Diadoh al Foticeei

Dupa Diadoh scopul vietii duhovnicesti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între „chipul” lui Dumnezeu în om si „asemanarea” cu El. Prin pacatul stramosesc „chipul” dumnezeiesc s-a întinat, s-a spalacit. Harul Botezului curata „chipul”, îl spala de întinaciunea pacatului. Dar prin aceasta înca nu avem si „asemanarea”. Spalarea chipului se face fara colaborarea noastra; lucrarea aceasta a harului înca n-o simtim. „Asemanarea” începem sa o câstigam pe masura ce ne sporim sfortarile noastre pentru o viata virtuoasa si o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârsitor. Abia dupa ce am sporit în „asemanare”, în dragoste, ni se face si harul „simtit”. „Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezam se ascunde în adâncul mintii. Dar îsi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce începe însa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotarârea, o parte din bunatatile harului intra în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simtirea mintii. Caci pe masura ce sporeste sufletul, si darul dumnezeiesc îsi arata dulceata sa mintii”. „Doua bunuri ne aduce noua sfântul har al Botezului renasterii, dintre care unul covârseste pe celalalt în chip nesfârsit. Cel dintâi ni se da îndata. Caci ne înnoieste chiar în apa si lumineaza toata trasaturile sufletului, adica „chipul”, îndepartând toata zbârcitura pacatului nostru. Iar celalalt asteapta ca sa înfaptuiasca împreuna cu noi, ceea ce este „asemanarea”. Când începe deci mintea sa guste întru multa simtire dulceata Prea Sfântului Duh, suntem datori sa stim ca începe harul sa zugraveasca asa zicând peste chip, „asemanarea”.

Diadoh arata ca, daca pâna la Botez înauntrul sufletului se afla diavolul, de la Botez înauntrul lui se salasluieste harul, iar diavolul e scos afara. De aici înainte sufletul este influentat de har dinauntrul sau; iar diavolul îl influenteaza numai din afara, prin mustul trupului si prin simturile lui. „Unii au nascocit cu atât harul cât si pacatul, adica atât Duhul adevarului cât si duhul ratacirii se ascund în mintea celui ce se boteaza. De aceea zic ca o persoana îmbie mintea spre cele bune, iar cealalta îndata spre cele potrivnice. Eu însa am înteles din dumnezeiestile Scripturi si din însasi simtirea mintii ca înainte de Sfântul Botez harul îndeamna sufletul spre cele bune din afara, iar Satana foieste în adâncurile lui, încercând sa stavileasca toate iesirile mintii înspre dreapta. Dar din ceasul în care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra înauntru. Ca urmare aflam ca, precum odinioara stapânea asupra sufletului ratacirea, asa dupa Botez stapâneste asupra lui adevarul. Lucreaza, ce e drept, Satana asupra sufletului si dupa Botez, ca si mai înainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla la un loc cu harul, sa nu fie, ci învaluind oarecum mintea în fumul dulceturilor nerationale, prin mustul trupului”. Cu alte cuvinte, pâna nu se salasluieste harul în adâncul sufletului, lucreaza chiar din el dracii cei mai subtiri, oprindu-l de la dorirea binelui si îndemnându-l la patimi sufletesti. Dar dupa ce se salasluieste harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care atâta trupul spre patimi trupesti, ca sa desparta mintea din comuniunea cu harul. „Harul lui Dumnezeu se salasluieste în însusi adâncul sufletului. De aceea din însusi adâncul inimii simtim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se muta si se încuibeaza în simturile trupului, lucrând prin firea usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt înca prunci cu sufletul… De aceea harul, prin simtirea mintii înveseleste trupul cu o bucurie negrait la cei ce sporesc în cunostinta; iar dracii, prin simturile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne afla mai ales umblând fara grija si cu nepasare pe calea credintei”.

Viata duhovniceasca începe cu frica de Dumnezeu. „Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se teme mai întâi de El întru simtirea inimii”. Prin frica începe sa se curete sufletul de pacate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie sa se desfaca de grijile lumesti. Pâna ce sufletul e nepasator si dornic de placeri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe sa se curete cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vietii. Curatindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desavârsita, în care nu mai este frica, ci nepatimire. „Cel ce iubeste pe Dumnezeu crede cu adevarat în El si împlineste cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai si nu este în iubire, nu are nici credinta pe care crede ca o are”.

Dupa curatirea de patimile trupesti, lucrarea în care rol mare are ascultarea si înfrânarea, trebuie sa se faca si curatirea mintii de gânduri rele, lucru care cere o linistire a mintii. „Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pazeasca pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intra în ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze în camarile memorie, iar pe cele urâte si dracesti sa le arunce afara din vistieriile firii”. „Dar numai Duhul Sfânt poate curata mintea cu adevarat… Caci stralucind El necontenit în camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate în minte micile si întunecoasele navaliri ale dracilor, ci se si slabesc, fiind vadite de lumina aceea sfânta si slavita. De aceea zice Apostolul: „Duhul sa nu-l stingeti”.

Curatindu-se mintea, se pune în lucrare simtirea ei, care este un organ prin care mintea se raporteaza la cele nevazute si dumnezeiesti, ca simturile trupului la cele vazute. „Simtirea aceasta a mintii”, sau a „inimii”, sau a „sufletului”, nu trebuie înteleasa însa ca o vedere materiala a lui Dumnezeu. „Nimeni sa nu nadajduiasca, auzind de simtirea mintii ca i se va arata în chip vazut slava lui Dumnezeu. Spunem numai ca cel ce si-a curatit sufletul simte printr-o gustare negraita mângâierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. Pentru ca acum umblam prin credinta, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Daca deci i se va arata vreunui nevoitor fie vreo lumina, fie vreo forma cu chip de foc, fie glas, sa nu primeasca nicidecum o astfel de vedere. Caci este amagire vadita a vrajmasului”. „Ca mintea, când începe sa fie lucrata cu putere de lumina dumnezeiasca, se face întreaga stravezie, încât îsi vede în chip îmbelsugat lumina sa, nimeni nu se îndoieste. Caci asa devine când puterea sufletului biruieste cu totul asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata într-o forma oarecare, fie ca lumina, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrajmasului ne învata limpede dumnezeiescul Pavel, spunând ca acela se preface în înger al luminii”.

Dar înaintarea aceasta în viata duhovniceasca, spre nepatimire, dragoste si vedere tainica, nu se face fara lupte. „Când mintea începe sa simta harul Preasfântului Dup, atunci si Satana mângâie sufletul printr-o simtire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn usor peste el”. Ceea ce ajuta atunci sufletului sa alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Daca deci mintea va fi aflata tinând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus si se va folosi ca de o arma de numele acela preasfânt si preamarit, va pleca amagitorul viclean”.

Cu cât se îmbogateste sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngaduie Domnul mai mult sa fie suparat de draci, ca sa învete tot mai mult sa faca deosebire între bine si rau si sa se faca mai smerit”.

Diadoh are comuna cu multi scriitori din Rasarit teoria deosebirii dintre „teolog” si „gnostic”. Teologul este propovaduitorul, cuvântatorul tainelor dumnezeiesti, care a primit darul cuvântului, al învataturii, care e totodata si darul întelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunostintei”, al unirii cu Dumnezeu si al trairii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugaciunii, al însingurarii în adâncurile trairii mistice, departe de orice grija.

”Poate nota cea mai surprinzatoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner, este ca viata duhovniceasca apare de la început pâna la sfârsit ca o „traire” si ca la orice pas se vorbeste de „experienta”…

ˇ         Definitia credintei: cugetare nepatimasa despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6

ˇ         Definitia nadejdii: calatoria mintii spre cele nadajduite. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ         Definitia rabdarii: staruinta neîncetata de a vedea cu ochii întelegerii pe Cel nevazut, ca vazut. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Definitia neiubirii de argint: a vrea sa nu ia bani, asa cum vrea cineva sa aiba. (Diadoh al Foticeii)41

ˇ         Definitia cunostintei: a te uita pe tine când te gândesti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Definitia smeritei cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Definitia curatiei: simtire pururi lipita de Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)4

ˇ         Definitia iubirii: sporirea prieteniei fata de cei ce ne ocarasc. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ         Definitia desavârsitei desfatari în Dumnezeu: a socoti bucurie tristetea mortii. (Diadoh al Foticeii)24

ˇ         Raul nu este în fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Când însa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea începe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenita a amintirii lui Dumnezeu sa ne ferim de a ne deprinde cu raul. Caci e mai puternica firea binelui, decât deprinderea raului. Fiindca cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul ca se face. (Diadoh al Foticeii)23

ˇ         Cuvântul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se îndeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atât de mult se largeste prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Caci nimic nu e mai sarac decât cugetarea care, stând afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Nici cel ce este înca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel învaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfântului Duh sa nu înceapa a cuvânta, pentru ca lipsa luminii aduce nestiinta; iar belsugul nu îngaduie sa vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragoste catre Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea iluminarii hraneste credinta celui ce graieste întru credinta. Caci rânduiala este ca cel ce învata pe altii sa guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunostintei, asa cum plugarul care se osteneste trebuie sa se împartaseasca el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Atât întelepciunea, cât si cunostinta, cât si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îsi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat întelepciune, altuia cunostinta întru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu îndeamna sufletul sa cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viata monahala sunt luminati de ea în simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca însa se da cuiva pe lânga cunostinta si întelepciune, în duh de frica, lucru ce rar se întâmpla, aceasta descopera însasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintâi obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvânt. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, când lipsesc cu desavârsire grijile; iar întelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Când facultatea impulsiva (mânia) a sufletului se porneste împotriva patimilor, trebuie sa stii ca este vreme de tacere, caci este ceas de lupta. Iar când vede cineva ca starea aceasta de neliniste a ajuns la liniste, fie prin rugaciune, fie prin milostenie, sa se lase miscat de dragostea cuvintelor, asigurând însa prin legaturile smeritei cugetari aripile mintii. Caci pâna nu se smereste cineva foarte prin dispretuirea de sine, nu poate grai despre maretia lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cuvântul duhovnicesc pastreaza sufletul celui ce-l graieste pururi neiubitor de slava desarta. Caci mângâind toate partile sufletului prin simtirea inimii, îl face sa nu mai aiba trebuinta de slava de la oameni. De aceea îi pazeste pururi cugetarea fara naluciri, prefacând-o întreaga în dragostea de Dumnezeu. Dar cuvântul întelepciunii lumesti îl îndeamna pe om pururi spre iubirea de slava. Caci neputând mângâia si satisface pe cei ce-l graiesc, prin experienta simtirii, le daruieste placerea laudelor, fiind el însusi o plasmuire a oamenilor iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara ratacire aceasta înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, daca vom cheltui ceasurile când nu graim, în tacere lipsita de griji si în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Stiu pe cineva care iubeste asa de mult pe Dumnezeu, plângând totusi ca nu-l poate iubi cât vrea, încât sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorinta fierbinte, ca Dumnezeu se slaveste în el, iar el este ca si când n-ar fi. Despre sine nu stie ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Caci din multa dorire a smereniei nu-si cunoaste vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa rânduiala preotilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu îsi ascunde amintirea vredniciei, îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca sa-si para în cugetarea sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul strain de vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori sa-l facem si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru covârsitoarea bogatie a dragostei Domnului, care ne-a iubit asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Când începe cineva sa simta cu îmbelsugare dragostea lui Dumnezeu, începe sa iubeasca si pe aproapele întru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor când se gaseste o cât de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea Duhului. Dar în sufletul ce sta sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar întâmpla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-însul. Caci aprinzându-se pe sine însusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarât sau pagubit mult de catre acela pentru ca acest suflet topeste în dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de gâlceava. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ         Nimeni nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se va teme de El mai întâi întru simtirea inimii. Caci numai curatindu-se si înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucratoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul aratat, daca nu va parasi toate grijile lumesti. Caci numai când ajunge mintea la liniste multa si la negrija, o strâmtoreaza frica de Dumnezeu, curatind-o întru simtire multa de toata grosimea pamânteasca, ca astfel sa o aduca la marea dragoste a bunatatii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13

ˇ         Ranile primite de trup, daca s-au înasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului: dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea leacului, ajungând prin el la tamaduire desavârsita. Asa si sufletul: câta vreme e neîngrijit si acoperit în întregime de lepra voluptatii, nu poate simti frica lui Dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricosata si aspra a lui Dumnezeu. Dar când începe sa se curateasca cu multa luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care mustrându-l, îl arde ca într-un foc fara durere. Pe urma, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavârsita, sporind în dragoste pe masura ce se micsoreaza frica din el. În felul acesta ajunge la dragostea desavârsita, în care, cum am zis, nu mai este frica, ci nepatimirea deplina, produsa de slava lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Sufletul care nu s-a izbavit de grijile lumesti nu iubeste nici pe Dumnezeu cu adevarat si nu dispretuieste nici pe diavolul cum trebuie. Caci grija vietii îi este îi este ca un acoperamânt, care îl împovareaza. Din aceasta pricina mintea nu-si poate cunoaste dreptul de judecata asupra acestor feluri de lucruri, ca sa dea fara greseala hotarârile judecatii sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

ˇ         Ţine de sufletul curat cuvântul fara pizma, râvna fara rautate îi dragostea neîncetata fata de Domnul slavei. Atunci si mintea îsi potriveste cumpenele sale cu exactitate, fiind de fata în cugetarea sa ca în cel mai curat loc de judecata. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Când cercetam adâncul credintei, se tulbura, dar când îl privim cu dispozitia simpla a inimii, se însenineaza. Caci adâncul credintei, fiind apa uitarii relelor, nu rabda sa fie cercetat de cugetari iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea întelegerii, ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevarat, daca nu se are pe sine însusi pârâs al sau. Caci când cunostinta noastra se tulbura prin mustrarile ce si le face, nu mai e lasata mintea sa simta mireasma bunurilor supra-lumesti, ci îndata e cuprinsa de îndoiala: pe de o parte doreste acea mireasma cu ardoare pentru experienta lor anticipata prin credinta, pe de alta nu o mai poate prinde cu simtirea inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsaturi ale constiintei mustratoare. Dar curatindu-ne pe noi însine printr-o atentie mai fierbinte, vom câstiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobândind o si mai deplina experienta. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea netulburata, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze în camarile amintirii, iar pe cele întunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci când marea e linistita, pescarii vad pâna în adâncuri, încât nu le scapa aproape nici unul din pestii care misuna acolo. Dar când e tulburata de vânturi, ascunde în negura tulburarii ceea ce se lasa cu prisosinta sa fie vazut când e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai atunci nici o putere. Aceasta se întâmpla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreapta se tulbura adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22 28

ˇ         Sunt foarte putini aceia care îsi cunosc cu de-amanuntul toate greselile lor si a caror minte nu e rapita niciodata de la pomenirea lui Dumnezeu. Caci precum ochii nostri cei trupesti, când sunt sanatosi pot vedea toate, pâna si tântarii care zboara în aer, dar când sunt acoperiti cu albeata sau de niscai urdori, chiar daca vine înaintea lor vreun lucru mare nu-l vad decât foarte sters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simtul vederii, tot asa si sufletul, de îsi va subtia cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar si cele mai mici greseli ale sale ca foarte mari si va varsa neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multa multumire. Caci s-a spus: „Dreptii se vor marturisi numelui Tau”. Dar de va starui în dragoste de lume, chiar daca ar savârsi vreo ucidere, sau alta fapta vrednica de mare pedeapsa, o va privi foarte linistit, iar celorlalte greseli nu le va da nici o însemnatate, ci le va socoti adeseori ca ispravi. De aceea nu se va rusina netrebnicul nici chiar sa le apere cu caldura. (Diadoh al Foticeii)33

ˇ         Numai Duhul Sfânt poate sa curateasca mintea. Caci de nu va intra Cel puternic sa dezarmeze si sa lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate si mai ales prin pacea sufletului sa dam odihna Duhului Sfânt în noi, ca sa avem sfesnicul cunostintei luminând în noi totdeauna. Caci raspândindu-si el neîncetat lumina în camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate în minte acele mici si întunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se si slabesc, fiind date pe fata de lumina aceea sfânta si slavita. De aceea Apostolul zice: „Duhul sa nu-l stingeti!”, adica nu lucrati, sau nu gânditi cele rele, ca sa nu întristati bunatatea Duhului Sfânt si sa va lipsiti de sfesnicul acela ocrotitor. Caci nu se stinge Cel vesnic si de viata facator, ci de-l vom întrista se va departa de la noi, lasând mintea încetosata si neluminata. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Simtirea mintii consta în gustarea precisa a realitatilor distincte din lumea nevazuta. Caci precum prin simtul gustului trupesc, când se afla în stare de sanatate, deosebim fara greseala cele bune de cele rele si dorim cele bune, tot asa mintea noastra, când începe sa se miste în deplina sanatate si fara griji, poate sa simta din belsug mângâierea dumnezeiasca si sa nu mai fie rapita niciodata de contrariul aceleia. Si precum trupul, gustând din dulceturile pamântesti, experimenteaza fara greseala simtirea lor, asa si mintea, când se afla deasupra cugetului trupesc, poate sa guste fara sa se însele mângâierea Duhului Sfânt. („Gustati, zice, si vedeti ca e bun Domnul” si sa pastreze amintirea gustarii neuitata prin lucrarea dragostei, încât sa-si poata da seama fara greseala de cele ce-i sunt de folos$ dupa Sfântul care zice: „Si aceasta ma rog, ca dragostea voastra sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, în cunostinta si simtire, ca sa pretuiti cele ce sunt de folos”). (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Când mintea noastra începe sa simta harul Preasfântului Duh, Satana cauta si el sa ne mângâie sufletul printr-o simtire la aparenta placuta, aducând peste noi, în vremea linistirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte usor. Dar daca mintea va fi gasita tinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus si va folosi preasfântul si slavitul nume al Lui, ca pe o arma împotriva înselaciunii, se va departa amagitorul viclean. Însa de aici înainte se va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi ca mintea, cunoscând cu de-amanuntul înselaciunea celui viclean, va câstiga si mai multa experienta în a deosebi aceste doua lucrari. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Mângâierea cea buna vine sau în vreme de veghe a trupului sau ca o aratare în somn a vreunui bun viitor; însa numai când cineva, staruind în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mângâierea amagitoare vine, cum am spus, totdeauna când cel ce se nevoieste e furat de o toropeala usoara, amestecata cu o jumatate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, îndeamna în chip vadit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplându-se de multa bucurie. Cea de a doua, obisnuind sa învaluie sufletul într-o adiere amagitoare, încearca sa fure prin somnul trupului simtirea mintii sanatoase, care pastreaza pomenirea lui Dumnezeu. Deci daca mintea se va afla, cum am spus, staruind cu luare aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la parere a vrajmasului si se va porni cu bucurie la razboiul împotriva lui, având la îndemâna ca arma, pe lânga har, experienta dobândita. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Se întâmpla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul în adâncul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se întâmpla în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel care e stapânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decât la aceea spre ceea ce a miscat. Când i se întâmpla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Caci îndulcindu-se atunci întreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adânca. Dar daca mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo îndoiala sub vreun înteles întinat, si se foloseste de sfântul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa înteleaga ca aceea mângâiere cu înfatisare de bucurie este de la înselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci când vede mintea laudându-se cu experienta simtirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarului si duhul înselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de încredintarea ca harul s-a salasluit în adâncul mintii, iar duhurile rele petrec împrejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se înarmeze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10 27

ˇ         Auzind despre simtirea mintii, nimeni sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu în chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, când e curat, printr-o anumita gustare negraita, mângâierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. „Fiindca acum umbla prin credinta si nu prin vedere”, cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o înselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facându-i sa se abata de la calea adevarului. Noi însa stim ca pâna ce petrecem în trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem în chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt marturiile neînselatoare ale unui suflet sanatos. De aceea nu trec de la o înfatisare la alta, nici nu îngrozesc simtirea, nici nu aduc râsul sau plânsul asa deodata. Ci se apropie de suflet cu toata blândetea, umplându-l de bucurie duhovniceasca. De aceea si dupa ce s-a trezit trupul din somn, sufletul cauta cu mult dor sa prelungeasca bucuria visului. Dar în nalucirile aduse de draci totul se întâmpla dimpotriva. Ele nici nu ramân la aceeasi înfatisare, nici nu arata multa vreme o forma netulburata. Caci ceea ce nu au dracii din voie libera, ci împrumuta numai din dorinta de a amagi, nu poate sa-i îndestuleze pentru multa vreme. De aceea spun lucruri mari si ameninta cumplit, luându-si adeseori chip de ostasi; iar uneori si cânta în suflet cu strigat. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e curata, trezeste trupul, iar uneori se si bucura fiindca a putut cunoaste viclenia lor. De aceea, vadindu-i adeseori chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmpla uneori ca nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aseaza în el o întristare dulce si lacrimi fara durere. Iar aceasta se întâmpla celor ce au înaintat mult în smerenia cugetarii. (Diadoh al Foticeii)25

ˇ         Nu trebuie sa ne îndoim ca atunci când mintea începe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dumnezeiesti, se face întreaga stravezie, încât îsi vede cu îmbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se întâmpla, zice, când puterea sufletului pune stapânire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata într-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se întâmpla din uneltirea vrajmasului, ne învata limpede dumnezeiescul Pavel, zicând ca acela se preface în chipul îngerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce înseamna din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare a iesit din lume, chiar daca este în lume. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Înfrânarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se nevoieste trebuie sa se înfrâneze în toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urâta întreaga înfatisare a omului, fie cât de mic madularul care lipseste, tot cel ce se neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea înfrânarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curata omul nostru cel dinauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-l lasa sa se desfrâneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va încununa cel ce s-a înfrânat de lacomia pântecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de închipuirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au împlinit faptele dreptatii în duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale în asa fel încât sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar înfrânarea de mâncari trebuie sa o pazeasca în asa fel, ca sa nu câstige vreo scârba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osânda si cu totul dracesc. Caci nu ne înfrânam de la ele fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departându-ne de multele mâncari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Precum trupul îngreunat de multimea mâncarilor face mintea molâie si greoaie, tot asa când e slabit de prea multa înfrânare face partea contemplativa a sufletului, posomorâta si neiubitoare de cunostinta. Deci mâncarile trebuie sa se potriveasca cu starea trupului. Când trupul e sanatos, trebuie sa fie chinuit atât cât trebuie, iar când e slabit, sa fie îngrijit, dar cu masura. Caci cel ce se nevoieste nu trebuie sa-si slabeasca trupul decât atâta cât trebuie ca sa-i înlesneasca lupta, ca prin ostenelile trupului si sufletul sa se curateasca dupa cuviinta. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Când dracul slavei desarte se aprinde puternic împotriva noastra, luând ca motiv venirea vreunor frati, sau a oricarui alt strain la noi, bine este sa lasam cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obisnuite. Prin aceasta vom face pe drac sa plece fara isprava, ba mai degraba plângându-si încercarea neizbutita. Totodata vom împlini cu dreapta judecata legea dragostei, pazind în aceeasi vreme taina înfrânarii nedezvaluita, prin pogoramântul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

ˇ         Precum pamântul udat cu masura face sa rasara cu cel mai mare spor samânta curata semanata în el, dar înecat de multe ploi aduce numai spini si maracini, asa si pamântul inimii, de vom folosi vinul cu masura, va scoate la iveala, curate, semintele ei firesti, iar pe cele semanate de Duhul Sfânt în ea le va face sa rasara foarte înfloritoare si cu mult rod; dar de o vom scalda în multa bautura, va preface în spini si maracini toate gândurile ei. (Diadoh al Foticeii) 34

ˇ         Când mintea noastra înoata în valurile bauturii, nu numai ca vede în somn cu patima chipurile zugravite de draci, ci îsi plasmuieste si în sine anumite vederi frumoase, îmbratisând cu foc nalucirile sale, ca pe niste amante. Caci înfierbântându-se madularele ce servesc la împreunarea trupeasca de caldura vinului, mintea e silita sa-si înfatiseze vreo umbra placuta a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta masura, sa ne ferim de vatamarea ce vine din lacomie. Caci daca nu s-a nascut în minte placerea, care sa o împinga spre zugravirea pacatului, ea ramâne întreaga lipsita de naluciri si, ceea ce-i mai mult, neafemeiata. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Cei ce vor sa-si înfrâneze partile trupului care se umfla, nu trebuie sa umble dupa bauturile drese, pe care mesterii acestei nascociri le numesc aperitive, fiindca deschid drumul spre pântece belsugului de mâncari. Caci nu numai calitatea lor e vatamatoare pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci si însasi amestecarea lor prosteasca raneste foarte tare constiinta tematoare de Dumnezeu. Ce-i lipseste doar vinului, ca sa fie muiata asprimea lui prin amestecarea cu felurite dulcegarii? (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Domnul nostru Iisus Hristos, învatatorul acestei sfintite vietuiri, a fost adapat cu otet în vremea patimilor de catre cei ce slujeau poruncii diavolesti, ca sa ne lase (îmi pare mie) o pilda învederata despre dispozitia ce trebuie sa o avem în timpul sfintitelor nevointe. Caci nu trebuie sa se foloseasca, zice, de mâncari si bauturi dulci cei ce se lupta împotriva pacatului, ci sa rabde mai degraba, fara sovaire, acreala si amaraciunea luptei. Dar s-a mai adaugat si isop în buretele ocarii ca sa ni se arate deplin modul în care ne putem curata. Caci acreala este proprie nevointelor, iar curatirea e proprie desavârsirii. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Nimic nu te împiedica sa chemi doctorul la vreme de boala. Caci trebuia ca experienta omeneasca sa dea odata nastere acestui mestesug. De aceea au si existat leacurile, mai înainte de a fi aflat. Dar nu trebuie sa ne punem nadejdea vindecarii în ei, ci în Iisus Hristos, Mântuitorul si Doctorul nostru cel adevarat. Iar aceasta o spun celor ce urmaresc tinta înfrânarii în chinovii si în cetati, pentru faptul ca nu pot sa aiba neîncetat credinta lucratoare prin dragoste, datorita împrejurarilor ce li se întâmpla; dar si pentru ca sa nu cada în slava desarta si în ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se lauda adeseori ca nu au trebuinta de doctori. Daca însa cineva îsi duce viata retrasa în locuri mai pustii, numai între doi sau trei frati de acelasi fel, sa se lase pe sine cu credinta numai în grija Domnului, care ne tamaduieste toata boala si toata neputinta, în orice patimire ar cadea. Caci dupa Domnul, îi ajunge pustia ca sa-l mângâie în boala lui. Fiindca unul ca acesta nu e lipsit niciodata de lucrarea credintei, nici nu are prilej sa se faleasca cu virtutea rabdarii, ci se foloseste de pustie ca de o buna acoperitoare. De aceea „salasluieste Domnul în casa pe cei ce vietuiesc în singuratate”. (Diadoh al Foticeii)6

ˇ         Când din pricina unor boli trupesti ce ni se întâmpla, ne scârbim de noi însine, trebuie sa stim ca sufletul nostru este înca rob poftelor trupului. De aceea doreste el fericire pamânteasca si nu vrea sa se desparta de bunatatile vietii, ci socoteste un mare neajuns sa nu se poata folosi, din pricina bolilor, de frumusetile vietii. Dar de va primi cu multumire supararile bolii, va cunoaste ca nu e departe de hotarele neprihanirii. Drept aceea, atunci si moartea o asteapta cu bucurie, ca fiind mai degraba pricina a vietii adevarate. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Sufletul nu va dori sa se desparta de trup pâna nu-si va pierde orice placere pentru lumea de aici. Caci toate simturile trupului se împotrivesc credintei, fiindca ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vesteste maretia bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca cel ce se nevoieste sa nu se gândeasca niciodata la pomi cu ramuri bogate si umbroase, la izvoare cu ape curgatoare, la gradini felurite si înflorite, la case împodobite si la petreceri cu rudeniile; de asemenea sa nu-si aminteasca de ospetele care s-ar întâmpla la praznice, ci sa se foloseasca numai de cele strict trebuincioase cu toata multumirea, iar încolo sa socoteasca viata ca pe o cale straina, pustie de orice placere trupeasca. Caci numai strâmtorând astfel cugetarea noastra, o vom îndrepta întreaga pe urmele vietii vesnice. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Ca vederea, gustul si celelalte simturi slabesc tinerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste masura, ne-o spune cea dintâi, Eva. Caci pâna ce n-a privit la pomul oprit cu placere îsi amintea cu grija de porunca dumnezeiasca. De aceea era acoperita de aripile dragostei dumnezeiesti, nedându-si seama din aceasta pricina de goliciunea ei. Dar când a privit la pom cu placere si s-a atins de el cu multa pofta si în sfârsit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternica, îndata s-a patruns de dorinta dupa împreunarea trupeasca, aprinzându-se de patima prin faptul ca era goala. Si astfel toata pofta ei si-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului placut la vedere, în greseala ei si greseala lui Adam. De atunci, cu anevoie îsi mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururi în adâncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, sa petrecem în aceasta viata înselatoare, ca niste lipsiti de vedere. Caci e propriu întelepciunii duhovnicesti sa pazeasca pururi neînaripat dorul privirilor. La aceasta ne îndeamna si mult încercatul Iov, zicând: „Inima mea nu s-a luat dupa ochii mei”. Lucrul acesta este cu adevarat semnul celei mai de pe urma înfrânari. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cel ce petrece pururi în inima sa e departe de toate lucrurile frumoase ale vietii. Caci umblând în duh, nu poate cunoaste poftele trupului. Unul ca acesta facându-si plimbarile în cetatea întarita a virtutilor, le are pe acestea ca pazitori la portile cetatii curatiei. De aceea uneltirile dracilor împotriva lui ramân fara succes, chiar daca ar ajunge sagetile poftei josnice pâna la ferestrele firii. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Când sufletul nostru începe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamântului, se furiseaza de cele mai multe ori în el un gând de trândavie, care nu-i îngaduie sa stea cu placere nici în slujba cuvântului si nu-i lasa nici dorinta hotarâta dupa bunurile viitoare; ba îi înfatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavând nici un rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si însasi cunostinta o dispretuieste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavârsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru între hotare foarte înguste, cautând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai întorcându-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea împrastiere nesocotita. (Diadoh al Foticeii)1

ˇ         Când îi închidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. Trebuie sa-i dam deci pe: Doamne Iisuse, prin care îsi poate ajunge deplin scopul. „Caci nimeni nu numeste Domn pe Iisus, fara numai în Duhul Sfânt”. Dar asa de strâns si de neîncetat sa priveasca la acest cuvânt în camarile sale, încât sa nu se abata nicidecum spre niscai naluciri. Caci toti aceia care cugeta neîncetat la acest nume sfânt si slavit în adâncul inimii, vor putea vedea odata si lumina mintii. Pentru ca daca e tinut strâns în amintire, el arde toata pata de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica. „Caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor” ce arde toata rautatea. Ca urmare Domnul atrage sufletul la iubirea puternica a slavei Sale. Caci zabovind numele acela slavit si mult dorit prin pomenirea mintii în caldura inimii, sadeste în noi numaidecât deprinderea de-a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa ne împiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret, pe care-l poate agonisi cineva vânzând toata averea sa, ca sa aiba o bucurie negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Alta este bucuria începatoare si alta cea desavârsitoare. Cea dintâi nu e lipsita de lucrarea închipuirii (de naluciri); cealalta are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se afla întristarea iubitoare de Dumnezeu si lacrima fara durere. „Caci întru înmultirea întelepciunii sta spor de amaraciune si cine-si înmulteste cunostinta îsi sporeste suferinta”. De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevointe prin bucuria începatoare, ca apoi sa fie mustrat si probat de catre adevarul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a facut si pentru împrastierile de care se mai face vinovat. „Caci întru mustrari, zice, ai pedepsit pe om pentru faradelege si ai subtiat ca pe o pânza de paianjen sufletul lui”. Iar dupa ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fara naluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Când sufletul se tulbura de mânie, sau se încetoseaza de aburii vinului, sau se supara de o întristare grea, mintea nu poate sa tina pomenirea lui Dumnezeu (oricât de mult s-ar sili). Caci fiind întunecata întreaga de furia patimilor, se înstraineaza cu totul de simtirea sa. De aceea lucrul dorit nu are unde sa-si întipareasca pecetea sa, ca mintea sa poarte fara uitare chipul întarit, dat fiind ca memoria cugetarii s-a învârtosat din pricina asprimii patimilor. Dar izbavindu-se sufletul de acestea, chiar daca lucrul bun a fost furat pentru scurta vreme de uitare, folosindu-se mintea îndata de agerimea ei, se prinde iarasi cu caldura de lucrul acela mult dorit si mântuitor. Fiindca are atunci harul însusi, care cugeta împreuna cu sufletul si striga împreuna cu el: „Doamne Iisuse Hristoase”. Caci harul învata sufletul cum învata mama copilul, straduindu-se împreuna cu el sa spuna numele tata, pâna când îl aduce la deprinderea de-a rosti limpede, în loc de orice alta vorba copilareasca, numele tatalui, chiar când doarme. De aceea zice Apostolul: „Asemenea si Duhul sta într-ajutor neputintelor noastre. Caci a ne ruga precum trebuie nu stim, ci însusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite”. Pentru ca fiind noi prunci fata de desavârsirea virtutii, avem trebuinta numaidecât de ajutorul Lui ca, unind si îndulcind El toate gândurile noastre cu dulceata Sa, sa ne putem misca din toata inima spre pomenirea si spre dragostea lui Dumnezeu si Tatal nostru. De aceea întru Dânsul, cum zice tot dumnezeiescul Pavel, strigam neîncetat, când suntem calauziti de El sa numim pe Dumnezeu Tata: „Avva Parinte”. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Mânia obisnuieste mai mult decât celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul. Dar uneori îi si foloseste cât se poate de mult. Caci când ne folosim de ea fara tulburare împotriva celor necuviosi, sau într-un fel sau altul neînfrânati, ca, sau sa se mântuiasca, sau sa se rusineze, prilejuim sufletului un spor de blândete: fiindca lucram potrivit cu scopul dreptatii si al bunatatii lui Dumnezeu. Pe lânga aceasta, adeseori, mâniindu-ne tare împotriva pacatului, dam sufletului vigoare, scapându-l de moleseala. De asemenea nu încape nici o îndoiala ca, mâniindu-ne împotriva duhului stricaciunii, când suntem în mare întristare si descurajare, ne aflam cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca sa ne învete aceasta, Domnul s-a mâniat si s-a tulburat de doua ori împotriva duhului iadului, desi facea toate câte voia cu o vointa netulburata. Asa a întors sufletul lui Lazar în trup. Încât mie îmi pare ca mânia neprihanita a fost daruita firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degraba ca o arma a dreptatii. Daca s-ar fi folosit Eva de ea împotriva sarpelui, nu ar fi fost robita de placerea acea patimasa. Astfel mie mi se pare ca cel ce se foloseste cu neprihanire de mânie, din râvna cuviosiei, se va afla mai cercat în cumpana rasplatirilor, decât cel ce nu se misca nicidecum la mânie, pentru greutatea de a se misca a mintii. Fiindca cel din urma se dovedeste a nu-si fi deprins vizitiul sa stapâneasca frânele simturilor omenesti. Iar celalalt lupta strunind caii virtutii si e purtat în mijlocul bataliilor cu dracii, conducând neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai înfrânarii. Pe acesta îl aflam numit în Scriptura, la înaltarea dumnezeiscului Ilie, „carul lui Israel”, pentru motivul ca Dumnezeu a vorbit întâia oara Iudeilor despre cele patru virtuti în chip deosebit. Iar cel ce s-a hranit asa de mult cu neprihanirea a fost înaltat la cer pe un car cu foc, pentru ca s-a folosit, socotesc, de virtutile sale ca de niste cai, vietuind întru Duhul care l-a rapit pe el într-un vârtej de foc. (Diadoh al Foticeii)3

ˇ         Cel ce s-a împartasit de sfânta cunostinta si a gustat din dulceata lui Dumnezeu, nu mai trebuie sa judece pe nimeni niciodata. Fiindca dreptatea capeteniilor lumii acesteia e coplesita cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Caci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu si oamenii veacului acestuia, daca dreptul acestora n-ar aparea ca nedesavârsit fata de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numeste drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiasca. Astfel Mântuitorul nostru fiind ocarât nu raspundea cu ocara, dat la chinuri nu ameninta, ci rabda în tacere sa fie dezbracat si de haine si pentru mântuirea noastra a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatalui pentru cei care îl chinuiau. Dar oamenii lumii nu înceteaza sa se judece pâna ce nu-si iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judeca, mai ales când îsi primesc dobânzile înainte de a li se plati datoria. Asa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Am auzit pe unii oameni evlaviosi zicând ca nu trebuie sa îngaduim sa ni se ia lucrurile ce le avem pentru sustinerea noastra, sau pentru ajutorarea saracilor, ca sa nu ne facem pricina de pacat celor ce ne nedreptatesc pe noi, prin faptul ca rabdam, mai ales daca se întâmpla sa patimim aceasta de la crestini. Dar aceasta nu înseamna altceva decât a tine cineva la ale sale mai mult decât la sine însusi, pentru o pricina nerationala. Pentru ca daca parasesc rugaciunea si paza inimii si încep putin câte putin sa umblu dupa judecati împotriva celor ce voiesc sa ma pagubeasca si sa astept pe la usile judecatoriilor, vadit este ca cele pentru care ma judec le socotesc mai însemnate decât mântuirea mea, ca sa nu zic si decât însasi porunca mântuitoare. Caci cum mai ascult atunci în întregime de cuvântul evanghelic, care-mi porunceste: „Si de la cel ce ia cu ale tale nu cere îndarat”, daca nu rabd cu bucurie, dupa cuvântul apostolic, rapirea lucrurilor mele, sau daca, judecându-ma si primind înapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbavesc de pacat pe acel lacom? Deci dat fiind ca judecatoriile stricacioase nu judeca potrivit cu judecata nestricacioasa a lui Dumnezeu, caci vinovatul are toata încrederea în legile acestea în fata carora îsi apara pricina sa, bine este sa suferim sila celor ce vreau sa ne nedreptateasca si sa ne rugam pentru ei, ca prin pocainta si nu prin întoarcerea lucrurilor ce le-au rapit de la noi sa fie izbaviti de pacatul lacomiei. Caci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca sa primim nu lucrul lacomit, ci pe lacomul însusi, izbavit de pacat prin pocainta. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         E foarte potrivit si cât se poate de folositor ca odata ce am cunoscut calea evlaviei sa vindem îndata toate avutiile noastre, iar banii de pe ele sa-i împartim dupa porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv ca vrem sa împlinim poruncile totdeauna, sa nesocotim porunca mântuitoare. Caci facând asa vom dobândi întâi negrija cea buna si apoi saracia nepândita care ne tine cugetul mai presus de orice nedreptate si de orice judecata, dat fiindca nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decât celelalte virtuti ne va încalzi si ne va odihni la sânul ei, pe noi cei ramasi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mama care îsi încalzeste copilul, luându-l în bratele sale, când din simplitate copilareasca acela si-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbracat, gasind placere, din pricina nerautatii, mai degraba în goliciune, decât în culoarea pestrita a hainei. Caci zice Scriptura: „Domnul pazeste pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit”. (Diadoh al Foticeii)41

ˇ         Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte si datatoare de toata bunatatea. Dar nici unul nu ne aprinde si nu ne misca inima asa de mult spre iubirea bunatatii Lui, cum o face harisma cuvântarii de Dumnezeu (teologia). Caci aceasta fiind un rod timpuriu al bunatatii lui Dumnezeu, daruieste sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi sa dispretuim cu bucurie toata dragostea de viata, ca unii ce avem, în locul poftelor stricacioase, ca bogatie negraita, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi lumineaza mintea noastra cu focul care o preschimba, încât o face sa fie în comuniune cu duhurile slujitoare. Sa pasim deci, iubitilor, cu toata inima spre aceasta virtute, cei ce ne-am pregatit pentru ea. Caci ea este frumoasa, atotvazatoare si departeaza toata grija, hranind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerarile luminii negraite; ca sa nu spun multe, ea pregateste sufletul rational pentru comuniunea nedespartita cu Dumnezeu, prin Sfintii Prooroci, ca si între oameni (o minune!) sa se cânte limpede stapânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeiesti, armonizate de aceasta dumnezeiasca aducatoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Mintea noastra adeseori se simte îngreunata la rugaciune, din pricina marii îngustimi si concentrari a acestei virtuti. Dar îmbratiseaza cu bucurie contemplarea si cuvântarea de Dumnezeu, data fiind largimea si libertatea de miscare ce i-o procura vederile dumnezeiesti. Ca sa nu-i dam asadar mintii putinta sa spuna multe, sau chiar sa zboare peste masura, sa ne îndeletnicim cel mai mult cu rugaciunea, cu cântarea Psalmilor si cu cetirea Scripturilor, netrecând cu vederea nici tâlcurile barbatilor învatati, a caror credinta se cunoaste din cuvinte. Pentru ca, facând aceasta, nu lasam mintea sa amestece cuvintele sale în cuvintele harului, precum nu-i îngaduim sa fie furata e slava desarta si sa fie împrastiata de multa placere a vorbariei, ci o pazim în vremea contemplatiei în afara de orice lucrare a închipuirii i facem prin aceasta ca aproape toate cugetarile ei sa fie întovarasite de lacrimi. Caci odihnindu-se în ceasurile de linistire (isihie) si îndulcindu-se mai ales cu dulceata rugaciunii, nu numai ca se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci va prinde si mai multa putere spre a se da cu agerime si fara osteneala contemplatiilor dumnezeiesti, sporind totodata cu multa smerenie în darul deosebirii. Dar trebuie sa stim ca este si o rugaciune mai presus de orice largime. Aceasta însa e proprie numai acelora care sunt plini în toata simtirea si încredintarea lor de darul Duhului Sfânt. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Harul obisnuieste la început sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar înaintând omul în nevointe, adeseori harul lucreaza nesimtit tainele sale în sufletul contemplativ (vazator) si cuvântator de Dumnezeu. Facând la început asa, el vrea ca, bucurându-ne, sa ne mâne spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor însa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatate de slava desarta. Prin urmare trebuie sa ne lase sa ne întristam într-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, într-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa întristare învaluie sufletul în deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie îl îmbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt înca prunci. Iar la mijloc, între iluminare si parasire, se afla încercarea; precum la mijloc între întristare si bucurie se afla nadejdea. „Caci asteptând; zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine”; si iarasi: „Dupa multumirea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Precum usile bailor, deschizându-se necontenit, împing caldura dinauntru afara, asa si sufletul când vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, împrastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si împartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de gânduri, nemaiavând nici pe Duhul Sfânt, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decât mama gândurilor prea întelese. (Diadoh al Foticeii)47

ˇ         Însusi cuvântul cunostintei ne învata ca multe patimi sufera la început sufletul contemplativ (vazator) si cuvântator de Dumnezeu. Dar mai mult decât toate, mânia si ura. Iar aceasta o patimeste nu atât pentru dracii care le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintarii sale. Pentru ca pâna ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar daca vede ca ceea ce e drept e calcat în picioare de unii sau de altii, ramâne nemiscat si netulburat, caci îngrijindu-se de poftele sale, nu-l intereseaza ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când începe sa se ridice deasupra patimilor, dispretul lucrurilor de aici si dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasa sa sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept, nici în sine nici în altul, ci se mânie si se turbura împotriva facatorilor de rele, pâna ce nu vede pe batjocoritorii dreptatii ca se fac aparatorii ei cu cuget cuvios. De aceea pe cei nedrepti îi uraste, iar pe cei drepti îi iubeste peste masura. Caci ochiul sufletului nu mai poate fi înselat când acoperamântul lui, adica trupul, a devenit prin înfrânare o tesatura foarte subtire. Totusi este cu mult mai bun lucru a plânge nesimtirea celor nedrepti, decât a-i urî. Caci desi aceia sunt vrednici de ura, dar ratiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu sa fie tulburat de ura. Fiindca pâna ce se afla ura în suflet, nu lucreaza în el cunostinta. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Mintea cuvântatoare de Dumnezeu (teologica), îndulcindu-si si încalzindu-si sufletul cu însesi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeste nepatimirea în masura potrivita. Caci „cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lamurit în foc pe seama pamântului”. Iar mintea cunoscatoare (gnostica), întarita prin experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si mintea cuvântatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa (vazatoare), daca îsi pastreaza neratacita puterea discriminatoare a sufletului. Caci nu se întâmpla ca sa se dea amândoua darurile în întregime fiecarei minti. Iar pricina este ca amândoua sa se minuneze de ceea ce are mai mult cealalta decât ea si asa sa sporeasca în ele smerita cugetare, împreuna cu râvna dreptatii. De aceea zice Apostolul: „Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de întelepciune, altuia cuvânt de cunostinta în acelasi Duh”. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Când sufletul e plin de belsugul rodurilor sale firesti, îsi face cu glas mai mare si cântarea de psalmi si vrea sa se roage mai mult cu vocea. Dar când se afla sub lucrarea Duhului Sfânt, cânta si se roaga întru toata destinderea si dulceata, numai cu inima. Starii de suflet celei dintâi îi urmeaza o bucurie amestecata cu închipuiri, iar celei din urma, lacrimi duhovnicesti si dupa aceea o multumire iubitoare de liniste. Caci pomenirea, ramânând fierbinte din pricina glasului domol, face inima sa izvorasca anumite cugetari înlacrimate si blânde. Atunci se pot vedea cum se seamana semintele rugaciunii cu lacrimi în pamântul inimii, în nadejdea bucuriei secerisului ce va urma. Totusi, când suntem apasati de multa tristete, trebuie sa facem cântarea rugaciunii cu un glas putin mai mare, lovind sufletul cu sunete, în nadejdea bucuriei, pâna ce nourul acela greu va fi împrastiat de valurile melodiei. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Când sufletul ajunge la cunostinta de sine, produce si din sine o oarecare ardoare si sfiala iubitoare de Dumnezeu. Caci nefiind tulburat de grijile vietii, naste o anumita dragoste plina de pace, care cauta cu masura pe Dumnezeul pacii. Dar e desfacut degraba de la acest gând, fie pentru ca pomenirea lui Dumnezeu e furata de simturi, fie pentru ca firea îsi cheltuieste repede virtutea sa din pricina ca e saraca. De aceea înteleptii Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau ca au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu statea sub înrâurirea întelepciunii netrecatoare si adevarate. Dar ardoarea venita în inima de la Preasfântul Duh este întreaga numai pace. Apoi ea nu slabeste nicidecum si cheama toate partile sufletului la dorul dupa Dumnezeu. Ea nu iese afara din inima si înveseleste tot omul cu o dragoste si cu o bucurie fara margini. Se cuvine deci, ca dupa ce o cunoastem, sa cautam sa ajungem la ea. Caci dragostea naturala este un semn al firii însanatosite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea la nepatimire, ca dragostea duhovniceasca. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Unii au nascocit ca atât harul, cât si pacatul, adica atât Duhul adevarului, cât si duhul ratacirii se afla ascunse în mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic ca o persoana îmbie mintea spre cele bune, iar cealalta îndata spre cele dimpotriva. Eu însa am înteles din dumnezeiestile Scripturi si din însasi simtirea mintii ca înainte de Sfântul Botez harul îndeamna sufletul din afara spre cele bune, iar Satana foieste în adâncurile lui, încercând sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul în care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra înauntru. Ca urmare aflam ca precum odinioara stapânea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapâneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur Satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata împreuna cu harul (sa nu fie!), ci învaluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceata poftelor nerationale. Iar aceasta se face din îngaduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtuna, prin foc si prin cercare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. „Caci am trecut, zice, prin foc si apa, si ne-ai scos pe noi la odihna”. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Harul se ascunde, cum am zis, din însasi clipa în care ne-am botezat în adâncul mintii. Dar îsi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce începe însa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotarârea, o parte din bunatatile harului intra într-un chip negrait în comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Prin aceasta, cel ce vrea sa tina cu tarie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinta sa vânda cu multa bucurie toate bunurile cele de aici, ca sa cumpere cu adevarat tarina în care a aflat ascunsa comoara vietii. Caci când va vinde cineva toata bogatia lumeasca, va afla locul în care statea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindca pe masura înaintarii sufletului, îsi descopera si darul dumnezeiesc bunatatea lui în minte. Dar atunci îngaduie Domnul si dracilor sa supere sufletul, ca sa-l învete sa faca deosebirea între bine si rau si sa-l faca mai smerit prin aceea ca pe masura ce se curateste simte tot mai multa rusine de urâciunea gândurilor dracesti. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afara din suflet. Dar i se îngaduie, pentru pricinile mai-nainte pomenite, sa lucreze în el prin trup. Caci harul lui Dumnezeu se salasluieste în însusi adâncul sufletului, adica în minte. Pentru ca „toata slava fiicei împaratului, zice, e dinauntru”, nearatata dracilor. De aceea din adâncul inimii însusi simtim oarecum izvorând dragostea dumnezeiasca, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se muta si se încuibeaza în simturile trupului, lucrând prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt înca prunci cu sufletul. Astfel mintea noastra se bucura pururi, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului, iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul placerilor. De aceea harul, lucrând prin simtirea mintii, înveleste trupul celor ce sporesc în cunostinta cu bucurie negraita, iar dracii, lucrând prin simturile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne afla umblând fara grija si cu nepasare pe calea credintei. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cuvântul cunostintei ne învata ca sunt doua feluri de duhuri rele. Unele dintre ele sunt oarecum mai subtiri, iar altele mai materiale. Cele mai subtiri razboiesc sufletul. Celelalte obisnuiesc sa duca trupul în robie prin anumite îmboldiri staruitoare. De aceea dracii care razboiesc sufletul si cei care razboiesc trupul îsi sunt mereu potrivnici, cu toate ca au acelasi scop de-a vatama pe oameni. Când deci harul nu locuieste în om, acestia foiesc ca niste serpi în adâncurile inimii, neîngaduind câtusi de putin sufletului sa caute spre dorinta binelui. Dar când harul e ascuns în minte, se strecoara ca niste nouri întunecosi prin partile inimii, spre patimile pacatului, sau iau chipul feluritelor împrastieri ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, sa o desfaca de convorbirea cu harul. Când deci dracii, care supara sufletul nostru, ne aprind spre patimile sufletesti si mai ales spre înalta parere de sine, care este maica tuturor relelor, sa ne gândim la moartea trupului nostru si vom rusina umflarea iubirii de slava. Dar acelasi lucru trebuie sa-l facem si când dracii, care ne razboiesc trupul, ne împing inima sa se aprinda spre pofte de rusine. Caci singur acest gând, însotit cu pomenirea de Dumnezeu, poate opri feluritele lucrari ale duhurilor rele. Dar daca dracii, care razboiesc sufletul, vor sa se foloseasca si de acest gând, punându-ne în minte nimicnicia nemarginita a firii omenesti, ca neavând nici un pret din pricina trupului (caci aceasta iubesc sa o faca, dar vrea cineva sa-l chinuiasca cu acest gând), sa ne amintim de cinstea si de slava Împaratiei Ceresti, netrecând cu vederea nici amaraciunea si întunecimea osândei vesnice, ca printr-una sa ne mângâiem tristetea, iar prin cealalta sa întristam usuratatea inimii noastre. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Deci Satana, fiindca nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai-nainte, data fiind prezenta harului, calareste pe mustul carnii, ca unul ce a cuibarit în trup, ca prin firea usor de mânuit a acestuia sa amageasca sufletul. De aceea trebuie sa uscam trupul cu masura, ca nu cumva prin mustul lui sa se rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor. Deci se cuvine ca din însusi cuvântul Apostolului sa ne încredintam ca mintea celor ce se nevoiesc sta sub lucrarea luminii dumnezeiesti; de aceea si slujeste legii dumnezeiesti si se veseleste cu ea. Iar trupul primeste cu placere, pentru firea lui usor de mânuit, duhurile rele; de aceea si alege sa slujeasca rautatilor. De aici se vede si mai mult ca mintea nu este un salas comun al lui Dumnezeu si al diavolului. Caci cum ar zice atunci Pavel: „Slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii pacatului”? De aici iarasi se vede ca mintea mea sta întru toata libertatea în lupta cu dracii, slujind cu bucurie bunatatii harului, iar trupul primeste aburul dulce al placerilor nerationale, pentru faptul ca îngaduie, cum am zis, duhurilor rele sa stea cuibarite în el. „Caci stiu, zice, ca nu locuieste în mine, adica în trupul meu, binele”. E vorba de cei ce se împotrivesc pacatului, dar se afla pe la mijlocul nevointelor. Caci nu spune despre sine aceasta. Deci cu mintea se razboiesc dracii, iar trupul încearca sa-l povârneasca spre lunecusul placerilor prin îmboldiri staruitoare. Caci li se îngaduie, dupa o dreapta judecata, sa petreaca în adâncurile trupului, chiar si ale celor ce lupta întins împotriva pacatului, pentru faptul ca voia sloboda a cugetului omenesc este pururi sub cercare. Iar daca cineva poate sa moara prin osteneli înca pe când traieste, ajunge în întregime locasul Duhului Sfânt. Caci unul ca acesta a înviat, înca înainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se lupta în chip desavârsit împotriva pacatului. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         E drept ca inima izvoraste si din sine gânduri bune si rele. Dar nu rodeste prin fire cugetarile rele, ci amintirea raului i s-a facut ca un fel de deprindere din pricina ratacirii dintâi. Însa cele mai multe si mai rele dintre gânduri le zamisleste din rautatea dracilor. Dar noi le simtim pe toate ca iesind din inima. Si de aceea au banuit unii ca în minte se afla împreuna cu harul si pacatul. De aceea socotesc ei ca a zis si Domnul „ca cele ce ies din gura purced din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima purced gânduri rele, curvii” si cele urmatoare. Ei nu stiu însa ca mintea noastra, având o simtire foarte fina, îsi însuseste lucrarea gândurilor soptite ei de duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind ca firea lunecoasa a acestuia duce prin starea lui umorala si mai mult sufletul la aceasta stare, într-un chip în care nu stim. Numai fiindca trupul iubeste pare ca si gândurile semanate de draci în suflet purced din inima. Fapt e ca noi ni le însusim atunci când vrem sa ne îndulcim cu ele. Acest lucru l-a osândit Domnul când a spus cuvântul de mai înainte. Caci cel ce se îndulceste cu gândurile suflate lui de rautatea Satanei si înscrie oarecum amintirea lor în inima sa, e vadit ca de aici înainte le rodeste din cugetul sau. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Domnul zice în Evanghelii ca nu poate fi scos cel tare din casa Sa, daca nu-l va scoate unul si mai tare, dupa ce l-a legat si jefuit. Cum poate deci cel scos cu atâta rusine sa intre iarasi si sa petreaca împreuna cu Stapânul adevarat, care se odihneste în casa Sa cum vrea? Caci nici împaratul nu se va gândi sa lase împreuna cu el în curtile împaratesti pe tiranul, care i-a stat cândva împotriva si pe care l-a biruit. Mai de graba îl va omorî îndata, sau îl va lega pentru o lunga pedeapsa si-l va preda ostilor sale spre o moarte de ocara. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Daca cineva presupune, din pricina ca gândim împreuna atât cele bune cât si cele rele, ca Duhul Sfânt si diavolul locuiesc laolalta în minte sa afle ca aceasta se întâmpla pentru aceea ca înca n-am gustat si n-am vazut „ca bun este Domnul”. Caci la început, precum am spus si mai înainte, harul îsi ascunde prezenta sa în cei botezati, asteptând hotarârea sufletului, ca, atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, sa-si arate, printr-o negraita simtire, prezenta în inima. Pe urma iarasi asteapta miscarea sufletului, îngaduind sagetilor dracesti sa ajunga pâna în adâncul acestei simtiri, ca printr-o hotarâre si mai calda si prin cuget smerit sa caute pe Dumnezeu. Deci daca omul va începe de aici înainte sa sporeasca în pazirea poruncilor si sa cheme neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revarsa si peste simturile mai de dinafara ale inimii, arzând cu totul neghina pamântului omenesc. Drept urmare cursele diavolesti se vor departa de acest loc, întepând de aici înainte mai domol partea patimitoare a sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbraca cu toate virtutile si mai ales cu desavârsita saracie, atunci harul îi va lumina toata firea printr-o oarecare simtire mai adânca, încalzindu-l spre mai multa dragoste de Dumnezeu. Din aceasta pricina sagetile dracesti se vor stinge în afara de simtirea trupului. Caci adierea Duhului Sfânt, miscând inima spre suflarea pacii, stinge sagetile dracului purtator de foc, înca pe când sunt în are. Dar si pe cel care a ajuns la aceasta masura îl paraseste Dumnezeu uneori în mâna rautatii dracilor, lasând mintea lui neluminata, ca voia noastra sloboda sa nu fie câtusi de putin legata de lanturile harului. Aceasta nu numai pentru ca pacatul se biruieste prin lupte, ci si pentru ca omul e dator sa mai sporeasca înca în experienta duhovniceasca. Caci ceea ce pare lucru desavârsit celui povatuit, este înca nedesavârsit fata de bogatia lui Dumnezeu, care povatuieste cu dragoste larga, chiar daca ar putea cineva sui toata scara aratata lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Parasirea povatuitoare aduce sufletului întristare multa; de asemenea o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce în inima îndata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea în sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mândriei si de mânie. Deci având noi experienta ambelor parasiri suntem datori sa ne apropiem de Dumnezeu dupa cum o cere fiecare. În cazul celei dintâi suntem datori sa-l aducem multumire însotita de rugaciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseste neînfrânarea voii noastre cu certarea acestei parasiri, ca sa ne învete, asemenea unui Tata bun, deosebirea dintre virtute si pacat. În cazul celei din urma, trebuie sa-l aducem marturisirea neîncetata a pacatelor si lacrimi nelipsite si retragere si mai multa, ca doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, sa ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca sa caute ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebuie sa stim ca atunci când se da lupta între suflet si Satana, ciocnindu-se ca doua fiinte, datorita parasirii povatuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca sa arate vrajmasilor sufletului, ca biruinta este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ         Când cineva sta în vreme de iarna într-un loc oarecare sub cerul liber, privind la începutul zilei întreg spre Rasarit, partea de dinainte a sa se încalzeste de soare, iar cea din spate ramâne nepartasa de caldura, dat fiind ca soarele nu se afla deasupra capului sau. Tot asa si cei ce sunt la începutul lucrarii duhovnicesti îsi încalzesc în parte inima prin harul sfânt, din care pricina si mintea începe sa rodeasca cugetari duhovnicesti; dar partile de dinafara ale ei ramân de cugeta dupa trup, deoarece înca nu sunt luminate de sfânta lumina, printr-o simtire adânca, toate madularele inimii. Neîntelegând unii aceasta, au socotit ca în mintea celor ce se nevoiesc sunt doua ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar daca în aceeasi clipa se nimereste ca sufletul sa gândeasca si bune si rele, aceasta se întâmpla în chipul în care omul dat mai înainte ca pilda simte totodata si gerul si caldura. Caci de când mintea noastra s-a rostogolit la chipul îndoit al cunostintei, e silita, chiar daca nu vrea, sa poarte în aceeasi clipa si gânduri bune si gânduri rele, mai ales la cei ce ajung la o subtirime a puterii de deosebire. Caci cum se grabeste sa înteleaga binele, îndata îsi aminteste si de rau. Fiindca la neascultarea lui Adam tinerea de minte a omului s-a sfâsiat în doua. Când vom începe însa sa împlinim cu râvna fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simturile noastre printr-o adânca simtire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastra cu pacea unei iubiri statornice, ne va face sa izvorâm gânduri duhovnicesti, nu dupa trup. Iar aceasta se întâmpla foarte des celor ce s-au apropiat cu desavârsire, având în inima neîntrerupta pomenirea Domnului. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Doua bunuri ne aduce noua harul cel sfânt prin Botezul renasterii, dintre care unul covârseste nemarginit pe celalalt. Cel dintâi ni se daruieste îndata, caci ne înnoieste în apa însasi si lumineaza toate trasaturile sufletului, adica „chipul” nostru, spalând orice zbârcitura a pacatului nostru. Iar celalalt asteapta sa înfaptuiasca împreuna cu noi ceea ce este „asemanarea”. Deci când începe mintea sa guste întru multa simtire din dulceata Preasfântului Duh, suntem datori sa stim ca începe harul sa zugraveasca, asa zicând, peste chip, asemanarea. Caci precum zugravii desemneaza întâi cu o singura culoare figura omului, apoi, înflorind putin câte putin culoarea prin culoare, scot la aratare chipul viu al celui zugravit pâna la firele parului, asa si sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez „chipul” omului la forma în care era când a fost facut, iar când ne vede dorind cu toata hotarârea frumusetea „asemanarii” si stând goi si fara frica în atelierul lui, înfloreste o virtute prin alta si înalta chipul sufletului din stralucire în stralucire, daruindu-i pecetea asemanarii. Asa încât simtirea ne arata cum ia forma în noi asemanarea, dar desavârsirea asemanarii o vom cunoaste abia din iluminare. Caci toate virtutile le primeste mintea prin simtire, înaintând dupa o masura si rânduiala negraita. Dar dragostea duhovniceasca nu o poate câstiga cineva pâna ce nu va fi iluminat întru toata încredintarea de Duhul Sfânt. Caci pâna ce nu primeste mintea în chip desavârsit asemanarea prin lumina dumnezeiasca, poate avea aproape toate celelalte virtuti, dar este înca lipsita de dragostea desavârsita. Iar când se va asemana cu virtutea lui Dumnezeu ( vorbesc de asemanare, cât e cu putinta omului), atunci va purta si asemanarea dragostei dumnezeiesti. Caci precum în cazul portretelor pictate, daca se adauga chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveala pâna si asemanarea zâmbetului celui pictat, asa si la cei zugraviti dupa asemanarea dumnezeiasca de catre harul dumnezeiesc, daca se adauga lumina dragostei, „chipul”, e ridicat cu totul la frumusetea „asemanarii”. Nici nepatimirea nu poate darui sufletului alta virtute; fara numai dragostea. Caci dragostea „este plinirea legii”, încât „omul nostru cel dinauntru se înnoieste zi de zi” în gustarea dragostei, dar se împlineste abia întru desavârsirea ei. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         La începutul înaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si încredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavârsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca chiar de vom împlini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, întrucât nu avem înca dragostea sfânta ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbura atunci sufletele celor ce se nevoiesc, încât îi face sa vorbeasca de rau chiar si pe cei ce-i iubesc pe ei si sa duca lucrarea stricacioasa a urii pâna la a-si face din ea aproape o îndeletnicire placuta. Din pricina aceasta, sufletul se întristeaza si mai mult, purtând în el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputând-o dobândi în simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavârsite. E trebuinta deci ca sa o împlinim totusi macar de sila, ca sa ajungem la gustarea ei întru toata simtirea si încredintarea. Caci desavârsirea ei nimeni nu o poate câstiga pâna ce se afla în trupul acesta, decât numai Sfintii care au ajuns pâna la mucenicie si la marturisirea desavârsita. Fiindca el ce ajunge la ea se preface întreg si nu mai doreste cu usurinta nici macar hrana. Caci ce pofta va mai avea de bunatatile lumii cel ce e hranit de dragostea dumnezeiasca? De aceea prea Înteleptul Pavel, marele vas al cunostintei, binevestindu-ne din convingerea sa deplina, zice: „Împaratia Cerurilor nu este mâncarea si bautura, ci dreptate, pace si bucurie în Duhul Sfânt”, care sunt roada dragostei desavârsite. Asa încât cei ce înainteaza pâna la desavârsire pot sa guste aici des din ea, dar desavârsit nimeni nu o poate câstiga, decât numai când „ se va înghiti desavârsit ce este muritor de viata”. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina întristare când, ocarându-l pe cineva dintr-o întarâtare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu înceteaza de-a împunge constiinta noastra, pâna ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarât la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavârsita întelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvântarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca în zamislirea de contemplatii dumnezeaesti, pâna nu vom recâstiga mai întâi în dragoste si pe cel ce s-a mâniat în desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se întâmple aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezându-i chipul fetei lui în afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au mâniat fara temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înalta si spre dragostea Lui cu multa îndraznire, ca una ce se zoreste neîmpiedicata de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)3 10 11

ˇ         Calea virtutii li se arata celor ce încep sa iubeasca evlavia, aspra si posomorâta. Nu fiindca asa este ea, ci fiindca firea omeneasca îndata ce-a iesit din pântece la larg se da în tovarasia placerilor. Caci obisnuintele rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodata cu amintire placerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umbla de aici înainte cu bucurie pe toate cararile virtutilor. Pentru aceasta Domnul. Aducându-ne la începutul caii mântuirii, zice: „Strâmta si anevoioasa este calea care duce la viata si putini umbla pe ea”. Iar catre cei ce vreau sa se apuce cu multa hotarâre de pazirea sfintelor Sale porunci, zice: „Jugul Meu este blând si sarcina mea usoara”. Deci la începutul nevointelor trebuie sa împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o vointa oarecum silita, ca, vazând Domnul cel bun scopul si osteneala noastra, sa ne trimita voia Lui cea gata de ajutor, ca sa slujim apoi cu multa placere poruncilor Sale slavite. Caci atunci ni se întareste de la Domnul vointa, ca sa facem cu multa bucurie, neîncetat, binele. Atunci vom simti cu adevarat ca Dumnezeu este „Cel ce lucreaza în noi si sa vrem si sa lucram pentru bunavointa”. (Diadoh al Foticeii)38

ˇ         Precum ceara, daca nu e încalzita si înmuiata multa vreme, nu poate primi pecetea întiparita în ea, asa si omul nu poate primi pecetea virtutii lui Dumnezeu, daca nu e cercat prin dureri si neputinte. De aceea zice Domnul catre dumnezeiescul Pavel: „Îti este de ajuns harul Meu. Caci puterea Mea în neputinte se desavârseste”. Dar însusi Apostolul se lauda zicând: „Cu mare placere, deci, ma voi lauda întru neputintele mele, ca sa se salasluiasca întru mine puterea lui Hristos”. Dar si în Proverbe s-a scris: „Pe care-l iubeste Domnul, îl cearta, si bate pe tot fiul pe care-l primeste”. Apostolul numeste neputinte napustirile vrajmasilor crucii, care se întâmplau necontenit lui si tuturor Sfintilor, ca sa nu se înalte, cum însusi zice, de bogatia covârsitoare a descoperirii, pazind prin desele umiliri, cu evlavie, darul dumnezeiesc. Iar noi numim neputinte gândurile rele si slabiciunile trupesti. Caci atunci trupurile Sfintilor ce se nevoiau împotriva pacatului, fiind predate batailor aducatoare de moarte si altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate în firea omeneasca prin pacat. Dar acum bisericile având pace multa din mila Domnului, trebuie sa fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slabiciuni, iar sufletul cu gânduri rele. Aceasta se întâmpla mai ales celor în care cunostinta lucreaza întru multa simtire si încredintare, ca sa fie feriti de toata slava desarta si mândria, si sa poata primi, cum am zis, cu multa smerenie, pecetea frumusetii dumnezeiesti, dupa Sfântul care zice: „ însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne”. Deci trebuie sa rabdam cu multumire voia Domnului. Caci în felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie necontenita suparare din partea bolilor si lupta cu gândurile dracesti. Caci cel ce zicea atunci sfintilor mucenici prin acele capetenii nelegiuite sa se lepede de Hristos si sa doreasca slava lumeasca spune si acum neîncetat aceleasi lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile dreptilor si ocara cumplit pe cinstitii dascali prin cei ce slujeau socotintelor sale diavolesti, aduce si acum felurite patimiri marturisitorilor evlaviei, împreuna cu multe ocari si umiliri, mai ales când acestia ajuta cu multa putere saracilor ce sufera pentru slava Domnului. De aceea trebuie sa ne împlinim mucenicia constiintei noastre cu multa hotarâre si rabdare, înaintea lui Dumnezeu. Caci „rabdând, zice, am asteptat pe Domnul, si a cautat spre mine”. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Smerita cugetare este un lucru greu de câstigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe stradanii pentru dobândirea ei. Ea se iveste în cei partasi de sfânta cunostinta în doua cazuri si chipuri: când luptatorul pentru evlavie se afla în mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e luminata de harul dumnezeiesc întru simtire si siguranta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o însusire fireasca, întrucât, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decât toti, în urma împartasirii de bunavointa dumnezeiasca. Cea dintâi smerita cugetare cuprinde de multe ori întristare si descurajare. Iar cea din urma cuprinde bucurie împreunata cu o sfiala plina de întelepciune. Fiindca cea dintâi se iveste, cum am zis, în cei ce se afla la mijlocul nevointelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat cu desavârsire. Cea dintâi se întristeaza adeseori când e lipsita de fericirile pamântesti. Cea de-a doua, chiar daca i-ar oferi cineva toate împaratiile pamântului, nu se impresioneaza si nu simte sagetile cumplite ale pacatului. Caci fiind cu totul duhovniceasca, nu mai cunoaste de loc slava trupeasca. Dar tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintâi ca sa ajunga la cea de-a doua. Caci daca nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda, nu ne-ar darui stralucirea smereniei de pe urma. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Cei ce iubesc placerile vietii de aici trec de la gânduri la greseli. Caci fiind purtati de o judecata nesocotita, doresc sa prefaca aproape toate gândurile lor patimase în cuvinte nelegiuite si în fapte necuviincioase. Iar cei ce încearca sa duca o viata de nevointe, scapând de greseli, trec usor la gânduri rele, sau la cuvinte rele si vatamatoare. Caci daca dracii vad pe acestia tinându-se cu placere de ocari, sau graind lucruri desarte si nelalocul lor, sau râzând cum nu trebuie, sau mâniindu-se fara masura, sau poftind slava goala si desarta, se înarmeaza cu gramada împotriva lor. Pentru ca luând mai ales iubirea de slava ca prilej pentru rautatea lor si sarind prin ea înauntru, ca printr-o oarecare portita întunecoasa, ei izbutesc sa rapeasca sufletele. Deci cei ce vreau sa vietuiasca la un loc cu multimea virtutilor sunt datori sa nu doreasca nici slava, nici întâlniri multe, nici sa faca iesiri dese, sau sa defaime pe cineva, chiar daca ar fi vrednic de defaimare, nici sa vorbeasca multe, chiar daca ar putea sa le spuna toate bune; caci vorba multa împrastiind fara masura mintea, nu numai ca o opreste de la lucrarea duhovniceasca, ci o si preda dracului trândaviei, care, slabind-o peste masura, o preda apoi dracului întristarii si pe urma celui al mâniei. Deci se cuvine ca mintea sa se ocupe pururi cu pazirea sfintelor porunci si cu pomenirea adânca a Domnului slavei. „Caci cel ce pazeste, zice, porunca, nu va cunoaste cuvânt rau”, adica nu se va abate la gânduri sau la cuvinte rele. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Când inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile dracilor – încât îi pare celui razboit ca primeste chiar sagetile însesi,- sufletul uraste cu amar patimile, ca unul ce se afla la începutul curatirii. Caci daca nu s-ar îndurera mult de nerusinarea pacatului, nu ar putea sa se bucure îmbelsugat de bunatatea dreptatii. Cel ce vrea prin urmare sa-si curateasca inima sa o încalzeasca necontenit cu pomenirea Domnului Iisus, neavând decât acest cuget si acest lucru, fara încetare. Caci cei ce vreau sa se lepede de putreziciunea lor nu se cade ca uneori sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca cu rugaciune în pazirea mintii, chiar daca s-ar afla undeva afara de casa de rugaciune. Caci precum cel ce vrea sa curateasca aurul, daca lasa sa înceteze oricât de scurta vreme focul din cuptor, face sa se aseze iarasi zgura pe aurul curatit, asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu, alteori nu, pierde prin întrerupere ceea ce se socoteste sa câstige prin rugaciune. E propriu barbatului iubitor de virtute sa tina pururi pamântul inimii în focul pomenirii lui Dumnezeu, ca asa, curatindu-se raul putin câte putin sub dogoarea bunei pomeniri, sufletul sa se întoarca cu desavârsire la stralucirea sa fireasca, spre si mai multa slava. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Când va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, ramân sa-l mai razboiasca doi draci. Dintre acestia, unul supara sufletul, ducându-l de la multa iubire de Dumnezeu la o râvna nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea sa placa si altul lui Dumnezeu, afara de el. Iar celalalt supara trupul, stârnindu-l printr-o anumita aprindere spre pofta împreunarii. Aceasta se întâmpla trupului din pricina ca o atare placere e proprie firii în scopul nasterii de prunci si de aceea e usor de biruit; dar si din pricina îngaduintei (parasirii) din partea lui Dumnezeu. Caci când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat în multimea virtutilor, îl lasa sa fie întinat de acest drac, ca sa se socoteasca pe sine mai nevrednic decât toti oamenii din viata. Supararea din partea acestei patimi sau urmeaza ispravilor de vrednicie, sau chiar le premerge uneori, ca fie într-un fel, fie într-altul, sa dea sufletului parerea ca e netrebnic, oricât de mari ar fi ispravile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multa smerenie si dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere si gândire adânca la moarte. Simtind astfel neîncetat lucrarea Duhului Sfânt, ne vom ridica si deasupra acestor patimi, întru Domnul. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Câti ne facem partasi de sfânta cunostinta vom avea parte fara îndoiala si de împrastierile fara de voie. „Am însemnat, zice dumnezeiescul Iov, si ceea ce am gresit fara voie”. Si a facut asa cu dreptate. Caci daca nu ar înceta cineva de-a pomeni pururi pe Dumnezeu si daca n-ar uita uneori sfintele lui porunci, nu ar cadea în greseala de voie sau fara de voie. Trebuie prin urmare sa aducem îndata Stapânului marturisire întinsa si despre greselile fara de voie, adica sa împlinim cu prisosinta canonul obisnuit (caci nu este om care sa nu faca greseli omenesti), pâna se va încredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei despre iertarea acestora. „Caci de vom marturisi, zice, pacatele noastre, credincios este si drept ca sa ne ierte pacatele noastre si sa ne curateasca de toata nedreptatea”. Trebuie sa luam aminte la simtirea cu care facem marturisirea, ca nu cumva constiinta noastra sa se minta pe sine, cugetând ca s-a marturisit de ajuns lui Dumnezeu. Fiindca judecata lui Dumnezeu este cu mult mai buna decât constiinta noastra, chiar daca ar fi cineva deplin încredintat ca nu mai stie nimic necuratit în sine. Prea Înteleptul Pavel ne învata zicând: „Dar nici pe mine nu ma judec. Caci deja nu stiu nimic întru mine, dar nu ma îndreptez întru aceasta. Iar Cel ce ma judeca pe mine este Domnul”. Daca deci nu ne vom marturisi cum trebuie si pentru greselile fara voie, vom afla în noi în vremea iesirii noastre o oarecare frica nelamurita. Trebuie sa ne rugam si noi cei ce iubim pe Domnul, ca sa ne aflam atunci în afara de orice frica. Caci cel ce va fi atunci în frica nu va trece slobod peste capeteniile iadului. Fiindca are, ca si aceia, în frica sufletului o marturie a pacatului sau. Dar sufletul ce se veseleste în dragostea lui Dumnezeu, în ceasul dezlegarii, se înalta atunci cu îngerii pacii deasupra ostilor întunecate. Caci dragostea duhovniceasca parca îl într-aripeaza, dat fiind ca a împlinit fara lipsuri legea. De aceea cei ce ies cu o astfel de îndraznire din viata vor fi rapiti pâna în prezenta Domnului împreuna cu toti Sfintii. Iar cei ce se tem chiar si numai putin în ceasul mortii vor fi lasati în gramada celorlalti oameni, ca unii ce se afla sub judecata; caci ei vor trebui sa fie cercati prin focul judecatii si asa sa primeasca partea ce li se cuvine dupa faptele lor, de la Bunul nostru Dumnezeu si împaratul Iisus Hristos. Fiindca El este Dumnezeul dreptatii si a Lui este bogatia bunatatii Împaratiei, de care ne va face parte noua celor ce-L iubim pe El, în veac si în toti vecii vecilor. Amin. (Diadoh al Foticeii)33

ˇ         Cei ce au câstigat dragostea desavârsita fata de Dumnezeu si si-au înaltat aripile sufletului prin virtuti se rapesc în nori si la judecata nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câstigat cu totul desavârsirea, ci au pacate si ispravi bune laolalta, vin la locul judecatii si acolo, fiind oarecum arsi prin cercetarea faptelor bune si rele, daca va îngreuia cumpana celor bune se vor izbavi de munci. (Diadoh al Foticeii)19