul care sa învete pe altii cuvântul mântuitor²⁶⁰. Caci prin acesta Domnul nostru Iisus Hristos îngrijeste în chip minunat de sufletul fiecaruia, dat fiind ca El este si se face fara încetare agricultorul cel bun si priceput, care lucreaza toate cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastra.

 Acesta este pe scurt unul din întelesurile cuvintelor de mai înainte. Acest înteles are în centru pe Iisus Hristos. Dupa alt înteles ele se refera la mintea fiecaruia, descriind desavârsirea celor întariti de frica si de iubirea lui Dumnezeu. Înainte de a înfatisa acest înteles al cuvintelor, trebuie sa-mi arat mirarea ca s-a putut spune de Ozia, care, potrivit istoriei, era regele Iudeii, ca avea lucratori la viile din Carmel, stiut fiind ca acest munte nu se afla în împaratia lui Ida, ci cadea în împaratia lui Israel, fiind zidita pe vârful lui. Dar, precum se vede, Scriptura, vrând sa stârneasca cugetarea noastra lenesa la cercetarea adevarului, a amestecat în tesatura istoriei ceea ce n-a existat niciodata.

Ozia, asadar, e mintea care a dobândit taria dumnezeiasca în vederea faptuirii si a contemplatiei²⁶¹. Caci, precum am spus, Ozia se talmaceste prin „taria lui Dumnezeu”. „Si l-a cautat, zice, Ozia pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfatuia în frica Domnului”. Zaharia se talmaceste: „pomenirea lui Dumnezeu”. Deci mintea, pâna are în ea vie pomenirea lui Dumnezeu, cauta prin contemplatie pe Domnul. Dar nu oricum, ci în frica Domnului, adica prin împlinirea poruncilor. Caci cel ce Îl cauta printr-o contemplatie fara fapte, nu afla pe Domnul, pentru ca nu l-a cautat în frica Domnului.

„Iar Domnul i-a facut parte de propasire”. Domnul harazeste propasire oricarui savârseste fapte întru cunostinta²⁶², învatându-l modurile poruncilor si descoperindu-i ratiunile adevarate ale lucrurilor²⁶³.

„Si a zidit Ozia turnuri în Ierusalim”. Cel ce propaseste în cautarea Domnului prin contemplatie, împreuna cu frica, adica cu împlinirea poruncilor, zideste turnuri în Ierusalim, înaltând adica în starea simpla si pasnica a sufletului ratiunile despre Dumnezeire.

„Si peste poarta unghiului”. Poarta unghiului, adica a credintei bisericesti, este viata evlavioasa. Caci prin aceasta intram la mostenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostica (ce se îndeletniceste cu cunoasterea) zideste, ca niste turnuri puternice si nebiruite, întariturile dogmelor despre întrupare, constând din diferite învataturi, ca din tot atâtea pietre; de asemenea diferitele moduri ale virtutilor, prin care se asigura împlinirea poruncilor.

„Si peste unghiul vaii”. Valea este trupul. Iar unghiul acestuia e unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste aceasta unire zideste mintea, ca pe un turn, cunostinta, care supune trupul sufletului, prin legea duhului.

„Si peste unghiuri”. Multe, zice, sunt unghiurile peste care mintea cea puternic întarita în Dumnezeu a zidit turnurile. Unul din aceste unghiuri este unirea celor particulare cu cele generale de aceeasi fire, prin aceeasi ratiune a existentei. Asa se unesc de pilda indivizii cu speciile, speciile cu genurile si genurile cu fiinta. În felul acesta marginile se împreuna în chip unic²⁶⁵. Peste aceste concretizari particulare si prin ele se stravad ratiunile generale, realizându-se, ca niste unghiuri, unirile multe si variata ale celor ce se deosebesc între ele. Un astfel de unghi este unirea mintii cu simtirea, a cerului cu pamântul, a celor sensibile cu cele inteligibila si a firii cu ratiunea ei. Peste toate acestea mintea contemplativa îsi înalta conceptiile adevarate prin stiinte ei, zidind cu întelepciune turnurile spirituale peste aceste unghiuri, adica ridicând deasupra acestor uniuni dogmele care le sustin.

 „Si le-a întarit pe ele, si a zidit turnuri în pustie si a sapat fântâni multe”. Cel ce a putut sa-si elibereze simturile de patimi si sa-si izbaveasca sufletul din robia simturilor, a reusit sa ridice zid în calea intrarii diavolului în minte prin mijlocirea simturilor. De aceea spune ca a îfaltat în pustie, adica în contemplatia naturala, ca pe niste turnuri întarite, opiniile evlavioase despre lucruri, în care refugiindu-se, nu se teme de dracii, care tâlharesc în pustia aceasta, adica în firea celor vazute si amagesc mintea prin simturi, tragând-o spre întunericul nestiintei.

„Si a sapat fântâni multe”, adica diferite deprinderi în cele bune, capabile sa primeasca prin cunostinta (prin gnoza), pentru a le împartasi altora, învataturile harazite de sus. „Caci avea multe turme în Sefila si ćn câmpie si lucratori la viile din munti si din Carmel, fiindca era agricultor”. Cel ce lupta dupa lege pentru adevar, prin armele de-a dreapta si de-a stânga, împrospateaza puterea de rabdare a turmelor din Sefila, adica miscarile sufletului dedicate trupului, care se exercita în purtarea încercarilor fara de voie, adapându-le cu temeiuri de rezistenta din deprinderile felurite ale virtutii si ale cunostintei, ca niste fântâni sapate; iar pe cele din câmpie, adica miscarile sufletului care prospera în cele de-a dreapta, sau în largimea virtutilor, le adapa cu ratiuni (cu gânduri) de smerenie si de cumpatare, ca sa nu cada nici în cele de-a stânga si sa nu fie scoase nici din cele de-a dreapta.

„Si lucratorii la viile din munti si din Carmel”. Lucratorii de la viile din munti sunt gândurile evlavioase ale contemplatiei, care zabovesc pe înaltime si cultiva cunostinta extatica si tainica. Iar cei din Carmel sunt gândurile care cultiva stiinta nepatimirii si a curatirii desavârsite, prin înlaturarea tuturor lucrurilor si a grijilor, ca pe preput ce trebuie, întrucât învaluie puterea de rodire a sufletului. Aceste gânduri taie cu totul dimprejurul mintii, prin cunostinta, afectiunea ei fata de lucrurile pamântesti. Caci Carmelul înseamna „acceptarea (recunoasterea) taierii împrejur”.

La sfârsit se spune de Ozia ca e agricultor. Aceasta pentru ca toata mintea, care a dobândit taria lui Dumnezeu în vederea contemplatiei, este ca un agricultor adevarat, pazind curate de neghina semintele dumnezeiesti ale celor bune, prin silinta si prin îngrijirea sa, pâna ce are în sine pomenirea lui Dumnezeu care o sustine. Caci zice: „Si era cautând pe Domnul în zilele lui Zaharia, întru frica Domnului”. Iar Zaharia talmacit în limba greceasca, înseamna pomenirea lui Dumnezeu.

De aceea sa ne rugam neîncetat Domnului, ca pomenirea lui mântuitoare sa ramâna în noi pururea, pentru ca izbânzile noastre duhovnicesti sa nu ne strice sufletul, facându-l sa se înalte cu mândrie si sa îndrazneasca lucruri mai presus de fire, ca Ozia.

Scolii

Prin cortul minunat întelege sfântul trup al lui Dumnezeu, pe care l-a luat din firea noastra, întrucât i-a dat existenta în Sine însusi, fara de samânta. Iar casa e sufletul Lui mintal, caci Cuvântul facându-se om si-a unit Siesi, în chip negrait, un trup înzestrat cu suflet mintal, ca sa curete ceea ce-i asemenea prin asemenea. Iar locul este însusi Cuvântul, care e fixat în Sine, dupa ipostas, firea noastra, în chip neschimbat. La acest cort sau trup sa strabatem deci, sfintind trupul nostru prin virtuti. Caci prin acestea poate deveni, dupa harul Duhului, de aceeasi forma cu trupul slavei Lui. Si sa patrundem înauntrul casei lui Dumnezeu, ca în contemplatia curata de orice amestec, prin cunostinta simpla si neîmpartita, ajungând la usa sufletul mintal al Domnului, ca sa avem si noi „mintea lui Hristos”, cum zice Apostolul, prin împartasirea de Duhul Sfânt. Atunci vom fi definit dupa har si noi pentru El, ceea ce s-a facut El, prin fire, dupa iconomie, pentru noi²⁶⁹. (1)

Prin poarta unghiului întelege întruparea, care e poarta Bisericii; iar prin turnuri, dogmele drepte despre întrupare. (3)

Unghiuri numeste în general diferitele uniri ale fapturilor, adica unirile diferitelor naturi mai generale întru ele, spre a da o unica armonie. (5)

Fiecare unire a fapturilor pomenite se face dupa o ratiune a întelepciunii. Pe acestea Scriptura le numeste turnurile unghiurilor. Caci ratiunea fiintiala pe care o cunoastem în fiecare faptura²⁷⁰ si ratiunea care le leaga pe toate împreuna într-o singura armonie, e ca o fortificatie si ca un turn al fiecareia dintre fapturi. (6)

Fântâni a numit inimile care primesc darurile ceresti ale sfintei cunostinte, dupa ce au fost sapate prin cuvântul tare al poruncilor. Ele au lepadat ca pe niste bolovani, iubirea fata de patimi si afectiunea firii fata de lucrurile sensibile si s-au umplut de cunostinta cea în duh, venita de sus, care spala patimile si da viata virtutilor. (7)

Turmele din Sefila sunt cei ce învata prin multe strâmtorari filosofia morala si au nevoie de cuvintele (ratiune) care îndeamna la rabdare. (8)

Turmele din câmpie sunt cei ce înainteaza lesnicios pe drumul virtutilor si ramân nevatamati de rau. Acestia au nevoie de cuvintele (ratiunile) care îndeamna la multumire. (9)

Prin munti în general întelege completarea înalta a naturii în duh. Pe aceasta o cultiva cei ce au lepadat nalucirile sensibile si au strabatut la ratiuni, prin mijlocirea virtutilor. (10)

Carmelul e înaltimea recunoasterii taierii împrejur. Iar taierea împrejur e înlaturarea afectiunii naturale fata de cei ce se schimba²⁷² si suprimarea legaturii afectuoase a mintii fata de fapturi. Vita de vie a acestei stari este ratiunea Providentei, care harazeste extazul sobru. Pe aceasta o cultiva barbatii sau gândurile ce se misca numai în jurul monadei simple si fara de început. Caci cel ce misca numai spre aceasta a taiat de la sine, ca pe un preput, afectiunea care acopera cauza creerii lucrurilor. (11)

Prin frica lui Dumnezeu a indicat filozofia activa, aratând sfârsitul prin început. Caci „începutul întelepciunii este frica lui Dumnezeu”. (14)

Ratiunile celor particulare, în împreunare cu cele generale, înfaptuiesc unirile celor deosebite, deoarece ratiunile mai generale îmbratiseaza în chip unitar ratiunile celor particulare, la care se refera în mod firesc lucrurile particulare. (17)

Exista si între acestea o ratiune a relatiei în duh, care înfaptuieste unirea lor întreolalta. (18)

Observa cum trebuie sa se înteleaga cuvântul „a întarit”. (19)

Cel ce a dobândit o opinie cucernica despre fiecare lucru, nu se mai teme de dracii care însala pe oameni prin cele vazute. (20)

Via face vin, vinul produce betie, iar betia extaz. Prin urmare si ratiunea activa, care este via, cultivata prin virtuti, naste cunostinta; iar cunostinta, extazul fericit, care scoate mintea din legatura cu simtirea (lucrarea simturilor). (21)

Note

Imaginea unghiului pentru unitatea ce se realizeaza între doua lucruri, care totusi nu se confunda, este cât se poate de potrivita. Unghiul e un întreg, în care se disting totusi partile unite. Linia dreapta n-ar putea exprima aceasta noutate, ci ar arata o contopire a celor unite. (257)

Ratiunea firii umane e aceeasi în barbat si femeie. Dar patimile au grefat pe ea caracteristici provenite din patimi curata Hristos ratiunea firii omenesti, aratând-o la fel în barbat si femeie. Dar aceasta uniformizare se realizeaza, numai în duh, adica numai daca se copleseste în ei viata trupeasca – a simtirii – prin duhul care s-a deschis în adâncul lor prin Duhul dumnezeiesc si-a inundat toata existenta lor. În duh barbatul si femeia sunt la fel, numai trupul cu simtirile corespunzatoare Îi diferentiaza. (258)

Pamântul acesta poate redeveni prin viata noastra curata si prin buna întelegere dintre oameni paradisul sensibil, care a fost de la început. Nu o granita geografica desparte paradisul originar de pamântul ce-l locuim, ci granita pacatului. Prin Hristos pamântul a redevenit un paradis în potenta si deci în dezvoltare, asa cum în om s-a inaugurat ordinea învierii. (259)

S-ar putea traduce si asa: „ca, pe masura credintei, fiecare sa primeasca ratiunea cuvenita din cele crezute, adica harul învataturii mântuitoare”. (260)

În vederea celor doua trepte ale urcusului duhovnicesc. (261)

Sau: oricarui împreuna faptuirea cu cunostinta, sau cauta sa patrunda întelesul poruncilor pe care le împlineste. (262)

Modurile poruncilor: modurile de aplicare practica; ratiunile lor sau ale lucrurilor: întelesurile, rosturile lor în ansamblul Universului si al Existentei. (263)

În fiecare individ se întâlneste particularul cu universalul într-un chip unic, care nu se mai repeta. (265)

Deci s-ar putea traduce si asa: ratiunea cea dupa fiinta, pe baza careia cunoastem faptura respectiva. Fie într-un sens, fie într-altul, ratiunea fapturi e o fortificatie care nu poate fi darâmata sau alterata. Ratiunea aceasta tine laolalta ca un turn partile unei fapturi. Tot asa se face si ratiunea mai generala a mai multor lucruri, ca acestea. (270)

Pe placerea pentru lucrurile prinse în suvoiul devenirii. Sau placerea pentru fenomenul aparitiei si cresterii lucrurilor si tristetea pentru fenomenul vestejirii si disparitiei lor. (272)

Ezechia este mintea care a încins filosofia lucratoare împreunata cu cunostinta si puterea de discriminare dumnezeiasca împotriva puterii vrajmase. Caci Ezechia înseamna, dupa numele lui, puterea sau stapânirea dumnezeiasca. De aceea împarateste el peste Ierusalim, adica peste suflet, sau peste viziunea pacii, cu alte cuvinte peste contemplatia cunoscatoare, eliberata de patimi. Când aceasta vede puterea vrajmasa pornita împotriva ei, se sfatuieste dupa cuviinta cu batrânii si cu cei puternici sa astupe apele izvoarelor din afara cetatii. Iar capeteniile unei asemenea minti sunt ratiunea credintei, a nadejdii si a dragostei, care stapânesc ca niste batrâni peste toate întelesurile si gândurile dumnezeiesti din suflet. Ele sfatuiesc cu întelepciune mintea si totodata o întaresc împotriva puterii vrajmaste si-i arata modalitatile de nimicire a ei. Caci fara credinta, nadejde si dragoste mintea nu poate sa opreasca cele rele, nici sa izbândeasca în cele bune.

Credinta convinge mintea razboita, sa-si ia refugiul la Dumnezeu, dându-i curaj sa îndrazneasca prin armele duhovnicesti, ce i le pune la îndemâna. Nadejdea se face chezasul cel mai nemincinos al ajutorului dumnezeiesc, fagaduind nimicirea puterilor dusmane. Iar iubirea o face sa fie cu anevoie de clintit, mai bine zis cu totul de neclintit din dragostea dumnezeiasca, chiar când e razboita, fixând în dorul dupa Dumnezeu toata puterea naturala a ei.

Si de fapt numele talmacite ale capeteniilor, corespund cu cele spuse Capeteniile lui Ezechia erau în acea vreme la Eliachim, fiul lui Hilchia, economul (supraveghetorul), Somnas scriitorul si Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul. Eliachim înseamna „învierea lui Dumnezeu”, iar tatal sau Hilchia înseamna „partea lui Dumnezeu”.

Si de fapt învierea lui Dumnezeu în noi prin credinta este fiul cel dintâi si unic al partii lui Dumnezeu, adica al cunostintei adevarate. Aceasta credinta, împreunata cu cuvenita supraveghere a cunostintei, adica cu darul discriminarii, distinge limpede între navalirile ispitelor cu voia si între cele fara voie.

Iar Somnas scriitorul înseamna „întoarcere”, aratând limpede sensul cel mai deplin al nadejdii dumnezeiesti, fara de care nu e cu putinta întoarcerea nimanui despre Dumnezeu. Iar propriu nadejdii e sa scrie, adica sa învete cele viitoare si sa le puna sub ochi ca prezente; apoi sa convinga pe cei razboiti de puterea vrajmasa ca nu e departe de ei Dumnezeu care-i apara si pentru care sfintii duc lupta.

În sfârsit Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul, se talmaceste „fratia lui Dumnezeu”, iar Asaf tatal lui „adunare”. Prin urmare din adunarea si unirea în jurul celor dumnezeiesti a puterilor sufletesti, adica a celei rationale, impulsive si poftitoare, se naste iubirea. Prin aceasta cei ce au dobândit prin har o cinste egala la Dumnezeu (caci fratia înseamna harul egalei cinstiri), înscriind în memorie stralucirea frumusetii dumnezeiesti, pastreaza în ei nestearsa dorinta dupa iubirea dumnezeiasca, care înscrie si întipareste în partea cugetatoare a sufletului frumusetea cea pura.

Deci asa stând lucrurile, precum s-a aratat întrucâtva si din talmacirea numelor, orice minte încinsa, asemenea lui Ezechia, cu putere dumnezeiasca, are alaturea de sine ca pe niste batrâni sau capetenii, în primul rând, puterea ratiunii. Din aceasta se cunoaste credinta cunoscatoare, care învata mintea în chip negrait ca Domnul e pururi de fata, cu nadejdea, datorita careia le are pe cele viitoare de fata ca si pe cele prezente. În al doilea rând are puterea poftitoare, prin care ia fiinta iubirea de Dumnezeu. Prin acestea fixându-se mintea de bunavoie în dorul dupa dumnezeirea cea atosfânta, e însufletita de dorinta cea mai puternica dupa Cel iubit. În sfârsit mai are lânga sine puterea iutimii, prin care se aprinde cu tarie de pacea dumnezeiasca, îmboldind miscarea poftei spre dorirea lui Dumnezeu. Orice minte are aceste puteri conlucrând cu ea la desfiintarea pacatului si la înfiintarea si sustinerea virtutii, ca pe niste batrâni, întrucât ele sunt cele dintâi puteri ale sufletului si chiar îi întregesc fiinta lui, apoi ca pe niste capetenii, întrucât au stapânirea peste miscarile ce pornesc din ele si dispun prin vointa mintii, care le misca, de lucrarile supuse lor. Ele sfatuiesc mintea si o ajuta sa astupe apele izvoarelor, care erau, sau mai bine zis care sunt afara din cetate. Caci totdeauna ceea ce-i trecut pentru istorie e prezent, în chip tainic, în întelesul spiritual.

Având aceste trei puteri sanatoase si neamagite, mintea aduna poporul cel mult, adica miscarile si gândurile evlavioase, care pornesc în mod natural din ele²⁷⁵. Iar apele din afara cetatii, adica din afara sufletului, care formeaza râul ce trece prin mijlocul cetatii, sunt cugetarile ce curg în suflet, trimise prin fiecare simt din sectorul corespunzator al lumii sensibile, în timpul completarii naturale. Din ele se formeaza cunoasterea celor sensibile, care strabate sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate.

Câta vreme este strabatut de aceasta cunostinta, sufletul nu leapada chipurile si nalucirile sensibile, prin care obisnuieste puterea vicleana si pierzatoare sa porneasca razboiul împotriva lui. De aceea zice Ezechia: „Ca sa nu vina regele Asur si sa afle apa multa si sa biruiasca”(2 Paralipomena 32,4). E ca si când mintea perspicace ar zice catre puterile sale, în vremea navalirii patimilor: „Sa oprim contemplarea naturala si sa ne îndeletnicim numai cu rugaciunea si cu muncirea trupului, prin filosofia activa (dintre acestea rugaciunea e închipuita prin urcarea regelui în templul lui Dumnezeu, iar muncirea trupului prin îmbracarea lui Ezechia cu sac), ca nu cumva prin ideile lucrurilor sensibile cel viclean sa strecoare în noi si chipurile si formele lor²⁷⁷. Caci prin acestea s-ar naste în noi patimile pentru înfatisarile lucrurilor vazute, lucrarea rationala din noi încetând sa mai strabata prin mijlocirea simtirii (perceptiei) spre realitatile inteligibile, si astfel cel viclean ar reusi sa surpe cetatea, adica sufletul, si sa ne târasca în Babilon, adica în confuzia patimilor”.

Cel ce, prin urmare, în vremea rascolirii patimilor, îsi închide vitejeste simturile si leapada cu desavârsire închipuirea si amintirea celor sensibile si opreste cu totul miscarile naturale ale mintii îndreptate spre cercetarea celor din afara, acela a astupat, asemenea lui Ezechia, apele izvoarelor care sunt în afara cetatii si a taiat râul, care trece prin mijlocul cetatii. La aceasta l-au ajutat puterile amintite si multimea poporului adunat, adica gândurile evlavioase ale fiecarei puteri. Facând asa, sufletul a biruit si rusinat, prin mâna lui Dumnezeu, puterea vicleana si tirana, ridicata împotriva lui, omorând, la porunca dumnezeiasca, prin ratiunea capabila sa distruga patimile, ca printr-un înger, una suta optzeci si cinci de mii din ostasii ei. Iar acest numar indica deprinderea pacatului care a patruns în chip nerational în cele trei puteri ale sufletului prin cele sensibile, ca si lucrarea simturilor îndreptata spre ele.

Prin urmare mintea care vrea sa risipeasca prin cunostinta îngramadirile nevazute, nu trebuie sa se ocupe nici cu contemplatia naturala si nici altceva sa nu faca în vremea atacului dracilor vicleni, ci numai sa se roage, sa-si îmblânzeasca trupul cu osteneli, sa stinga cu toata sârguinta cugetul pamântesc si sa pazeasca zidurile cetatii (adica virtutile ce strajuiesc sufletul, sau metodele de pastrare a virtutilor, adica înfrânarea si rabdarea), prin gândurile bune, înnascute firii noastre. De asemenea e nevoie ca nici un gând sa nu raspunda prin contrazicere vreunuia din dusmanii spirituali din afara. Aceasta ca nu cumva, cel ce aduce în suflet rasturnari viclene, amagindu-l prin cele de-a dreapta, sa-l desparta de Dumnezeu, furându-i dorinta si, înselându-l prin cele ce par bune, sa-i atraga cugetarea, care cauta cele bune, spre cele rele. Acest amagitor este închipuit prin Rabsache, capetenia regelui Senaherib al Asiriei, de care spune Scriptura ca vorbeste evreieste. Rabsache se talmaceste: „tare la bautura împreunata cu sarutarile”, sau „cel care are multe sarutari”. Caci vicleanul drac, care obisnuieste sa razboiasca mintea prin cele de-a dreapta, vorbeste evreieste, aducând în suflet prin virtutea paruta, dar neadevarata, rasturnari viclene si aratându-i o iubire înselatoare si pierzatoare, decât care sunt mai bune ranile prietenului care loveste. Caci se zice : „Mai bine sa te încrezi în ranile prietenului, decât în sarutarile dusmanului”. (Proverbe 27,6)

Iar Senaherib se talmaceste „ispita uscaciunii”, sau „dinti ascutiti”. El. diavolul care, secând într-adevar prin gândurile ascutite spre rau (caci aceasta cred ca înseamna „dintii ascutiti”), apa dumnezeiasca a cunostintei ce curge în noi, prin lucrarea ce o produce în cei ce o primesc, îsi împlineste cu adevarat slujba indicata de nume. El este si se numeste cu adevarat „ispita uscaciunii”, ca cel ce îi face lipsiti de orice împartasire de viata în Duh pe cei ce cad în vicleniile lui.

Sau poate se spune lui Senaherib, adica diavolului, „ispita uscaciunii”, pentru faptul ca e lipsit si sarac, neavând nici o putere proprie când navaleste împotriva noastra. Si de fapt, fara lucrurile sensibile, prin care obisnuieste sa razboiasca sufletul, nu ar putea ca sa se vatame. De aceea are nevoie pentru supunerea noastra, de izvoarele din afara cetatii, adica de întelesurile lucrurilor materiale prin care obisnuiesc sa patrunda în suflet înfatisarile si chipurile lucrurilor sensibile. Caci simturile, primind întiparirea lor, ajung de multe ori, din pricina afectiunii fata de ele, o arma vicleana si vatamatoare în mâna diavolului, spre înlaturarea podoabei dumnezeiesti din suflet, predând dusmanului, prin moleseala placerii, puterea ratiunii din noi.

Dar cel ce prin înfrânarea amintita îsi închide barbateste simturile, si prin puterile sufletului ridica ziduri la intrarile chipurilor sensibile spre minte, usor risipeste mestesugurile viclene ale diavolului, facându-l sa se întoarca cu rusine pe calea pe care a venit. Iar calea pe care vine diavolul, sunt materiile ce par trebuincioase pentru sustinerea trupului. Deci acela îl sileste sa se întoarca în tara sa, adica în lumea de confuzie si de haos, ucigându-l întocmai prin gândurile viclene, nascute din el, carora le-a schimbat directia spre readucerea pacii. Caci cel ce a putut sa biruiasca pe diavolul chiar prin gândurile viclene aduse de el, carora le-a dat prin contemplatie o întrebuintare mai buna, a ucis pe Senaherib prin fiii sai si l-a fugarit în Armenia, tara sa. Acela a întrebuintat spre întarirea pacii gândurile, care au tulburat sufletul prin simturi. Caci Armenia se talmaceste prin „asezarea pacii” (2 Regi 19,36).. Iar asezarea pacii se realizeaza prin dobândirea virtutilor dumnezeiesti. Mintea întorcând în aceasta directie gândurile, care mai înainte o îmbrânceau, prin simturi, spre patimile de ocara, ucide pe diavolul care le naste spre pierzarea firii omenesti.

Bine si întelept a lucrat asadar Ezechia, dupa întelesul spiritual al Scripturii, astupând apele izvoarelor, care erau în afara Ierusalimului, din pricina lui Senaherib, împaratul Asirienilor. Izvoarele din afara cetatii, adica a sufletului, sunt toate cele sensibile. Iar râul, care trece prin mijlocul cetatii, este suma de cunostinte adunate din contemplatie naturala, din întelesurile lucrurilor sensibile. Aceasta trece prin mijlocul sufletului, aflându-se la hotarul dintre minte si simtire. Caci cunostinta lucrurilor sensibile nu e cu totul straina nici de puterea cunostintei nici de puterea mintii si nu tine cu totul nici de lucrarea simturilor (de perceptie), ci se afla la locul de întâlnire a mintii cu simtirea sau a simtirii cu mintea, facând prin sine legatura între ele.

De simtire (de perceptia sensibila) tine, întrucât cuprinde întiparirile lasate de înfatisarile lucrurilor sensibile; iar de minte, întrucât transforma în ratiuni întiparirile lasate de aceste înfatisari. De aceea cu drept cuvânt s-a numit cunostinta lucrurilor râul ce trece prin mijlocul cetatii, întrucât ea este puntea dintre cele doua extremitati, adica dintre minte si simtire. Pe aceasta cunostinta o astupa, în vremea navalirii patimilor, cel ce risipeste constient concentrarile ascunse ale dracilor vicleni, ca sa ocoleasca primejdia intrarii chipurilor materiale în minte. Si facând asa, ucide una suta optzeci si cincizeci de mii de dusmani, adica deprinderea facatoare de pacat, care contrar ratiunii s-a salasluit în cele trei puteri ale sufletului, prin mijlocirea lucrurilor sensibile; de asemenea ucide lucrarea simturilor îndreptata spre cele sensibile, adica lucrarea nerationala a puterilor naturale prin simturi. Caci numarul sase, fie ca e alcatuit din unimi, fie din zeci, fie din sute, fie din alti multipli ai acestora, indica celor familiarizati cu stiinta numerelor deprinderea facatoare de virtute sau pacat, în proportie cu multiplul din care se alcatuieste, adica cu dispozitia ce sta la baza deprinderii acesteia sau aceleia. Cu acest numar sase „leganându-se”, „adunându-se”, sau „împreunându-se”, numarul cinci, se indica simturile, adica puterea, sau deprinderea, sau lucrarea lor, închinata celor sensibile, „alaturata”, sau „adaugata”, sau „combinata” cu puterile naturale ale sufletului. De pilda daca „se leaga” cinci cu sase ca unimi, adica simplu cu simplu, se arata ca putere (ca potenta) capacitatea de lucru prin simturi. Iar daca „se aduna” la numarul sase înmultit aparte numarul cinci alcatuit numai din unimi, se arata deprinderea de-a lucra prin simturi în baza puterii sufletului. Daca în sfârsit „se împreuna” cu numarul sase înmultit aparte numarul cinci înmultit aparte, se indica înfaptuirea efectiva a unui lucru în baza puterii, deprinderii si lucrarii prin simturi, adica aducerea la îndeplinire a virtutii sau a pacatului, precum va avea numarul fie un înteles rau, fie un înteles de lauda, dupa locul respectiv din Scriptura.²⁸⁰ În locul de fata, numarul sase înmultit cu mai multe zeci, „adunându-se” cu cinci, alcatuit din unimi, da numarul 180 (180+5) si arata deprinderea facultatilor naturale cu savârsirea pacatului prin simturi, întrucât acest numar se afla în locul prezent din Scriptura în înteles rau. Pe aceasta desprinde o ucide prin ratiunea dumnezeiasca a cunostintei, ca printr-un Înger, mintea, care se întemeiaza mai mult pe rugaciune, decât pe propria putere, si socoteste numai pe Dumnezeu drept cauza a oricarei izbânzi si a oricarei biruinte asupra diavolului.

Prin urmare cel ce în vremea navalirii ispitelor se abtine de la contemplatia naturala si staruie numai în rugaciune, adunându-si mintea din toate si concentrând-o în ea însasi si în Dumnezeu, omoara deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra raul prin simturi, micsorându-se împotriva firii. Facând asa, el întoarce cu rusine pe diavolul, dat fiind ca acela nu mai dispune de deprecierea amintita, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obisnuita a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetari trufase împotriva adevarului.

Cunoscând, încercând si facând acest lucru marele David, care a avut mai mult decât toti experienta razboaielor de gând, zice: „Cât a stat cel fara de lege înaintea mea, am ramas mut si surd si m-am smerit si am facut despre cele bune”. Dupa el dumnezeiscul Ieremia porunceste poporului sa nu iasa din cetate, pentru sabia dusmanilor care o înconjura din toate partile (Ieremia 6,25). Iar daca fericitul Abel ar fi pazit aceasta rânduiala si n-ar fi iesit împreuna cu Cain la câmp, adica în oceanul contemplatiei naturale, înainte de a ajunge la nepatimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care se si numeste Cain, navalind asupra lui cu viclenie si amagindu-l prin cele de-a dreapta în cursul contemplarii lucrurilor, înainte de deprinderea desavârsita. Dar nefacând asa, a fost ucis de Cain, pe care, cum îl arata numele, Adam, primul om, l-a dobândit ca prima roada a greselii sale, nascând legea pacatului, pe care nu a creat-o Dumnezeu deodata cu omul în Rai. Caci Cain se tâlcuieste „dobândire”. Asemenea si Dina, fiica marelui Iacob, daca n-ar fi iesit împreuna cu fetele celor din partea locului, adica cu nalucirile sensibile, nu ar fi înjosit-o Sichem, fiul lui Emor. Sichem se tâlcuieste „spate”, iar Emor „magarul”, adica trupul. Deci spatele trupului, adica Sichem al lui Emor, e legea de dinapoi, nu cea de dinainte, adica cea de pe urma, nu cea dintâi. Caci la început, adica înainte (înainte de a se fi savârsit poruncii dumnezeiesti), nu avea trupul omenesc, adica Emor, legea pacatului, adica pe Sichem, ci legea pacatului a odraslit în trup mai pe urma, din pricina neascultarii. Cunoscând Scriptura acest lucru si voind sa indice ivirea ulterioara acestei legi, a numit-o Sichem, adica „spate”, sau ceea ce e mai pe urma, caci spatele arata prin fire ceea ce se afla la urma.

Deci bine este ca înainte de deprinderea desavârsita, sa ne apucam de contemplarea naturala, ca nu cumva, cautând sa aflam ratiunile duhovnicesti din fapturile vazute, sa adunam, prin neatentie, patimi. Caci în cei desavârsiti stapânesc mai mult înfatisarile externe ale lucrurilor vazute, care preocupa simturile, decât ratiunile lucrurilor ascunse în înfatisari, care preocupa sufletul.

Scolii

Contemplatia simpla a lucrurilor are nevoie de un suflet slobozit de patimi. Sufletul acesta se numeste Ierusalim, pentru virtutea desavârsita si pentru cunostinta nemateriala cuprinsa în el. el se dobândeste când sunt înlaturate nu numai patimile, ci si doar închipuirile sensibile, pe care Scriptura le-a numit apele izvoarelor din afara. (1)

Credinta mângâie si încurajeaza mintea razboita, întarind-o cu nadejdea autorului. Iar nadejdea, punându-ne sub ochi ajutorul în care credem, respingem navalirea vrajmasilor. În sfârsit iubirea sleieste de putere atacul vrajmasilor împotriva a mintii iubitoare de Dumnezeu, slabindu-l cu desavârsire, prin setea dupa Dumnezeu. (2)

Prima înviere a lui Dumnezeu în noi, dupa ce a fost omorât prin nestiinta, este grairea bine gospodarita prin faptele poruncilor. (3)

Fara puterea (facultatea) ratiunii, zice, nu exista cunostinta stiutoare. Iar fara cunostinta nu poate exista credinta²⁸⁴, din care iese ca un rod bun nadejdea, prin care cel credincios se afla cu cele viitoare ca si cu cele de fata. La fel fara puterea poftitoare nu poate exista dorul, al carui sfârsit (capat final) este iubirea. Caci a iubi ceva este propriu poftei. În sfârsit fara puterea iutimii, care întareste pofta ca sa ajunga la unirea cu aceea ce o desfata, nu poate veni pacea, daca „pacea” înseamna într-adevar posibilitatea netulburata si totala a lucrului dorit. (6)

Ratiunea, zice, este izvorul gândurilor cunoscatoare (gnostice), precum iutimea si pofta a celor impulsive si poftitoare. (7)

Ezechia, în înteles mai înalt, e mintea care filozofeaza cu fapta, precum cetatea e sufletul, iar izvorul, diferitele forme ale lucrurilor sensibile. Apele sunt închipuirile sau întelesurile lor, iar râul, cunostinta, adunata din întelesurile lucrurilor sensibile prin contemplatia naturala. (8)

Nu trebuie, zice, cel ce s-a curatit înca de patimi sa se apuce de contemplarea naturala. Caci icoanele lucrurilor sensibile pot da mintii o forma patimasa, daca nu e cu desavârsire eliberata de patimi. (9)

Mintea, care zaboveste cu închipuirea la înfatisarile lucrurilor sensibile de dragul simtirii, se face creatoarea unor patimi necurate, nestrabatând prin contemplare spre realitatile inteligibile înrudite cu ea. (10)

Când ratiunea e fara de minte, iar mânia precipitata si pofta nerationala, ajunge stapâna pe suflet nestiinta, tirania si desfrâul. Din acestea se naste deprinderea pacatului cu fapta, împletita cu diferitele placeri ale simturilor. Pe aceasta o indica numarul celor 185000. caci înmultind pe 60 cu 3, pentru pornirea desavârsita a fiecarei puteri (facultati) spre rele si adaugând pe cinci, pentru placerea aflatoare în simturi, capatam acest numar, care înseamna deprinderea ce faptuieste raul. Dispunând diavolul de aceasta deprindere, patrunde cu silnicie în suflet. Dar Dumnezeu o ucide ca printr-un înger, prin ratiunea întelepciunii cunoscatoare (gnostice) si scapa sufletul, acest adevarat Ierusalim, si mintea din suflet, de primejdia de a fi robite de pacat. (11)

Poporul de la ziduri sunt gândurile înnascute firii noastre. (12)

Prieten e aici Domnul. Ranile de la El sunt diferitele feluri de cercetari, aduse în vederea mântuirii asupra fiecaruia, spre chinuirea trupului sau a cugetului trupesc, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului. Dusmanul este diavolul. Iar sarutarile lui sunt diferitele feluri de placeri ale simturilor, prin care amagind sufletul îl îndupleca sa se desparta de iubirea Celui ce care l-a facut. (13)

Senaherib se talmaceste „ispita uscaciunii”, pe de-o parte fiindca usuca inimile celor ce asculta de el, despartindu-le de harul din care izvorasc gândurile sfinte, pe de alta fiindca el însusi este uscat, ca unul ce este sarac si lipsit, neavând nimic al sau. De aceea se ascunde cu viclenie, ca un tâlhar, în înfatisarile lucrurilor sensibile, când navaleste împotriva noastra. (14)

Tot ce-oi de prisos si peste trebuinta fireasca, este necumpatare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot prin ea se întoarce acela de rusine în tara lui, când firea e povatuita de înfrânare. Sau iarasi, calea e formata din afectele naturale, care atunci când sunt satisfacuta peste trebuinta aduc pe diavol în suflet, iar când sunt satisfacute potrivit cu trebuinta îl întorc prin ele spre tara lui. Iar tara acestuia este deprinderea si confuzia învârtosata a viciului, în care traieste totdeauna si la care duce pe cei biruiti de iubirea celor materiale. (15)

Cel ce întoarce gândurile spre virtute, le-a dat odihna, departându-le de învalmaseala nestatornica a patimilor. (16)

Mintea unindu-si, conform naturii, prin mijlocirea ratiunii, lucrarea simturilor, aduna cunostinta adevarata din contemplatia naturala, iar acestei cunostinte i s-a spus râu ce strabate sufletul, pentru prezenta cugetarii în lucrarea simturilor. (17)

Aplecarea voii are „alaturea” de sine în chip natural virtualitatea unei destoinicii si i se „adauga” o deprindere, caci deprinderea se adauga la destoinicie. Iar deprinderea e „combinata” totdeauna cu lucrarea, chiar daca aceasta nu se arata continuu, lipsind de multe ori conditiile materiale. (18)

Prin „legarea” numerelor întelege enuntarea numerelor simple pâna la 10, deosebindu-se prin copula „si”; de pilda 6si 5. Ea arata destoinicia potentiale de a lucra virtutea sau pacatul, dupa cum se vorbeste în Scriptura despre astfel de numere în sens bun sau rau. Prin „adaugarea” unui numar întelege adaosul unui numar simplu, constatator din unimi, la un numar înmultit în sine însusi. În acest caz, iarasi se deosebesc prin conjunctia „si”, de pilda: sasezeci-si-cinci, sau o suta optzeci si cinci, cum e numarul nostru. Ea arata nu numai destoinicia de a lucra prin simturi, ci si deprinderea de a savârsi virtutea sau viciul prin simturi. Iar prin „împreunarea” numerelor, întelege întâlnirea numerelor înmultite în ele însele, care de asemenea se deosebesc prin conjunctia „si”; de pilda 60 si 40, sau 500 si 600 si cele asemenea. Acestea arata nu numai destoinicia virtuala si deprinderea de a lucra, ci si lucrarea virtutii sau a pacatului prin simturi în baza deprinderii. Prin urmare cel ce cunoaste sensul fiecarui numar pâna la zece, va sti ce înseamna în Scriptura fiecare numar, dupa cum se leaga, se adauga, sau se împreuna. Unitatea (1) înseamna neamestecarea, doimea (2)deosebirea, treimea (3) egalul si inteligibilul, patru (4) indica lucrurile sensibile, cinci (5) simturile si cercul, (6) sase activitatea si desavârsirea, sapte (7) rotunjirea si neamestecarea, opt (8) stabilirea si nemiscarea, noua (9) hotarul între materie si forma, sau între cele sensibile si simtire, zece (10) atotplinul. (19)

Cain este legea trupului, cea dintâi pe care o naste Adam dupa ce-a calcat porunca dumnezeiasca. Iar Abel este cugetul duhului, pe care-l naste tot acela mai pe urma prin cainta. Pe acesta îl ucide Cain, fiindca a purces la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea savârsita în acest scop. Dar cine va omorî pe Cain se va dezlega de sapte razbunatori, zice Dumnezeu.(Fac. 4,15). Pe el îl numeste în Evanghelie tot Dumnezeu „duh viclean”, „care ia cu sine sapte duhuri mai rele decât el”(Mat. 12,45). Acesta este poate gândul iubirii trupesti de sine, sau al lacomiei pântecelui, caruia îi urmeaza totdeauna gândul curviei si al iubirii de argint, al întristarii si al mâniei, al trândaviei desarte si al mândriei. Deci cel ce ucide pe Cain, adica lacomia pântecelui, a ucis împreuna cu ea si patimile, care odraslesc în urma ei, dupa cuvântul: „Cel ce va ucide pe Cain, se va dezlega de sapte razbunari”. (20)

Legea nasterii si a stricaciunii trupului, potrivit careia nastem si ne nastem, a patruns mai pe urma firea oamenilor din pricina greselii, fiindca n-am pazit legea îndumnezeitoare a duhului, ascultând de prima porunca. (21)

Note

Desi s-ar putea traduce si asa: ratiunea cea dupa fiinta, pe baza careia cunoastem faptura respectiva. Fie într-un sens, fie într-altul, ratiunea oricarei fapturi e o fortificatie care nu poate fi darâmata, sau alterata. Ratiunea aceasta tine laolalta ca un turn partile unei fapturi. Tot asa face si ratiunea mai generala a mai multor lucruri, ca acestea. (270)

E placerea pentru lucrurile prinse în suvoiul devenirii. Sau placerea pentru fenomenul aparitiei si cresterii lucrurilor si tristetea pentru fenomenul vestejirii si disparitiei lor. (272)

Unificarea tuturor tendintelor sufletesti într-o directie buna da o mare putere omului. Dar ea se face foarte greu. Caci sunt unele tendinte care fac opozitie. Si atunci se porneste un razboi înlauntrul omului prin înfrângerea recalcitrantilor,. Iata cum descrie Blondel aceasta strategie: „Exista în om o multiplicitate de tendinte, de apetituri mai mult sau mai putin concertate sau divergente, un polipsihism de care s-a putut spune ca sunt ca un popor numeros ce are sa stea sub sefia sau sub guvernamântul ratiunii si al vointei si între care se gasesc atât supusii docili si disciplinati, cât si recalcitranti si disidenti. Ceea ce s-a numit asceza si lupta spirituala nu e decât manifestarea si metoda aplicabila la aceasta istorie launtrica, în aceasta militia hommis adversus et propter semet-ipsum”. Aceasta pentru ca în fata oricarei atitudini definite si hotarâte se ridica, din spirit de contradictie, partida nemultumitilor … Orice efort initial este ca o declaratie de razboi moliciunii si împrastierii fortelor vii, care au si ele instinctul conservarii si independentei”. Acestea trezesc în noi „stari de constiinta straine sau ostile, voiri noi care se ridica împotriva vointei”. Lupta apriga începe deci abia în cei ce s-au hotarât la o viata mai conforma cu poruncile dumnezeiesti. Si asupra lui Ezechia pornesc dusmanii când au vazut opera de consolidare ce-a purces sa o înfaptuiasca. (275)

Contemplarea naturala nu e rea. Dar ea nu se poate face fara primejdie decât pe treapta a doua, dupa curatirea patimilor, dar si atunci trebuie oprita când se simte ispita celui rau de a asocia la întelesurile sau la chipurile lucrurilor, gânduri de pilda. (277)

Numarul 5 reprezinta simturile, numarul 6 fiind alcatuit din 2x3, reprezinta cele trei puteri (facultati) sufletesti. „Legarea”, „adunarea”, sau „împreunarea” acestor numere reprezinta o unire tot mai deplina. Lor le corespunde „alaturarea”, „adaugarea” si „combinarea” puterilor sufletesti cu simturile, de asemenea într-o gradatie. De pilda 5 „legat” cu 6, ca unimi simple, reprezinta simpla „alaturare” potentiala a simturilor cu puterile sufletului; multiplul lui 6 „adunat” cu 5 (de pilda 180+5) reprezinta „adaugarea” simturilor la puterile sufletesti si înseamna deprinderea acestora de-a lucra prin simturi. Iar multiplul lui 6 „împreunat” cu multiplul lui 5, reprezinta „combinarea” puterilor sufletesti cu simturile în sinteza deplina a împlinirii faptei bune sau a pacatului, în baza potentei si a deprinderii. (280)

E vorba de credinta progresata, luminata de evidenta, nu de credinta de la început. (284)

Cuvântul Sfintei Scripturi, desi are margini (e circumscris) dupa litera, sfârsindu-se deodata cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, dupa duh, în întelesurile lui mai înalte, ramâne totdeauna fara hotar (necircumscris) dupa natura. Caci ce voiesc sa asculte cu inima curata sfatul Scripturii, se cuvine sa creada ca si cuvântul grait de El se aseamana mai mult Lui²⁹⁰. Fiindca daca Dumnezeu este cel ce a grait, iar El este dupa fiinta nehotarnicit, e vadit ca si cuvântul grait de El e nehotarnicit.

Asadar, chiar daca cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia au luat sfârsit, contemplând duhovniceste întâmplarile istorisite care s-au sfârsit atunci, sa admiram întelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Caci în fiecare dintre cei ce se împartasesc de firea omeneasca a asezat putinta ca sa realizeze în sine asa cum trebuie si cum se cuvine celor scrise. Astfel oricine vrea sa se faca învatacel al cuvântului dumnezeiesc si sa nu socoteasca nimic din cele prezente si trecatoare deopotriva cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba si un alt Isaia, neîmpiedicat de nimic sa se roage, sa strige la cer, sa fie auzit si sa obtina de la Dumnezeu, printr-un Înger, distrugerea si pierirea celor ce îl razboiesc spiritual.

Dar ce vrea sa Înteleaga Sfânta Scriptura în lumina cunostintei lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie sa se exercite cu toata sârguinta si în talmacirea numelor, care poate sa lamureasca tot întelesul celor scrise. E nevoie sa faca aceasta daca vrea sa ajunga la întelegerea întocmai a celor scrise si sa nu coboare în chip iudaic înaltimea Duhului la pamânt spre trup, închizând (circumscriind) fagaduintele dumnezeiesti si nestricacioase ale bunurilor spirituale în stricaciunea bunurilor trecatoare, precum o fac unii dintre asa zisii crestini. Acestia poarta în chip mincinos numele care deriva de la Hristos, dovedindu-se ca tagaduiesc prin faptele lor întelesul lui si umblând pe o cale contrara lui Hristos, cum va arata pe scurt cuvântul nostru.

Caci Dumnezeu a venit la noi facându-se om, pe lânga alte pricini tainice pe care nu le poate patrunde nici o ratiune, si pentru ca sa plineasca legea duhovniceste, prin înlaturarea literei, si sa înalte si sa faca aratata puterea ei de viata facatoare, departând partea care omoara. Iar partea legii care omoara, dupa dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de viata facatoare a ei este duhul. Caci zice: „litera omoara, iar duhul face viu”. Dar daca-i asa, crestinii mincinosi de care vorbeam, au ales fatis partea contrara a lui Hristos si au ignorat toata taina întruparii. Ei nu numai ca si-au îngropat prin litera toata puterea întelegerii si n-au voit sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ci au ales mai bine sa fie pamânt, potrivit amenintarii, si sa se întoarca la pamânt, prin afectiunea lor fata de litera, ca fata de pamânt, în loc sa aleaga legatura cu cerul, adica cu duhul, si sa fie rapiti în vazduh, adica în lumina spirituala, întru întâmpinarea Domnului, în nori, adica în contemplatiile înalte, si astfel sa fie totdeauna împreuna cu El prin cunostinta. De aceea cu drept cuvânt se cade sa ne scârbim de acestia, întrucât se aleg cu o paguba insuportabila din pricina nestiintei, dar si ne întristam, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întiparirea în necredinta. Dar noi lasându-i pe aceia sa fie asa cum vor, sa ne întoarcem la noi însine si la Scriptura, începând cercetarea duhovniceasca a capitolului de fata cu talmacirea numelor.

Deci Ezechia se talmaceste „puterea lui Dumnezeu”; Ahaz, tatal lui, înseamna „forta”; Isaia se talmaceste „ridicarea lui Dumnezeu”, adica „Înaltarea lui Dumnezeu”; iar Amos, tatal lui, înseamna „popor al ostenelii”. „Puterea lui Dumnezeu” este virtutea care omoara patimile si strajuieste gândurile evlavioase si pe care o naste lucrarea poruncilor, care nu e decât „forta”, luata în înteles moral. Prin acestea nimicim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai bine zis cu puterea Lui, Puterile rele care se împotrivesc celor bune. Iar „Înaltimea lui Dumnezeu” este cunostinta adevarului, pe care o naste „osteneala” contemplarii fapturilor si sudorile împreunate cu lucrarea virtutilor, care (sudori) devin parintii acelei osteneli. Prin cunostinta nimicim cu totul puterea minciunii,, care se împotriveste adevarului, umilind si surpând „toata înaltarea duhurilor rele ce se ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu”. (2Cor. 10,5).

Iar „rugaciunea” este cererea acelor lucruri, pe care obisnuieste Dumnezeu sa le dea oamenilor spre mântuire. Si pe drept cuvânt. Caci daca votul este fagaduirea acelor bunuri (virtuti) care se aduc lui Dumnezeu din partea oamenilor, rugaciunea va fi cererea acelor bunuri, pe care le harazeste Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ea deci aduce rasplata dispozitiei cu care am facut mai înainte fagaduintele.

Iar „strigarea” este staruinta si sporirea în lucrarea diferitelor chipuri ale virtutilor si în contemplarea diferitelor vederi ale cunostintei, în vremea navalirii dracilor cei rai. Pe aceasta o asculta Dumnezeu în chip firesc mai mult decât pe toate, caci se bucura mai mult de dispozitia celor ce cultiva virtutea si cunostinta, decât de un glas mare.

Prin „cer” se întelege în Sfânta Scriptura adeseori însusi Dumnezeu, precum spune undeva Ioan Înaintemergatorul, marele propovaduitor al adevarului: „Nu poate omul sa ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer, adica „de la Dumnezeu”, caci „toata darea cea buna si tot darul cel desavârsit de sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor”. În acest înteles trebuie luat cuvântul „cer” din textul Scripturii, dat în capitol. Dar Scriptura mai numeste „cer” si Puterile ceresti, dupa cuvântul: „Cerul îmi este mie scaun”. Aceasta pentru ca Dumnezeu se odihneste în fiintele simple si netrupesti. Iar daca ar spune cineva ca si mintea omeneasca, curatita de toata nalucirea materiala si împodobita cu ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile, este „cer”, nu ar cadea, dupa parerea mea, din adevar. Dar nici cel care ar numi „cer”, înaltimea cunostintei spirituale din oameni, nu ar gresi. Caci într-adevar cunostinta adevarata se face, asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu sa se întroneze în ea, prin tendinta nestramutata a dorintei ei ferme si înalte spre bine. La fel lucrarea curata a virtutilor este numita „asternut al picioarelor Lui”, întrucât primeste deasupra ei talpile dumnezeiesti si nu le lasa câtusi de putin sa se murdareasca de întinaciunile trupului, întelegând prin pamânt trupul.

Deci regele Ezechia închipuie, dupa talmacirea numelui sau, virtutea, deoarece acest nume, tradus în limba greceasca, înseamna „puterea lui Dumnezeu”, iar puterea lui Dumnezeu împotriva Puterilor vrajmase se manifesta numai prin virtute. Ahaz, tatal lui Ezechia se talmaceste „Forta” si indica lucrarea poruncilor, precum s-a spus mai înainte. Din aceasta lucrare se naste puterea dumnezeiasca a virtutii. Proorocul Isaia închipuieste cunostinta celor înalte, caci numele lui, talmacit, înseamna „Înaltimea lui Dumnezeu”. El indica înaltimea cunostintei celei dupa Dumnezeu, nascuta din osteneala diferitelor contemplari ale lucrurilor. Caci Amos înseamna „osteneala poporului” precum am aratat.

Prin urmare acesta fiind întelesul numerelor, e vadit ca orice iubitor de întelepciune si evlavios, înarmat cu virtute si cunostinta, sau cu înfaptuire si cu contemplatie, când va vedea navalind asupra lui, prin afecte, Puterea vicleana, cum a pornit asupra lui Ezechia împaratul Asirienilor, va socoti ca nu poate avea decât un singur ajutor spre împrastierea relelor: pe Dumnezeu. Iar pe acesta si-L va face milostiv, strigând fara glas, prin staruinta si mai mare în virtute si cunoastere. Si asa va primi în ajutor, mai bine zis spre mântuire, un Înger, adica o ratiune mai înalta a întelepciunii si a cunostintei, care va zdrobi pe tot puternicul si razboinicul, capetenia si conducatorul de oaste din tabara împaratului Asur, si-l va întoarce pe el cu rusinea fetei în tara lui. Caci împaratia vicleana si pierzatoare a diavolului, închipuita prin împaratia Asirienilor, pornind razboi împotriva virtutii si a cunostintei oamenilor, cauta sa le doboare sufletul prin puterile (facultatile) înnascute ale lor. Întâi le atâta puterea poftitoare, ca sa doreasca cele potrivnice firii, îndemnând-o sa aleaga cele sensibile în loc de cele inteligibile, apoi le rascoleste iutimea, ca sa lupte pentru lucrul sensibil ales de pofta; în sfârsit învata ratiunea sa nascoceasca moduri ale placerilor celor dupa simturi. Cu un cuvânt ea aseaza ca stapâna peste aceste puteri lucrurile sensibile, sau face sa domneasca peste facultatile sufletului, legea pamântului.

Deci „puternic” a numit Scriptura pe dracul viclean care pune stapânire peste pofta si o aprinde spre dorintele necuviincioase ale placerilor urâte. Caci nimic nu e mai puternic si mai silnic decât pofta naturala. Iar „razboinic” a numit pe dracul care se aseaza în iutime si o face sa se lupte necurmat pentru placeri. „Capetenie” a numit pe cel ce se ascunde în chip nevazut în înfatisarile lucrurilor sensibile si cheama în chip amagitor spre fiecare din ele dorintele sufletului prin fiecare simt. Si a numit Scriptura pe acesta „capetenie”, pentru faptul ca el face ca fiecare patima sa fie stapânita de ceva corespunzator din cele sensibile. Caci fara vreun lucru sensibil, care sa atraga puterile sufletului spre el, prin mijlocirea vreunui simt, n-ar lua fiinta patima. Iar „conducator de oaste” a numit pe dracul care abuzeaza de facultatea rationala a sufletului, miscând-o spre nascocirea si aflarea tuturor cailor ce duc spre rau. În sfârsit „fata” diavolului este poleiala placerii, prin care pune stapânire peste orice suflet ce se grabeste sa o primeasca si pretuieste mult lucrurile sensibile care vrajesc simturile, decât contemplarea celor inteligibile, care îngrasa mintea. Aceasta „fata” o rusineaza cel ce a primit de la Dumnezeu, prin rugaciune, ratiunea întelepciunii, care nimiceste toata Puterea vicleana, adica desfiinteaza cu desavârsire tirania cea rea, care tulbura sufletul. Caci „i-a nimicit”, zice Scriptura, nu i-a zdrobit. Fiindca zdrobirea are ca efect numai încetarea activitatii patimase, iar „nimicirea” este desfiintarea totala chiar si a miscarilor din cugetare.

Iar tara regelui Asur, adica a diavolului viclean si atotrau, este deprinderea învârtosata si dura a pacatului sau a nestiintei, deprindere lipsita de orice caldura a viata pe care o da virtutea si de orice lumina spirituala pe care o aduce cunostinta. Diavolul se întoarce singur în ea dupa încercarea nereusita a atacului. Caci prin atacul sau n-a putut stramuta în aceasta deprindere a sa Ierusalimul, adica sufletul iubitor de Dumnezeu si cu totul nepatimas care are în sine, ca pe un Ezechia, ratiunea desavârsita a faptuirii, si, ca pe un Isaia, mintea luminata de cunostinta, care dobândesc îndurarea lui Dumnezeu si nimicesc prin Înger puterea cea rea.

Asa am înteles eu locul, dupa Puterea mea. Daca poate cineva sa vada în cele spuse un înteles mai înalt, ne va face si noua si lui bucurie, aratând acest înteles mai de pret al celor scris. Caci am spus mai înainte despre cuvântul Scripturii duhovnicesti, ca ramâne totdeauna fara hotar (necircumscris), hotarnicind (circumscriind) pe toti cei ce-l graiesc. Deci chiar de am spus ceva dupa puterea mea, si aceasta luându-mi o mare îndrazneala, nu im îmbratisat tot întelesul celor scrise, acesta aflându-se infinit mai presus de puterea mea.

Scolii

Precum Dumnezeu dupa fiinta nu e supus cunoasterii, la fel nici cuvântul lui nu poate fi cuprins prin cunostinta noastra. (1)

Cei ce îsi lipesc cugetarea în chip iudaic numai de litera, asteapta fagaduintele bunurilor neprihanite în veacul acesta, necunoscând bunurile firesti ale sufletului. (2)

Cel ce poarta „chipul celui ceresc”, se sârguiesc sa urmeze în toate duhului Sfintei Scripturi, care conserva sufletul prin virtute si cunostinta. Iar cel ce poarta ”chipul celui pamântesc”, cultiva numai litera, care sustine slujirea trupeasca prin simturi, ce da nastere patimilor. (3)

Faptuirea naste virtutea, ca Ahaz pe Ezechia. (4)

Contemplatia naste cunostinta, ca Amos pe Isaia. (5)

Cel ce îsi însoteste cunostinta cu faptuirea si faptuirea cu cunostinta, e scaun si asternut picioarelor lui Dumnezeu. Scaun pentru cunostinta, asternut picioarelor pentru faptuire²⁹⁷. (6)

Tabara regelui Asiriei este adunarea gândurilor rele. „Puternic” în ea este acela care misca dorintele naturale spre placere. „Razboinic” este cel ce stârneste mânia spre pazirea placerilor. „Capetenie”, cel ce atâta simturile prin înfatisarile lucrurilor vazute, iar „conducator de oaste” cel ce da chip patimilor si nascoceste mijloacele si modurile de înfaptuire a lor. (7)

Fara un lucru sensibil nu se produce patima. Caci daca nu este femeie, nici curvie; daca nu sunt mâncaruri, nu este nici lacomie; si daca nu este aur, nu exista nici patima iubirii de arginti. Deci orice miscare patimasa a puterilor noastre naturale e stapânita de un lucru sensibil, sau de un drac, care atâta prin acel lucru sufletul spre pacat. (8)

„Zdrobirea” opreste lucrarea, nimicirea” desfiinteaza chiar si gândul raului. (9)

Precum partea de miazanoapte a pamântului nu se bucura de soare, la fel nici deprinderea rea, în care locuieste diavolul nu primeste lumina cunostintei. (10)

Note

 Cuvântul Scripturii se aseamana mai mult lui Dumnezeu cel necircumscris, decât omului marginit, de la care l-a împrumutat Dumnezeu. Caci în gura lui Dumnezeu cuvântul omenesc îsi largeste cuprinsul la infinit, potrivit cu cel ce îl foloseste. (290)

Deci cele doua trepte (practica si gnoza) nu se exclud, ci treapta cunoasterii pastreaza faptuirea virtuoasa. (297)

 Dumnezeu, zidind toata firea cea vazuta, n-a lasat-o sa se miste numai prin simtire, ci a semanat cu întelepciune în fiecare din speciile care o alcatuiesc ratiuni duhovnicesti de-ale întelepciunii si moduri de purtare cuviincioasa. Iar aceasta a facut-o ca nu numai prin fapturile tacute sa se vesteasca cu glas mare Facatorul lor, aratat prin ratiunile lucrurilor, ci omul, povatuit de legile si modurile naturale ale celor vazute, sa afle cu usurinta calea învataturii care duce spre El. Caci era propriu bunatatii supreme ca sa faca nu numai din fiintele dumnezeiesti si netrupesti ale celor spirituale, chipuri ale slavei tainice si dumnezeiesti, ca unele ce primesc, dupa cât le e îngaduit, analog cu ele însele, splendoarea mai presus de întelegere a frumusetii neajunse, ci sa amestece si în lucrurile sensibile, care sunt atât de departe de fiintele spirituale, urme din maretia proprie, ca sa poata transporta prin ele mintea omeneasca în chip neamagitor spre Dumnezeu, ajutând-o sa se ridice mai presus de toate cele vazute si sa lase în urma ei toate cele aflatoare la mijloc, prin care si-a taiat acest drum.

Dar nu numai pentru aceasta, ci si ca sa nu mai aiba nici unul din cei ce slujesc fapturii în loc de Facator, putinta sa-si scuze nestiinta, odata ce aude faptura vestind mai puternic decât orice glas pe Facatorul ei.

Dar daca Facatorul celor vazute a semanat în fire în chip natural ratiuni duhovnicesti de-ale întelepciunii si moduri de purtare cuviincioasa, atunci urmeaza ca orice minte încununata cum se cuvine, cu virtute si cunostinta, împaratind, asemenea marelui Ezechia, peste Ierusalim, adica peste o deprindere ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsita de orice patimi (caci Ierusalim se tâlcuieste „vederea pacii”), are toata zidirea în stapânirea ei prin formele care o alcatuiesc. Iar zidirea îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea mintii, ratiunile duhovnicesti ale cunostintei, ca pe niste „daruri”, iar mintii îi ofera, ca pe niste „plocoane”, modurile virtutii conforme cu legea naturala, care exista în ea. Si prin amândoua calauzeste pe drumul drept mintea, care poate sa-si câstige prin ele o mare stralucire, adica mintea iubitoare de întelepciune, care se desavârseste prin ratiune si viata, sau prin fapte si contemplatie. Scriptura spune apropiat ca Domnului se aduc „daruri”, iar regelui „plocoane”. Caci, precum spun cei ce s-au sârguit cu aceste lucruri, „daruri” se numesc, dupa întelesul lor exact, lucrurile ce se aduc acelora care nu duc lipsa de ele. De aici vine obiceiul obstesc al oamenilor de a numi lucrurile pe care le aduc regilor „daruri”. Acest obicei are poate în vedere faptul ca cei ce le primesc nu sunt lipiti de ele.

De asemenea ar putea spune cineva din cei cu râvna în toate, ca tot din aceasta pricina s-au numit „daruri” lucrurile aduse de magi Domnului, care din iubirea de oameni s-a facut asemenea noua. Desigur ca spunând aceasta nu va schimba nimic din adevarul simbolului.

Aducând deci Domnului ratiunile duhovnicesti din lucruri, i le aducem ca „daruri” întrucât El prin fire nu e lipsit de nici una din acestea. Caci nu îi aducem Domnului, pe lânga altele, ratiunile lucrurilor, pentru ca ar fi lipsit de ele, ci ca sa-l laudam întrucâtva, dupa puterea noastra, ca unii ce suntem îndatorati la aceasta, din fapturile Lui. Iar „plocoane” primeste cele ce se îndeletniceste plin de râvna cu filosofia dumnezeiasca, ca unul ce are lipsa prin fire atât de modurile naturii prin virtute cât si de ratiunile ei pentru cunoastere.

Dar se pot întelege si astfel „darurile”. Daca „darul” este ceea ce se da celor de mai înainte n-au adus nimic, putem spune ca mintea cunoscatoare (gnostica) primeste ca „daruri”, din contemplarea lucrurilor, ratiunile care alcatuiesc (sustin) credinta fara nici o demonstratie rationale si care sunt aduse prin ea Domnului. Caci pentru credinta nu aduce nimeni nimic mai înainte. Fiindca mintea Îl priveste în chip firesc si fara nici o mestesugire pe Facatorul propriu, întrucât Îi vesteste zidirea. Pentru ca ce ar putea sa aduca cineva de valoare egala cu credinta, ca sa primeasca credinta în Dumnezeu ca datorie si nu ca „dar”. Iar ca „plocoane” primeste legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vietuire, adica aducând mai înainte de dobândirea lor ostenelile caintei²⁹⁹. Prin aceasta dezbraca întâi pe omul cel vechi si abia dupa aceea iese la culesul roadelor dreptatii, adunând diferitele moduri ale virtutii, sadite în fapturi. Caci nu si le-ar putea însusi pe acestea, daca nu ar dezbraca mai întâi pe omul cel vechi, strâmbându-l la culme prin osteneli si sudori multe, asa cum face sarpele când napârleste.

Astfel, mintea cunoscatoare (gnostica) primeste ca „daruri” pentru Dumnezeu, ratiunile sustinatoare ale credintei, culese din lucruri, neaducând si nedând înainte de ele nimic. Caci „cine a dat Lui mai înainte ceva si se va întoarce Lui” (Rom. 8,35).

Si primeste ca „plocoane” legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vietuire. De pilda, mintea înteleapta imitând legea naturala a boltii ceresti, primeste ca „plocon” putinta de a se mentine pururi în miscare cea mai regulata si mai constanta a virtutii si a cunostintei, miscare ce poarta cu sine în chip ferm ratiunile luminoase, atotstralucitoare ale lucrurilor, întocmai ca pe niste stele.

Sau imitând legea naturala a soarelui, care îsi schimba lucrurile dupa trebuintele Universului, primeste alt „plocon” si anume buna chibzuiala, prin care se acomodeaza cu întelepciune si dupa cuviinta tuturor împrejurarilor, ramânând totdeauna aceeasi prin identificare neîmputinata a luminai pe care o raspândeste prin virtute si cunostinta.

De asemenea primeste de la vultur puterea de a privi tinta spre stralucirea dumnezeiasca a luminii pure, fara sa i se vatame câtusi de putin pupila spirituala de catre raza atotstralucitoare.

Imita apoi cerbul, strabatând ca pe niste munti înaltimile vederilor dumnezeiesti si nimicind prin discernamântul ratiunii patimile ascunse în firea lucrurilor ca niste otravuri; apoi strângând prin multele si feluritele izvoare ale cunostintei, veninul rautatii ramas cu vreo ocazie oarecare.

Nu mai putin imita mersul sprinten al caprei si siguranta pasarii, sarind ca o capra peste cursele dracilor ce poarta razboi împotriva virtutii, si zburând ca o pasare peste lanturile duhurilor ce lupta împotriva cunostintei.³⁰¹

Spun unii ca oasele leului, ciocnindu-se unul de altul, scot scântei. Deci si aceasta o imita mintea care se îndeletniceste prin fire cu cunoasterea si cu slujirea lui Dumnezeu, întrucât cauta adevarul prin dezbateri, lovind între ele gândurile evlavioase ca pe niste oase si aprinzând astfel focul cunostintei.

Se face apoi înteleapta ca sarpele si blânda ca porumbul, întrucât îsi pastreaza în orice împrejurare credinta nezdrobita, ca pe un cap, si leapada din sine otarirea mâniei ca un porumb, nestiind sa poarte gând rau fata de cei ce-o necajesc si-o batjocoresc.

Ba primeste si de la turturea ca „plocon”, silinta de a-i imita nevinovatia, facând prin vointa toate cele ce le fac fapturile necuvântatoare din necesitate.

Astfel mintea iubitoare de întelepciune, contemplând întru cunostinta lumea fapturilor dupa ratiunea sau modul de viata natural al fiecareia daca se îndeletniceste cu cunoasterea, (daca e gnostica), primeste ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor, ca pe niste „daruri” aduse lui Dumnezeu de creatiune, iar daca se îndeletniceste cu faptuirea (daca e practica), imitând prin modurile sale de vietuire legile naturale ale lucrurilor, primeste „plocoanele”, dezvaluind în sine, prin viata ce o traieste, toata maretia întelepciunii dumnezeiesti purtata în chip nevazut de fapturi.

Cineva ar putea sustine ca Scriptura a spus ca lui Dumnezeu I se aduc „daruri”, pentru ca a voit sa arate la nemarginirea bunatatii dumnezeiesti, care primeste de la noi ca „daruri” cele ce ni le-a dat, ca si când nu ne-ar fi dat mai înainte nimic, socotind ca venind de la noi tot ce-i aducem. Desigur ca si aceasta ar avea dreptate spunând asa, caci arata cât de mare si negraita e bunatatea lui Dumnezeu fata de noi, primind ale sale ca venind din partea noastra si marturisindu-si trebuinta dupa ele, ca dupa lucruri straine.

„Si s-a înaltat, zice, Ezechia în ochi tuturor neamurilor”. Cel ce a ajuns prin fapte si contemplatie, asemenea lui Ezechia, pe cel mai înalt pisc al virtutii si al cunostintei, pe drept cuvânt s-a înaltat mai sus decât toate neamurile, adica s-a ridicat prin faptuire deasupra patimilor trupesti si necinstite si a corpurilor zise naturale; si simplu graind, ca sa arat pe scurt, deasupra tuturor celor ce cad sub simturi, strabatând prin contemplatie si cunostinta (în chip gnostic) toate ratiunile din ele. Caci si acestea se numesc în Scriptura în chip figurat „neamuri”, fiind prin natura lor de alt neam în raport cu sufletul si mintea. Dar întrucât acestea nu se razboiesc împotriva mintii. Dumnezeu nu a poruncit câtusi de putin sa se poarte razboi contra lor. Caci nu ni s-a poruncit sa luptam cu fapturile din afara, din afara simturilor, ci sa luptam fara încetare cu patimile de ocara ce locuiesc în noi, adica în pamântul inimii, împotriva firii. Cu acestea trebuie sa luptam pâna le vom stârpi din el si vom ajunge singuri stapâni peste acest pamânt, care va fi de aici înainte netulburat, odata ce au fost nimicite patimile straine. De aceea Scriptura vorbind despre „darurile” ce se aduceau lui Dumnezeu si despre „plocoanele” ce se aduceau regelui, nu a spus simplu: „Toti aduceau daruri lui Dumnezeu si plocoane regelui”, ci „multi”, adica nu toate neamurile, ci multe neamuri. Prin acestea se arata ca exista asa zise neamuri, de la care nu se aduce nimic lui Dumnezeu sau regelui. Caci pe drept cuvânt se spune ca numai fapturile care alcatuiesc lumea celor create aduc pe deoparte ca „daruri” lui Dumnezeu ratiunile dumnezeiesti din ele, dupa care au fost si create, ca unele ce au fost facute de Dumnezeu, pe de alta ca „plocoane” regelui legile lor naturale, ca unele ce au fost create pentru om, ca mintea acestuia, orientându-se dupa ele; sa-si statorniceasca modurile sustinatoare ale virtutii. Dar patimile din noi, adica „neamurile” cu existenta mincinoasa, care n-au fost create de Dumnezeu, nu aduc nimic lui Dumnezeu, deoarece nu au fost create de El. Caci patimile de ocara îsi au originea de la noi, care am calcat porunca lui Dumnezeu, nu de la Dumnezeu. Drept aceea nici una dintre ele nu aduce nimic lui Dumnezeu, neavând nici-o ratiune a întelepciunii sau a cunostintei, ca unele ce exista în chip fraudulos, prin lepadarea întelepciunii si a cunostintei³⁰³.

Deci prin cuvintele: „Si s-a înaltat în ochii tuturor neamurilor” Scriptura arata ca cel ce s-a învrednicit, prin ostenelile cu fapta, sa locuiasca în nepatimire, ca în Ierusalim, si s-a eliberat de toata tulburarea pacatului, încât nu mai lucreaza, nu mai graieste, nu mai asculta si nu mai gândeste decât ceea ce propriu pacii, dupa ce a primit în suflet, prin contemplarea naturii, lumea celor vazute, care îsi aduce prin el ratiunile dumnezeiesti din ea, ca pe niste „daruri”, Domnului, iar legile din ea i le aduce lui „plocoane” ca unui rege s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor, ca unul ce s-a înaltat prin faptuire mai presus de toate patimile trupesti, iar prin contemplatie mai presus de corpurile naturale si de toate speciile ce cad sub simturi, odata ce a strabatut ratiunile duhovnicesti si modurile lor de viata. Asa am înteles eu cuvântul ca „multi” aduceau daruri, dar nu „toti”. Adica aduc daruri lui Dumnezeu neamurile din launtrul nostru, sau patimile. Caci toate fapturile, care alcatuiesc lumea, lauda si preamaresc pe Dumnezeu cu glasuri negraitoare. Iar lauda lor se face a noastra. „De la ele învat eu ca sa-L laud”, zice marele Grigore cel cu numele de teologul.

Deci Sfânta Scriptura adresând, precum s-a aratat, tuturor ce vor sa se mântuiasca îndemnul ei nefortat, nu s-a încuiat în îngustimea unei persoane. Caci fiecare poate deveni un Ezechia, imitând în duh pe Ezechia. Fiecare poate striga prin rugaciune catre Dumnezeu si poate sa fie ascultat si sa primeasca un Înger, adica ratiunea (inspiratia) unei întelepciuni si cunostinte mai înalte în vremea navalirii dracilor vicleni, prin care sa nimiceasca pe tot puternicul si razboinicul, capetenia si conducatorul de oaste, adica miscarile patimase ale poftei si ale mâniei, precum si împatimirea fata de cele sensibile si gândul, care, asemenea unui conduca tor de oaste, nascoceste modurile de faptuire a pacatului. Iar facând asa, fiecare poate ajunge la starea de pace, prin izbavirea de patimi si se poate îndeletnici cu contemplarea lucrurilor. Iar prin aceasta primeste, spre slava lui Dumnezeu si spre propasirea sa proprie, ca pe niste „daruri”, ratiunile care alcatuiesc cunostinta si ca pe niste „plocoane”, modurile care sustin virtutea. Caci si unele si altele sunt aduse lui de toata zidirea. Iar dupa toate acestea se ridica cu cinste în ochii tuturor neamurilor, adica se înalta mai presus de toate patimile prin virtute si de toate fapturile prin cunostinta³⁰⁵ si pazeste prin smerenie harul mântuirii, ca sa nu pateasca cele ce urmeaza acestora în Scriptura.

Scolii

Pentru aceste trei pricini a semanat Dumnezeu în firea vazuta ratiuni duhovnicesti si moduri de purtare cuviincioasa:

a)      ca sa se vesteasca pe Ziditorul fapturilor,

b)      ca omul povatuit de rânduielile si de modurile firii sa afle usor calea dreptatii care duce spre El, si

c)      ca nici unul dintre necredinciosi sa nu aiba ca scuza nestiinta. (2)

Cele ce se afla la mijloc între Dumnezeu si oameni sunt lucrurile sensibile si relatiile inteligibile. Mintea omeneasca când s-a apropiat de Dumnezeu s-a înaltat deasupra lor, nemaifiind robita de lucrurile sensibile prin faptuire si nici retinuta de realitatile inteligibile prin contemplatie. (3)

Faptura se face pârâs oamenilor necredinciosi, ca una ce prin ratiunile din ea vesteste pe Ziditorul ei, iar prin legile naturale ale fiecarei specii povatuieste pe om spre virtute. Ratiunile ni se arata în conservarea statornica a fiecarei specii, iar legile în identitatea activitatii naturale a fiecarei specii. Neluând seama la ele cu puterea mintii noastre, am ignorat cauza lucrurilor si ne-am scufundat în tot felul de patimi contrare firii. (4)

Omul contemplând ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor vazute, învata ca este un Facator al celor aratate, dar nu cerceteaza cum este acela, caci aceasta nu o poate întelege nimeni. Faptura vazuta ne ajuta sa întelegem ca este un Facator, dar nu si cum este Facatorul. Astfel Scriptura a numit „daruri” ratiunile vazute, care vestesc stapânirea Lui peste toate, iar „plocoane” legile naturale ale lor, prin care cunoscând omul este fiecare dintre specii, învata sa nu strice legea firii printr-o lege straina. (5)

Credinta în Dumnezeu am primit-o în dar, fiind o cunostinta ce se misca nemijlocit în jurul lui Dumnezeu si continând o stiinta ce nu se poate dovedi. „Caci ea este ipostasul lucrurilor nadajduite”, (Evrei 11,1) care nu sunt cuprinse în cunostinta vreuneia dintre fapturi . (7)

Înaintea virtutii se aduce credinta, iar înaintea cunostintei virtutea. Dar înaintea virtutii nu se aduce nimic, caci începutul si izvorul tuturor bunurilor din oameni este credinta. Mai înainte de ea nu putem aduce nimic. (8)

Mintea cunoscatoare (gnostica) primeste ratiunile lucrurilor ca împreuna marturisitoare³⁰⁸ ale credintei în Dumnezeu, dar nu drept creatoare ale credintei. Caci nu sunt ratiunile fapturilor principiu (început) al credintei, fiindca în acest caz ceea ce e crezut ar fi limitat. Pentru ca daca principiul unui lucru poate fi îmbratisat prin cunoastere si deci dovedit, atunci si lucrul respectiv însusi poate fi îmbratisat prin cunoastere dupa fire. (11)

Legea cerului este ca sa se miste constat în cerc. De la ea primeste cel ce se îndeletniceste cu cunostinta (gnosticul), miscarea statornica în bine imitând prin identitatea virtutii sale miscare neîntrerupta a boltii ceresti. (12)

Legea naturala a soarelui este ca sa produca prin deplasarile sale varietatea anotimpurilor. De la ea învata cel ce se îndeletniceste cu cunoasterea sa se acomodeze diferitelor împrejurari, pastrând însa prin ratiune stralucirea virtutii neumbrita de nici una din întâmplarile ce vin asupra-i pe neasteptate. (13)

Legea naturala a vulturului este sa primeasca raza soarelui drept în pupila. De la ea învata cel ce se îndeletniceste cu cunoasterea sa-si lase mintea de buna voie înconjurata de lumina dumnezeiasca. (14)

Arata ce învata cel ce se îndeletniceste cu cunoasterea din legea naturala a cerbilor, daca ia seama la firea celor create. (15)

Arata ce învata prin imitare de la capra sau de la pasare cel ce-si taie prin fapte calea spre cunostinta, daca îsi pastreaza virtutea nevânata de dusmani. (16)

Cel ce preface prin imitare legile fapturilor în lege proprie este virtuos, umplând de ratiune miscarea celor lipsite de ratiune. Iar cel ce se preface tot prin imitare, legea sa în legi ale fapturilor, e patimas, facând nerational ceea ce e rational. (20)

Numeste corpuri naturale toate cele ce sunt supuse facerii si nestricaciunii. (22)

Buna observatie este aceea ca nu trebuie sa luptam împotriva firii, al carei Ziditor este Dumnezeu, ci împotriva miscarilor si lucrarilor contrare firii si dezordonate ale puterilor fiintiale din noi. (23)

Filosofia lucratoare îl ridica pe cel activ deasupra patimilor, iar contemplatia îl ridica pe cel ce cultiva cunoasterea deasupra celor vazute, înaltându-i mintea spre cele inteligibile, înrudite cu ea. (24)

Scolii

Cunoasterea lui Dumnezeu prin natura desi e un act al ratiunii, totusi nu e un act ce se datoreaza exclusiv ei, întrucât nu ratiunea construieste „ratiunile din lume”, pe care ar urca apoi ca pe o schela la Dumnezeu. Ci, ratiunile acestea sunt pune în natura de Dumnezeu însusi, ca o masa de-a gata pe seama ratiunii umane, care nu are decât sa le constate. Nefiind construite de ratiune, prin credinta. Astfel contemplarea ratiunilor din lume e pe deoparte un act al ratiunii, pe de alta un act de credinta, de credinta a ratiunii am zice. Zidirea le aduce prin mintea umana lui Dumnezeu, întrucât de-abia omul le raporteaza constient la Dumnezeu, ca la cauza lor. Daca ratiunile îi sunt oferite omului de fire, sau prin Dumnezeu prin fire de-a gata, nu tot acelasi lucru se poate spune despre legile naturii. Ca omul sa si le însuseasca, se cere un efort îndelungat. Numai dupa aceea le-a primit cu adevarat. Efortul e sustinut de cainta sau de regretul pentru viata anterioara, neconforma cu firea. (299)

A se observa paralelismul permanent al celor doua trepte ale vietii duhovnicesti: a virtutii si a cunostintei. (301)

Tot ce e facut de Dumnezeu îsi are o ratiune si o legitimare în existenta, contribuind la armonia Universului. Numai patimile n-au nici o ratiune, desi nici o legitimare si produc tulburare în relatiile dintre fapturi. Deci pe nedrept îsi revendica pacatul o ratiune si înca cu câta exclusivitate! Îsi revendica ratiunea prin frauda, exista. Se vede de acolo ca prima duce o faptura la nimicire. Nu se poate concepe o consolidare veritabila si eterna a existentei prin patima. Dar tot pe nedrept se socoteste ca virtutea, credinta si trairea mistica în Dumnezeu sunt lipsite de ratiune. (303)

Întâi mintea primeste prin contemplatia curatita de patimi chipurile si ratiunile lor în sine, apoi se înalta mai presus de ele la Dumnezeu, la vederea lui mai presus de întelegere, duce prin cunoasterea cât mai bogata a lumii, nu prin ocolirea ei. (304)

Prin virtute se depasesc patimile, prin constiinta întâi se cunosc (prin contemplatia naturala), apoi se depasesc (prin teologie) lucrurile create. Virtutea dezleaga pe om de lucruri ca valori ultime si ultime si prin aceasta îl elibereaza de patimi. Cel ce cauta lucrurile în ele însile pentru placerea ce-o are de ele, lucreaza dus de patima, sau e legat de ele. Îndata ce cauta prin lucruri un scop mai presus de ele, a scapat de patima si a câstigat libertatea acelui „pur agir” – neîmpovarat de pasivitate, sau pasionalitate – de care vorbeste Blondel.

Dar virtutile lucrând conform cu firea lucrurilor, mai au si rostul de a scoate la iveala ratiunile lucrurilor, dezvoltând virtualitatile din ele. Caci ratiunile semanate în firea lucrurilor nu sunt niste entitati statice, ci factori dinamici. (305)

Graiesc împreuna, pledeaza împreuna pentru credinta în Dumnezeu. Sau nu se afla în fiinta lor Dumnezeu ca obiect al credintei, caci în acest caz ar fi marginit. Dumnezeu se poate stravede dincolo de ele, dar numai de cel ce vine cu credinta în sine. În orice caz credinta e un dar primordial al harului (nu al naturii) în om si în fata lui, dincolo de ulucile ratiunilor. (308)

 Multe si felurite binefaceri i-a harazit Dumnezeu lui Ezechia, scapându-l si izbavindu-l în diferitele timpuri din toata nevoia si strâmtorarea. El însa nu a dat lui Dumnezeu toata multumirea pentru mântuire, asa cum trebuia, ci a fost atins de întinaciune omeneasca si si-a atribuit siesi o parte din meritul izbânzilor. De aceea, pe drept cuvânt se spune ca nu a rasplatit Ezechia dupa binefacerea pe care i-a facut-o lui Dumnezeu. Caci nu a masurat recunoscator multumirea cu marimea izbânzilor primite de la Dumnezeu ci s-a înaltat în inima lui, neizbutind sa scape de boala parerii de sine, care se naste aproape natural din virtute si cunostinta.

 „Si s-a abatut peste el mânie si peste Iuda si Ierusalim”. Mânia lui Dumnezeu este, dupa unul din întelesuri, durerea pe care o simt cei povatuiti prin certare. Ea însoteste necazuri fara de voie ce sunt trimise asupra noastra. Prin aceasta Dumnezeu calauzeste adeseori mintea, care se mândreste cu virtutea si cu întelepciunea, spre modestie si smerenie, dându-i putinta sa se cunoasca pe sine însasi si sa-si marturiseasca propria slabiciune. Caci simtindu-si mintea slabiciunea, leapada închipuirea desarta a inimii. De asupra se poate spune si despre Ezechia, dupa ce a venit asupra lui mânia: „Si s-a smerit Ezechia din înaltarea inimii lui si cei ce locuiau în Ierusalim. Si n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia”.

Dupa alt înteles mânia Domnului este îftreruperea revarsarii darurilor dumnezeiesti. Acest lucru se întâmpla cu folos oricarei minti, care se înalta în bunurile date ei de Dumnezeu si se lauda ca si când ar fi niscai ispravi proprii. Dar trebuie sa aflam si sa vedem ce înseamna faptul ca nu numai peste Ezechia, care s-a înaltat cu inima, s-a abatut mânia, ci si peste Iuda si peste Ierusalim. Acest amanunt trebuie sa convinga pe cei ce staruie cu toata osteneala numai, pe lânga litera Scripturii, ca iubitorii de Dumnezeu trebuie sa se sârguiasca cu toata puterea spre întelegerea duhovniceasca a celor scrise, daca cunoasterea adevarului le este mai de pret ca orice. Caci daca vom asculta numai de litera, adeseori vom grai nedreptate despre judecata lui Dumnezeu. De pilda în acest caz voe spune ca pedepseste împreuna cu cel pacatos în chip nedrept si pe cei ce n-au pacatuit. Dar atunci cum va fi adevarat cuvântul care zice: „Nu va muri tatal pentru fiu si nici fiul pentru tata, ci fiecare va muri pentru pacatul sau”?(Deut. 16,25). Sau cum se va adeveri cuvântul spus de David catre Dumnezeu: „Caci tu rasplatesti fiecaruia dupa faptele sale” (Ps. 16,13)?

„Si s-a înaltat, zice, inima lui Ezechia”. Dar nu a adaugat: „si inima locuitorilor din Ierusalim si Iuda”. Cum a pedepsit atunci împreuna cu cel vinovat si pe cei vinovati? Iata ceva ce nu pot întelege dupa interpretarea acelora. Caci zice: „Si s-a înaltat inima lui Ezechia. Si s-a abatut mânie peste el si peste Iuda si Ierusalim”. Asadar despre aceasta nu a scris Scriptura ca s-au înaltat. Dar atunci cei ce ramân la litera si pun mai presus cuvântul decât întelesul spiritual, nu pot dezlega aceasta greutate. De aceea nu ramâne decât sa recurgem la întelesul duhovnicesc si atunci vom afla fara osteneala adevarul care e acoperit de litera si care straluceste ca o lumina celui iubitor de adevar.

Deci toata mintea cunoscatoare si iubitoare de întelepciune are cu sine si Iuda si Ierusalimul. Iuda, în înteles duhovnicesc, înseamna vietuirea ca marturisirea prin fapte împreuna cu gândurile ce o sustin, pe masura ce însemneaza mintea în urcusul ei³¹³. Caci Iuda se talmaceste marturisire. Iar Ierusalimul, înteles alegoric, este deprinderea pasnica cu adevarul si cu vederile dumnezeiesti care îl alcatuiesc. Scurt vorbind, pe Iuda îl are mintea cu filozofie lucratoare, iar Ierusalimul ca initiere tainica în contemplatie. Asadar când mintea înteleapta prin harul dumnezeiesc a respins prin filozofia lucratoare si contemplativa toata puterea ce s-a ridicat împotriva virtutii si cunostintei si a dobândit o victorie deplina asupra duhurilor rautatii, dar acest fapt nu o determina sa aduca cuvenita multumire lui Dumnezeu, autorul biruintei, ci se înalta cu inima, socotindu-se pe sine cauza întregii ispravi, atunci pentru pricina ca nu i-a rasplatit lui Dumnezeu, dupa binefacerea de care s-a împartasit, suporta nu numai ea mânia parasirii ce vine asupra ei, ci Iuda si Ierusalim, adica deprinderea activitatii si a contemplatiei. Caci îndata se rascoala, cu îngaduinta lui Dumnezeu, patimile de ocara împotriva activitatii morale si întineaza constiinta care a fost pâna acum curata, iar parerile mincinoase se amesteca în contemplarea lucrurilor si strâmba cunostinta care a fost mai înainte dreapta.

Caci exista o regula si o lege a Providentei asezata în fapturi, potrivit careia cei ce s-au aratat nerecunoscatori pentru bunurile primite, sunt povatuiti spre recunostinta prin cele potrivnice, trebuind sa faca experienta celor contrare ca sa cunoasca purtarea dumnezeiasca care le-a daruit bunurile. Si s-a rânduit asa, ca nu cumva îngaduindu-ni-se de Providenta sa ne pastram neclintita parerea de noi însine pentru faptele cele bune, sa ne rostogolim în dispozitia opusa a mândriei, socotind virtutea si cunostinta ca izbânzi firesti ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har. În acest caz am fi ca aceia care se folosesc de bine pentru a face raul si lucrurile prin care ar trebui sa se faca în noi si mai neclintita cunostinta dumnezeiasca, ne-ar prilejui boala ignorarii lui Dumnezeu.

Caci cel care-si închipuie ca a ajuns la capatul din urma al virtutii, nu va mai întreba de cauza din care izvorasc virtutile, ci va circumscrie puterea dorintei lor numai de sine, pagubindu-se însusi de conditia mântuirii sale, adica de Dumnezeu. dar cel ce-si simte saracia sa naturala în ceea ce priveste virtutile, nu va înceta sa alerge cu graba spre Cel ce poate împlini lipsa sa.

Cu dreptate vine deci pedeapsa peste mintea care se înalta în cugetarile sale. Iar aceasta pedeapsa consta în parasirea ei, sau în îngaduinta ce o da Dumnezeu de a fi tulburata de draci în activitatea ei, adica în Iudeea, în contemplatia ei, adica în Ierusalim, ca sa câstige constiinta neputintei sale naturale si constiinta puterii si a harului dumnezeiesc, care o apara si îi daruieste toate bunurile. Prin aceasta se va smeri alungând de la sine cu totul trufia straina si potrivnica firii. Drept urmare nu va mai veni asupra ei cealalta mânie, cea a retragerii darurilor harazite, cum n-a mai venit peste Ezechia, care îndata ce n-a mai venit peste el prima mânie, sau parasire, s-a smerit, si a ajuns la cunostinta Celui ce i-a daruit bunurile. Caci dupa cuvintele: „Si s-a abatut mânie peste el si peste Iuda si Ierusalim” se spune: „si n-a mai venit peste el mânia Domnului în zilele lui Ezechia”. Adica n-a mai venit cealalta mânie, cea a retragerii darurilor, fiindca prima parasire l-a învatat sa fie recunoscator. Caci cel ce nu se cuminteste prin primul fel de mânie, sau parasire, ca sa vie la smerenie, are de suportat cu siguranta cealalta mânie, care îl despoaie de lucrarea darurilor si-i lipseste de puterea care-l pazea mai înainte. „Strica-voi gardul viei”, zice Dumnezeu despre nerecunoscatorul Israel, „si va fi de jaf; surpa-voi zidul si va fi calcata în picioare. Si voi parasi via mea si nu va mai fi nici taiata, nici sapata si vor porunci norilor sa nu mai ploua peste ea” (Is. 5, 1-6). Acelasi lucru se povesteste alegoric ca l-a patit si Saul, primul rege al lui Israel. Acela, primind prin ungere deodata cu dregatoria regeasca si harul proorociei, fiindca nu l-a pazit pe acesta, primeste ca prima mânie chinuirea din partea duhului. Iar fiindca nu si-a venit la simtire, prin aceasta si-a agonisit cealalta mânie si a sfârsit cu viata, ajungând pentru nechizuinta lui, în fata mortii lipsit de orice pietate. Aceasta trista patanie a lui o arata faptul ca întâi este chinuit de draci, pe urma recurge de bunavoie la demoni prin vrajitoare si le aduce cult vrajitoresc întocmai ca necredinciosii.

Deci daca prin Ezechia întelegem mintea iubitoare de întelepciune, prin Iudeea activitatea, iar prin Ierusalim contemplatia, când vom baga de seama ca mintea patimeste ceva în oarecare chip, sa credem ca deodata cu mintea patimeste si puterea ei faptuitoare si contemplativa prin ratiunile care le sustin. Caci nu este cu putinta sa primeasca subiectul fara sa primeasca si cele cuprinse în subiect.

Deci întelesul spiritual se armonizeaza perfect cu cuvântul Scripturii, încât nu se duce nici o bârfire judecatilor dumnezeiesti si nu e rasturnata nici o alta porunca. Caci dupa întelesul spiritual pe care l-am dat, nu se înalta numai Ezechia, adica mintea, cugetând mare lucru despre ispravile sale, ci se înalta împreuna cu ea si Iuda si Ierusalimul, adica activitatea si contemplatia, asa cum nici nu patimesc acestea luate în sine, de vreme ce nu exista ca ipostasuri proprii. De aceea nu vine numai peste Ezechia, adica peste minte, mânia, ci si peste Iuda si Ierusalim. Caci îndata ce se întineaza mintea în vreo privinta, se pateaza împreuna cu ea si activitatea si contemplatia, chiar daca nu sunt partase la vina care aduce mânia.

Deci sa ne aplicam si noua întelesul celor scrise. Caci, desi dupa istorie aceste lucruri s-au întâmplat cu Ezechia ca tip, ele s-au scris pentru noi, spre îndemn duhovnicesc. Cele scrise atunci nu se întâmpla noua întotdeauna în chip spiritual, întrucât puterea vrajmasa e totdeauna gata de lupta împotriva voastra. Ele s-au scris, ca absorbind noi pe cât punem toata Scriptura în minte, sa ne luminam mintea cu întelesurile duhovnicesti, iar trupul sa-l facem sa straluceasca de modurile de traire ratiunile dumnezeiesti întelepte, prefacându-l în unealta cuvântatoare (rationala) a virtutii, prin lepadarea afectelor înnascute.

Acest loc al Scripturii se refera deci la tot omul iubitor de Dumnezeu si virtuos, care s-a încins întelepteste (în chip gnostic) cu putere împotriva dracilor, asemenea lui Ezechia. Daca unui astfel de om i s-ar întâmpla un atac din partea duhurilor rele, care poarta razboi cu mintea lui în chip nevazut, iar el, primind prin rugaciune un Înger trimis de Dumnezeu, adica ratiunea (inspiratia) unei întelepciuni mai înalte, ar risipi si ar nimici toata ceata diavolului, dar n-ar socoti apoi pe Dumnezeu cauza acestei biruinte si mântuiri, ci si-ar atribui siesi toata biruinta, se poate spune ca omul acela n-a rasplatit lui Dumnezeu dupa darul Lui, întrucât nu a cântarit marimea multumirii cu marimea mântuirii si nu a masurat întocmai dragostea (dispozitia) sa cu binefacerea. Celui ce l-a mântuit, (caci rasplatirea consta în dragostea corespunzatoare a celui mântuit fata de Cel ce la mântuit, dragoste masurata prin fapte), ci si-a înaltat inima sa, mândrindu-se cu darurile pe care le-a primit, ca si cum nu le-ar fi primit. Un astfel de om va avea de suportat, cu dreptate, mânia ce vine asupra lui. Caci Dumnezeu îngaduie diavolului sa se razboiasca cu el mintal, ca pe planul activitatii sa-i clatine modurile virtutii, iar pe planurile contemplatiei sa-i tulbure ratiunile limpezi ale cunostintei. În felul acesta, dându-si omul seama de slabiciunea proprie, va recunoaste ca Dumnezeu e singura putere care rapune în noi patimile si se va smeri pocaindu-se si lepadând umflata parere de sine. Prin aceasta va recâstiga mila lui Dumnezeu si va întoarce mânia care vine dupa aceea asupra celor ce nu se caiesc, ca sa retraga harul ce pazeste sufletul, lasând pustie mintea nerecunoscatoare.

Iar prin „zilele regelui Ezechia”, Scriptura a înteles poate diferitele iluminari ce le primeste toata mintea binecredincioasa si iubitoare de Dumnezeu, care se apleaca prin contemplatie asupra lucrurilor spre a întelege întelepciunea vestita de toate în chip felurit. Pâna ce activitatea si contemplatia se însoteste cu aceste iluminari, nu au sa sufere de o împutinare a virtutii si a cunostintei, Soarele Dreptatii aducând într-o astfel de minte, prin rasaritul Sau, aceste zile.

Scolii

 Pe cel ce se înalta pentru faptele sale îl ajunge necinstea patimilor, iar pe cel ce se mândreste cu cunostinta, judecata cea dreapta îi lasa sa se abata de la contemplatia adevarata. (4)

Prin regula si legea sadite de Dumnezeu în fapturi, întelege Pronia sustinatoare a lucrurilor. Aceasta povatuieste, dupa o dreapta judecata, spre recunostinta pe cei ce s-au aratat nerecunoscatori pentru belsugul binefacerilor fata de Cel ce le-a harazit; si anume asa ca le rareste binefacerile. Ea îi trezeste adesea pe aceia prin simtire prin cele potrivnice, facându-i sa cunoasca pe Cel ce le-a harazit bunurile. Caci parea de sine pentru virtute si cunostinta, daca nu e certata prin pedeapsa, naste boala mândrie, care produce o dispozitie vrajmasa lui Dumnezeu. (5)

Cel ce a cunoscut insuficienta virtutii sale, niciodata nu se opreste din drumul ei. Caci daca ar face asa, s-ar pagubi de începutul si tinta ei, adica de Dumnezeu, oprindu-si miscarea dorintei în jurul sau. În acest caz si-ar închipui ca a ajuns desavârsirea, în vreme ce el a cazut de la Cel cu adevarat existent, spre care tinde toata miscarea celui ce se sârguieste. (6)

Nesimtirea pagubei ce o sufera virtutile este cale lunecoasa spre necredinta. Caci ce pentru placerile trupului s-a obisnuit sa nu mai asculte pe Dumnezeu, va fagadui si pe Dumnezeu însusi când se va ivi prilejul, pretuind viata trupului mai mult decât pe Dumnezeu, dupa ce a pus placerile acesteia mai presus decât voia lui Dumnezeu. (7)

Subiect numeste mintea, ca una ce este capabila de virtute si cunostinta. Iar cele cuprinse în subiect sunt activitatea si contemplatia, care stau fata de minte în raport de accidente. De aceea ele sufera în tot chipul împreuna cu mintea care patimeste, având orice miscare a aceleia drept început al schimbarii lor proprii. (8)

Afectele înnascute ale trupului, când sunt cârmuite de ratiune îsi atrag osânda. Deci trebuie lepadate afectele, întrucât miscarea lor, desi înnascuta, e întrebuintata adeseori împotriva firii, nefiind cârmuita de ratiune. (10)

Mânie mântuitoare este îngaduinta ce o acorda Dumnezeu dracilor sa razboiasca prin patimi mintea care s-a înaltat. Scopul ei este ca mintea, patimind cele de necinste, dupa ce s-a laudat cu virtutile, sa cunoasca cine este datatorul lor, sau ca sa se vada dezbracata de bunurile straine, pe care a socotit ca le are de la sine, fara sa le fi primit. (11)

Iudeea si Ierusalimul sunt, în înteles tainic, faptuirea si contemplatia. (13)

Note

 Tot ce e facut de Dumnezeu îsi are o ratiune si o legitimare în existenta, contribuind la armonia Universului. Numai patimile n-au nici o ratiune, desi nici o legitimare si produc tulbure în relatiile dintre fapturi. Deci pe nedrept îsi revendica pacatul o ratiune si înca cu câta exclusivitate! Îsi revendica ratiunea prin frauda, precum prin frauda exista. Se vede de acolo ca patima duce o faptura la nimicire. Nu se poate concepe o consolidare veritabila si eterna a existentei prin patima. Dar nu pe nedrept se socoteste ca virtutea, credinta si trairea mistica în Dumnezeu sunt lipsite de ratiune. (303)

Întâi mintea primeste prin contemplatia curatita de patimi chipurile si ratiunile lor în sine, apoi se înalta mai presus de ele la Dumnezeu, la vederea lui mai presus de întelegere, duce prin cunoasterea cât mai bogata a lumii, nu prin ocolirea ei. (304)

Prin virtute se depasesc patimile, prin cunostinta întâi se cunosc (prin contemplatia naturala), apoi se depasesc (prin teologie) lucrurile create. Virtutea dezleaga pe om de lucruri ca valori ultime si prin aceasta îl elibereaza de patimi. Cel ce cauta lucrurile în ele însile pentru placerea ce-o are de ele, lucreaza dus de patima, sau e legat de ele. Îndata ce cauta prin lucruri un scop mai presus de ele, a scapat de patima si a câstigat libertatea acelui „pur agir” – neîmpovarat de pasivitate, sau pasionalitate – de care vorbeste Blondel.

Dar virtutile lucrând conform cu firea lucrurilor, mai au si rostul de a scoate la iveala ratiunile lucrurilor, dezvoltând virtualitatile din ele. Caci ratiunile semanate în firea lucrurilor nu sunt niste entitati statice, ci factori dinamici. (305)

Graiesc împreuna, pledeaza împreuna pentru credinta în Dumnezeu. Sau nu se afla în fiinta lor Dumnezeu ca obiect al credintei, caci în acest caz ar fi marginit. Dumnezeu se poate stravede dincolo de ele, dar numai de cel ce vine cu credinta în sine. În orice caz credinta e un dar primordial al harului (sau al naturii) la om si în fata lui, dincolo de ulucile ratiunilor. (308)

Un loc clasic despre persistenta activitatii morale pe treapta superioara a gnozei. Cu cât înainteaza mintea pe treptele cunoasteri, cu atât sporeste omul în activitatea virtuoasa. Iar prin înaintarea în faptuirea virtuoasa, sporeste în virtute, sau în modul marturisitor al vietii. E firesc sa fie asa. Cu cât cunoastem mai mult pe Dumnezeu, asadar si sfintenia Lui, ne dam seama de inferioritatea noastra morala. Si viata noastra devine mai mult o marturisire a acestui fapt.

Ideea de „mod” a Sfântului Maxim, care imprima un fel practic de-a fi întregii vieti ( modul patimitor, modul marturisitor etc.); poate fi apropiata de ideea „existentialelor” din filozofia lui Heidegger. (313)

 David, luat în înteles spiritual, este Domnul nostru Iisus Hristos, piatra pe care au aruncat-o cu dispret ziditorii, adica preotii si capeteniile Ideilor, si care a ajuns în capul unghiului, adica al Bisericii. Caci unghiul este Biserica, dupa Scriptura. Fiindca precum unghiul face unirea a doua ziduri, pe care le împreuna într-o legatura indisolubila, asa si Biserica s-a facut unirea a doua popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri si pe cei din Iudei într-o singura învatatura de credinta si strângându-i într-un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, Cel ce e cap al întregului trup. Caci numele lui David talmacit înseamna „dispretuire”. Iar aceasta nu este decât Cuvântul si Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbracat chip de rob si s-a lasat ocarât de oamenii care n-au crezut adevarului si dispretuit de poporul plin de pacate. Este pastorul cel bun, care si-a pus sufletul Sau pentru oi si a omorât leul si ursul (1Regi 17,36) adica a smuls din fire mânia si pofta, care sfâsiau forma chipului dumnezeiesc ce se afla în noi prin ratiune. Este tânarul îmbujorat, pentru patima mortii, împodobit cu ochi frumosi, (1 Regi 16,12; 17,42) adica cu slava ratiunilor mai înalte ale Providentei si Judecatii (caci ochii Cuvântului sunt Judecata si Providenta), prin care, chiar când patimeste pentru noi, supravegheaza toate. Este omorâtorul lui Goliat cel spiritual si îngâmfat, adica al diavolului care are statura de cinci coti, din pricina patimii ce lucreaza prin cele cinci simturi ale noastre; caci statura diavolului se înalta atâta, cât se întinde lucrarea simturilor noastre în chip patimas spre cele sensibile. Este Împaratul lui Israel cel adevarat si vazator de Dumnezeu, chiar daca Saul, adica poporul vechi cel dupa lege se înfurie, chinuit de pizma din pricina necredintei, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecatoare. Prigonit de acela, David, Împaratul meu, îi ia sulita si vasul de apa, adica a poporului vechi puterea virtutii cu fapta si harul contemplatiei cunoscatoare, pe care le da iarasi celor ce vin la el cu credinta, adica acelora dintre Iudei care vor mosteni mântuirea, primind vestea Împaratiei Sale.

De asemenea îi taie aceluia aripa vesmântului, pe când sade în pestera ca sa lepede prisosul stomacului, adica ia de la poporul cel vechi înalta cuviinta a filosofiei morale, sau înaltimea întelesurilor din învelisul simbolurilor si ghiciturilor legii. El socoteste ca nu se cuvine si nu e drept ca poporul Iudeilor, adica al oamenilor pamântesti si iubitori de trup, care sade în veacul acesta, sau în litera legii, ca într-o pestera, închizând fagaduintele dumnezeiesti ale bunurilor nestricacioase în stricaciunea celor trecatoare, sa aiba podoaba cea spirituala a poruncilor legii, ca pe o aripa a vesmântului pe care sa o duca prin abuz la stricaciune (1 Regi 24,4).

Acesta este David cel spiritual, adevaratul pastor si Împarat, care surpa puterile vrajmase. Este pastor pentru cei ce se îndeletnicesc înca cu filosofia lucratoare si pasc ca pe o iarba contemplatia naturala; si Împarat pentru cei ce si-au reînnoit frumusetea chipului dat lor, facându-i asemenea modelului, prin legile si ratiunile duhovnicesti, iar acum stau cu mintea nemijlocit în fata marelui Împarat al veacurilor si oglindesc frumusetea neapropiata, (1 Cor. 13, 12-15) daca se poate spune asa.

Deci fiii acestui David sunt toti Sfintii din veac, ca unii ce s-au nascut din el în duh. Si mormintele acestor fii sunt amintirile vietuirii lor pamântesti dupa Dumnezeu. Iar ridicatura pe care sunt asezate aceste morminte este înaltimea cunostintei si a iubirii lor de Dumnezeu. Acolo înmormânteaza mintea, asezând-o în locasul meritat al fericirii, tot Iuda si cei ce locuiesc în Ierusalim, adica modurile activitatii si ratiunile cunostintei deprinse în adevarata contemplatie. Dar numai mintea ce a murit, în sens laudabil, tuturor lucrurilor si anume celor sensibile prin lepadarea lucrarii simturilor, iar celor inteligibile prin oprirea miscarii mintale.

Deci Ezechia însemnând puterea lui Dumnezeu, adica mintea puternica în activitate si prealuminata în cunostinta, prin înmormântarea lui avem sa întelegem înmormântarea mintii atunci când acesta moare, adica atunci când se desface cu voia de toate cele create si se ridica la cele necreate. Înmormântarea ei o face tot Iuda si cei ce locuiesc în Ierusalim, adica activitatea virtuoasa a ei si contemplatia adevarata întru cunostinta.³³² Si ea are loc, „pe înaltimea mormintelor fiilor lor David”, adica e ridicata la înaltimea amintirii Sfintilor din veac. „Si i-au dat mintii slava si cinste”; slava, ca uneia ce a ajuns prin cunostinta spirituala deasupra tuturor ratiunilor din lucruri, iar cinste, ca uneia care s-a curatit de toate patimile si si-a facut miscarea simturilor (simtirii) nesupusa legilor naturale din lucruri.

Sau poate careva dintre cei foarte râvnitori ar spune ca slava este frumusetea suprema a câmpului, iar cinstea imitarea exacta a asemanarii; si ca pe cea dintâi o produce contemplarea adevarata a ratiunilor duhovnicesti, iar pe cea de-a doua, împlinirea scrupuloasa si sincera a poruncilor. Pe acestea avându-le marele Ezechia, a fost înmormântat pe înaltimea mormintelor fiilor lui David. Daca cineva ar vrea sa redea mai limpede acest lucru, în loc de cuvintele: „L-au înmormântat pe el în înaltimea mormintelor lui David”, ar putea spune: „Au asezat amintirea lui Ezechia la înaltimea amintirii Sfintilor din veac”.

Sa bagam de seama ca nu s-a zis: „În mormintele lui David, sau pe înaltimea mormintelor lui David”. Caci atât ratiunea cea dupa trup a Domnului, cât si modul vietii Sale sunt mai presus de orice comparatie cu fapturile si anume nu numai cu oamenii, ci si cu Îngerii, fiind cu desavârsire necuprinse, ca sa nu mai vorbim de întelesul neajuns al dumnezeirii sale infinite. Deci e placut lucru chiar si omului celui mai sensibil la ceea ce înseamna maretei, sa fie înmormântat în mormintele fiilor lui David, sau, ceea ce-i o suprema cinste, pe înaltimea mormintelor fiilor lui David. Caci Scriptura nu spune de nimeni sa fi fost înmormântat în mormintele lui David, cu atât mai putin pe înaltimea mormintelor lui David. Pentru ca viata dupa trup a Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru nu-si gaseste, precum am spus, în nici un sens si în nici un chip, comparatie. Caci se zice „Virtutea lui a acoperit cerurile” ( I Regi 17, 36), adica chiar si dreptatea Domnului ca om, aratata prin trup, a acoperit Puterile de sus, prin covârsitoarea abundenta a dreptatii Sale, în toate privintele. Caci nu era om simplu, ci si Dumnezeu care s-a întrupat, ca sa înnoiasca prin El si întru El firea învechita a oamenilor si sa o faca partasa de firea dumnezeiasca, adica sa o faca sa lepede toata stricaciunea, nestatornicia si alterarea. Caci prin acestea firea noastra se facuse asemenea dobitoacelor, încât ratiunea era covârsita de lucrarea simturilor. A lui sa fie slava în veci.

Scolii

„Sulita”, zice, simbolizeaza puterea virtutii, iar vasul de apa indica taina cunostintei. (2)

„Pestera” numeste lumea aceasta si litera legii. Iar Saul este poporul iudaic, a carui minte, întorcându-se de la lumina dumnezeiasca a celor spirituale, se aseaza jos în întunericul celor legale si în umbra literei, folosind creatia lui Dumnezeu si legea spre producerea stricaciunii. Caci cel ce margineste fagaduintele nemuritoare numai la litera si la înfatisarile lucrurilor, ce cad sub simturi, le preda stricaciunii, ca pe o mâncare care o preface în excrement, aratând din sfârsit, începutul opiniei sale despre Dumnezeu.³³⁴ „Vesmântul” este învelisul de ghicituri ale legii, iar „aripa” lui sublimitatea sensurilor descoperite prin contemplatia duhovniceasca. Aceasta sublimitate e taiata de la aceea care interpreteaza Sfânta Scriptura numai dupa simturi. (3)

Domnul e numit pastorul acestora care sunt calauziti prin contemplatia naturala spre staulul de sus si Împaratul celor ce se supun legii duhului si stau lânga tronul harului lui Dumnezeu, prin contactul simplu al mintii, pe temeiul cunostintei celei neîmpartite. (4)

Cei ce locuiesc în Iudeea, sunt modurile de activitate virtuoasa, iar celor ce locuiesc în Ierusalim sunt ratiunile cunoasterii ce se cuprind în contemplatie. (5)

Moartea vrednica de lauda a mintii este desfacerea ei voluntara de toate lucrurile. Dupa aceasta primeste viata dumnezeiasca prin har, dobândind în loc de lucruri, în chip neînteles, pe Facatorul lucrurilor. (6)

„Slava” numeste cunostinta identificata si nemarginita de nici o ratiune, iar „cinste” miscarea neretinuta a vointei în virtute, potrivit cu firea. (7)

Cunostinta care nu uita nimic, fiind o miscare indefinita si mai presus de întelegere a mintii în jurul infinitatii dumnezeiesti, închipuieste, prin indefinitul ei, „slava” suprainfinita a adevarului. Iar imitarea voluntara a bunatatii întelepte a Providentei, primeste ca „cinste” asemanarea vadita a mintii cu Dumnezeu, întiparita în dispozitia sa launtrica. (8)

Dupa întelesul mai înalt, David este Hristos, iar mormântul lui amintirea dreptatii Lui, care n-are asemanare în toata firea rationala. Caci Cuvântul lui Dumnezeu facându-se om, nu si-a masurat dreptatea dupa legile naturale ale trupului, ci a lucrat prin trup dreptatea naturala ce se afla în El ca în Dumnezeu, nefiind lipsit de lucrarea naturala.(10)

Note

Contemplatia adevarata de pe treapta gnozei. Deci si gnoza trebuie lepadata când mintea paraseste lucrarile ei. (332)

Aratând din acest rezultat final, caracterul conceptiei sale initiale despre Dumnezeu. (334)

Zorobael, dupa regula exacta a limbii ebraice, se pronunta când aspru, când lin, si e când un cuvânt compus, când o împreunare de doua cuvinte despartite, când un singur cuvânt elementar. Pronuntat aspru acest cuvânt înseamna „samânta tulburararii”³³⁷, iar pronuntat lin, „rasaritul tulburarii”. Când e cuvânt compus înseamna: „rasarit în tulburare”, iar când formeaza doua cuvinte despartite „rasaritul din împrastiere”. În sfârsit, când e cuvânt unic, înseamna „însasi odihna”.

Zorobael, este, asadar, mintea iubitoare de întelepciune (filosoafa). Prima data ea e semanata, dupa dreptate, prin pocainta, în „tulburarea” provocata de robia patimilor. În al doilea rând urmeaza „rasaritul tulburarii”, adica mintea da la iveala „rusinea” ce i-o pricinuieste „tulburarea” patimilor. În al treilea rând vine „rasaritul în tulburare”, adica mintea prin cunostinta aduce lumina în lucrarea confuza a simturilor îndreptate spre cele sensibile si nu le mai pasa pe acelea sa se apropie de lucrurile sensibile fara ratiune³³⁸. În rândul al patrulea vine „rasaritul din împrastiere”, adica mintea ofera puterilor sufletesti, împrastiate în jurul lucrurilor sensibile, rasaritul faptelor dreptatii care da nastere activitatii rationale, întrucât aceasta nu mai e lipsita de cunoasterea prin contemplatie, care readuce puterile împrastiate spre realitatile spirituale. În rândul al cincilea mintea devine „ea însasi odihna”, dupa ce a împaciuit toate si a unit activitatea cu binele prin fire, iar contemplatia cu adevarul prin fire³³⁹.

Caci toata activitatea se savârseste pentru bine si toata contemplatia cauta cunoasterea cauta cunoasterea numai pentru adevar. Dupa ce s-a ajuns la ele, nu va mai fi nimic care sa stârneasca activitatea sufletului, sau sa atraga contemplatia lui prin vederi straine. Caci sufletul a ajuns atunci dincolo de tot ce este si se gândeste, si L-a îmbracat pe Dumnezeu însusi, care e singur bun si adevarat si se afla mai presus de toata fiinta si întelegerea.

Mintea devenita astfel, prin diferitele propasiri în virtute, iese în urma biruintei sale, de la împaratul Darie, adica din legea naturala, dupa ce i-a aratat aceleia puterea iubirii si a adevarului, prin compararea virtutilor cu patimile si a luat de la aceea scrisori care sa întareasca pornirea ei si sa o opreasca pe cea a dusmanilor. Iar dupa ce iese, cunoscând de unde i-a venit harul biruintei, „îsi ridica fata la cer, înspre Ierusalim si binecuvânteaza pe Împaratul Cerului”.

„Fata” unei astfel de minti este dispozitia ascunsa a sufletului, în care se afla toate trasaturile virtutilor. Pe aceasta o ridica mintea „la cer”, adica spre înaltimea contemplatiei, „înspre Ierusalim”, adica înspre deprinderea nepatimirii.

Sau poate prin cuvintele „la cer, înspre Ierusalim”, se arata ca mintea cauta locasul ei din cer (II Cor. 5, 1-2) si spre cetatea celor scrisi în ceruri (Evrei 12, 23), despre care „lucruri preaslavite s-au grait”, cum zice David (Psalmi 86,2).

Caci nu putea sa binecuvânteze pe Dumnezeu fara sa-si ridice fata sau dispozitia sufletului, compusa, ca niste trasaturi, din multe si felurite virtuti, spre înaltimea contemplatiei si a cunostintei, prin deprinderea nepatimirii, adica a starii pasnice si nevinovate .³⁴⁴

Si ce zice, ridicându-si fata? „De la Tine este biruinta”. Prin „biruinta arata sfârsitul fapturii împotriva patimilor, ca pe o rasplata a nevointelor dumnezeiesti împotriva pacatului. „Si de la Tine întelepciunea”. Prin „întelepciune” arata sfârsitul la care se ajunge prin contemplatie, sfârsit care înlatura prin cunostinta, toata nestiinta sufletului. „Si a Ta este slava”. „Slava” numeste stralucirea frumusetii dumnezeiesti, care iradiaza din acelea si consta din unirea biruintei si a întelepciunii, a activitatii si a contemplatiei, a virtutii si a cunostintei, a bunatatii si a adevarului. Caci acestea, unindu-se întreolalta, iradiaza o singura slava si aceea a lui Dumnezeu. De aceea foarte potrivit adauga: „Si eu sunt robul Tau”, stiind ca toata activitatea si contemplatia, virtutea si cunostinta, biruinta si întelepciunea, bunatatea si adevarul, le savârseste în noi, ca în niste organe, Dumnezeu, noi neaducând nimic decât dispozitia care voieste cele bune. Aceasta dispozitie o are si marele Zorobael. De aceea adauga, zicând catre Dumnezeu: „Bine esti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie întelepciune si Ţie ma marturisesc, Doamne al parintilor”. Ca rob recunoscator, Zorobael toate le-a atribuit lui Dumnezeu, care toate le-a daruit. De la El a primit întelepciunea, prin care îi poate marturisi, ca unui Domn al parintilor, puterea bunurilor harazite. Drept aceea spune: „Bine esti cuvântat Doamne”, aratând prin aceasta ca Dumnezeu are întelepciunea infinita, sau, mai bine zis, e însasi întelepciunea, de la care primind si el întelepciune, îi marturiseste întelepciunea sa.

Iar „Domn al parintilor” Îl numeste, ca sa arate ca toate ispravile Sfintilor au fost în chip vadit daruri ale lui Dumnezeu si deci unul nici unul dintre ei n-a vrut nimic, decât bunul ce i s-a dat de la Domnul Dumnezeu, pe masura recunostintei si a bunavointei celui ce l-a primit; astfel spus, fiecare dintre ei a dobândit numai acele bunuri, pe care le-a atribuit Domnului, care le-a daruit.

Deci „parinti” numeste pe sfintii din veac. Caci primind credinta lor si imitându-le viata, a reusit prin vointa sa se nasca din aceia cu duhul, ca fiu nascut prin vointa sa libera din parinti care de asemenea au aceasta calitate prin vointa lor libera. Calitatea aceasta este cu atât mai pretuita la Dumnezeu decât calitatea celor ce devin parinti si fii prin trup si nu prin vointa, cu cât se deosebeste prin superioritatea fiintei sufletului de trup.

Acest Zorobael este unul dintre tinerii ce stau în preajma regelui Darie (III Ezdra 4,3), adica a legii naturale, si cuprinde toata întinderea bunurilor dumnezeiesti din oameni în doua cuvinte. El risipeste cutezanta celorlalti si atrage la sine legea care împrastie peste fire, iar aceasta decreteaza slobozirea puterilor tinute în robia straina a patimilor.

Duhurile rele, care iau partea trupului ca mai pamântesc sunt doua, prin însasi doimea numarului indicându-se caracterul patimas si pieritor al trupului. Iar mintea ce tine partea sufletului, care e simplu dupa fiinta, e una, fiind expresia unitatii lui neprihanite, de care nu se poate atinge moartea cu nici un chip, întrucât nu admite vreo taiere care sa-l împarta.

Deci zice unul din tineri, adica cel dintâi, prezentând vitalitatea patimasa a trupului: „Cel mai tare este vinul” (III Ezdra 3, 10). El numeste „vin” toata întinderea patimilor iubitoare de placeri, pe care le circumscrie în acest singur cuvânt. Acest „vin” provoaca „betia” ce scoate pe om din minti si perverteste întrebuintarea gândurilor firesti. Caci spune Scriptura: „Mânia dracilor este vinul lor si mânia aspidelor fara vindecare” (Deuteronom 32, 33). Ea numeste, fierberea placerilor trupesti „vinul dracilor”, iar neascultarea îngâmfata si dispretuitoare „vinul aspidelor”. Caci se spune ceva de aceasta fiara, ca spre deosebire de toate celelalte fiare ale pamântului, îsi astupa urechile de la cântari dispretuind cu mândrie pe cei ce cânta.

Altul dintre tineri, adica al doilea, zice: „Cel mai tare este împaratul” (III Ezdra 3, 11). El numeste „împarat” toata slava desarta a bogatiei, a domniei si a celorlalte straluciri de dinafara. E slava care naste nestiinta, prin care se produce sfâsierea firii, întrucât toti se ignora unul pe altul si toti se sfâsie între ei pentru un singur lucru: pentru ca fiecare vrea sa fie slavit mai mult decât altii, fie datorita puterii, fie bogatiei, fie placerii, sau a altor pricini pentru care se vor slaviti cei ce nu cunosc slava dumnezeiasca cea care ramâne si dispretuiesc puterea ei.

Acestia readucând tot adâncul de mocirla al patimilor contrare firii la aceste doua izvoare, l-au facut pe Darie judecator al cuvintelor, nadajduind ca legea care stapâneste peste fire îsi va da consimtamântul la opiniile lor.

Dar al treilea, care este mintea ce tine partea virtutii si a cunostintei si se straduieste sa slobozeasca sufletul din robia cea rea a patimilor, zice:

„Mai tari sunt femeile si pe toate le biruieste adevarul” (III Ezdra 3,12). „Femei a numit el virtutile îndumnezeitoare, din care se naste în oameni iubirea, care îi uneste cu Dumnezeu si întreolalta. Aceasta rapeste sufletul tuturor, celor supusi nasterii si stricaciunii, ca si al fiintelor spirituale care sunt mai presus de acestea, si îl împleteste cu Dumnezeu însusi într-o unire dragastoasa,³⁵² atât cât este cu putinta firii omenesti, înfaptuind în chip unic casatoria dumnezeiasca cea neprihanita. Iar „adevar” a numit cauza cea unica si singura a lucrurilor, începutul, stapânirea puterea si slava, din care si pentru care s-au facut si se fac toate si pentru care se sustin toate în existenta, si de dragul careia se face toata stradania si miscarea celor iubitori de Dumnezeu. Scurt vorbind, prin „femei” a aratat sfârsitul virtutilor: iubirea. Caci aceasta este placerea unirii nedespartite si neîntrerupte a celor ce se împartasesc prin dorinta de binele prin fire. Iar prin „adevar” a indicat capatul tuturor cunostintelor si chiar al tuturor celor ce pot fi cunoscute, capat spre care sunt atrase, ca spre începutul si sfârsitul tuturor lucrurilor, miscarile naturale, printr-o oarecare ratiune generala. Caci începutul si sfârsitul tuturor lucrurilor, ca adevar, biruieste toate prin fire si atrage spre sine miscarea tuturor fapturilor.

Mintea iubitoare de întelepciune (filosoafa) graind astfel catre legea firii, alunga de la ea toata amagirea dracilor vicleni si o convinge sa decreteze slobozirea gândurilor si puterilor sufletului, tinute în robia patimilor, si sa vesteasca celor închisi în întuneric, adica în pofta dupa cele sensibile, dezlegarea de lanturile robiei spirituale. Prin aceasta îi lasa sa se suie în Iudeea, adica în virtute, ca sa zideasca în Ierusalim, adica în deprinderea nepatimirii, templul Domnului, sau cunostinta capabila sa primeasca întelepciunea.³⁵³

Deci întelept si prea întelept este marele Zorobael. Caci primind întelepciunea de la Dumnezeu, el a putut, datorita ei, sa combata, sa învinga si sa rastoarne raspunsurile date de duhurile rele, care, tinând partea trupului, cautau sa duca la amagire si la stricaciune neamul omenesc. Prin cele doua raspunsuri ale sale, el a spulberat cu totul ambele raspunsuri vrajmase si a eliberat sufletul din robia cea rea a patimilor. Dat fiind ca aceia prin lauda vinului se straduiau sa obtina cea mai mare cinste pentru fierberea placerilor trupesti, iar prin lauda împaratului ridicau mai presus de toata puterea slavii lumesti, aceasta a aratat, prin simbolul femeilor, superioritatea placerii duhovnicesti, care nu are sfârsit, iar prin adevar a indicat puterea care nu poate fi clintita de nimic. Prin aceasta l-a înduplecat (pe Darie) sa dispretuiasca bunurile prezente si sa caute pe cele viitoare.

Acesta este întelesul sanatos si întelept, pe care îl au, dupa parerea mea, raspunsurile celor trei tineri. El a fost socotit de Duhul vrednic de a fi fixat în scris pentru îndemnul nostru. Iar daca cineva ar putea sa vada un înteles mai înalt în cele scris, potrivit cu puterea ce i s-a dat de a întelege cele dumnezeiesti, nu trebuie sa fie invidiat. Caci harul Duhului nu se micsoreaza în cei ce se împartasesc de el (din care pricina se si naste patima invidiei), chiar daca unul primeste mai mult, iar altul mai putin din har. Pentru ca fiecare dobândeste dupa masura credintei lui aratarea lucrarii duhului. Asa încât fiecare îsi este distribuitorul propriu al harului. Si daca ar cugeta bine, n-ar trebui sa invidieze pe cel ce a dobândit haruri mai mari, deoarece atârna de el însusi dispozitia prin care primeste bunurile dumnezeiesti.

Dar sa venim si la alt înteles tainic al celor scrise, si anume la acela care descopera adevarul originar al lor, Zorobael cel adevarat si nou, vestit prin cel vechi în mod figurat, este Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care a fost conceput, purtat si nascut în „confuzia” ³⁵⁴ firii noastre, ca facându-se om dupa fire, sa readuca la sine firea, scotând-o din confuzie.

Acesta n-a fost dus în robie împreuna cu noi si n-a fost stramutat în confuzia patimilor. „Caci n-a savârsit pacat, nici n-a aflat viclesug în gura lui” (Is. 53, 9). Dar s-a nascut între noi cei robiti ca un rob, si „a fost socotit cu noi, cei faradelege” (Is. 53, 12), facându-se din iubirea de oameni „întru asemanarea trupului pacatului, pentru pacat” (Rom. 8,3). S-a facut „întru asemanarea trupului pacatului”, întrucât, fiind prin fire Dumnezeu nepatimitor, a binevoit sa se faca, potrivit iconomiei, în chip neschimbat, om prin fire patimitor. Si s-a facut asa „pentru pacat”, deoarece „pentru pacatele noastre a fost dus la moarte si pentru noi a suferit dureri”; „pentru pacatele noastre a fost zdrobit, ca noi sa ne vindecam cu rana Lui”. Duhul înaintea fetei noastre, unsul Domnului a fost prins în stricaciunile noastre, el despre care noi zicem: „În umbra lui vom trai printre neamuri” (Ier. 23, 5).

El este Rasaritul cel drept din împrastierea noastra, în care am ajuns prin pacat. Despre el spune Duhul Sfânt prin Proorocul: „Ca va rasari voua Rasarit drept” (Plâng. 4, 20), sau „Iata barbat, Rasaritul este numele Lui si va rasari dedesubtul Lui” (Zaharia 6, 12), sau „Rasari-va Soarele dreptatii, aducând tamaduire în aripile Lui” (Maleahi 3, 20). Prin cuvântul „dedesubtul lui” se arata taina neînteleasa a întruparii Cuvântului, din care a rasarit mântuirea tuturor. Iar „aripile Soarelui dreptatii” ar fi cele doua Testamente, prin care zburând Cuvântul în noi, ne vindeca rana caderii în pacat si ne daruieste desavârsita sanatate a virtutii, adica prin cel Vechi înlatura pacatul, iar prin cel Nou sadeste virtutea. Sau iarasi aripile sunt Pronia si Judecata. Cuvântul zburând prin acestea, se salasluieste în chip nevazut în faptuiri, tamaduind prin ratiunile întelepciunii pe cei ce voiesc sa se întrupeze si vindecând prin modurile certarii pe cei greu de urnit spre virtute. Prin aceasta uneori le curata întinaciunea trupului, iar altora le sterge petele sufletului.³⁶³

El este cel ce readuce din robie pe Israel cel adevarat. El îl muta nu dintr-o tara într-alta, cum a facut vechiul Zorobael, stramutând poporul din Babilon în Iudeea, ci de pe pamânt la cer, de la pacat la virtute, de la nestiinta la cunostinta adevarului, de la stricaciune la nestricaciune si de la moarte la nemurire, scurt vorbind, de la lumea vazuta si pieritoare, la lumea spirituala si statornica ci de la viata ce se destrama la cea care ramâne si nu se destrama.

El este adevarat ziditor al templului rational, surpat de pacate si ars de focul strain, pe care noi l-am adus asupra lui umblând în lumina focului din noi si în flacara în care ardem, întrucât nu numai ca am facut sa urmeze slugarnic partea mintala a sufletului cugetului trupesc, ci am si aprins fara rusine materia patimilor prin lucrarea noastra.

El este cel care a înduplecat prin întelepciune pe Darie împaratul, adica legea firii. Pentru ca nu se poate ca în acest loc sa se înteleaga prin Darie diavolul, odata ce s-a facut de bunavoie împreuna lucrator cu harul în slobozirea poporului si s-a lasat convins ca nimic nu e mai tare si mai de folos firii spre mântuire, decât credinta si buna mântuire, decât credinta si buna cunostinta. Caci prin adevar se întelege credinta care are în ea ratiunea adevarului, iar constiinta cea buna e semnul iubirii de Dumnezeu, indicata alegoric prin femei, întrucât unde este ea nu e cu putinta calcarea poruncilor dumnezeiesti.

El este acela care a clatit din nou în Sine Însusi, printr-o unire negraita, „cortul lui David” (Amos 9,14; Faptele Apostolilor 15,16), adica firea stricata de moarte din pricina pacatului.

El este Zorobael care a ridicat cu slava casa cazuta a lui Dumnezeu, despre care zice Duhul: „Va fi slava din urma a casei acesteia mai presus decât cea dintâi” (Agheu 2, 10). Caci Cuvântul a intrat într-o a doua comuniune cu firea, care e cu atât mai luminata decât cea dintâi, cu cât prima data i-a daruit din ceea ce era mai bun, iar pe urma s-a împartasit El însusi din ceea ce era mai rau. Acesta, ca sa se mântuiasca si chipul si ca sa faca nemuritor si trupul. Deci stergând cu totul cuvântul sarpelui, suflat în urechile firii, a facut iarasi curata firea ca la început. Ba înca a facut-o sa întreaca prin îndumnezeire prima ei plasmuire. Si precum neexistând la început, a întemeiat-o, asa surpându-se pe urma a facut-o neschimbabila, ca sa nu mai cada. Prin aceasta a împlinit tot sfatul lui Dumnezeu si Tatal, îndumnezeind-o prin întrupare.³⁶⁶ „Mâinile lui Zorobael (cel spiritual) au pus temelie, zice, casei acesteia (adica omului) si mâinile lui o vor ispravi” (Zaharia 4, 9). E vorba aici de prima plasmuire a omului si de refacerea de pe urma a lui Hristos însusi, prin unirea cea negraita.

El este Zorobael care a eliberat pe cei dintâi din robie si are în mâna piatra de cositor, împodobita cu cei sapte ochi ai Domnului, prin care priveste Dumnezeu peste tot pamântul (Zaharia 4,10). Dupa istorie ni se pare câtusi de putin sa fi avut Zorobael în mâna o piatra de cositor, care sa priveasca peste tot pamântul. Fiind deci cu neputinta sa luam acestea dupa litera, vom recurge la întelesul mai înalt al celor scrise.

Zorobael este, cum am spus adeseori mai înainte, Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Iar piatra aceasta este credinta în El. A avut aceasta piatra „în mâna”, înseamna ca credinta în Hristos se face aratata prin împlinirea poruncilor. Caci „credinta fara fapte este moarta” (Iacov 2,26), precum si faptele fara de credinta. Iar „mâna” este evident, simbolul faptelor. Deci Domnul tinând în mâna piatra, ne învata sa avem în El credinta aratata prin fapte. Iar cei sapte ochi ai Domnului, cu care e împodobita piatra aceasta, sunt cele sapte lucrari ale Duhului Sfânt.

„Si se vor odihni peste El, zice, sapte duhuri: duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul cunostintei, duhul stiintei, duhul sfatului, duhul tariei, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11,2).

Duhul temerii de Dumnezeu se arata în înfrânarea cu fapte de la pacate; duhul tariei, în pornirea si miscarea plina de râvna spre lucrarea si împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea discernamântului care ajuta sa împlinim cu ratiune poruncile dumnezeiesti si sa deosebim cele bune de cele rele; duhul stiintei ne face sa stim fara greseala modurile activitatii virtuoase, dupa care lucrând nu cadem nicidecum din dreapta judecata a ratiunii; duhul cunostintei ne da putinta sa cuprindem cu mintea ratiunile din porunci, pe care se întemeiaza modurile de activitate ale virtutilor; duhul întelegerii este consimtamântul afectuos al sufletului cu modurile si ratiunile poruncilor, sau bine zis prefacerea lui în acelea, prefacerea prin care se produce o fuziune a puterilor noastre naturale si modurile si ratiunile poruncilor; duhul întelepciunii ne face sa ne înaltam la cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu ea; prin aceasta cunoscând, pe cât este cu putinta oamenilor, în chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor, aflatoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tâsnitor al inimii adevarul din toate împrastiindu-l în chip felurit si celorlalti oameni. În felul acesta urcam pe o anumita cale si dupa o anumita ordine de la cele ce sunt fata de Dumnezeu ultimele, dar fata de noi cele mai apropiate, spre cele dintâi si fata de noi cele mai departate, iar fata de Dumnezeu cele mai apropiate.

Caci de fapt de la încetarea de-a pacatui prin temere venim la lucrarea virtutilor prin tarie; iar de la lucrarea virtutilor, la discernamântul sfatului. De la discernamânt trecem apoi la deprinderea virtutilor, sau la stiinta; iar de la deprinderea virtutilor, la cunostinta ratiunilor din virtuti. De la aceasta ne ridicam la deprinderea care preface puterile naturale în ratiunile cunoscute ale virtutilor, adica la întelegere si de la aceasta la completarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. În sfârsit, pornind de la aceasta vom scoate la iveala multe si variate ratiuni cucernice ale adevarului din contemplarea înteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile de-a pacatui prin temere venim la lucrarea virtutilor prin tarie; iar de la lucrarea virtutilor, la discernamântul sfatului. De la discernamânt trecem apoi la deprinderea virtutilor, sau la stiinta; iar de la deprinderea virtutilor, la cunostinta ratiunilor din virtuti. De la aceasta ne ridicam la deprinderea care preface puterile naturale în ratiunile cunoscute ale virtutilor, adica la întelegere si de la aceasta la completarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. În sfârsit, pornind de la aceasta vom scoate la iveala multe si variate ratiuni cucernice ale adevarului din contemplarea înteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile.

Urcând asadar prin acesti ochi ai credintei, sau prin aceste iluminari, ne adunam în unitatea dumnezeiasca a întelepciunii, concentrând harismele (darurile), care s-au împartit pentru noi, prin înaltarile noastre trepte pe scara virtutilor, neomitând, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic din cele spuse. Aceasta pentru ca nu cumva, neglijându-le putin câte putin, sa ne facem credinta noastra oarba si fara ochi, lipsita de iluminarile Duhului, care ni se împartasesc prin mijlocirea virtutilor, si sa fim trimisi, dupa dreptate, la muncile veacurilor nesfârsite, ca unii ce ne-am orbit ochii dumnezeiesti ai credintei, în ce ne priveste pe noi. Caci tot cel ce si-a scos acesti ochi ai credintei din sine pentru neîmplinirea poruncilor, va fi osândit cu siguranta, nemaiavând pe Dumnezeu privind la el.³⁷¹ Aceasta este, socotesc, pricina pentru care Scriptura a numit credinta piatra de cositor, întrucât pedepseste pe toti cei ce n-o împodobesc prin împlinirea poruncilor si-i foloseste pe toti cei ce o pastreaza înfrumusetata cu lucrarile Duhului. „Caci va fi, zice marele Simion vorbind despre Domnul, spre caderea si ridicarea multora din Israel”; se întelege spre caderea celor necredinciosi. Pentru ca spun unii despre cositor ca se compune din argint si plumb. Dar plumbul este simbolul mustrarii, al pedepsirii, al chinuirii si al osândei grele, iar argintul este chipul stralucirii, al slavei si al maririi. Daca e asa, atunci credinta indicata prin cositor pe de o parte mustra, pedepseste, chinuieste si osândeste pe cei ce s-au dovedit slabi în ea, prin nelucrarea poruncilor, având poate drept plumb neputinta trupului, împuternicita prin unirea cu Cuvântul; iar pe de alta parte slaveste, lumineaza si duce spre îndumnezeire pe cei ce s-au dovedit tari în ea prin lucrarea poruncilor, având drept argint dumnezeirea Cuvântului, care straluceste în cei vrednici, dupa puterea lor.

Altii au înteles prin piatra de cositor pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca unul ce a compus din doua firi, din dumnezeire si omenitate. Iar daca cineva vrea sa înteleaga credinta în Hristos, sau pe Hristos însusi într-un chip spiritual, credinta si Hristos însusi este plumb întrucât mustra sufletul, chinuieste trupul, pedepseste patimile si osândeste pe demoni, iar argint întrucât umple mintea de stralucire prin virtuti, o slaveste prin cunostinte si o face prin îndumnezeire lumina ce oglindeste Lumina prima. În acest sens trebuie înteleasa si „caderea” si „ridicarea” care se va întâmpla din pricina Lui: El provoaca caderea trupului, adica a cugetului trupesc si ridicarea puterilor naturale ale virtutii si ale gândurilor care sustin cunostinta. Simplu vorbind, Cuvântul provoaca în cei vrednici caderea întregului om vechi dupa chipul lui Adam si al literei legii, si ridicarea omului nou dupa chipul Sau si al duhului legii.

Dar poate Scriptura închipuie credinta prin piatra de cositor si pentru faptul ca da putinta celor ce-si înnegresc virtutea si cunostinta sa le lumineze toate prin pocainta, redobândind activitatea si contemplatia si revenind din nou la stralucirea plina de lumina al vietii.

Scolii

 Sfârsitul (tinta din urma) virtutii este binele, care înseamna împlinirea si întregirea lucrarii dumnezeiesti. Spre aceasta împlinire duce puterea (facultatea) rationala a sufletului, folosindu-se de puterea mâniei si a poftei, potrivit cu firea. Si în ea iese la iveala frumusetea asemanarii noastre cu Dumnezeu. Iar sfârsitul filosofiei contemplative este adevarul, care e cunostinta unitara si neîmpartita a tuturor ce celor sunt în jurul lui Dumnezeu . Spre el e purtata mintea curatata, dupa ce a lepadat cu totul judecata cea dupa simturi. În aceasta cunostinta se descopera neîntinata demnitatea chipului dumnezeiesc. (2)

Prin femei a înteles virtutile al caror sfârsit este iubirea; iar prin adevar cunostinta necantitativa. Cunoscând legea care împarateste peste fire pretul acestora, adica al iubirii si al cunostintei, leapada, ca pe un vin, placerea patimilor trupesti si ca pe o împaratie pofta nebuna dupa slava a tuturor celor stapâniti de parerea de sine în chip neînfrânat. (3)

Alt înteles al aceluiasi lucru. Conform acestuia numai aceia sunt scrisi în cer, care se ofera pe ei însisi cu voia ca sa fie scrisi cu condeiul Duhului³⁷³. Caci Duhul Sfânt scrie în cer numai pe cei ce voiesc fara sa sileasca pe nimeni. (5)

Nimeni nu poate sa binecuvânteze cu adevarat pe Dumnezeu, daca nu si-a sfintit trupul prin virtuti si nu si-a luminat sufletul prin cunostinte. (6)

Parintii dupa duh se fac parinti cu voia ai celor ce vor sa le fie fii, prin învatatura ce le-o dau, plasmuindu-i prin cuvântul si viata lor cea dupa Dumnezeu. Iar fii dupa duh se fac fii cu voia ai celor ce vor sa le fie parinti, prin primirea învataturii lor, lasându-se formati de buna voie de catre aceia prin cuvântul si viata lor. Caci harul Duhului lucreaza nasterea liber consimtita a celor si se nasc dupa El, ceea ce au parintii dupa trup, care sunt parintii dupa trup, care sunt parinti involuntari ai unor fii involuntari. Caci plasmuirea celor ce se nasc pe cale naturala e fapta firii, nu a vointei. (10)

Numarul doi indica aici materia si forma, a caror întâlnire cauzeaza facerea (alcatuirea) trupului si a caror desfacere provoaca stricarea lui. Prin urmare lucrurile care exista prin împreunarea materiei si a formei, au un sfârsit contrar începutului natural odata ce stricarea nimiceste facerea. Pentru facere si pentru stricare lupta doua puteri: cea a poftei si cea a mâniei. Cea dintâi doreste sa pastreze în existenta facerea; cea de-a doua lupta sa înlature desfacerea ce urmeaza stricarii. Avocatii acestor puteri sunt dracii cei vicleni: unii propun legii naturale iesirea (extazul) sufletului de la cele dumnezeiesti prin pofta, al carei simbol este vinul, iar altii stapânirea tiranica prin mânie asupra celor materiale, al carei chip este „împaratia”. Ei vor sa o convinga sa aleaga viata patimasa prin acele puteri. Iar numarul unu însemneaza sufletul cel simplu dupa fiinta, chip al unitatii treipostatice si supra-naturale dupa fiinta. Avocatul acestuia, adica al sufletului, este mintea, care e una precum si sufletul e unul. El dovedeste legii naturale, prin pilda adevarului si a „femeilor”, ca atât credinta în Dumnezeu cât si iubirea fata de El sunt mai tari decât toate si o convinge sa le dea acestora puterea. (11)

Adevarul se descopera ca unul si singur când e înlaturata pluritatea prin depasirea ei. El acopera puterile cunoscatoare ale tuturor celor ce pot sa cugete si sa fie cugetate, ca unul ce este prin subzistenta lui suprafiintiala mai presus de cele ce înteleg si sunt întelese, îmbratisând (circumscriind) printr-o putere infinita capetele extreme ale lucrurilor, adica începutul si sfârsitul lor. Prin acesta el atrage spre sine miscarea tuturor si unora le da cunostinta clara, de al carei har s-au lipsit, iar altora le daruieste putinta de recunoastere vadita a binelui pe care îl doreau, printr-o simtire negraita, datorita împartasirii de el. (12)

Prin poporul din Babilon se înteleg alegoric gândurile tinute în robia patimilor. Prin Darie, legea naturala; prin Zorobael, mintea cunoscatoare (gnostica); prin Iudeea, virtutea; prin Ierusalim; deprinderea nepatimirii; prin templu, cunostinta capabila sa primeasca întelepciunea; prin suirea din Babilon în Iudeea, mutarea de la cele trupesti la cele duhovnicesti prin pocainta. (13)

Norma împaratirii bunurilor duhovnicesti e masura credintei fiecaruia. Caci pe masura credintei, sporim în râvna faptuirii. Cel ce lucreaza, dupa analogia lucrarii sale îi arata masura credintei, primind masura harului dupa cum a crezut. Iar cel ce nu lucreaza, dupa anologia nelucrarii îsi arata masura necredintei, lipsindu-se de har dupa necredinta lui. Prin urmare face rau invidiosul ca bârfeste. Caci de el atârna si nu de altul sa creada si sa lucreze si dupa masura credintei sa primeasca harul. (14)

Frumos s-a aratat congruenta dintre chip si adevar. Caci precum Zorobael n-a fost dus el însusi în robie, ci s-a nascut dintre cei ce se aflau atunci în robia Babilonului si s-a facut eliberatorul lor, asa si Domnul, fiind fara de pacat, s-a nascut dintre noi, a fost între noi si s-a socotit ca unul dintre noi. El a îmbracat de bunavoie trasatura patimitoare a firii noastre, prin care, suportând cu adevarat neputintele noastre naturale, ne-a slobozit de sub stapânirea pricinuitoare de stricaciune si ne-a suit de pe pamânt la cer. Anume prin întruparea Sa a luat fara stirbire toata firea noastra, unind-o cu Sine printr-o unire negraita, dar prin chemarea harului, numai pe aceia care au primit cu bucurie chemarea si au cinstit prin fapte harul renasterii lor. (16)

În raport cu teologia pura si suprema, învatatura este a doua. Cea dintâi se ocupa cu învatatura suprema despre fiinta. A doua înfatiseaza lucrarea suprema a Providentei, care a fost numita de Duhul „Rasaritul de dedesubt”. Caci în învatatura dumnezeiestii întrupari se cuprinde facerea veacurilor si celor din veac si prelungirea fara hotar ( la indefinit) a vietii celei dupa har si mai presus de veacuri a fapturilor. (18)

Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, tinde de bunavoie spre harul îndumnezeirii, fiind calauzit de Providenta prin ratiunile întelepciunii. Iar acela care nu e îndragostit de acesta e tras de la pacat împotriva voii lui si lucrul acesta îl face Judecata cea dreapta prin diferitele moduri de pedepse. Cel dintâi, adica iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providenta, cel de al doilea, adica iubitorul de materie, e oprit de judecata sa ajunga la osânda. (19)

Focul nostru cel de ocara este legea trupului, lumina acestui foc este deprinderea patimilor de a se misca potrivit cu aceasta lege, iar flacara de ocara este arderea ce o pricinuieste în noi lucrarea patimilor. Sau iarasi focul cel de ocara este pacatul, iar flacara este lucrarea lui. Prin urmare nu se cade mintii sa se încalzeasca la acest foc, nici sa se lumineze cu aceasta lumina, nici sa arda în aceasta flacara. Caci ceea ce e lumina pentru placerea simturilor, pentru mine este adânc si întuneric. (20)

Credinta s-a numit, „piatra” pentru taria, neschimbalitatea, statornicia si imuabilitatea totala a adevarului ei, ca si pentru rezistenta ei în fata asalturilor minciunii. Ea e tinuta „în mâna”, aratându-se prin aceasta puterea ei, care produce si sustine toate virtutile. Iar cei sapte ochi, pe care îi are, indica puterea ei de discernamânt, ca si faptul ca îmbratiseaza cunostinta deplina si fara greseala a celor vremelnice si e capabila de lucrarea înseptita a Preasfântului Duh, pe care numarul nu o face compusa. (24)

Explicatia fiecarui dar duhovnicesc. Propriu temerii este sa se înfrâneze de la rele. Propriu tariei este sa deosebeasca între cele contrare. Propriu stiintei este sa cunoasca fara greseala datoriile. Propriu cunoasterii e sa cuprinda cu fapta ratiunile dumnezeiesti din virtuti. Propriu întelegerii este consimtamântul sufletului cu cele cunoscute. În sfârsit propriu întelepciunii este unirea neînteleasa cu Dumnezeu, prin care dorinta celor vrednici se transforma în posesiune. Ea face pe cel partas de ea Dumnezeu prin participare si talmaci al fericirii dumnezeiesti într-o înfatisare si lamurire necontenita si fara pompa a tainelor dumnezeiesti înaintea celor ce au trebuinta. (25)

Temerea, care e primul dar ce-l dobândim noi în fapt, Scriptura l-a asezat la urma. Ea este începutul întelepciunii. Pornind de la ea ne urcam întelegerea spre tinta întelepciunii. Iar dupa ce am dobândit-o pe aceasta, ne aflam în imediata apropiere de Dumnezeu însusi, nemaiavând decât întelepciunea ca mijlocitoare a unirii cu El.³⁷⁴ Dar nu e cu putinta sa ajunga la întelepciune cel ce nu s-a scuturat mai înainte prin temere si celelalte daruri intermediate de urdorile nestiintei si de praful pacatelor. De aceea Scriptura, tinând seama de ordinea reala înfatiseaza întelepciunea ca pe cea mai aproape în raport cu Dumnezeu, iar temerea ca pe cea mai aproape în raport cu noi. Acesta, ca sa învatam si noi regula si legea bunei rânduieli. (26)

Unitatea întelepciunii poate fi contemplata ca existând nedivizat în diferitele virtuti ce izvorasc din ea si pe masura se sporim în lucrarile prin reîntoarcerea la ea a tuturor virtutilor pornite din ea. Aceasta se întâmpla când noi, pentru care se lanseaza din sine prin nasterea fiecarei virtuti, ne strângem iarasi în ea, urcând prin fiecare virtute. (27)

Scriptura a indicat prin ochii Domnului cararile Duhului. Cel ce nu-i deschide pe acestia prin împlinirea poruncilor, nu-L are pe Dumnezeu privind spre el. Si prin multi ochi priveste Dumnezeu pe cei de pe pamânt, daca lumina virtutii noastre este raza a privirii dumnezeiesti.³⁷⁵ (29)

Nici unul din cei ce pacatuiesc nu poate aduce ca scuza a pacatului slabiciunea trupului. Pentru ca unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întarit toata firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelasându-ne nici o scuza pentru pornirea cea de buna voie spre patimi. Caci dumnezeirea Cuvântului, aflându-se totdeauna prin har în cei ce cred în El, vesteste legea pacatului din trup. (31)

Precum cositorul înnegrindu-se iarasi capata luciu, asa si cei credinciosi, chiar daca se înnegresc prin pacate îsi recapata din nou stralucirea prin pocainta. Poate si din aceasta pricina credinta s-a asemanat cu cositorul. (32)

Note

Turburarea ca stare obiectiva de confuzie si dezordine patimase exista înainte de orice coborâre a mintii ca spirit critic în ea. Dar ca fapt de constiinta e dezvaluita de abia prin aceasta trezire si patrundere a mintii în ea, în baza caintei. De aceea se poate spune de aceasta prima coborâre a mintii în ea ca e sau samânta aruncata „în tulburare”, sau „samânta a tulburarii”, având adica sa dea la iveala pentru constiinta aceasta tulburare sau confuzie. Nu e mai putin adevarat ca tulburarea sau confuzia obiectiva data la iveala e o astfel de tulburare decât cea care exista ca fapt obiectiv. E deja o „rusine”, o „tulburare” ce poarta în ea germenele caintei. Aceasta dare la iveala a tulburarii obiective si deci transformarea ei în tulburare subiectiva, se petrece în faza a doua, „în rasaritul tulburarii”. (337)

Atât tulburarea ca stare patimasa obiectiva, cât si tulburarea ca rusine pentru pacate e împrastiata în aceasta a treia faza, când mintea prin lumina cunostintei ei se face deplin stapâna în suflet si împrastie stapânirea patimilor. (338)

Daca în faza a treia mintea mai lasa puterile sufletului sa se îndrepte nepatimas spre lucrurile sensibile, în faza a patra le trimite spre realitatile inteligibile, în a cincia se odihneste si de aceasta activitate, adunându-se în Dumnezeu. (339)

Dispozitia aceasta, ca fata a sufletului, nu e stare de moment, ci un chip sufletesc permanent, dobândit de om prin anumite deprinderi: Ea desi e deschisa în suflet, se rasfrânge si pe fata de dinafara. Când fata dinlantru e o sinteza a tuturor virtutilor, nu mai e o fata urâta, ci o fata frumoasa, care reprezinta totodata starea de nepatimire. Caci starea de nepatimire constând din absenta oricarei patimi, e tot una cu prezenta tuturor virtutilor, odata ca orice patima e alungata prin virtutea corespunzatoare. (344)

Sufletul fiind în greceste feminin, e socotit ca o fecioara ce se însoteste cu Dumnezeu într-o casatorie tainica. (351)

(Într-un amestec dragastos). Sfintii Parintii folosesc termenul atât pentru unirea sufletului cu Dumnezeu, cât si pentru a firii omenesti si dumnezeiesti în Hristos. „Amestecul acesta, însa nu e una cu „contopirea”, pe care o interzice definitia de la sinodul din Calcedon”. Amestecul e întrepatrunderea a doua substante fara sa piarda identitatea (de exemplu sufletul cu trupul). Ar fi bine sa-si însuseasca acest termen si teologia româneasca, pentru a preciza unirea ca reciproca îmbinare de substante si de energii ce-si pastreaza identitatea lor, spre a nu socoti unirea simpla alipire. (352)

De la virtute (Iudeea) se înainteaza spre nepatimire sau la totalitatea virtutilor (Ierusalim), de la aceasta la cunostinta (templu). Iar cunostinta (gnoza), ca rezultat al stradaniei contemplative omenesti, ajutata, se întelege, de har, primeste de sus, ca o încoronare, Întelepciunea. Ideea ca templul, drept culme a stradaniei omenesti în virtute si cunoastere, primeste Întelepciunea divina ca har, si-a gasit expresia în mareata biserica a lui Iustinian, dedicata Sofiei dumnezeiesti, ca una ce-a fost destinata sa se umple de Întelepciunea dumnezeiasca. Mintea curatita si gnostica, ca templu subiectiv, si biserica sfintita, ca minte colectiva a obstii credincioase, ca minte a cosmosului, sunt vasele destinate sa se umple de Sofia faptuirii în curs de îndumnezeire. (353)

„Confuzia” reprezinta Babilonul unde s-a nascut Zorobael si de unde a eliberat pe Iudei. Babel intra si în compozitia numelui: Zoro-Babel. (354)

Prin Providenta Dumnezeu îndruma în chip pozitiv pe om prin binefacerile ce i le da fiecare clipa si prin meditatia asupra lor; prin judecata îl abate de la rau, trimitându-i diferite cercetari. Aceste doua moduri se alterneaza sau chiar se împletesc, ca într-o pedagogie parinteasca. În fiecare zi Dumnezeu ne da bunurile slabe si aproape în fiecare zi ne si cearta. El zilnic sta la judecata cu noi, ca sa scape de judecata neîndurata de la sfârsit. (363)

Fiul lui Dumnezeu a fixat firea omeneasca în sine (ca pe un „cort” în „locul” de suprema soliditate al dumnezeirii), ca s-o faca sa nu mai cada, fiind tinuta chiar de Dumnezeu. De aceea chiar întruparea constituie o îndumnezeire a firii omenesti, chiar ea face aceasta fire sa nu mai poata luneca în aceasta consolidare a firii omenesti în nepatimire prin întrupare, nu trebuie rastalmacita în sensul unei mântuiri fizice, conform acuzei ce-o aduc Apusenii Parintilor orientali. Firea omeneasca a lui Hristos nu mai luneca din motive spirituale. E prea aproape de ea adevarul si binele suprem, ca s-o mai atraga ceva inferior. (366)

Ochii credintei, ca evidenta a adevarurilor credintei, dobândita prin fapte, desi sunt în noi, ajutându-se sa vedem, totusi nu sunt ai nostri, ci sunt darul lui Dumnezeu, sau lucrarile Lui. Ca atare desi vedem si noi prin ei, sunt ochii prin care însusi Dumnezeu priveste în noi si în jurul nostru. Iar noi vedem prin acesti ochi ai lui Dumnezeu. În acest sens pe Dumnezeu îl cunoaste cel ce cunoscut de Dumnezeu. (371)

Cel ce nu e scris în launtrul sau de condeiul Duhului, nu e scris nici în cer. Pentru ca nu se asorteaza cu cerul3 n-a devenit o bucata a cerului. Se va urca în cer numai cine s-a acomodat de aici cerului, numai acela în care s-a coborât în prealabil cerul. (373)

Întrucât întelepciunea se afla în nemijlocita apropiere de Dumnezeu, întrucât în ea se cuprind concentrat toate darurile ce le primim de la Dumnezeu si ea e totul ce primeste faptura de la Dumnezeu, se poate spune ca Dumnezeu ia contact cu lumea prin Sofia, ca treapta culminanta la care se poate ridica lumea e Sofia. (374)

Privirea lui Dumnezeu e afectiva, e creatoare si modificatoare. Raza privirii lui Dumnezeu produce virtutea noastra, trimitând în noi o adevarata energie spirituala. Dar noi deschidem ochiul lui Dumnezeu prin silinta de-a împlini poruncile. Noi le primim extern. Dar Dumnezeu transforma aceasta silinta exterioara într-o calitate statornica si placuta a noastra. Virtutea este deci si ea un fel de unire cu Dumnezeu, dar prin „privire”, de la distanta, nu o unire care înlatura „distanta” (diastaza). Diferenta de grad între unirea pe care o realizeaza între om si Dumnezeu moralitatea si contemplatia a aratat-o Paul Hankamer, ca pilda lui Schiller pentru prima, ca a lui Ekkehart si Goethe pentru a doua. Pentru cei din urma „moralitatea era înca treapta spre un scop final” (Jacob Bhome). (375)

A vorbi cu precizie despre acestea este cu putinta numai acelora, care pentru multa curatenie a mintii lor au primit de la Dumnezeu tot harul pe care-l pot primi oamenii. Caci patrunzând cu ajutorul acestui har în noianul vederilor tainice, acestia vad numai ratiunile celor scrise, dezbracate de vesmântul figurilor. Ei nu se ocupa câtusi de simbolurile, care le dau o forma sensibila, decât în cazul când voiesc prea întelept sa le înfatiseze corporal celor ce, din pricina nevârstniciei mintii, nu se pot ridica peste perceptia simturilor, ci trebuie sa se exerciteze mai întâi prin figuri sensibile, ca apoi sa doreasca sa se urce la ratiunile arhetipice ce sunt mai presus de perceptia sensibila. Dar noi socotim ca nu este absurd sa ne apropiem de realitatile subtile prin conjectura, data fiind facultatea naturala din noi, care se doreste dupa cunoasterea celor dumnezeiesti. Caci doua bunuri pot rezulta din conjectura pentru cei ce sunt stapâniti de o veneratie sincera fata de cele dumnezeiesti: cel ce abordeaza prin conjectura lucrurile dumnezeiesti, sau descopere adevarul în privinta celor cugetate si atunci aduce cu bucurie, drept jertfa de lauda, multumiri Celui ce i-a dat stire despre ceea ce a cautat, sau constata ca întelesul celor scris îi scapa si atunci respecta si mai mult lucrurile dumnezeiesti, aflând ca întelegerea lor întrece propria lui putere.

Deci apropiindu-ma si eu prin conjectura de cele scrise, rog pe Dumnezeu sa-mi fie într-ajutor în cele ce voi spune, caci stiu ca stiu puterea întelegerii mele e cu mult prea slaba fata de sublimitatea tainelor Scripturii. De voi reusi, voi datora întreaga izbânda a lui Dumnezeu, care m-a ridicat prin întelegere spre multumire, iar de nu voi reusi, voi socoti si nepriceperea un bine, pe care îl voi datora tot lui Dumnezeu, care, taind cu anticipatie, prin purtarea Sa de grija, mândria ce mi s-ar fi putut naste din cunostinta, mi-a facut din nepricepere, un îndemn spre modestie. Prin urmare, apropiindu-ma prin conjectura de întelesul celor scrise, voi începe de la cele de mai înainte din Scriptura. În capitolul dinainte de acestea s-a scris despre Zorobael: „Si când a iesit tânarul, ridicându-si fata sa la cer înspre Ierusalim, a binecuvântat pe Împaratul cerului” (III Ezdra 4,58). Se întelege ca a iesit dupa ce a dat raspuns la întrebarile împaratului Darie. Deci a iesit de la fata acestuia. Darie este însa, cum am spus mai înainte, legea care stapâneste asupra firii. De fapt acest înteles al lui corespunde cu talmacirea propriului nume. Caci numele lui Darie înseamna „neam”, sau „genealogie” (carte a neamurilor), sau „cel cuprins într-o genealogie”, cum spun cei ce cunosc întelesul exact al acestui cuvânt. Dar cuvântul „neam” sau „genealogie” exprima o lege naturala, caci „neamul” si toate cele cuprinse într-o „genealogie” stau sub fire.

Deci bine am facut ca am înteles prin Darie legea firii. Caci legea firii îmbratiseaza genurile (neamurile) si speciile care se afla sub fire, cât si cele ce se contempla în legatura cu firea, adica timpul si spatiul. Caci toate acelea fara de care nu exista un lucru creat, se contempla deodata cu acel lucru.

Darie este, prin urmare, cum am spus, legea firii. Iar Zorobael e mintea contemplativa, care, iesind de la legea firii, simbolizata prin Darie, s-a ridicat peste toata ordinea lucrurilor vazute de sub timp si spatiu si si-a înaltat fata, adica dispozitia capabila de cunostinta, dobândita prin virtute, catre cer, cu alte cuvinte catre sublimitatea fiintelor spirituale; înspre Ierusalimul spiritual din ceruri, adica înspre acel Ierusalim, ale carei „ziduri sunt zugravite pe palmele Domnului” (Is. 19, 16). Caci în el se afla locuinta tuturor celor ce se veselesc (Ps. 86,7) si la el se întorc cu adevarat toti aceia care scapa din robie si îsi cauta casa lor cea din cer (II Cor. 5,2), cum zice Apostolul; toti aceia, care pot zice cu marele David: „De te voi uita Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea; sa se lipeasca limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine” (Psalmi 137,5-6). Prin „dreapta” se întelege lucrarea duhovniceasca a poruncilor dumnezeiesti si prea laudate, iar „limba lipita de grumaz” este activitatea de cunoastere a ratiunii noastre, care din pricina nestiintei sta lipita de gâtlej, adica de patima ce-si are sediul în preajma gâtlejului, si din aceasta pricina nu poate fi pusa în miscare de dorinta dupa bunurile negraite si de aceea nu poate sa guste din bunatatea Domnului.

Asadar Zorobael care, grabindu-se spre Ierusalim, scoate ratiunile de sub timp si fire, este mintea noastra contemplativa. Dar poate fi si Cuvântul creator, cel mai presus de noi, care a venit între noi ca unul din noi, adica s-a facut om, ca sa adune prin întrupare la Sine pe cei ce s-au rostogolit de bunavoie în patimire si viata în patimi si în moartea trupului. Deci fie ca e mintea, fie ca e Cuvântul, Zorobael îi scoate împreuna cu sine si-i duce cu sine spre Ierusalimul ceresc pe toti cei ce s-au facut, pe cât e cu putinta, asemenea lui. Desavârsirea acestora în virtute si în cunostinta a închipuit-o Scriptura simbolic prin diferitele specii si numere amintite înainte. Caci tot omul drept si iubitor de Dumnezeu, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, plineste numerele amintite ale diferitelor specii, adunând ratiunile fiecarei specii si numar într-o unica plenitudine a virtutii si a cunostintei. Aceasta o arata limpede sensul locului mai sus pomenite din Scriptura.

„Si au fost toti din Israel de la 12 ani si mai în sus, afara de copii si de femei, patruzeci si trei de mii trei sute saizeci”. E de admirat exactitatea cuvintelor Duhului, care noteaza ca nici unul dintre cei numarati în Ierusalim dupa ce au iesit din Babilon, adica din confuzia veacului acestuia, nu era sub 12 ani. Prin aceasta Scriptura a aratat în chip tainic, ca numai cel ce s-a ridicat peste simtire (perceptia sensibila) si peste timp (caci aceasta înseamna numarul 12 care se compune din 5, adica din cele 5 simturi si din 7, adica din timp) si a taiat orice afectiune a sufletului fata de ele, a iesit din confuzia lor, zorind spre cetatea de sus. Si nu numai acesta are cu sine, în afara de copii si de femei, numarul patruzeci si trei de mii trei sute saizeci.

„Copiii” sunt poate gândurile referitoare la afectele firesti si nevinovate si independente de voia noastra, iar „femeile”, fie cugetarile, fie poftele si placerile naturale care nu aduc nici o osânda celor ce au, fiind urmarea necesara a poftirii naturale. Pentru ca si hrana cea mai simpla ne produce o placere naturala, chiar daca nu voim, întrucât ne satisface trebuinta de mai înainte. La fel bautura, prin faptul ca potoleste neplacerea setei, sau somnul, prin faptul ca reînnoieste puterea cheltuita prin veghere. De asemenea toate celelalte functiuni ale firii noastre, care sunt pe de-o parte necesare pentru sustinerea ei, iar pe de alta folositoare celor ce se sârguiesc pentru dobândirea virtutii. Toate acestea, macar ca nu se numara împreuna cu barbatii, ies totusi împreuna cu orice minte care fuge de confuzia pacatului, ca nu cumva aceasta sa fie tinuta din pricina lor în robia patimilor condamnabile si contrare firii, care atârna de voia noastra si nu-si au în altceva sursa în noi decât în miscarea afectelor conforme cu firea. Dar nu se numara împreuna, întrucât afectele care conserva firea în viata de aici nu se pot muta împreuna cu noi la viata nemuritoare si vesnica.

Cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt patrimea virtutilor generale, cu care, strabatând mintea natura si timpul, ajunge la tinta fericita a nepatimirii. Sa ne explicam: Miriada (numarul de zece mii) e indicata numai prin cifra unitatii si nu poate fi notata prin nici o alta cifra, fiind dupa suport identica cu unitatea si deosebindu-se numai prin cugetare, cum se deosebeste sfârsitul de început. Caci miriada este sfârsitul unitatii si unitatea este începutul miriadei, sau mai bine zis miriada este unitatea pusa în miscare si unitatea este miriada pâna ce n-a fost în miscare. Dar tot asa fiecare din virtutile generale are ca început si sfârsit monada dumnezeiasca, adica pe Dumnezeu, întrucât porneste din El si sfârseste în El si este una cu Dumnezeu, deosebindu-se numai prin cugetare. Caci e vadit ca de la El are si spre El îsi are originea orice virtute.

Sau poate Scriptura întelege prin cele patru miriade (patruzeci de mii) cele patru înaintari în împlinirea poruncilor dumnezeiesti de-a lungul contemplatiei si a cunoasterii. Fiecare înaintare merge pâna la zecele proxim. Astfel prima înaintare consta în lucrarea simpla a poruncilor de catre începatori, dupa fuga lor de pacat. Ea împlineste prima decada, care e în acelasi timp monada. A doua înaintare e cea care îmbratiseaza prin fiecare porunca pe celelalte. Ea face aceeasi decada suta împlinita prin lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Caci decada lucrata înzecit produce suta. A treia înaintare este înzecirea sutei prin legea firii. Caci înzecita este si legea firii ca una ce consta din zece parti si anume: din cele trei puteri ale sufletului, din cele cinci simturi, din functiunea vocala si din fecunditatea naturala. Din puterea ratiunii se foloseste omul la cautarea cauzei si a bunurilor din jurul cauzei; de puterea poftei spre dorirea celor cautate, iar de iutime spre pazirea si iubirea lor. Simturile, la rândul lor, îi servesc la deosebirea lucrurilor, care si ea se împarte în caci si care se naste stiinta. Aceasta încincita deosebire împarte lucrurile în „cele începute” si „în cele neîncepute”, în „cele care sunt de cugetat” si în „cele care nu sunt de cugetat”, în „cele care sunt de grait” si în „cele care nu sunt de grait”, în „cele ce se pot face” si în „cele ce nu se pot face”, în „cele stricacioase” si în „cele nestricacioase”. Iar de functiunea vocala se foloseste spre graire, precum de fecunditate spre sporirea bunurilor celor cautate, dorite, iubite, cunoscute si graite. Astfel suta înzecita prin legea firii devine mie. Iar a patra înaintare este urcusul, prin contemplatie si cunoastere, a legii firesti, cu împartirile aratate, spre ratiunea originara a fiecarei porunci. La capatul acestui urcus, se contempla miriada concentrata, indicata prin cifra primei unitati. Caci cel ce împlineste poruncile în mod simplu, apoi îmbratiseaza în împlinirea fiecareia pe celelalte, pe urma uneste cu îmbratisarea acestora distinctiile legii firesti si pe aceasta o urca în sfârsit, prin cunoastere (în chip gnostic), spre ratiunea fiecarei porunci, a concentrat cele patru miriade, onorate la fiecare înaintare, prin taina unitatii, în care se aduna ratiunea miriadei.

Sau cele patru miriade mai înseamna si cele patru nepatimiri generale. Prima nepatimire este înfrânarea desavârsita de la pacatele cu fapta, constatata la cei începatori. A doua nepatimire este lepadarea totala a gândurilor care consimt cu pacatele. Aceasta o gasim la cei care cultiva virtutea cu ratiune. A treia este nemiscarea totala a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contempla în chip spiritual în înfatisarea lucrurilor vazute ratiunile lor. A patra nepatimire este curatirea totala chiar si de închipuirea simpla a patimilor. Aceasta o aflam în cei ce si-au facut mintea, prin cunostinta si contemplatie, oglinda curata si stravezie a lui Dumnezeu.

Deci cel ce s-a curatit pe sine de lucrarea patimilor, s-a eliberat de consimtirea cugetarii cu ele, si-a oprit miscarea poftei spre ele si-a facut mintea curata chiar si de închipuirea simpla a lor, având cele patruzeci de mii iese din materie si zoreste spre regiunea dumnezeiasca si pasnica a lumii spirituale.

Astfel întelegem cele patruzeci de mii. Iar cele trei mii indica învatatura desavârsita dreapta, evlavioasa si rationala despre Treimea Sfânta si de o fiinta, potrivit careia credem si laudam unitatea treipostatica ca un singur Dumnezeu.

Iar numarul de trei sute înfatiseaza aici ideea Providentei. Întâi pentru ca prin forma literei care îl indica,³⁸⁴ e închipuita puterea care, venind de sus, strabate cele de jos si cuprinde extremitatile celor doua laturi, prin ceea ce se arata Providenta care strânge totul în chip negrait. Al doilea, pentru ca acest numar a fost cinstit prin chipul crucii, pe care s-a savârsit taina cea mare, cea dintâi si cea ascunsa a Providentei. Caci taina întruparii lui Dumnezeu a fost un mod de lucrare negraita a Providentei. Poate ca în acest semn al crucii si al numelui Celui ce a fost pironit pe ea pentru noi a îndraznit marele patriarh Avraam, când a iesit si a biruit puterile vrajmase indicate prin regi. Caci se spune ca a iesit cu 318 slujitori, adica cu acest semn si cu numele lui Iisus. Pentru ca de multe ori Scriptura descopera celor curati gândul ei prin forma literelor.

Iar daca vrea cineva sa cunoasca gândul Sfintei Scripturi si din numar, va afla ca si asa prin el se indica Providenta. Caci lucrarea Providentei consta nu numai în a pastra firea cu existenta nemicsorata, ci si în a face sa nu-i lipseasca nimic pentru a deveni fericita prin har³⁸⁶. Deci adaugând cineva la doua sute o suta, capata trei sute. Iar prin acest numar se indica natura si virtutea. Natura este indicata prin numarul oua sute, ca una ce consta din materie si forma. Caci materia este împatrita pentru cele patru elemente ale ei, iar forma este încincita pentru simturile care pun pe framântatura materiei tiparul formei. Înmultind acum pe patruzeci cu cinci, sau pe cincizeci cu patru capatam numarul doua sute. Iar numarul o suta înseamna virtutea desavârsita, ca unul ce cuprinde decada poruncilor dumnezeiesti înzecita. La aceasta ajungând Avraam, devine tata al marelui Isaac, caci fiind mort dupa fire s-a facut duh nascator al vietii si al bucuriei. Deci adaugând la doua sute o suta, capeti numarul trei sute, care indica Providenta ce sustine firea în tendinta ei spre fericire³⁸⁷.

Iar numarul saizeci înseamna puterea naturala care împlineste poruncile si s-a desavârsit prin ratiunile virtutilor. Caci numarul sase înseamna puterea de activitate a firii, ca unul ce consta din partile proprii. Din aceasta pricina s-a scris ca si Dumnezeu a facut lumea în sase zile. Iar numarul zece arata desavârsirea virtutii prin împlinirea poruncilor. Prin urmare numarul saizeci indica limpede puterea naturala care primeste ratiunile dumnezeiesti aflatoare în porunci.

Asadar cele patruzeci de mii adaugate la trei mii trei sute sase zeci indica ratiunea desavârsita a virtutii, taina venerata a Providentei si puterea de activitate a firii care a fost îmbunatatita prin virtuti. Deci cel ce si-a eliberat, prin duh, mintea de trup, de simturi si de lume, iese din ele, parasind amestecarea si confuzia lor, ca cei de odinioara Babilonul; el zoreste spre cetatea de sus, având mintea deprinsa de orice afectiune fata de ceva.

„Iar robii si roabele acestora, sapte mii trei sute sapte”, Legea spune despre robi si despre roabe: „Robii si roabele dintre Evrei sa slujeasca sase ani, iar într-al saptelea sa fie lasati slobozi. Iar robii si roabele de alt neam sa slujeasca în veac”. „Veac” socotesc ca numeste anul al cincizecilea al slobozirii.

Robul evreu si roaba evreica sunt ratiunea si cugetarea, care slujesc filozofului ce se îndeletniceste cu faptuirea sase ani, ajutându-l sa iscodeasca tot ce contribuie la frumusetea morala si la modurile virtutii. Caci ratiunea si cugetarea slujesc oricui se îndeletniceste cu faptuirea ca un rob si o roaba, iscodind si creând modurile activitatii virtuoase. Si toata puterea lor e îndreptata împotriva duhurilor rautatii, care se opun faptuirii morale. Ducând asadar la îndeplinire filosofia lucratoare, pe care a indicat-o numarul „sase” al anilor (caci s-a spus ca numarul „sase” înseamna filosofia lucratoare³⁸⁹), ratiunea si cugetarea sunt lasate slobode ca sa se reîntoarca la contemplarea duhovniceasca a ratiunilor din lucruri, care sunt înrudite cu ele. Ele au ajuns atunci la anul al „saptelea”, adica la deprinderea nepatimirii. Caci patimile au fost subjugate prin multa osteneala a ratiunii si a cugetarii unite cu ea si de aceea au iesit si s-au departat de la suflet.

Iar robul si roaba de alt neam sunt puterea mâniei si a poftei. Pe acestea mintea contemplativa le supune pentru totdeauna stapânirii ratiunii, ca sa-i slujeasca la dobândirea virtutilor prin barbatie si cumpatare. Si nu le lasa libere pâna ce nu e înghitita moartea nenorocitului de trup si de viata nemarginita, si pâna ce nu se arata în chip curat icoana împaratiei vesnice, având imprimata în ea, prin imitare, întreaga forma a arhetipului. Ajunsa aici, mintea contemplativa slobozeste mânia si pofta, pe cea din urma prefacând-o în placere curata si în atractia neprihanita pentru dragostea dumnezeiasca, iar pe cea dintâi în ardoare duhovniceasca, în statornicie înfocata si în nebunie sobra. În aceasta stare ajunsese dupa merit marea raza a luminii netulburate, marele apostol Pavel, când l-a auzit pe regele Agripa spunându-i: „Esti nebun Pavele”. Dar si el însusi scrie despre sine Corintenilor: „Ca ori de iesim din noi, este pentru Dumnezeu, ori de suntem cu mintea asezata, este pentru voi”. El numeste nebunia sobra, cea dupa Dumnezeu, „iesire din sine” (extaz), ca una ce scoate mintea afara din lucrurile create, macar ca în sine e sobra si chibzuita.

Iar numarul robilor socotesc ca indica viata vremelnica, traita conform cu ratiunea si împreunata cu modurile nepatimirii. În cursul acesteia mintea, folosindu-se de ratiune si de cugetare ca de niste robi si roabe evreice care slujesc faptuirii, hotaraste masurile ajutorului ce trebuie sa-l dea acestea virtutii, stramutându-le la contemplatie. Îngrijindu-se de mânie si de pofta, ca de niste robi si roabe de alt neam, asa cum un stapân se calauzeste de slujitori „le calauzeste la aceeasi libertate de la sfârsit”. Si anume asa ca pofta o preface în dorinta ce se desfata de cele dumnezeiesti, iar mânia în vigoarea nesfârsita a dorului ce se bucura de ele, facând pe robii de alt neam, Evrei adevarati dupa har.

„Cântareti si psalmozi opt sute cincizeci si cinci”. Cântaretii sunt cei ce vestesc cuvântul (ratiunea) dumnezeiesc prin modurile virtutilor cu fapta, fara contemplatie. Iar „psalmozii” sunt cei ce initiaza tainic în cuvântul (ratiunea) dumnezeiesc pe altii, prin modurile virtutilor împreunate cu dulceata cunostintei din contemplatie, încântându-le urechile lor spirituale.

Numarul acestora indica stiinta lucrurilor vesnice, atâta cât le este îngaduita oamenilor. Din numarul opt sute cinci zeci, „opt sute” indica ratiunile viitoare ale cunostintei, iar „cincizeci” ale virtutii. În sfârsit „cinci” înfatiseaza stiinta lucrurilor de aici, precum am aratat vorbind despre numarul „cinci” putin mai înainte.

„Camile, trei sute treizeci si cinci”. Camilele ce ies împreuna cu fiii lui Israel eliberati din robia amara, sunt diferitele reprezentari (completatii) naturale ale lucrurilor vazute, care sunt alcatuite, asemenea camilei, pe deoparte din înfatisarile cele vazute ce se raporteaza la simturi si sunt asa zicând picioarele lor, iar pe de alta din ratiunile mai înalte, privite în ele cu duhul, care se raporteaza la minte si sunt asa zicând capul lor.

Poate despre aceste camile a zis marele Isaia, prevestind profetic slava Ierusalimului spiritual: „Si te vor acoperi pe tine camilele de Madian si Ghefar” (Isaia 60,6). Ele sunt reprezentarile (contemplatiile) duhovnicesti ale afectelor (patimilor) firesti. Caci Madian se talmaceste „golirea stomacului”, sau „lut sângeros”, sau „sudori omenesti si ale mamei”. Iar Ghefar „posesiunea spatelui”, care este contemplatia ridicata deasupra patimilor trupesti. Caci spatele sufletului este trupul, ca unul ce este îndaratul lui. Deci Scriptura zice aici ca locul sau resedinta duhovniceasca a cunostintei pasnice si nedezbinate a vederilor tainice este asemenea unei cetati sfinte, acoperita de ele ca de niste vite.

Acelasi sens îl arata si numarul însusi, care indica miscarea în jurul timpului si al naturii.

„Si cai, sapte mii sapte sute treizeci si sase”. „Cal” este acela care alearga în viata pe drumul celor virtuosi, având toata vigoarea iutimii (mâniei). Caci se spune ca firea calului sta în unghiile picioarelor, pe care le are de la fire. De aceea a si fost socotit cel mai destoinic si mai tare la drum dintre toate celelalte animale domestice si supuse oamenilor. Cu ei aseamana marele Prooroc Avacum si pe sfintii Apostoli, când zice prin Duhul: „Si ai suit pe mare caii Tai, care tulbura ape multe”. El numeste „cai” pe sfintii si fericitii Apostoli, care poarta cuvântul mântuitor al adevarului înaintea neamurilor si împaratilor, în toata lumea, pe care o numeste figurat „mare”. Iar neamurile le-a asemanat cu apele. Caci si ele sunt tulburate si agitate de puterea cea mare din cuvântul Duhului si trecute de cutremurul mântuitor de la necredinta, de la nestiinta la cunoastere si de la pacat la virtute.

Aceasta o arata si numarul însusi al cailor, care închipuie deprinderea cu filosofia practica a virtutii. Caci numarul „sapte mii trei sute”, ca numar ce indica timpul, arata miscarea sprintena a virtutilor, iar „treizeci si sase” activitatea firii care alearga împreuna cu virtutile.

„Iar catâri opt sute patruzeci si cinci”. Catârul este, dupa întelesul cel de lauda, deprinderea care nu rodeste pacatul. Din acest motiv s-i rânduit, într-un chip cât se poate de potrivit si de cuvenit duhului Scripturii, ca cel ales rege în Israel sa nu sada pe cal, ci pe catâr. Prin aceasta Scriptura arata ca mintea contemplativa, care împarateste peste întelesurile si reprezentarile (vederile) lucrurilor, ca si peste miscarile proprii, trebuie sa aiba o deprindere neroditoare de rau, adica una care nici sa nu zamisleasca, nici sa nu nasca raul. Ea trebuie sa fie purtata de aceasta deprindere, atunci când se misca în contemplatie, ca nu cumva, ocupându-se cu cercetarea duhovniceasca a lucrurilor, sa cada din nebagare de seama în puterea vreunuia din duhurile rele, care pot corupe prin ceva din cele sensibile dispozitia curata a inimii.

Stim ca în Scriptura catârul are si un înteles de ocara., de pilda zice: „Nu fiti asemenea calului si catârului, în care nu este întelegere”. Scriptura numeste „cal” deprinderea de a umbla dupa placerile patimilor, iar „catâr” deprinderea care nici nu zamisleste, nici nu naste binele. Scriptura le interzice dimpotriva pe amândoua celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi, întrucât lucreaza pacatul, pe cea de-a doua, întrucât nu lucreaza virtutea. Tot în acest sens de ocara trebuie luat si catârul lui Abesalom, pe care acesta calarind a pornit la uciderea parintelui sau. Prin aceasta Duhul arata ca cel ranit de slava desarta, din pricina virtutii si a cunostintei, îsi hraneste în desert coama parerii de sine, dichisind-o si amestecând-o ca pe un catâr, spre a amagi pe privitori cu afisarea unei purtari morale. Calarind acela pe ea, îsi închipuie ca-l va rasturna pe tatal care l-a nascut prin învatatura cuvântului, urmarind sa rapeasca cu mândrie si în chip silnic la sine slava virtutii si a cunostintei, pe care o are tatal sau de la Dumnezeu.

Dar iesind la largul contemplatiei naturale în duh, la razboiul rational pentru adevar, din pricina simtirii nemortificat ramâne spânzurat cu parul de stufisul stejarului vederilor materiale. Astfel însasi închipuirea de sine, care-i leaga mintea de acelea, îi slujeste spre moarte, suspedându-l între pamânt si cer. Caci cel stapânit de slava desarta nu are cunostinta drept cer care sa-l atraga din parerea de sine ce-l retine jos, dar nici talpa faptuirii smerite drept pamânt care sa-l traga în jos din îngâmfarea ce-l tine pe sus. Pe acesta evlaviosul dascal care l-a nascut, lasându-se dus de iubirea de oameni, îl plânge si dupa ce moare, deoarece, asemenea lui Dumnezeu nu voieste moartea pacatosului, ci sa se întoarca si sa fie viu (Exod. 33,11).

Iar ca sa întelegem si în alt chip locul David înseamna, desigur, mintea activa, iar Abesalom închipuirea de sine, nascuta din mintea activa în împreunarea cu simtirea (perceptia)³⁹⁸. Caci simtirea este fiica regelui Ghesur, pe care luând-o David a nascut pe Abesalom. Iar „Ghesur” se talmaceste „calauza zidului”. Zidul este, desigur, trupul. Iar calauza trupului este legea trupului, sau simtirea. Din aceasta se naste Abesalom, care se talmaceste „socotita pace a tatalui”, care este, evident, închipuirea de sine. Caci socotind ca am biruit patimile, dam nastere închipuirii de sine. Marele David, luând cunostinta ca aceasta s-a razvratit împotriva lui, deoarece si-a oprit faptuirea prin cunoastere, parasind cortul, Ierusalimul si Iudeea, fuge dincolo de Iordan, în pamântul Galaad, care se talmaceste „stramutarea marturiei”, sau „descoperirea” lor. Aceasta arata ca David se socoteste pe sine nevrednic, din pricina închipuirii razvratite, de cortul sfânt, adica de tehnologia mistica, de Ierusalim, adica de cunostinta care vede cele dumnezeiesti si de Iudeea, adica de marturisirea bucuriei pentru faptele sale.

Aceasta înseamna ca mintea îsi stramuta puterile sale de la bucurie la întristare si la cunostinta sau la marturisirea celor savârsite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea celor savârsite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea tuturor greselilor în parte. Caci aceasta este „descoperirea” lor. Simplu vorbind, ea se muta prin cugetare în timpul dinainte de har (caci aceasta înseamna „a trece dincolo de Iordan”), când era strânsa de harul virtutii si al cunostintei. În felul acesta, cunoscându-si neputinta proprie si dobândind adânca smerenie ce se opune închipuirii de sine, prin cunostinta starii sale, ucide pe razvratit, adica închipuirea de sine, care trecuse la el pe când se afla în întristare multa. Si asa revine la slava proprie si stapâneste peste pamântul lui Iuda si împarateste peste Ierusalim si slujeste în cortul sfânt al lui Dumnezeu slujba curata si neprihanita.

Dar sa revenim la numarul catârilor Iudeilor sloboziti din robie si sa privim dupa putere la sensul spiritual din el. „Catâri, zice, erau opt sute patruzeci si cinci”. Numarul acesta indica nepatimirea desavârsita a mintii fata de cele sensibile si de simturi, în temeiul deprinderii de a nu rodi pacatul, adica a deprinderii de a nu naste pacatul. Caci numarul „opt sute”, luat în înteles de lauda, înseamna nepatimirea caracteristica a veacului viitor, numarul „patruzeci” indica lucrurile sensibile, iar „cinci” indica simturile.

„Iar asini, cinci mii cinci sute douazeci si cinci”. Asinul este trupul care slujeste sufletului, purtând poverile si ostenelile faptelor pentru dobândirea virtutii; cu alte cuvinte, deprinderea virtuoasa a trupului. Tot astfel de asini au avut fiii marelui Iacov de au putut aduce din Egipt în pamântul fagaduintei grâul trebuincios hranei, adica cunostinta duhovniceasca, adunata din contemplatia naturii ca din Egipt si închisa în sacii cugetarilor, pe care îi pun prin faptuire deasupra trupurilor, transportându-i spre viata viitoare.

Iar numarul rotund al acestor asini arata miscarea constanta a deprinderii virtuoase a trupului spre fapte, urmând fara abatere cuvântului cunostintei. Caci cei priceputi în aceste lucruri numesc miscarea sferica neschimbata, ca una ce ramâne la fel în toate împrejurarile, mai mult decât celelalte miscari ale lucrurilor.

Acestea le-am spus, dupa puterea noastra de a întelege si de a spune. Iar daca cineva ar voi sa spuna ca în acestea sunt preînchipuite diferitele trepte ale credinciosilor Bisericii si dispozitiile lor, n-ar gresi. Astfel „barbatii” sunt cei ce au ajuns, pe cât e cu putinta, la masura plinirii vârstei lui Hristos si savârsesc virtutea prin iubire, prin proprie hotarâre.

„Robii si roabele” sunt cei ce poarta povara filosofiei lucratoare de teama chinurilor vesnice, cu care sunt amenintati. „Cântaretii”, cei ce propovaduiesc frumos si bine cuvântul faptuirii si tamaduiesc patimile altora. „Psalmozii”, cei ce arata prin contemplatie frumusetea cunostintei cuvintelor (ratiunilor) dumnezeiesti si departeaza ca pe un întuneric nestiinta de la atii. „Camilele” sunt cei ce îmblânzesc prin ratiune rautatea vointei, calauzind-o spre virtute. „Caii”, cei ce alearga bine în stadionul vietii placute lui Dumnezeu. „Catârii”, cei care au moravuri amestecate si care dovedesc în viata comuna o întelepciune practica, fara prihana. „Asinii sau vitele de jug”, sunt cei ce trebuie sa osteneasca cu fapta si primesc prin contemplatie sa se aseze ratiunea asupra lor. Adunându-i pe toti acestia facem plinirea sfintei Biserici, împodobita cu multe frumuseti si de virtutea multora.

Dupa parerea mea, cuvântul despre întelesul duhovnicesc al acestor taine a ajuns la sfârsit. Dar daca s-ar afla cineva plin de bogatia harului cunostintei, în stare sa vada, ca marele Samuil, în chip spiritual cele de mai înainte, sa ne descopere si noua întelesul cuprins în cuvântul celor scrise, ca sa iradieze lumina înalta a adevarului în toti, si sa convinga pe cei ce pot sa învete ca nimic nu s-a scris fara rost si în desert de catre Duhul Sfânt, chiar daca noi nu putem cuprinde. Caci toate sunt cu rost si pline de tinte si tintesc mântuirea oamenilor, al carei început si sfârsit este întelepciunea, care începe prin a produce temerea si sfârsesc prin a naste iubirea, mai bine zis ea însasi ni se face, de dragul nostru, la început temere, ca sa se opreasca de la pacat pe cel îndragostit de ea, si la sfârsit iubire, ca sa umple de bucurie spirituala pe cei care au dat totul pentru a se putea împartasi de ea.

Acestia cred ca sunt „barbatii” de care scrie Duhul, acestia „robii si roabele”, „psalmozii si cântaretii”, „camilele”, „catârii” si „asinii”. Nu e vorba de cei pe care îi cunoaste simtirea trupeasca, ci de cei pe care îi întelege mintea curata si sunt zugraviti de condeiul harului.

Scolii

Cei ce se îndeletnicesc într-adevar cu cunoasterea (gnosticii), cunoscând ratiunile tainelor din Scripturi, se folosesc de tipurile istoriei ca de niste exemple spre a ridica cugetarea celor pe care îi învata; ei armonizeaza întelesul spiritual cu litera istoriei, ca sa se salveze atât figura (tipul) pentru simturi, cât si înteleptul pentru mintea omului. Caci omul consta din suflet si din trup, deci unul si acelasi om are atât minte cât si simtire. (2)

Lauda este un cuvânt care vesteste frumusetea dumnezeiasca; laudarea este o relatie a celui ce lauda cu ceea ce lauda, adica o rostire a cuvintelor care vestesc maretia dumnezeiasca. Prin ea se naste deprinderea cunostintei, care preface pe cel ce lauda în cel laudat. Iar „jertfa acestei laude” nu este numai omorârea desavârsita a patimilor contrare firii si depasirea afectelor conforme firii, ci si aducerea totala a celui ce lauda lui Dumnezeu. (3)

Cunostinta care e nu e tinuta în frâu de frica lui Dumnezeu prin fapte, produce îngâmfare, deoarece convinge pe cel îngâmfat e pe urma ei sa prezinte ca al sau ceea ce i s-a dat în dar si sa prefaca în lauda de sine dania Cuvântului. Iar activitatea virtuoasa, care creste deodata cu dorul de Dumnezeu, neprimind cunostinta lucrurilor ce sunt mai presus de cele ce trebuiesc facute, îl face pe cel activ sa se smereasca si sa se adune în sine prin ratiunile mai presus de puterea proprie. (4)

Cel ce a învins miscarile nerationale ale patimilor contrare firii prin credinta si prin dragoste de Dumnezeu, iese chiar si din legea firii, iar ratiunea lui se muta în tara celor inteligibile, scotând din robia straina si ceea ce-i de acelasi neam dupa fire, împreuna cu cele proprii lor. (5)

Sub fire se afla ce este fie subiect (suport) fie în împreunare cu subiectul, fie în subiect. Din acestea se culeg definitiile lucrurilor ce pot fi definite. Caci cele ce întregesc diferitele naturi ale lucrurilor se socotesc ca tin de definitiile lor, indicând precis lucrul respectiv, ca unele ce subzista în mod natural în subiect sau împreuna cu subiectul si din care îsi are subiectul existenta, neputând fi completate afara din subiect.

Iar în jurul firii sunt cele ce pot fi gândite sau mai înainte sau deodata cu ea. Acestea pe de o partea pentru ca lucrurile s-au facut undeva si cândva; iar pe de alta, pentru ca de la prima facere a lucrurilor trebuie gândita împreuna cu ele pozitia si miscarea lor. Acestea sunt timpul si spatiul, în care se afla firea dupa pozitia de dinafara si dupa începutul miscarii, dar nu dupa substanta. Caci nu din ele consta firea, ci în ele îsi are exterior începutul existentei si pozitia.

Când contemplam asadar numai ratiunile existentei genurilor, speciilor si indivizilor, sesizam în ratiunile lor fiintiale diferentele care le constituie. Dar când cautam nasterea lor, întrebam despre „unde” si „când”, ni se prezinta deodata cu lucrurile în chip necesar si timpul si spatiul, trebuind sa completam începutul si pozitia lor, fara de care nu exista nimic din cele facute. Caci nici un lucru nu este liber de circumscrierea prin început si pozitie. (6)

Limba, zice, este simbolul activitatii cunoscatoare a sufletului, iar gâtlejul este semnul iubirii naturale de trup. Deci cel ce îsi lipeste acestea întreolalta într-un chip vrednic de ocara, nu poate sa-si aduca aminte de deprinderea pasnica cu virtutea si cunostinta, îndulcindu-se de sârg cu tulburarea patimilor trupesti. (8)

Darie, zice, înseamna legea firii. Iar legea firii îmbratiseaza si firea si timpul, ca una ce stapâneste miscarea tuturor, atât pe a celor dupa fire, cât si a celor din jurul firii. Prin urmare mintea care iese de sub legea firii, ca de la Darie, se ridica deasupra timpului si a firii, nefiind retinuta de nici unul de nici unul din întelesurile celor de sub fire si timp, ca nu cumva, purtând icoanele celor stricacioase, sa devina templu al idolilor, si în loc de a avea un singur Dumnezeu sa aiba mai multe chipuri ale patimilor necurate carora sa se închine³⁹⁹. (9)

Prin copii, care n-au fost numarati, dar au iesit împreuna cu cei ce-i aveau, a înteles gândurile afectelor ce nu stau în puterea noastra, care desi se nasc din noi, dar nu atârna de noi sa le întrebuintam cum vrem. Iar prin femei a înteles dorintele, care provin din afectele firesti si ireprosabile ce nu atârna de noi. Pe acestea mintea le scoate cu sine când porneste spre viata cea dupa Dumnezeu, ca sa nu cada în robia patimilor celor contrare firii. (11)

Miriada (numarul zece mii) este sfârsitul unitatii ce se misca, iar unitatea este începutul miriadei ce nu se misca. Caci începutul fiecarui sfârsit este lipsa miscarii spre el, iar sfârsitul fiecarui început este terminarea miscarii acestuia. Astfel si credinta, fiind prin fire, începutul virtutilor, are ca sfârsit împlinirea binelui prin ele, iar binele prin fire, ca sfârsit al virtutilor, având credinta ca început, e concentrat înlauntrul ei. Caci credinta este binele concentrat înauntru, iar binele este credinta activata. Iar Dumnezeu este credincios, si bun prin fire; credincios ca primul bine, bun ca ultimul obiect al dorintei. Deci acestea sunt la El în tot chipul identice întreolalta, întrucât nu se deosebesc real prin nici o ratiune, ci numai cugetarea le deosebeste din pricina miscarii celor ce pornesc de la El si sfârsesc la El. Asadar miriada închipuind ultimul obiect al dorintei, reprezinta desavârsita dorinta a celor ce se misca spre el. Iar unitatea fiind simbolul primului bine, reprezinta statornicia desavârsita a celor ce pornesc de la el. Prin urmare cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt binele desavârsit aratat prin fapte de fiecare virtute generala, potrivit cu firea ei. (13)

Cel ce fuge de rau si se fereste simplu sa nu pacatuiasca, lucreaza cele zece porunci. Iar cel ce, în lucrarea desavârsita a fiecarei porunci, le cuprinde si pe celelalte, întrucât toate pot fi privite în fiecare prin pazirea fiecareia, a facut din decada o suta. Caci pazirea desavârsita a fiecarei porunci cu fapta, înseamna împlinirea deplina a celorlalte. Si iarasi cel ce a ajuns cu deplina stiinta la discernamântul desavârsit al lor, a facut din suta mie. Si în sfârsit, cel ce a patruns cu mintea prin contemplatie la ratiunile desavârsite ale acestora, a facut din mie miriada, readucându-se la din desfasurarea în fapt în unitatea contemplatiei. Scurt vorbind, cel ce pazeste necalcate poruncile, prin ocolirea desavârsita a pacatului, apoi le împlineste desavârsit, pe urma a dobândit cel mai deplin discernamânt natural al lor si în sfârsit a strabatut la desavârsita lor vedere duhovniceasca, are cele patru miriade (patruzeci de mii), pe care le-a adunat prin ratiunea desavârsita a fiecarei înaintari. Caci starea de desavârsite are în sine nedespartite ratiunile începutului si ale sfârsitului. (14)

„Început”, numeste raul, caci are ca început miscarea noastra contrara firii. Iar „neînceput” numeste binele, caci binele e prin fire înainte de orice veac si timp. „Lucru ce trebuie cugetat” numeste binele, caci singur el trebuie cugetat, iar „lucru ce nu trebuie cugetat” numeste raul, caci singur el nu trebuie cugetat. „Lucru ce trebuie grait” numeste binele, caci numai de el trebuie sa se vorbeasca, iar „lucru ce nu trebuie grait” numeste raul, caci numai de el nu trebuie sa se vorbeasca. „Lucrul ce trebuie facut” este binele, caci dupa fire este nefacut, însa dupa har, pentru iubirea de oameni, primeste sa fie facut de noi, spre îndumnezeirea noastra a celor ce-l facem, graim si cugetam; ba chiar numai el singur trebuie facut. Iar „lucru ce nu trebuie facut” este raul, care singur nu trebuie facut. „Stricacios” numeste raul, caci firea raului este stricaciunea; ca unul ce nu are nicidecum existenta. Iar „nestricacios” e binele, ca cel ce e vesnic si nu înceteaza niciodata sa existe si este pazitorul celor în care nu se salasluieste. Pe el îl cautam prin puterea (facultatea) rationala a noastra, îl dorim prin puterea poftitoare, îl pazim nerapit prin puterea mâniei, îl distingem prin simturi, cu buna stiinta, neamestecat cu cele contrare, îl graim prin puterea glasuitoare, evidentiindu-l celor ce nu-l cunosc si-l înmultim prin puterea roditoare; mai bine zis noi ne înmultim prin el. (19)

Cea dintâi nepatimire este miscarea trupului prin fapte, când nu e atinsa de pacat. (21)

A doua nepatimire este lepadarea totala a gândurilor patimase din suflet. Prin ea se stinge miscarea patimilor din prima nepatimire, neavând gândurile patimase care s-o aprinda la lucru.(22)

A treia nepatimire este totala nemiscare a partii poftitoare spre patimi. De dragul acesteia exista si cea de a doua, care consta din curatia gândurilor. (23)

A patra nepatimire este lepadarea desavârsita si a închipuirilor sensibile din cugetare. Pe ea si-a primit existenta si a treia, neavând în sine închipuirile sensibile care sa dea forma icoanelor patimilor. (24)

Numarul o mie este unitatea ce nu mai are lipsa de desavârsire. Caci el cuprinde ratiunea cea mai deplina a unitatilor dinainte de el, ca si pe a lui însasi. De aceea si când e înmultit da iarasi o unitate si nu o decada. Când rezultatul înmultirii numarului o mie este o unitate, cum zic cei ce au patruns în întelesul numerelor. Pe drept cuvânt deci treimea miilor înseamna învatatura teologica despre Treime, pe care cel ce o poseda împreuna cu desavârsita virtute paraseste Babilonul spiritual. (25)

Litera „Tau” (T) este semnul crucii, pastrând în forma ei înfatisarea crucii. Iar „Iota” (I), ca litera initiala a lui Iisus, adica numele înfricosat. „Ita” (H), ca initiala si ea, exprima fermitatea virtutii. Patriarhul Avraam, transformându-le tainic pe acestea în numar, a iesit cu îndrazneala împotriva puterilor vrajmase, având trei sute optsprezece slugi, adica toata învatatura teologiei, simbolizata prin trei sute (T), taina negraita a întruparii Cuvântului, reprezentata prin zece si modul desavârsit al deprinderii neclintite în virtute, exprimat prin opt (H). Toate acestea Scriptura le-a numit slugi nascute în casa, ca unele ce sunt roade dumnezeiesti dupa har al inimii celui ce le-a dobândit. (26)

Numarul o suta este decada înzecita a poruncilor dumnezeiesti. Caci le îmbratiseaza desavârsit pe toate prin împlinirea fiecareia. Iar îmbratisarea desavârsita a poruncilor dumnezeiesti prin împlinirea fiecaruia, este virtutea totala si întreaga. La rândul sau virtutea desavârsita este cunostinta fara greseala adevarul, a ajuns la o suta de ani, ca marele Avraam si deci îsi socoteste si ea trupul mortificat, adica îl vede desfacut de viata dupa simturi, ceea ce o face sa nasca bucuria vie în duh. Caci asa se talmaceste Isaac. Deci e propriu Providentei, nu numai sa pazeasca firea conform cu ratiunea ei, ci sa o îndumnezeiasca, îmbunatatindu-i desavârsit aplecarea vointei prin virtuti, pe temeiul întelepciunii dobândite. Iar firea privita împreuna cu acestea constituie numarul trei sute. (28)

Numarul sase este indicatia desavârsita a existentei lucrurilor. Iar numarul zece înseamna putinta existentei fericite a lucrurilor. Deci înzecind cineva pe sase, sau însesind pe zece, capata pe sase zeci, care arata starea faptica a existentei fericite a lucrurilor. (29)

Venind nepatimirea, pe care o indica anul al saptelea, ratiunea si cugetarea se întorc la contemplarea celor înrudite, dupa ce au scapat de slujirea modurilor trupesti ale virtutilor⁴⁰². (32)

Placerea este pofta activata, odata ce ea este un bun prezent, dupa definitia ei. Iar pofta este placerea neactivata, odata ce este un bun viitor, dupa definitia ei. Iutimea este furia cu intentie. Iar furia cu intentie este iutimea trecuta în fapta. Deci pentru cel ce si-a supus aceste puteri ratiunii, pofta a devenit placere prin împreunarea neprihanita a sufletului cu Dumnezeu în har, iar iutimea ardoare curata ce apara placerea provenita din unirea cu Dumnezeu si mânie sobra care face puterea vointei sa iasa cu totul din lucruri în dorinta sufletului dupa Dumnezeu. Prin urmare, pâna ce lumea e vie în noi prin afectiunea de bunavoie a sufletului fata de cele materiale, nu trebuie sa dam libertate acestor puteri (facilitati), ca nu cumva, amestecându-se cu cele sensibile, ca si cu niste rudenii, sa razboiasca sufletul si sa-l cucereasca biruit fiind de patimi, cum au facut odinioara Babilonienii cu Ierusalimul. Caci prin rastimpul în cursul caruia legea a poruncit sa ramâna robii de alt neam la stapân, Scriptura a indicat ca buna afectiunea sufletului fata de lumea aceasta, sau de viata de aici, indicând prin cele ale istoriei, cele spirituale. (33)

Numarul sapte mii, care are aici un înteles bun, înseamna viata vremelnica si prezenta, împodobita cu virtute si cu ratiune. Caci daca numarul o mie înseamna legea scrisa si naturala, dupa întelesul ce l-am vazut când am explicat miriadele, împodobind împreuna viata celui iubitor de Dumnezeu, este vadit ca numarul sapte mii indica toata viata de sub timp a iubitorului de Dumnezeu, pazita de aceste legi. Iar trei sute indica Pronia lui Dumnezeu, care grijeste de existenta dupa fire si de fericirea dupa har a celor providentiati. În sfârsit sapte simbolizeaza nepatimirea în modurile de comportare. Deci cel ce prin puterile sale firesti îsi pazeste viata nepatimasa, cum voieste Providenta, având sapte mii trei sute sapte robi si roabe, iese din confuzia si tulburarea patimilor. (34)

„Cântareti” numeste pe cei ce prin viata lor de fapte voiesc voile lui Dumnezeu. (36)

„Psalmozi”, zice, sunt aceia care nu numai fac voile lui Dumnezeu, ci si povestesc altora tainele petrecute în ei. (37)

Numarul opt cuprinde în sine atât nemiscarea cât si miscarea. Nemiscarea, când e privit în sine, caci orice numar cu sot e nemiscat, având un centru; miscarea, când se aduna la cel de dinainte de el sau la cel de dupa el, întrucât atunci da un numar fara sot. Caci tot numarul fara sot e prin sine mobil, datorita distantei egale a extremelor fata de mijloc. Deci ceea ce face opt între numerele de sub zece, aceea face numarul optzeci între numerele de sub o suta. La fel si opt sute între numerele asezate sub o mie. Asadar privit în sine înfatiseaza starea pe loc, dar circumscrie miscarea celui dinaintea lui. Caci sapte, sapte zeci si sapte sute înfatiseaza însusirea temporalitatii. Prin urmare dat fiind ca cele supuse timpului si facerii sunt sesizate de simtire (lucrarea simturilor), urmeaza ca si cunostinta sau stiinta fara greseala a celor vesnice si spirituale o primeste mintea desavârsita (întelegem prin stiinta cunostinta fiintiala). Iar numarul cincizeci, cuprinzând în sine o unitate fara sot, adaugata dupa înmultirea lui sapte cu sine însusi, adica sfârsitul împlinirii virtutilor de catre cei drepti. Caci nu se mai spre savârsirea virtutilor cel ce-a ajuns la Binele prin fire si a primit la sine imobilitatea. Pentru ca unitatea este începutul si sfârsitul oricarei miscari. Iar numarul „cinci” indica stiinta despre acestea. Caci cuprinde ratiunile celor inteligibile, rationale, sensibile, a celor care au viata si a celor care exista pur si simplu, ratiuni pe care singura întelepciunea dumnezeiasca le cuprinde, care e definita ca stiinta fara greseala a adevarului. (38)

Camilele de Madiam sunt, daca Madiam se talmaceste „golirea stomacului”, reprezentarile lucrurilor care se nasc si pier, iar daca se talmaceste ca „lut cu sânge”, sunt ratiunile Providentei referitoare la viata aceasta trecatoare si nestatornica. În sfârsit daca se talmaceste ca „sudori omenesti si ale mamei” sunt ratiunile Judecatii dumnezeiesti referitoare la viata prezenta, pe care le aduna gândurile prin cugetare si intuitia prin simturile îndreptate spre cele vazute. Din acestea, adica din gânduri si din intuitie, se încheaga adevarata opinie despre lucrul, care este rodul cugetarii în împreunarea cu simturile. Deci „sudorile omenesti si ale mamei” sunt gândurile cugetarii produse cu osteneala si intuitiile simtirii, care ne alapteaza ca o mama.

Iar camilele de Ghefar sunt cele ce provin din posesiunea spatelui. Si spatele sufletului este trupul, întrucât exista pentru suflet. Deci daca întrebuintam bine posesiunea trupului, ni-l facem slujitor sufletului spre nasterea de virtuti si nu luam în considerare decât ratiunile dumnezeiesti ale lui, pentru care a fost creat. Pe urma, adunând si ratiunile celor vazute, ca pe niste camile de Madiam, acoperim Ierusalimul nostru, adica sufletul, ascunzându-l în vederile dumnezeiesti ale lucrurilor si facându-l nevazut si nebiruit de patimi. (39)

Numarul „patru sute” indica firea lumii corporale. Caci aceasta este formata din patru elemente. Iar numarul „treizeci si cinci” înseamna miscarea rationala a celor virtuosi în timp. Caci sapte înmultit cu cinci da numarul treizeci si cinci. Iar „sapte” înseamna micsorarea temporala, precum „cinci” înseamna cunostinta rationala. Adunând deci pe patru sute cu treizeci si cinci ai aratat cunostinta rationala, naturala si temporala a sfintilor barbati ce traiesc sub fire si trup. (40)

Exista o potriveala între numere si cele numarate. Calul sprinten la alergat reprezinta prin picioarele sale mobilitatea perpetua si urcusul. Timpul ce se misca iute, nefacând nici o pauza în curgerea lui, reprezinta activitatea neobosita a celor numarate. Si pe aceasta o face evidenta numarul rotund. Caci numarul sase, înmultindu-se cu sine însusi, se naste pe sine însesi. Deci cuvântul Duhului a aratat prin cai si prin numarul lor sprinteneala, iutimea si neoboseala desprinderii virtuoase a dumnezeiestilor barbati în chip tainic. (41)

Cel ce ofera privitorilor aparenta unei cunostinte numai prin repetarea unor cuvinte furate, înselând auzul celor neîntelepti, asemenea lui Abesalom, si spurcând în auzul celor profani, prin posedare silnica, frumoasele si de Dumnezeu iubitoarele contemplatii ale celui ce l-a învatat pe el, întocmai ca pe niste tiitoare, dupa sfatul lui Ahitofel (care se talmaceste „ frate care se umple de praf”, adica frate care saruta cu viclenie), se dovedeste ca sufera de slava desarta si cade în mâna slugilor lui David, în cortul acoperit de varietatea contemplatiilor naturale, atunci când porneste cu îndrazneala la lupta împotriva celui superior (II Samuel 16,18). Caci se dovedeste ca nu calca nici pe pamânt, ca unul ce are solitudinea virtutii, si n-a dobândit nici cerul, ca unul ce n-a ajuns cu adevarat la deprinderea înalta a cunoasterii. Acela moare, primind trei sageti în inima, care sunt: amintirea faradelegii fata de cel ce l-a învatat, rusinea pentru mândria cu o cunostinta pe care nu o are, si asteptarea inevitabilei judecati viitoare pentru acestea. Împuns de aceste sageti, iubitorul de slava desarta moare strapuns. Dar îi precede Ahitofel, sfetnicul lui cel rau, care ti capata pe drept moartea prin spânzuratoare (II Samuel 17,23), ca unul ce a învatat pe copii sa se ridice împotriva parintilor si a vazut zadarnicit sfatul sau cel rau. Caci nu mai poate suporta viata dupa ce a înlaturat valul de pe falsa prietenie fata de David, si n-a putut dovedi ca cel ce lauda cu cunostinta paruta are stapânirea ratiunii. (44)

Galaad, talmacit ca „mutarea plânsului”, indica suferinta pocaintei, iar talmacit ca „mutarea marturiei”, înseamna mustrarea constiintei pentru greseala; în sfârsit, talmacit ca „descoperirea lor”, închipuie marturisirea pacatelor dupa felul lor. Ajungând în aceasta stare mintea, care e urmarita de parerea de sine din pricina vreunui bine, ucide aceasta placere de sine, nascuta din ea prin împreunarea simtirea cea de alt neam. Si iarasi se întoarce în Iudeea si Ierusalim, adica la marturisirea milostivilor dumnezeiesti fata de ea, la nepatimirea desavârsita de pe urma virtutilor si la completarea pasnica a lucrurilor în duh; iar la urma acestora la teologia mistica, ca la un cort sfânt, în care se descopera în chip tainic frumusetile cele cu totul nevazute de altii. (46)

Opt este unul din numerele dinauntrul decadei; optzeci, dinauntrul sutei; opt sute, dinauntrul miei; opt mii dinauntrul miriadei. Privite în ele însele aceste numere indica imobilitatea, adica o scadere a cantitatii si o crestere a intensitatii⁴⁰⁶. Prin urmare când se afla în Scriptura în înteles laudabil el arata nemiscarea desavârsita spre patimi, adica încetarea patimilor. Iar acest lucru caracterizeaza starea veacului viitor, în care nu se vor mai naste patimi. Numarul patruzeci este icoana lucrurilor sensibile, iar cinci este icoana simturilor, sub care cade lumea sensibila ca obiect de stiinta naturala. Deci pe drept cuvânt numarul acesta indica deprinderea neroditoare de rau si eliberarea desavârsita a dumnezeiestilor barbati de afectiunea simturilor fata de cele sensibile. (47)

Numarul cinci este rotund si prin înmultire cu orice numar fara sot se regaseste pe sine. Caci înmultind cu oricare numar fara sot pe cinci sau multiplii lui cinci, vei afla ca numarul rezultat se sfârseste în cinci. De pilda: 5X3═15; 5X5═25; 5X7═35; 5X9═45. tot asa înaintând la infinit, vei afla ca cinci ori cinci înmultit cu fiecare numar fara sot, sau cinci zeci ori cinci zeci, sau cinci sute ori cinci sute, sau cinci mii ori cinci mii, dau numere în care se regasesc în sensul ca se sfârsesc în ele însele. Dar acest lucru e propriu miscarii circulare si sferice. Deci cu drept cuvânt învatatii în stiinta numerelor au primit numarul cinci sferic si ciclic, ca unul ce nu iese niciodata din sine, prin înmultirea cu numerele fara sot. Dar el simbolizeaza si stiinta generala, care nu iese niciodata din sine în miscarea fara de sfârsit în jurul totului si cuprinde toate prin puterea cuvântului. (49)

Întelepciunea, eliberând prin pedepse de patimi, produce frica, iar prin dobândirea virtutilor stârnind mintea sa priveasca la cele viitoare, produce dorul dupa ele. (51)

Întelepciunea este frica în cei ce n-o doresc, nascând privatiunea prin fuga (de cele ale vietii) si este dor în cei ce o iubesc, sau deprindere de a se bucura (de alte bunuri). (52)

Note

În greceste numarul 300 e notat prin litera T. (384)

O traducere libera: Caci lucrarea Providentei consta nu numai în a pastra firea nemicsorata dupa ratiunea existentei, ci si în o face fara lipsa dupa ratiunea existentei fericite, dobândite prin har. (386)

Sustine firea dupa ratiunea existentei si fericite. (387)

Numarul sase simbolizeaza cele sase zile de lucru de peste saptamâna, deci activitatea în general. (389)

Mintea fiind în greceste de genul masculin, iar simtirea de genul feminin, icoana casatoriei între ele se potriveste. (398)

Idolii se iau aci în întelesul de chipuri si concepte definite, socotite drept Dumnezeu. (Asa le socoteste Sfântul Grigorie al Nisei). Mintea dupa cum primeste în sine chipuri si concepte definite, sau se largeste ca sa contemple dumnezeirea cea nemarginita, se face un templu al idolilor, sau templu al lui Dumnezeu. (399)

Anul al 7-lea e anul de odihna, de eliberare de la o munca straina. Cugetarea se întoarce la contemplarea ratiunilor pure, dupa ce omul a dobândit nepatimirea. (402)

Buna definitie a imobilizarii, a odihnei de pe treptele superioare ale vietii duhovnicesti si din viata viitoare: ea nu e inertie, ci adunare din împrastiere si agitatie, într-o traire unitara si intensiva. (406)