|
|
versiune cu diacritice - aici
Nil Ascetul
·
Domnul s-a lepadat cu totul de
grija celor pamântesti si a poruncit sa cautam
numai Împaratia Cerurilor, noi însa, silindu-ne sa
umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului,
si departându-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus
nadejdile în mâini. El a spus: “Priviti la pasarile
cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna
în jitnite si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste
pe ele”, si iarasi: “Priviti la crinii câmpului, cum cresc
si nu se ostenesc, nici nu torc”. Ba chiar a poruncit Apostolilor sa
nu-si ia cu ei nici traista, nici punga, nici toiag, ci sa
tina seama de fagaduinta nemincinoasa, pe care
le-a dat-o trimitându-i la slujba de ajutorare a celorlalti oameni
când le-a spus: “Vrednic este lucratorul de hrana sa”. El stia
ca mai mult ne asigura Providenta cele necesare, decât sârguinta
noastra. Noi, însa, nu ne oprim de a agonisi pamânt cât se poate
de mult. Cumparam turme de oi, boi de munca, râvniti la
înfatisare si marime, si magari bine
hraniti. Oile vrem sa ne dea din belsug lâna pentru trebuinte;
boii sa ne slujeasca la lucrarea pamântului, aducându-ne
noua hrana, iar lor si celorlalte dobitoace nutret; în
sfârsit vitele de povara sa faca mai aleasa hrana
necesara, întregind cele ce lipsesc în tara, cu marfuri din
strainatate, pentru a spori placerile vietii noastre. Dar
nu ne multumim numai cu atât, ci alegem si mestesugurile
cele mai aducatoare de câstig, care nu ne lasa deloc vreme
sa ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toata grija spre ele. Iar
mai pe urma învinuim mai de graba slabiciunea purtatorului
de grija decât pe noi însine, pentru alegerea ce am facut-o. Dar
chiar daca nu marturisim prin cuvânt, suntem vaditi prin
lucruri, ca ne bucuram de-o vietuire asemenea mirenilor, când ne
îndeletnicim cu aceleasi lucruri ca si ei si mai degraba
zabovim în osteneli trupesti. Astfel multi cred ca evlavia
ar fi un prilej de agonisire de lucruri, si ca nu alegem viata,
odinioara linistita si fericita, pentru altceva, decât
ca printr-o mincinoasa cinstire de Dumnezeu sa fugim, pe de o parte
de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câstigând slobozenie spre
placeri, sa putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem.
Mândrindu-ne nu multa nerusinare fata de cei simpli, iar
uneori si fata de cei ce ne întrec, socotim viata
virtuoasa ca o îndreptatire la asuprire, dar nu ca o
pricina de smerenie si de îngaduinta. De aceea suntem
socotiti chiar de cei ce trebuie sa ne cinsteasca ca o
turma usuratica. Ne calcam în picioare unii pe
altii prin târguri, amestecati într-o adunatura de tot
soiul, neavând nimic care sa ne deosebeasca de ceilalti oameni,
cum ar trebui. Vrând sa fim cunoscuti nu din felul de vietuire,
ci din înfatisare si ocolind ostenelile pentru virtute,
dorim cu furie slava pe ele, facând teatru din adevarul de
odinioara. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viata cea
preadorita s-a facut urâta; si dobânda celor ce
vietuiesc cu adevarat întru virtute a ajuns sa fie socotita
amagire. Gem orasele de cei ce ratacesc prin ele degeaba
si sunt tulburati cei de prin case, carora le e sila
si sa-i mai priveasca, vazându-i ca staruie la
usi, cersind tot mai nerusinat; iar multi, dupa ce
sunt primiti în case, fatarind pentru putin timp
evlavia si acoperind cu masca fatarniciei gândul de
viclesug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urma pleaca, încât fac sa
se întinda peste toata viata monahala un nume urât. Si
asa sunt alungati din orase ca o ciuma cei ce erau
odinioara îndreptatorii lor; si sunt izgoniti ca niste
spurcati, mai rau decât cei umpluti de lepra. Mai bucuros
se hotaraste cineva sa creada tâlharilor si
spargatorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viata
monahala, socotind ca e mai usor pot sa se
pazeasca de rautatea vadita, decât de prefacuta
vrednicie de crezamânt, care unelteste în ascuns. Acestia nici
n-au început macar viata de evlavie si nu cunosc folosul
linistirii, ci au fost împinsi la viata singuratica fara
judecata poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o
treaba de negustorie, bun pentru câstigarea celor trebuincioase.
Si eu socotesc ca ar face lucrul acesta mai cuviincios, daca
n-ar umbla pe la toate usile, ci ar socoti ca înfatisarea
îi împiedica de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând
sa plateasca trupului birul datorat, sa nu-i dea numai pe
cel trebuincios, ci si pe cel care l-au nascocit
desfatarile celor ce duc un trai molatic, împlinindu-si poftele
lor nemasurate. Dar a tamadui pe cei ce sufar de aceste
boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41
·
Nimic nu duce pe cineva asa de
neîndoielnic la munci, ca a face pe multi sa râvneasca la
propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui
ce l-a învatat. Dar nu mica este osânda si a celor ce nu au
lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut
învatatori ale celor rele, de a caror lectie
blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget
întelept. (Nil Ascetul)43
·
Oare noi suntem cei ce avem sa
ne îngrijim de cele ale vietii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce
poarta grija de ea? Straduinta omeneasca, daca nu
primeste ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la tinta. Dar
purtarea de grija a lui Dumnezeu daruieste bunuri desavârsite,
chiar fara conlucrarea omeneasca. Ce le-a folosit
straduinta proprie acelora catre care a zis Dumnezeu: “Ati
semanat mult si ati luat putin, si am suflat aceasta
din mâinile voastre?” Si ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce
au vietuit pentru virtute, fara sa se îngrijeasca de
ele? N-a fost hranit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de
nici una din roadele pamântului? Au fost ei lipsiti de mâncare? Nu le
împrospata marea necontenit o hrana neobisnuita,
trimitându-le prepelite si nu le trimetea cerul mana,
printr-o ploaie neobisnuita si straina? Iar piatra
lipsita de umezeala nu le dadea, când era lovita,
suvoi îmbelsugat de apa? În sfârsit, vesmintele
si încaltamintea nu le-au slujit tot timpul fara
sa se învecheasca? Dar prin ce lucrare a pamântului si-a
câstigat Ilie hrana în vagauna? Nu-i aduceau lui corbii
hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat vaduva, lipsita si de
cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca
sa se arate ca virtutea trebuie pusa mai presus si de fire?
Toate acestea, desigur, sunt întâmplari minunate, dar totusi au
si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa
traiasca si fara sa manânce, atunci când
vrea Dumnezeu. Dar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, în
puterea unei singure mâncari? Si cum a petrecut Moise optzeci de zile
pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mâncare
omeneasca? Caci pogorându-se dupa patruzeci de zile si
mâniindu-se pentru turnarea vitelului, îndata a sfarâmat tablele
si s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde
primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce rationament
omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune? Cum a putut
natura trupului sa se cheltuiasca atâta vreme, fara sa
se întregeasca ceea ce se împrastie din puterea lui în fiecare
zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvântul lui Dumnezeu, care zice:
“Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu”. De ce, asadar, tragem la pamânt vietuirea cea
cereasca, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngramadim
de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hraneam odinioara cu
mâncari alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Caci când
ne odihnim în cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim
cu mâncaruri alese. Iar când parasim aceasta stare si
suntem trasi în lucrurile pamântesti, ne adunam în jurul
nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nadejdea de la Dumnezeu si ne-o
sprijinim pe carnea bratului, punând purtarea de grija a
Stapânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov si l-a
socotit ca pe cel mai mare pacat? Nu ne-am sfiit sa facem ca cel
ce-si duce mâna la gura ca sa si-o sarute. Caci
multi au obiceiul sa-si sarute mâinile, zicând ca de
la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratându-i
“Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umbla pe mâini e necurat, si
cel ce umbla pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umbla cel
ce se întemeiaza pe mâini si toata nadejdea si-o are
în ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se încrede în lucrurile supuse
simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a
fiintei sale, la îndeletnicirea necontenita cu ele. În sfârsit
cu multime de picioare umbla cel învaluit cu totul de cele
trupesti. De aceea, înteleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel
întelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul,
si acesta rar sa se miste catre cele trupesti:
“Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva,
saturându-se de tine, sa te urasca”. Prin urmare daca unul
tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului este prieten
adevarat al Lui, cum zice Mântuitorul catre ucenicii Sai: “Voi
sunteti prietenii Mei”; dar daca va face aceasta mai des, va ajunge
sa fie urât. (Nil Ascetul)6
·
Ce ne învata si
istoria lui Isboset? Sa nu ne alipim cu grija de cele
trupesti, nici sa lasam paza noastra pe seama
simtirii (lucrarii simturilor: perceptiei). Caci acela
fiind rege si odihnindu-se în camara sa, i-a îngaduit unei femei
sa faca paza la usa. Dar venind oamenii lui Recab si
aflând-o pe ea alegând boabe de grâu si dormitând, au intrat pe
nebagate de seama si au omorât pe Isboset, aflându-l
si pe el dormind. Caci toate dorm, si mintea si sufletul
si sufletul si simtirea, când stapânesc cele trupesti.
Faptul ca pazitoarea de la usa alege boabe de grâu,
arata ca cugetarea se ocupa cu multa grija de cele
trupesti, îndeletnicindu-se nu în chip trecator, ci cu
sârguinta, de curatenia lor. Caci mintea
fiecaruia, asemenea unui rege, petrece undeva înauntru, având ca
paznic a simturilor cugetarea. Când acestea se deda grijilor
trupesti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu
usurinta se strecoara dusmanii si omoara
mintea. De aceea marele Avram nu încredinteaza femeii paza usii
(caci cunostea cât de usor poate fi amagita
simtirea), ca nu cumva, vrajita de vederea celor supuse
simturilor, sa împrastie mintea si sa o înduplece
sa ia parte cu ea la desfatari, chiar daca ar fi
primejdioasa împartasirea de ele, ci sade el
însusi de paza, lasând intrarea deschisa gândurilor
dumnezeiesti, iar grijilor lumesti închizându-le usa. (Nil
Ascetul)29
·
Caci cu ce se alege viata
noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu
toata zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana
si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului
acestuia de trup. De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si
alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina
sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile
dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? Îl
hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie
în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa
fie mai tare în razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca
aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa trebuinta
trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta pâna la
greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în pâine si
apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar pâinea nu e
atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? Si ne-o putem
agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se
împaca fara ca sa fim împrastiati, decât
foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija
îmbracamintea? Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea
venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine
din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a
purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei
si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând
aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe
urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va
hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste
pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste
crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta
sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la
aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de
trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? Unde este,
asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra,
daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta
si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa
de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa facem ceva
din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca
daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în trupul
nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii,
încât sa putem purta si durerea venita din neputinta
si sa primim înca si cununi pentru barbatie;
sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. În orice caz nu-i
va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii si al
întelepciunii. Bine este, asadar, iubitilor, sa ne
ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne
însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este
lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo
osteneala, nu e fara rod, având destula mângâiere în slava
înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru
ca nu mic va fi câstigul celor care au început aceasta
vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei
vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea lor.
(Nil Ascetul)6 41
·
Sa fugim de vietuirea în
orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la
noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce
fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. Caci s-a
scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele
si au locuit între pietrei si s-au facut ca niste
porumbite singuratice. Iar Ioan Botezatorul a petrecut în pustie
si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au
grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei
îmbracati în haine de matase, si au ales sa
petreaca în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, si sa
doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute în
nestemate; si toate le primeau, desi erau potrivnice obiceiului lor.
Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia
simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala
petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22
·
Fiindca atunci când socotesc
ca e usor sa porunceasca cu cuvântul, desi sunt grele
cele poruncite, dar nu se încumeta sa învete fapta, ei fac
vadit tuturor scopul lor, ca îsi însusesc adica
aceasta conducere nu straduindu-se ca sa foloseasca celor
ce vin la ei, ci ca sa-si împlineasca propria placere.
Învete cei ce vreau, de la Abimelec si Ghedeon, ca nu cuvântul,
adunând o sarcina de lemne, dupa ce a purtat-o, a zis: “Faceti
si voi în felul m-ati vazut pe mine”. Iar celalalt,
învatându-i sa faca o treaba ostaseasca
si facând însusi întâi acest lucru, a zis: “Sa va
uitati la mine si asa sa faceti”. Dar însusi
Domnul facând si apoi învatând, pe cine nu îl convinge
sa socoteasca mai vrednica de crezare învatatura
cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însa închid ochii la aceste
pilde si poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de facut. Iar când par
sa stie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea
pastorilor mustrati de Prooroc pentru neiscusinta, care poarta
sabia la brat si de aceea, dupa ce îsi taie bratul,
îsi scot si ochiul lor drept. Caci nepurtând grija de fapta
dreapta, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodata cu
încetarea ei, si lumina vederii (contemplatiei). Aceasta o
patimesc cei ce povatuiesc crud si neomenos, când au la
îndemâna puterea de a pedepsi: îndata li se sting cugetarile
contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplatie, se
vestejesc. Astfel cei ce si-au legat sabia nu la sold ci la brat
nu mai pot nici sa faca, nici sa stie ceva. La sold
îsi leaga sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de
cuvântul dumnezeiesc, iar la brat cei ce vreau sa aiba la
îndemâna pedeapsa pentru pacate straine. Iar ca e propriu
oamenilor usuratici, care n-au de la ei însusi nici un folos, sa
ia asupra lor usor conducerea altora e vadit si din
experienta. Caci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat
linistea si a început cât de cât sa se ocupe cu
contemplatia, sa-si lege mintea de grijile celor trupesti,
desfacând-o de la cunostinta si tragând-o spre
lucrurile pamântesti, odata ce se afla în cele înalte.
Lucrul acesta e si mai vadit din acea pilda, asa de
vestita, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemitilor, zicând: “Au plecat
odata copacii padurii sa-si unga peste ei
împarat. Si au zis catre vita: vino si
împarateste peste noi. Si a zis vita:
Lasa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slavit de Dumnezeu si
de oamenii, ca sa merg sa stapânesc peste copaci”? De asemenea
n-a primit nici smochinul pentru dulceata lui, nici maslinul pentru
uleiul lui. Maracinele însa, lemn neroditor si spinos, a
primit stapânirea, o stapânire care nu avea nici în ea si nu
afla nici în copacii supusi nimic care sa o faca
placuta. Caci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai
padurii ca au lipsa de conducere. Astfel precum vita,
smochinul si maslinul n-au primit sa stapâneasca peste
copacii padurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea
domniei, tot asa cei ce vad în ei vreun rod al virtutii si
simt folosul lui, chiar daca îi vor sili multi la aceasta
domnie, nu primesc, pretuind mai mult folosul lor decât conducerea altora.
Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabola maracinele
copacilor, vine si asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. “Caci
sau va iesi, zice Scriptura, foc din maracine si va mistui
copacii padurii, sau va iesi din copaci si va mistui
maracinele”. Asa si între oameni odata ce s-au
facut învoieli nefolositoare, neaparat va urma o primejdie, atât pentru
cei se s-au supus unui învatator neîncercat, cât si pentru
cei ce au primit stapânirea în urma neatentiei ucenicilor. De fapt
neiscusinta învatatorului pierde pe
învatacei. Iar negrija învataceilor aduce
primejdie învatatorului, mai ales când la nestiinta
aceluia se adauga trândavia lor. Caci nici
învatatorul nu trebuie sa uite ceva din cele ce ajuta
la îndreptarea supusilor, nici învataceii nu trebuie
sa treaca cu vederea ceva din poruncile si sfaturile
învatatorului. Pentru ca e lucru grav si primejdios
atât neascultarea acelora, cât si trecerea greselilor cu vederea din
partea acestuia. Sa nu creada învatatorul ca
slujba lui este prilej de odihna si de desfatare. Caci dintre
toate lucrurile cel mai ostenitor este sa conduci sufletele. Cei ce se
stapânesc peste dobitoacele necuvântatoare nu au nici o împotrivire
din partea turmelor si de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori
bine. Dar celor ce sunt pusi peste oameni multitudinea naravurilor
si viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea si cei ce o
primesc trebuie sa se pregateasca pentru o lupta obositoare.
Ei trebuie sa îndure fara suparare scaderile tuturor,
iar datoriile neîmplinite din pricina nestiintei sa-i faca
sa le cunoasca, cu îndelunga rabdare. De aceea vasul de
spalat din templu îl tin boii, iar sfesnicul s-a turnat întreg
si a fost batut din ciocan. Sfesnicul arata ca cel ce
vrea sa lumineze pe altii trebuie sa fie solid din toate
partile si sa nu aiba nimic usor sau gol; si
sa fie ciocanite afara toate cele de prisos, care nu pot folosi
ca pilda a unei vieti fara prihana celor ce ar privi. Iar
boii de sub vasul de spalat arata ca cel ce ia asupra sa o
astfel de lucrare, nu trebuie sa lepede nimic din cele ce vin asupra lui,
ci sa poarte si poverile si întinaciunile celor mai mici,
pâna ce este neprimejdios de a le purta. Caci desigur daca vrea
sa faca curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de
trebuinta sa primeasca si el oarecare
întinaciune; de vreme ce si vasul de spalat, curatind
mâinile celui ce se spala, primeste însusi întinaciunea
aceluia. Cel ce vorbeste despre patimi si curata pe
altii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdarit; caci
însasi amintirea obisnuieste sa întineze cugetarea
celui ce vorbeste despre ele. Pentru ca, chiar daca nu se
întiparesc chipurile lucrurilor urâte în semne sapate mai adânc,
totusi întineaza suprafata mintii, tulburând-o prin
desfasurarile cuvântului ca pe niste culori necurate.
Povatuitorul mai trebuie sa aiba si
stiinta, ca sa nu-i fie necunoscuta nici una din
uneltirile vrajmasilor si sa poata da la lumina
laturile ascunse ale razboiului celor încredintati lui. În felul
acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrajmasului, le va face
biruinta neostenitoare si îi va scoate încununati din
lupta. Dar e rar un povatuitor ca acesta si nu se
gaseste usor. Marele Pavel marturiseste acelasi lucru,
zicând: “Caci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”. Iar minunatul Iov se
întreba nedumerit: “Cine ne va descoperi fata vesmântului
sau? Si cine va patrunde în captuseala armurii lui?
Iar portile fetei lui cine le va deschide”? Ceea ce zice este aceasta:
Nu este vazuta fata lui, caci îsi ascunde viclenia în
multe vesminte, fermecând în chip amagitor prin felul cum se
înfatiseaza la aratare, iar în ascuns întocmind cursa
pierzaniei. Si ca sa nu se numere si pe sine între cei ce nu
cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede
toata urâciunea înfricosata a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai
luceafarului; maruntaiele lui sunt serpi de arama”. Acestea
le spune, dând la iveala viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul
ca-si ia înfatisarea luceafarului,
planuieste sa atraga la el pe cei ce-l privesc, iar prin
serpii dinauntru pregateste moartea celor ce se apropie.
Dar si proverbul, dându-ne sa întelegem primejdia lucrului, zice:
„Cel ce crapa lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea”.
Adica cel ce distinge lucrurile cu ratiunea si pe cele socotite,
unite le desparte din împreunare si vrea sa le arate cu totul
straine, deosebind adica pe cele cu adevarat bine de cele
aparent bune, daca nu va avea judecata întarita din toate partile,
nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranta
înaintea ascultatorilor, sa dea prilej de sminteala ucenicilor
sai. (Nil Ascetul)30
·
Pentru ca si în lucrurile
evlaviei este o rânduiala si o însiruire, ca si în oricare
altul, si trebuie pornit si în aceasta vietuire de la
început. Cei ce trec cu vederea cele de la început si sunt atrasi de
lucrurile mai placute sunt facuti de sila sa
tina seama de sirul rânduielii, asa cum Iacov, atras de
frumusetea Rachelei, nu s-a uitat la slabiciunea ochilor Liei, dar cu
toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuti,
ci a împlinit si saptamâna ei de ani. Cel ce vrea sa
tina seama de ordinea vietuirii trebuie asadar sa nu
mearga de la sfârsit spre început, ci sa înainteze de la început
spre desavârsire. (Nil Ascetul)27
·
La fel si acestia,
adunându-si cele de trebuinta din danii si
îmbracându-se în vesminte cusute din stofe moi, rusineaza
prin valurile lor pe cei ce trebuie sa se roage sau sa tâlcuiasca
Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea barbateasca
si pierzând suflete pe care nu trebuia sa le omoare. Ar trebui
sa asculte acestia mai ales de Hristos, adevaratul
învatator, respingând cu toata puterea slujba de conducere
a altora. Caci zice acela catre învataceii Sai:
„Iar voi sa nu va numiti Rabi”. Daca lui Petru, lui Ioan
si întregii cete a Apostolilor le-a dat sa stea departe de asemenea
lucru si sa se socoteasca mici pentru asemenea vrednicie, cine
va fi acela care sa se închipuie pe sine mai presus de ei si sa
se socoteasca în stare de o vrednicie de la care au fost opriti
aceia? Sau poate, zicându-le sa nu se cheme Rabi, nu îi opreste de a
fi, ci numai de a se numi?30
·
Stiind marele Iacob, ca
acestea, atunci când sunt cugetate si contemplate neîncetat,
vatama si mai mult cugetarea, întiparind chipurile cele mai
limpezi si mai vadite ale nalucirilor urâte, ascunde pe zeii
straini în Sichem. Caci osteneala împotriva patimilor le ascunde
si le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurta, ci „pâna în
ziua de azi”, adica pentru tot timpul, întrucât „azi” se prelungeste
cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de fata. Iar Sichem
însemneaza lupta, ceea ce arata osteneala împotriva patimilor.
De aceea Iacob îi da Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fratii
sai lupta cu cea mai mare osteneala împotriva patimilor. (Nil
Ascetul)27
·
De fapt Iacob, spunându-le lor
ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit
lupta si osteneala ca sa puna stapânire pe patimi
si sa le ascunda în pamântul Sichemului. S-ar parea
însa ca este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem
si a tine un idol în ascunzis. Caci a ascunde zeii în
Sichem e lucru de lauda; iar a tine un idol în ascunzis e lucru
de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicând: „Blestemat
cel ce tine idol în ascunzis!” Si de fapt nu este acelasi
lucru a ascunde ceva în pamânt pentru totdeauna si a-l tine în
ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns în pamânt si nu se mai
arata vederii se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e
tinut în ascunzis nu e cunoscut de cei din afara, însa e
vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire
ca pe un chip cioplit pe care îl poarta în ascuns. Caci tot gândul
urât, care ia forma în cugetare, este o sculptura ascunsa. De
aceea este rusine a scoate la aratare asemenea gânduri, dar e
primejdios si de a tine în ascuns un chip cioplit, precum si mai
primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea înclinând cu
usurinta spre patima izgonita si împlântând în
pamânt bronzul idolului. Caci deprinderea virtutii este de
asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si
într-o parte si într-alta, aplecându-se, daca nu se poarta de
grija, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul)28 46
·
Aceasta pare ca vrea sa o
arate Scriptura printr-un simbol când zice: „Pamântul pe care umblati
se schimba cu schimbarea popoarelor si a neamurilor”. Caci
îndata ce s-a miscat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea
virtutii, s-a miscat si aceasta, fiind un pamânt
împreuna schimbator. De aceea chiar de la început nu trebuie sa
se lase trecere spre cugetare nalucirilor, care obisnuiesc sa
vatame gândul, precum nu trebuie lasata cugetarea sa
coboare în Egipt, caci de acolo este dusa cu sila la Asirieni. Cu alte
cuvinte, daca cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate
(caci acesta este Egiptul), e dusa la lucru cu sila si
fara sa vrea de catre patimi. De aceea si legiuitorul,
oprind simbolic patrunderea placerii, a poruncit sa fie
pazit capul sarpelui, deoarece si acela pândeste
calcâiul. Caci scopul aceluia este sa împinga pe om la
faptuire, la care daca nu ajunge, nu poate usor sa amestece
veninul prin muscatura. Dar silinta noastra este
sa frângem însasi prima rasarire a placerii,
caci aceasta fiind zdrobita, lucrarea va fi slaba. Poate nici
Samson n-ar fi aprins semanaturile celor de alt neam, daca n-ar
fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolalta. Caci
cel ce poate întelege cursa planuita de gândurile viclene de la
rasarirea lor, trecând peste începuturi (caci acestea se prefac
la intrare ca sunt cuvioase, uneltind sa ajunga la
tinta), va vadi din compararea sfârsiturilor (cozilor)
întreolalta, ticalosia gândurilor. Aceasta înseamna
ca, legând coada de coada, pune între ele, ca o faclie,
judecata care le da pe fata. Adeseori gândul curviei vine de la
gândul slavei desarte si da înfatisari
cuviincioase începuturilor cailor ce duc la iad, ascunzând
alunecarile primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temnitele
iadului pe cei ce îi urmeaza fara judecata. Întâi acest
gând îl încânta pe cineva cu preotia sau cu viata sa de monah
desavârsit, facând pe multi sa vie la el pentru folos;
apoi din cuvânt si fapta îl face sa-si închipuie ca
si-a agonisit un nume bun. Si astfel, dupa ce l-a încercuit de
ajuns cu asemenea cugetari si l-a atras departe de trezvia
naturala, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, asa zisa
cuvioasa îi duce îndraznirea cunostintei spre împlinirea
lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urma rusine. Cel ce vrea
asadar sa lege cozile, sa ia aminte la sfârsiturile la care
vreau sa ajunga cele doua gânduri, cinstea slavei desarte
si necinstea curviei, si când le va vedea limpede împotrivindu-se
întreolalta, atunci sa creada ca a facut ca Samson.
Iarasi, gândul lacomiei pântecelui are ca sfârsit pe cel al
curviei; iar al curviei are ca sfârsit pe cel al întristarii.
Caci îndata îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri,
dupa ce le-a înfaptuit, întristarea si nemultumirea.
Sa se gândeasca asadar cel ce lupta, nu la gustul bun al
bucatelor, nici la dulceata placerii, ci la sfârsiturile
amândoura. Si când îsi va înfatisa întristarea, care
urmeaza amândoura, sa stie ca le-a legat coada de
coada si, prin darea la iveala, a nimicit semanaturile
celor de alt neam. (Nil Ascetul)28
·
Daca, prin urmare, cel ce
lupta cu patimile are lipsa de o atât de mare stiinta
si experienta, sa se gândeasca cei ce primesc sa
conduca pe altii, de câta cunostinta au ei
trebuinta, ca sa calauzeasca cu întelepciune
si pe cei supusi la cununa chemarii de sus si sa-i
învete limpede toate cele ale luptei; ca acestia sa nu
închipuiasca numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci si în
lupta însasi cu vrajmasul sa-i dea lovituri de moarte,
ca sa nu bata cu pumnii aerul în desert, ci sa-l
zdrobeasca pe vrajmasul însusi. Caci acest razboi
este mai greu decât lupta atletilor. Acolo cad trupuri de-ale
atletilor, care pot sa se ridice. Dar aici cad suflete, care
odata rasturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar daca cineva,
luptând înca cu viata patimasa si fiind stropit
cu sânge, s-ar apuca sa zideasca biserica lui Dumnezeu din
suflete cugetatoare, ar auzi desigur cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie
templu, caci esti plin de sânge”. Pentru ca a zidi biserica
lui Dumnezeu, e propriu starii de pace. Moise, luând cortul si
înfigându-l afara de tabara, arata de asemenea ca
învatatorul trebuie sa cât mai departe de zarva
razboiului si sa locuiasca departe de locul
învalmasit al luptei, stramutat la o viata
pasnica si nerazboinica. Dar când s-ar afla astfel de
învatatori, ei au lipsa de învatacei, care
sa se fi lepadat în asa fel de ei însisi si de
voile lor, încât sa nu se mai deosebeasca întru nimic de trupul
neînsufletit, sau de materia supusa mesterului; ca precum
sufletul lucreaza în trup ceea ce vrea, trupul nefacând nimic
împotriva, si precum mesterul îsi arata
mestesugul sau în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea
de la scopul sau, asa învatatorul sa lucreze în
învatacei stiinta virtutii, fiindu-i cu totul
ascultatori si neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30
·
A iscodi plin de curiozitate
planurile învatatorului si a vrea sa pui la încercare
cele poruncite de el, însemneaza a pune piedica înaintarii tale
proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat
si potrivit este într-adevar întemeiat. Astfel judeca mesterul
si altfel cel fara mestesug lucrurile
mestesugului. Cel dintâi are ca regula stiinta;
celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte
rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la
linia dreapta, fiind înrudita cu ratacirea. Asadar cei
ce au predat altora grija mântuirii lor, lasându-si toate
socotintele, sa-si supuna gândurile mestesugului
celui priceput, judecând stiinta lui mai vrednica de crezare.
Mai întâi, lepadându-se de toate, sa nu-si lase nimic
afara, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care
crezând ca înseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda
pentru furt. (Nil Ascetul)46
·
Ci, cum se predau pe ei
însisi, asa sa predea si toate ale lor, bine
stiind ca ceea ce ramâne afara, tragând necontenit
cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe
urma îl va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt
sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se
apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o
pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei
de lume, ca sa urmeze învatatorului sau? „Ara, zice,
cu boii, si douasprezece perechi de boi înaintea lui; si a
taiat boii si i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arata
caldura râvnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi
economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar
putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de
dorinta care îl tragea sa fie lânga învatator,
a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se
izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica
adeseori se face pricina a razgândirii. De ce apoi si Domnul,
îmbiind bogatului desavârsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a
poruncit sa-si vânda averile si sa le dea
saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca
stia ca ceea ce ramâne se face, ca si întregul,
pricina de împrastiere. Dar socotesc ca si Moise,
rânduind celor ce vreau sa se curateasca în rugaciunea
cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta
sa se lepede cu desavârsire de averi, iar în al doilea rând
sa uite de familie si de toti cei apropiati în asa
masura, încât sa nu mai fie câtusi de putin
tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul)22 41 46
·
Iar dupa ce au facut
aceasta, trebuie sfatuiti, daca au iesit de curând din
tulburari, sa se îndeletniceasca cu linistirea si
sa nu împrospateze, prin drumuri dese, ranile produse
cugetarii prin simturi, nici sa aduca alte forme vechilor
chipuri ale pacatelor, ci sa ocoleasca furisarea celor
noua si toata sârguinta sa le fie spre a
sterge vechile închipuiri. Desigur linistirea le este un lucru foarte
ostenitor celor ce s-au lepadat de curând, caci amintirea,
luându-si acum ragaz, misca toata necuratia
care zace în ei, ceea ce n-a apucat sa faca mai înainte pentru
multimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lânga osteneala,
linistirea are si folos, izbavind mintea cu vreme de tulburarea
gândurilor necurate. Caci daca vreau acestia sa-si
spele sufletul si sa-l curateasca de toate petele care
îl necuratesc, sunt datori sa se retraga din toate
lucrurile prin care creste întinaciunea si sa dea
cugetarii multa liniste; de asemenea sa se duca
departe de toti cei care îi întarâta si sa fuga
de împreuna petrecere cu cei mai apropiati ai lor,
îmbratisând singuratatea, maica întelepciunii. Pentru
ca este usor sa cada acestia iarasi în
mrejile din care socotesc ca au scapat, când se grabesc sa
petreaca în lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un
folos, celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de
aceleasi lucruri, de care s-au despartit, dispretuindu-le.
Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de
temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea
câstigata cu multa sârguinta, prin îndeletniciri urâte
si sa le împrospateze amintirile relelor savârsite.
Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curând de pacat se
aseamana cu trupul care a început sa se reculeaga dintr-o
lunga boala, caruia orice prilej întâmplator i se face
pricina de-a recadea în boala, nefiind înca destul de
întremat în putere. Caci nervii mintali ai acestora slabi si
tremuratori, încât e temere sa nu navaleasca din nou
patima, care de obicei este atâtata de împrastierea în
tot felul de lucruri. Prin urmare sa nu se amestece monahul, înainte de ce
a dobândit deprinderea desavârsita a virtutii, în
tulburarile lumii, ci sa fuga cât mai departe,
asezându-si cugetarea la marea departare de zgomotele ce
rasuna jur împrejur. Caci nu e de nici un folos celor ce s-au
desfacut de lucruri ca sa fie ciocaniti din toate
partile de vestile despre ele si, dupa ce au
parasit cetatea faptelor lumesti, sa se aseze în
poarta ca Lot, ramânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie sa
iasa afara ca marele Moise, ca sa înceteze nu numai faptele, ci
si vestile lor, precum zice: „Când voi iesi din cetate si
voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Caci atunci vine
desavârsita linistire, când nu numai faptele, ci si
amintirile lor înceteaza, dând sufletului timp sa poata vedea
chipurile întiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si
sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu
va putea sterge nici întiparirile de mai înainte, cugetarea fiind
ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile
se face în chip necesar mai grea, acestea câstigând tarie din
cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a
sufletului cu nalucirile care se adauga mereu asemenea unui râu în
curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia
râului, mai pastrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu
folosesc nimic scotând apa din locul în care cred ca se afla
ceea ce cauta, caci apa care curge umple îndata locul golit. Dar
de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arata pamântul
fara osteneala, apa ramasa ducându-le la vale de la
sine si lasându-le pamântul uscat, pentru a afla cele dorite.
Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor,
când simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar când acestea trimit
înauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai
greu, ci si cu neputinta a curata peste tot mintea de
o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca
acela patimile, negasind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor
dese, dar strecurându-se pe nebagate de seama se întaresc
si mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)22 29
·
De asemenea pamântul calcat
necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala,
caci batatorirea picioarelor îi opreste sa
rasara. Dar în sânul lui se întind radacinile tot mai
adânci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli
îndata, atunci când le va îngadui timpul sa rasara.
Tot asa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite sa
iasa la aratare, se fac mai tari si, crescând în liniste,
navalesc mai pe urma cu multa putere, facându-le
razboiul greu si primejdios celor care la început n-au avut
grija de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22 29
·
Dar poate si marele Iov,
gândindu-se la sine, ne da sa întelegem un asemenea lucru,
zicând ca papura si rogozul sunt hranite de balta, iar când
e lipsita de râu toata planta se usuca; si ca leul
furnicar se prapadeste când nu mai are ce mânca. Caci vrând
marele Iov sa arate cursele pe care le întinde patima, i-a nascocit
un nume compus de la leul cel foarte îndraznet si de la furnica
cea foarte marunta. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de
la închipuirile cele mai marunte, furisându-se pe nebagate de
seama ca o furnica, dar la sfârsit se umfla asa de
tare ca alcatuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursa o
primejdie nu mai mica decât napustirea leului. De aceea
luptatorul trebuie sa lupte cu patimile înca de atunci de când
vin ca o furnica, punând în fata putinatatea ca o
momeala. Caci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu sa le
biruiasca si tare îl vor strâmtora. Trebuie sa nu le dea
nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt
formele sensibile venite prin simturi. Caci acestea hranesc
patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel
ce nu stie nici aceea ca simturile au multa amestecare cu
lucrurile supuse simturilor iar din aceasta amestecare se naste
cu usurinta ratacirea, si nu-si da
seama de vatamarea ce-i vine din acestea, ci convietuieste
cu ele fara grija, cum va cunoaste la vreme cursa
ratacirii, daca n-a fost învatat de mai înainte
sa le deosebeasca? Ca între simturi si lucruri
sensibile se naste o lupta si lucrurile sensibile pun bir asupra
simturilor e vadit din razboiul Asirienilor împotriva
Sodomitilor. Scriptura înfatisând istoric întâmplarea
dintre cei patru împarati ai Asirienilor si cei cinci împarati
din jurul Sodomei, spune ca între acestia la început s-au facut
întelegeri, învoieli si jertfe de pace la Marea Sarata, pe
urma au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au rasculat
si într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu razboi împotriva
celor cinci si i-au luat robi. Istoria se ispraveste aici. Noi
însa din istoria aceasta avem sa învatam cele ce ne
privesc pe noi, si anume sa luam cunostinta
despre razboiul simturilor împotriva lucrurilor sensibile. Caci
fiecare dintre noi, de la nastere pâna la doisprezece ani, neavând
înca curatita puterea de discernamânt, îsi supune
simturile fara cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca
unor stapâne: vederea, lucrurilor care se vad; auzul, vocilor;
gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipaitul, lucrurilor care pot
misca aceasta simtire. Pâna la acea vârsta omul nu
poate distinge sau destrama nici una dintre perceptii, din pricina
copilariei. Dar când i se întareste cugetarea si începe
sa simta paguba ce-o sufera, planuieste îndata
rascularea si scaparea de aceasta robie. Si daca
s-a facut puternic în cugetare, îsi întareste aceasta
hotarâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scapat de stapânii
amarnici. Dar daca judecata lui e prea slaba pentru aceasta
sfortare, îsi lasa iarasi roabe simturile,
biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; si acestea vor rabda
mai departe robia, fara vreo nadejde de bine. De aceea si
cei cinci regi din istorie, fiind biruiti de cei patru, „se arunca în
fântânile de smoala”, ca sa învatam ca cei
biruiti de lucrurile sensibile se arunca prin fiecare simt, ca
prin niste prapastii si fântâni, în smoala lucrului
sensibil corespunzator cu acel simt, nemaiîntelegând nimic din
cele vazute, deoarece si-au legat pofta de lucrurile
pamântesti si iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele
cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29
·
Nu e de nici un folos a se
lepada de lucruri cei ce nu staruiesc în aceasta judecata,
ci se lasa târâti si dusi iarasi de gând si
de aceea se întorc necontenit spre cele parasite,
vadindu-si dragostea fata de ele, ca femeia lui Lot.
Caci aceea, întorcându-se, sta pâna azi, prefacuta în
stâlp de sare, ca pilda celor ce nu asculta. Tot astfel îi întoarce
obisnuinta, al carei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor
sa se desparta fara sa se schimbe. Dar ce vrea sa
spuna si legea, care porunceste ca cel ce intra în templu,
dupa ce a împlinit cele ale rugaciunii, sa nu se întoarca
pe aceeasi poarta pe care a intrat, ci sa iasa pe cea
dimpotriva facându-si drumul, neîntors, drept înainte? Nimic
altceva decât ca nu trebuie sa-si slabeasca cineva
prin îndoieli încordarea pasirii înainte spre virtute. Caci
neîncetatele aplecari spre lucrurile din care am iesit ne trag prin
obisnuinta cu totul spre cele dindarat si,
slabanogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele si o
fac sa tânjeasca dupa vechile pacate. (Nil Ascetul)41
·
Fiindca obisnuinta
trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea
dintâi deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta
se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a
stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e
clintita putin cu sila, îndata se întoarce la sine. Iar
daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai întoarce la
integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce
la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din
obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la
sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade
lânga idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu
vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care
cauta sa-l calauzeasca spre cele mai înalte. El zice:
„Nu pot sa ma ridic înaintea ta, fiindca ma aflu în
rânduiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se
odihneste de multi ani în lucrurile vietii, sade lânga
idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la
mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara
forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale
vietii, care nu au în ele nici un chip statornic si hotarât ci,
simulând adevarul printr-o asemanare usor de întocmit, primesc
de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam
noi, când prin gânduri omenesti nascocim închipuirea unui folos pe
seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27
41
·
Caci când largim
trebuinta neaparata a trupului într-un lux fara rost,
pregatind mâncarea cu nenumarate bunatati, iar hainele
felurindu-se spre moleseala si desfatare, pe urma
învinuiti de aceasta desertaciune, ca unii ce am urcat în
desert la consumuri desfatatoare o trebuinta ce putea
fi împlinita cu putine, faurim aparari ca pentru
niste lucruri ce eram datori sa le savârsim, ce facem
altceva decât ne silim sa dam forma materiilor fara
forma? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet ca „sade”,
caci sufletul care s-a învârtosat în asemenea judecati
despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niste idoli,
si slujeste de aici înainte obiceiului si nu mai slujeste
adevarului; ba nici nu mai poate sa se mai ridice la adevar, ci
prin obisnuinte întineaza firea lucrurilor, ca prin
necuratia de fiecare luna. Iar prin sedere, Scriptura
arata aici lenevirea de la cele bune si iubirea de placeri.
Lenevirea, când vorbeste despre: „Cei ce sedeau în întuneric si
în umbra mortii, ferecati în saracie si fier”.
Caci atât întunericul, cât si lanturile sunt piedica a
lucrarii. Iar iubirea de placere, când zice despre cei ce se
întorceau cu inima în Egipt si graiau întreolalta: „Ne-am adus
aminte de când sedeam lânga caldarile cu carne si
mâncam carne pâna ne saturam”. Cu adevarat lânga
caldarile cu carne sed cei ce-si aprind dorintele cu o
caldura mustoasa si necontenita. Iar maica iubirii de
placeri este lacomia pântecelui, caci aceasta naste iubirea
de placeri, dar si multe din celelalte patimi. Pentru ca din
aceasta, ca dintr-o radacina, puiesc celelalte patimi, cari,
înaltându-se pe încetul, ca niste arbori, peste aceea care le-a
nascut, îsi împing rautatile pâna la cer. Iubirea
de bani, mânia si întristarea sunt puii si mladitele
lacomiei pântecelui. Caci lacomul are mai întâi lipsa de bani,
pentru a-si satura pofta care arde pururi si care totusi nu
poate fi saturata niciodata. Iar fata de cei ce îl
împiedica de la agonisirea banilor, trebuie sa-si aprinda
mânia. Când însa mânia nu poate ajunge la tinta, din pricina
slabiciunii, e urmata neaparat de întristare. De fapt cel ce se
târaste pe piept si pe pântece, când are mijloacele care îi
împlinesc placerile se târaste pe pântece, iar când e lipsit de
acestea se târaste pe piept, unde este mânia. Caci iubitorii de
placeri, când sunt lipsiti de ele, se înfurie si se
amarasc. (Nil Ascetul)27
·
Foarte potrivit s-a adaugat apoi
la cuvintele: „pe piept si pe pântece”, cuvântul „vei umbla”. Caci placerea
nu stapâneste asupra celor ce stau pe loc si sunt
linistiti, ci asupra celor ce sunt mereu în miscare si
plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu
vine din lacomia pântecelui. Din acest motiv si firea, voind sa
arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub
pântece”, aratând înrudirea lor prin vecinatate. Caci daca
slabeste aceasta patima, slabeste din
saracirea celei de deasupra, iar daca se aprinde si se
întarâta, de acolo îsi primeste puterea. Dar lacomia
pântecelui nu numai ca o hraneste si o alapteaza
pe aceasta, ci si alunga toate virtutile. Caci
stapânind si tinând ea puterea, cad si se nimicesc toate
virtutile: înfrânarea, cumpatarea, barbatia,
rabdarea si toate celelalte. Aceasta a aratat-o Ieremia
acoperit, zicând ca mai marele bucatarilor din Babilon a darâmat
de jur împrejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucatarilor
patima lacomiei. Caci precum mai marele bucatarilor îsi
da toata silinta sa slujeasca pântecele si
nascoceste nenumarate mestesuguri ca sa
produca placeri, tot asa lacomia pântecelui pune în
miscare tot mestesugul ca sa serveasca placerii
în vremea foamei; iar felurimea mâncarilor darâma si
surpa la pamânt întaritura virtutilor. De fapt
mâncarile gustoase si mestesugit drese se fac unelte de
darâmare ale virtutii bine întarite, clatinând si
darâmând statornicia si taria ei. Pe de alta parte, precum
belsugul alunga virtutile, tot asa putinatatea
surpa întariturile pacatului. Caci asa cum mai marele
bucatarilor din Babilon a darâmat zidurile Ierusalimului, adica
ale sufletului pasnic, tragându-l cu mestesugul
bucatariei spre placerile trupului, tot asa pâinea de orz a
israelitilor, rostogolindu-se, a rasturnat corturile
madianitilor. Fiindca hrana saracacioasa,
rostogolindu-se si înaintând mult, risipeste patimile curvie.
Caci madianitii poarta simbolul patimilor curviei, fiindca
ei sunt cei ce au dus desfrânarile în Israil si au amagit mare
multime dintre tineri. Si foarte potrivit zice Scriptura ca
Madianitii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, caci toate cele ce
înconjoara virtutea sunt întarite si sigure, iar cele ce
sustin pacatul sunt forma si cort, nedosebindu-se întru
nimic de nalucire. (Nil Ascetul)4 34
·
De aceea sfintii au fugit din
cetati si au ocolit împreuna vietuire cu cei multi,
cunoscând ca împreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai
multa paguba decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au
parasit avutiile desarte, fugind de împrastierea
adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia în muntele
pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpararea
foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele
copacilor, împlinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea
ducea aceiasi vietuire, primind de la învatatorul
sau, pe lânga alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin
pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca agurida si
miere salbatica, aratând celor multi ca nu e greu
sa împlineasca trebuinta trupului si osândindu-i pentru
desfatarile încarcate. Poate si Moise, poruncind israelitenilor
ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege în chip general,
rânduind ca omul sa îngrijeasca de viata numai pentru ziua
de azi si sa nu se asigure de mai înainte. El a socotit ca
asa se cuvine fiintei rationale sa faca: sa se
multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci îngrijitorul celorlalte
este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa
para ca nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa
totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)6 22
·
Si scurt vorbind, toti
sfintii, de care n-a fost vrednica lumea, au parasit-o,
ratacind prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si
prin crapaturile pamântului si umblau în piei de oi si
de capre, lipsiti, strâmtorati, necajiti, fugind de
naravurile rele ale oamenilor si de faptele smintite care
covârsesc orasele, ca nu cumva sa fie dusi de
valmasagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de
petrecerea cu fiarele si socoteau vatamarea de la acestea mai
mica decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de
niste uneltitori si s-au încrezut în fiare, ca în niste
prieteni. Caci acelea nu învata pacatul, iar de virtute se
minuneaza si o cinstesc. Asa de pilda oamenii au dat
pierzarii pe Daniil, dar l-au scapat leii, pazind ei pe cel
osândit în chip nedrept din pizma, ca si dreptatea batjocorita
de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreapta cu privire la
cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea barbatului s-a facut
oamenilor pricina de pizma si de dusmanie, iar
fiarelor prilej de sfiala si de cinste. În câte fiinte a fost
semanata dorinta dupa mai bine! (Nil Ascetul)22
·
Sa râvnim virtutile
sfintilor si, desfacându-ne de poruncile slujirii trupului
sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de
Ziditor în pustie, care nu aude racnetele mânatorului si-si
bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pâna acum
sa poarte poveri, înjugându-l la patimile pacatului, sa-l
dezlegam de legaturi, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt
stapâni nu prin fire, ci si-au câstigat stapânirea prin
obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune,
daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu
toata starea dinauntru a sufletului, „ca Domnul are
trebuinta de el”. Si îndata îl vor trimite pe el, ca,
dupa ce va fi împodobit cu vesmintele apostolesti, sa se
faca purtator al Cuvântului; sau, fiind slobozit sa se
întoarca în stravechile imasuri ale Cuvântului, sa caute,
dincolo de orice verdeata (ceea ce înseamna a ramânea la
frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie
calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un
loc hrana si desfatare multa. Dar se iveste întrebarea
cum cauta dincolo de orice verdeata asinul salbatec
lasat slobod de Dumnezeu în pustie, odata ce are ca loc de petrecere
pustia, iar ca salas pamântul sarat, stiut fiind
ca pamântul sarat si pustia de cele mai adeseori nu sunt
potrivite pentru cresterea verdetei? Întelesul este acesta,
ca numai cel pustiu de patimi este în stare sa caute cuprinsul
contemplatiei în cuvintele dumnezeiesti, dupa ce s-a uscat din
el mustul patimilor. (Nil Ascetul)22 41
·
Sa parasim lucrurile
lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când
vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget
barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata
ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se înainteaza
la lucrurile mai înalte? Caci aceia, schimbându-se cu vârsta, îsi
schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu
usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim
ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri
si mingi. Copiii sunt împatimiti de ele numai pâna ce au
mintea nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret.
Dar dupa ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le
arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa
sârguinta. Noi însa am ramas la pruncie, minunându-se de
cele ale copilariei, care sunt vrednice de râs, si nu vrem sa ne
apucam de grija celor mai înalte si sa începem a ne gândi la
cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul
barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamântesti ca si
cu niste nuci, dând prilej de râs celor ce judeca lucrurile urmând
rânduiala firii. Caci pe cât este de rusinos sa vezi un
barbat întreg sezând în cenusa si desenând în
tarâna figuri copilaresti, tot pe atât de rusinos
sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice,
tavalindu-se în cenusa celor pamântesti si
rusinând desavârsirea fagaduintei, prin
îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei
stari a noastre, pe cât se vede, sta în faptul ca socotim
ca nu exista nimic mai bun decât cele vazute si nu
cunoastem, în comparatie cu neînsemnatatea celor de acum, covârsirea
bunatatilor viitoare; înconjurati de stralucirea
bunatatilor de aici, socotite de pret, ne legam deplin
cu pofta de ele. Caci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele
mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca daca am avea o
întelegere mai înalta despre cele viitoare, n-am ramânea
lipiti de acestea. (Nil Ascetul)7 41
·
Sa ne dezbracam deci,
rogu-va, de toate, caci vrajmasul ne asteapta la
lupta gol. Oare atletii lupta îmbracati? Legea de
lupta îi aduce în arena dezbracati. Fie ca e cald, fie
ca e frig, asa intra ei acolo, lasând afara
vesmintele. Iar daca vreunul dintre ei nu vrea sa se dezbrace,
nu primeste nici lupta. Noi însa, care am fagaduit sa
luptam si înca cu vrajmasi cu mult mai ageri decât cei
ce lupta la aratare, nu numai ca nu ne dezbracam, ci
încercam sa luptam luând pe umeri înca si
nenumarate alte poveri, dând vrajmasilor multe mânere de care
sa ne poata prinde. De aceea zice proverbul catre cel ce
gateste pe luptator: „Scoate-i haina, caci a trecut la
rând”. Pâna ce era afara de locul de lupta, i se potriveau bine
hainele celor care nu lupta, acoperindu-i barbatia
luptatoare cu învelisul vesmintelor. Dar odata ce a trecut
la lupta „scoate-i haina”. Pentru ca trebuie sa se lupte gol,
mai bine zis nu numai gol, ci si uns. Caci prin dezbracare
luptatorul nu mai are de ce sa fie prind de catre potrivnic; iar
prin ungerea cu untdelemn, chiar daca ar fi prins vreodata, i-ar
aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapa din prinsoare. De aceea potrivnicii
cauta sa arunce cu tarâna unul în celalalt, ca,
înasprind prin praf alunecusul undelemnului, sa se poata
face usor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt
lucrurile pamântesti în lupta noastra; si ceea ce este acolo
untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Si precum acolo cel uns se
desface cu usurinta din prinsoare, dar daca ar lua pe el
praf, cu anevoie ar scapa din mâna protivnicului, tot asa aici, cel
ce nu se îngrijeste de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, daca
e plin de griji si îsi înaspreste lunecusul lipsei de
griji a mintii prin praful grijilor, cu anevoie va scapa din mâna
aceluia. (Nil Ascetul)41
·
Ţine de sufletul
desavârsit sa fie lipsit de griji, si de cel necredincios
sa se chinuiasca cu ele. Caci despre sufletul
desavârsit s-a spus ca este „un crin în mijlocul
maracinilor”. Aceasta îl arata vietuind fara
griji între cei apasati de multe griji. Caci crinul si în
Evanghelie este icoana sufletului fara griji. El nu se
osteneste, zice, nici nu toarce, si e îmbracat într-o slava
mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multa grija pentru
cele trupesti se zice: „Toata viata necredinciosului e
înecata în grija”. Si de fapt e cu adevarat neevlavios
lucru sa întindem cât tine viata grija pentru cele trupesti
si sa nu aratam nici o sârguinta pentru cele
viitoare; sa cheltuim toata vremea pentru trup, desi nu are
trebuinta de multa osteneala, iar sufletului, care are
atâta putinta de crestere încât nu-i ajunge toata
viata pentru desavârsirea lui, sau sa nu-i închinam
nici macar o vreme cât de scurta sau, daca ni se pare ca-i
închinam putina, sa o facem aceasta fara
vlaga si cu nepasare, amagiti de suprafata
lucrurilor vazute. În felul acesta noi patimim ceea ce patimesc
cei prinsi, ca printr-o undita, de cele mai urâte dintre femeile
stricate care, în lipsa frumusetii adevarate, nascocesc una
mincinoasa, ca o momeala pentru privitori, îndreptând prin tot felul
de fainuri urâtenia lor. Caci odata ce am fost biruiti
de desertaciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea
materiei, fiind înselati de patima. (Nil Ascetul)22
·
Bine este dar sa ramânem
între hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu
toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca
suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un
temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte.
Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar,
ci o nazuinta fara sfârsit si o
desertaciune fara capat sporeste necontenit
osteneala în jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin
adaugirea materiei. (Nil Ascetul)22 41
·
Caci cei ce au trecut odata
hotarele trebuintei firesti si încep sa înainteze în
viata materiala, voiesc sa adauge la pâine ceva dulce pe
deasupra, iar la apa, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar
din acesta pe cel mai de pret. Ei nu mai vreau sa se
multumeasca cu vesmintele de trebuinta, ci mai întâi
îsi cumpara lâna de cea mai frumoasa, alegând
însasi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate
din in si lâna, pe urma umbla dupa haine de
matase, la început dupa cele simple, apoi dupa cele
împestritate cu razboaie, cu fiare si cu istorii de tot felul,
îsi aduna apoi vase de argint si de aur, care slujesc nu numai
la mese, ci si dobitoacelor, si le aseaza pe multe
policioare. Ce sa mai spunem despre ambitia lor atât de
desarta, pe care o întind pâna la cele mai necinstite
trebuinte, neprimind sa li se faca nici macar de necinste
din alta materie, ci vrând sa le faca argintul si
aceasta slujba? Caci asa este placerea. Se întinde pe
sine pâna la cele mai de pe urma si cinsteste lucrurile
necinstite prin stralucirea materiei. Dar a cauta acest prisos e un
lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41
·
Caci vietuirea potrivit cu
firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de
catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu
catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si
dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele
o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre
într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvânt,
mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân între
hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi,
oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea
rânduiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt
nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si
bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece?
Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si
îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor,
dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si
placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele
cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea
între barbatus si femeiusca. Caci un singur
timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii
le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii,
spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se
înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de
dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa
placerile desfrânate, odraslita din belsugul si
felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase,
neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme.
(Nil Ascetul)4 34 41
·
Daca L-a chemat si pe
Domnul însusi, zicându-i: „Toate ti le voi da tie, de vei
cadea si Te vei închina mie”, si daca a încercat sa
amageasca prin lucruri ce par stralucitoare si pe Cel ce
n-are trebuinta de ele, cum nu-si va închipui ca poate
sa amageasca pe oamenii usor de prins, care sunt asa
de aplecati spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41
·
Întreaga pofta a cinstitorului
de Dumnezeu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce doreste, încât
sa nu se mai gaseasca vreme ca patimile sale sa
faureasca gânduri de ura fata de oameni. Pentru
ca daca fiecare patima, când se misca spre ceea ce o
stapâneste tine gândul înlantuit, de ce n-ar
tinea si râvna virtutii cugetarea sloboda de celelalte
patimi. Caci sa ne gândim cu ce sentiment priveste cel ce se
mânie la lucrurile dinafara, luptându-se în minte cu fata celui ce
l-a întristat? Si cu ce sentiment le priveste iubitorul de bani,
când, rapit de naluciri, se uita la avutiile materiale? Iar
desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai multi, îsi închide
simturile si, luând în el fata dorita, vorbeste cu ea,
uitând de cei de fata si sade ca un stâlp fara de
glas, nestiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se
graiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinauntru, este predat
întreg nalucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeste poate
Scriptura femeie ce sade din pricina rânduielii, caci sezând
departe de simturi, îsi aduna în sine lucrarea lui, nemaiprimind
nimic din cele de afara, pentru nalucirea rusinoasa care-l
stapâneste. Daca acestea stapânesc astfel gândul din
pricina patimii, facând simturile sa-si înceteze lucrarea,
cu cât mai vârtos nu va face dragostea de întelepciunea mintea sa se
lepede de lucrurile sensibile si de lucrarea simturilor,
rapind-o în vazduh si ocupând-o cu vederea celor inteligibile!
Caci precum în cele ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gând
afara de cel al suferintei care îl stapâneste din pricina
durerii, tot asa nici cel ce se gândeste la ceva cu patima nu
poate sa se cugete la altceva, decât la patima care-i stapâneste
mintea si care îi patrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindca
placerea nu primeste alaturi de ea durere, nici bucuria
întristare, si nici veselia suparare. Patimile protivnice nu se
împletesc întreolalta si nu se împreuna niciodata, nici nu
se învoiesc la o întovarasire prieteneasca, din pricina înstrainarii
si vrajmasiei lor neîmpacate le la fire. Drept aceea,
sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gândurile lucrurilor
lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se întunece cu
grijile trupesti, cu chipul filozofiei adevarate,
aratându-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de
gurile îndraznete, nici sa se mai faca lucru de râs din
pricina neiscusintei celor ce-l desemneaza. (Nil Ascetul)23 28
|
