Mânia – blândetea

ˇ        Domnul deschide ochii “orbilor” celor ascultatori pentru a-i face sa vada virtutile învatatorului, dar îi întuneca pentru a nu-i vedea slabiciunile; vrajmasul binelui face însa contrariul.

ˇ        Cei sârguinciosi sa ia aminte cu atât mai mult la ei însisi ca nu cumva judecându-i pe cei lenesi sa se pagubeasca mai mult decât ar merita defectul acelora, ba înca sa fie osânditi mai mult decât aceia. De aceea si cred ca a fost placut Lot în fata lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul unora ca acestia, nu s-a aratat niciodata osânditorul lor.

ˇ        Compatimirea este arderea interioara pentru cei ce pacatuiesc, dupa cuvântul: “Cine se va sminti si eu sa nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea înseamna a-si face cineva proprii greutatile si nenorocirile straine sau de a nu dispretui cu gândul pe cei ce sufera, înaltându-se împotriva lor.

ˇ        Precum apa adaugându-se câte putin în foc schimba vapaia cu desavârsire, asa si lacrima plânsului cu adevarat va stinge vapaia mâniei si a iutimii.

ˇ        Nemânierea este dorinta nesaturata de necinstire, precum în cei iubitori de slava desarta dorinta de lauda este nemarginita. Blândetea este starea nemiscata a sufletului, care ramâne aceeasi în necinstiri ca si în laude.

ˇ        Începutul nemînierii este tacerea buzelor în vremea tulburarii inimii; mijlocul este tacerea gândurilor în vremea tulburarii subtiri a sufletelor, iar sfârsitul este seninatatea împlântata în suflarea vânturilor necurate.

ˇ        Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continua reînnoire a amintirii unor ocari îndurate mai demult. Mânia este dorinta de a face rau celui ce ne-a suparat; este o patima foarte napraznica caci iutime se numeste fierberea si miscarea împotriva celui ce ne-a nedreptatit. Ea salbaticeste sufletul în fiecare zi, rapeste mai ales mintea de la rugaciune facând sa apara chipul celui ce ne-a suparat. Când este de durata se preface în ura si pricinuieste în timpul noptii tulburari si îngalbenirea trupului, navalirea de gânduri furioase (accese de furie).

ˇ        Unii vazând ca nu sunt cuprinsi de mânie în toata vremea (ca nu sunt statornici în mânie), nu dau nici o atentie tamaduirii acestei boli; acesti nenorociti însa nu se gândesc la cel ce a zis: “Pornirea mâniei lui e caderea lui.” (Iov 5,2). Mânia este ca miscarea unei mori în plina activitate care într-o clipa, mai mult decât într-o zi întreaga, macina si distruge grâul precum si rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii în patru pentru ca mânia este ca un incendiu ale carui flacari mânate de puterea vântului pârjolesc si distrug la repezeala ogorul sufletului, asa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.

ˇ        Dupa cum o piatra colturoasa si dura, lovindu-se de alte pietre îsi pierde cu totul forma sa initiala devenind rotunda, tot astfel si sufletul rautacios si aspru, amestecându-se si traind împreuna cu cele dure, va ajunge la aceste doua alternative: sau îsi va tamadui rana prin rabdare sau îsi va cunoaste slabiciune sa pe care o poate vedea ca într-o oglinda în retragerea lasa din comunitate.

ˇ        Mâniosul (irascibilul) este un epileptic care se sfâsie si se loveste singur împins fiind de o pornire launtrica care determina prabusirea lui.

ˇ        Nimic nu este atât de nepotrivit celor ce se nevoiesc decât tulburarea mâniei. Pe când întoarcerea la Dumnezeu are multa trebuinta de smerenie – mânia este semnul unei mari mândrii.

ˇ        Daca culmea blândetii este de a pastra linistea inimii fata de cel ce ne întarâta, chiar când este prezent, apoi desigur ca este culmea mâniei a ne lupta si a ne salbatici cu vorbele si cu gesturile împotriva celui ce ne-a provocat o suparare, chiar si atunci când suntem singuri.

ˇ        Pe când întoarcerea omului la sinea sa adevarata din uitarea de sine care la adus la pacat are nevoie de smerenie, fapta impulsiva este semnul închipuirii de sine, adica al necunoasterii sinei sale adevarate. Impulsivul sau omul care se lasa stapânit de iutime, e un om care nu s-a obisnuit cu reflexiunea si nici cu smerenia ce vine din cunoasterea reala de sine. Parintii leaga strâns mânia si iutimea, întrucât izvorul imediat al mâniei este iutimea sau impulsivitatea. Aceasta este un semn accentuat al lipsei de putere a spiritului de a stapâni pornirile involuntare. Reflexiunea reduce la proportiile adevarate, neimportante raul ce ti l-a facut altul si în general toate cele le vieti de aici.

ˇ        Foarte multa bagare de seama trebuie sa avem fata de acest sarpe caci are si el împreuna lucratoare firea noastra, ca si cel ce ispiteste trupurile.

ˇ        Uneori cântarea cu masura risipeste iutimea în chipul cel mai bun. Alteori, când e fara masura si la timp necuvenit se însoteste cu iubirea de placere. Sa ne folosim deci de cântare rânduind timpurile.

ˇ        Daca voiesti sa-l tamaduiesti pe altul scotându-i paiul pacatului din ochi, sau mai degraba de crezi ca vrei, ia seama sa nu-l scoti cu bârna în loc sa folosesti delicata penseta a chirurgului. Bârna este cuvântul aspru, iar penseta – învatatura blânda si mustrarea îndelung rabdatoare. “Mustra, zice, cearta, mângâie”, dar nu si lovi; si chiar de-ar fi nevoie de asa ceva fa-o rar si nu prin tine însuti.

ˇ        Sa privim cu luare aminte si vom vedea pe unii stapâniti de iutime practicând cu ardoare privegherea, postul si petrecerea în liniste; aceasta nu e de mirare caci scopul diavolului este acela de a îndemna pe fiecare sa faptuiasca sub pretextul pocaintei lucruri care sporesc mânia.

ˇ        Începutul râvnitei netineri de minte a raului sta în a primi necinstirile cu sufletul amarât si îndurerat; mijlocul – în a ramâne fata de ele neîntristat, iar desavârsirea (daca se poate vorbi de asa ceva), în a le socoti pe acestea ca laude. Bucura-te daca esti între cei dintâi, fii tare daca esti printre cei din a doua categorie, si fii fericit daca esti în cea de a treia, ca unul ce te veselesti în Domnul.

ˇ        Am observat la cei mâniosi ceva vrednic de plâns care nu se întâmpla decât dintr-o ascunsa mândrie si anume: se mâniau pe ei însisi pentru ca s-au lasat biruiti de mânie, si m-am minunat vazând cum o cadere antreneaza alta cadere. Cu strângere de inima priveam cum voiau sa pedepseasca un pacat prin alt pacat. Înspaimântându-ma deci de viclenia demonilor, putin a lipsit sa nu deznadajduiesc de-a mai obtine mântuirea.

ˇ        Daca s-ar vedea cineva biruit cu usurinta de mândrie, furie, rautate si fatarnicie, sa scoata degraba sa scoata degraba sabia cu doua taisuri a blândetii, rabdarii si a netinerii de minte a raului spre a lupta împotriva acestor patimi. De voieste sa scape complet de ele, unul ca acesta sa caute în a intra într-o obste de frati din cei mai aspri si necrutatori ca într-un atelier mântuitor al unui piuar; acolo fiind întins si lovit sufleteste de ocarile, necinstirile si napastele fratilor, sau poate fi tesalat, împuns, calcat si în chip simtit, îsi va spala simtirea sufletului de murdaria aflata în ea.

ˇ        Nu ajunge ca omul sa lupte singur împotriva mâniei cu sabia blândetii si a netinerii de minte a raului, caci ea poate avea doua taisuri: cu ea se poate taia mânia sa, dar se poate taia si pe sine caci blândetea poate fi îngaduitoare cu pacatele sale. Este greu a se curati un suflet pe sine însusi de aceea stiind aceasta sfântul Ioan Scararul alterneaza asprimea cu nuantarea.

ˇ        “Cauzele care m-au nascut sunt multe caci eu n-am un singur tata. Mamele mele sunt slava desarta, iubirea de argint, lacomia pântecelui, uneori si desfrânarea. Cea care m-a nascut pe mine este trufia; fiicele mele sunt pomenirea de rau, ura, vrajba, dezvinovatirea. Vrajmasele mele care ma tin acum legata sunt cele potrivnice acestora: nemânierea si blândetea iar cea care pururea unelteste împotriva-mi este umilinta.

ˇ        Zicând noi rugaciunea: “si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam …“ si neiertînd, suntem facuti de rusine din partea noastra însine, adica de constiinta noastra, precum el însusi zice mai departe: “Rusineze-l pe el rugaciunea lui Iisus.” Dar în general rugaciunea noastra este facuta de rusine de tinerea de minte a raului, întrucât aproape prin fiecare cerem iertare sau mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi însine suntem facuti de rusine prin rugaciunea noastra prin care cerem lui Dumnezeu mila fara sa o daruim la rândul nostru altora. Aducându-ne aminte, fara îndurare, de raul facut noua de cineva, nu mai avem curajul sa cerem noi însine ceva de la Dumnezeu cu toata îndrazneala.

ˇ        Cel ce a dobândit iubirea s-a înstrainat de nebunia mâniei; cel ce însa dusmaneste, îsi îngramadeste dureri fara rost.

ˇ        Ţinerea de minte a raului este o vicleana tâlcuitoare a Scripturii, ca una ce tâlcuieste dupa propria stiinta cuvintele lui Dumnezeu.

ˇ        Rugaciunea lui Iisus va rusina tinerea de minte a raului, caci nu o putem nicidecum rosti pe aceasta stapâniti fiind de tinerea de minte a raului.

ˇ        Daca te-ai luptat îndelung si n-ai reusit totusi sa scoti ghimpele acesta veninos pleaca-te si te caieste marturisindu-ti vina înaintea celui ce-l vrajmasesti chiar si numai cu gura daca nu poti s-o faci din toata inima, ca rusinându-te de aceasta fatarnicie, cu timpul, împungându-te constiinta ca si cu foc, sa te duca pâna acolo încât sa-l iubesti cu adevarat.

ˇ        Atunci vei cunoaste ca te-ai izbavit de putreziciunea aceasta, nu când te vei ruga pentru cel ce te-a suparat, nici când îl vei rasplati cu daruri, nici când îl vei aduce la masa, ci când, aflând ca a cazut în vreo nenorocire trupeasca sau sufleteasca vei suferi si vei plânge ca pentru tine însuti.

ˇ        Cel ce vietuieste în liniste si tine minte raul, este ca aspida care, în gaura poarta întru sine venin ucigator.

ˇ        Aducerea aminte de Patimile lui Iisus vor tamadui sufletul ce tine minte raul rusinându-l foarte prin acest exemplu de îndelunga rabdare.

ˇ        Daca te tii rigid si nu te pleci sa-i spui dusmanului macar niste cuvinte bune îndulcind astfel câtusi de putin relatia, adaugi la patima tinerii de minte a raului si patima mândriei.

ˇ        În lemnul putred se prasesc viermii cariului si purtarile prea blânde si în chip mincinos linistite au lipite de ele ura nebuna. Cel ce o leapada pe aceasta a aflat iertare, dar cel ce se lipeste de dânsa se lipseste de orice îndurare.

ˇ        Unii s-au dat pe ei însisi ostenelilor si sudorilor pentru a dobândi iertare, dar cel ce nu tine minte raul a luat-o înaintea acestora, daca adevarat este cuvântul: “Iertati degraba si vi se va ierta din belsug.” (Luca 6,37) Netinerea de minte a raului este semnul neîndoielnic al adevaratei pocainte; cel ce tine însa minte raul, si-si închipuie ca se pocaieste, este asemenea celui caruia i se pare ca alerga în vis.

ˇ        I-am vazut pe unii ce tineau minte raul, îndemnându-i pe altii sa nu faca aceasta, si rusinându-se într-un timp de propriile lor cuvinte, au pus si ei capat patimii acesteia. (Uneori si cei ce nu fac, dar învata sunt folositi de cuvintele lor, care nu acopera faptele, caci de multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu Care-l sileste sa vorbeasca prin constiinta lui. În acest caz, prin cuvintele ce le rostesc unii îsi predica, sau li se predica si lor; sau din vointa de a încalzi pe altii pentru un lucrul bun, se încalzesc si pe ei însisi. Caldura cu care primesc altii cuvintele rostite se întinde si la ei.

ˇ        Nimeni sa nu-si închipuie cumva aceasta întunecime ca o patima usoara, trecatoare sau putin primejdioasa, caci una ca aceasta de multe ori cuprinde pâna si inimile barbatilor duhovnicesti. (Nimeni sa nu-si închipuie ca aceasta patima e simpla, caci ea da nastere multor complicatii)

ˇ        Clevetirea este frica urii, este o boala subtire, dar o lipitoare grasa – ascunsa si greu de observat – care suge si prapadeste sângele iubirii. Este fatarnicia dragostei, întinarea inimii, sarcina care împovareaza constiinta, pierderea curatiei.

ˇ        I-am auzit pe unii care cleveteau si am ramas uimit, caci acesti lucratori ai rautatii se aparau spunând ca fac aceasta din dragoste si purtare de grija, iar eu le-am zis sa înceteze cu o astfel de dragoste caci nu minte Cel ce a zis: “Pe cel ce cleveteste în ascuns pe aproapele lui, alunga-l.” (Psalmi 100,5) Daca spui ca-l iubesti, roaga-te în taina pentru el si nu-l lua în bataie de joc, caci acesta este felul iubirii primit de Domnul. (Neosândirea aproapelui tine un zid de respect între mine si el, sau o comunicare cu el în iubire, cu voia lui. Prin clevetire pornesc asupra lui cu sila, fara iubire, voind sa-l tavalesc în noroi ca pe un obiect, dar de fapt prin aceasta nu reusesc sa intru în ceea ce e mai intim si mai adevarat în el.)

ˇ        Sa nu-ti ramâna ascuns lucrul acesta si te vei trezi încetând sa mai judeci pe cel ce greseste: Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigasilor, si într-o clipa s-a facut o schimbare minunata între ei.

ˇ        De voieste cineva sa biruiasca duhul clevetirii, sa nu-l învinovateasca pe cel ce a gresit, ci pe dracul care l-a ispitit, caci chiar daca se întâmpla sa nu fim siliti de nimeni atunci când cadem, noi nu voim totusi sa pacatuim înaintea lui Dumnezeu.

ˇ        Precum focul este potrivnic apei, tot la fel de potrivnic este a judeca celui ce voieste sa se pocaiasca.

ˇ        Ascultati-ma pe mine toti cei care osânditi faptele altora, daca este adevarat, cum de fapt chiar este, ca: “Cu ce judecata veti judeca, cu aceea veti fi judecati”, negresit, în cele în care-l vom judeca pe aproapele, în acelea vom cadea, fie sufletesti, fie trupesti si altfel nu va fi. Contabilii nemilosi si amanuntiti ai greselilor aproapelui sufera de aceasta patima pentru ca nu si-au adus niciodata aminte în chip nemincinos si deplin de greselile lor. Caci daca ar privi cineva amanuntit la pacatele sale, înlaturând valul iubirii de sine, nu s-ar mai îngriji de nimic din cele dinafara ,ci ar socoti ca nu-i ajunge timpul nici macar pentru a se plânge pe sine, chiar daca ar trai o suta de ani si de-ar vedea lacrimile ce-i curg din ochi devenind un adevarat Iordan. (Daca mintea n-ar parasi luarea aminte de sine, lasând pe cele ale sale si râzând de ale altora, n-ar ajunge sa judece, caci judecarea si cercetarea altora este de fapt uitare de sine.)

ˇ        Am cercetat cu grija plânsul si n-am gasit în el nici o urma de clevetire.

ˇ        Firile curioase voiesc sa vada fapta aproapelui si privesc cu ochi atenti scaderea lui. Si de o afla, o rapesc si o analizeaza, iar de nu o afla, voiesc mai bine sa o închipuie plasmuind-o decât sa plece cu curiozitatea nesatisfacuta.

ˇ        Vorbeste cu grija înaintea celui mândru si bolnav de pizma, caci când tu vorbesti, el da în mânia lui cuvintelor tale tâlcul care voieste. Deci din cele bune ale tale ia pricini vatamatoare, cuvintele tale schimbându-se în cugetarea sa dupa felul bolii lui.

ˇ        Am vazut pe unii facând în ascuns tot felul de pacate, si amagiti de presupusa lor curatie, îi osândea aspru pe cei ce savârseau greseli mici la aratare.

ˇ        Lucratorul priceput manânca numai boabele de struguri coapte, neculegîndu-le pe cele verzi; tot astfel si mintea înteleapta va lua aminte cu sârguinta la virtutile pe care le vad la unii. Cel nepriceput însa va cerceta cu lumânarea lipsurile si defectele fratelui sau. Despre aceasta sa zis: “Iscodit-au faradelegi, istovitu-s-au nascocind iscodiri.” (Psalmi 63,6)

ˇ        Sa nu osândesti chiar de-ai vedea cu ochii tai, caci nu arareori acestia te înseala.

ˇ        Cel ce judeca va fi judecat, deci osândit de propria lui limba.

ˇ        Blândetea consta în a ne ruga în chip netulburat si sincer pentru cel ce ne tulbura în vremea tulburarilor ce ni le pricinuieste. Sufletul blânde tronul simplitatii, iar mintea mânioasa e pricinuitoarea rautatii. Sufletele celor blânzi se vor îmbogati întru cunostinte, iar mintea stapânita de iutime locuieste împreuna cu întunericul si nestiinta. (Cunostinta adevarata e legata de blândete , caci blândetea e si o contemplare linistita a semenilor care i se deschid si a tainelor existentei, a tainei lui Dumnezeu Cel blând.)

ˇ        Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de cugetari felurite care s-a facut neclintit spre o gândire nerautacioasa. Nerautatea este o stare senina a sufletului, izbavita de orice cugetare vicleana.

ˇ        Vicleanul nu este niciodata în pace ci totdeauna-i hartuit de mânie, viclesug si de iutime. Totdeauna cârteste, totdeauna e aspru, când i se porunceste – graieste împotriva, se razvrateste; când e sfatuit la bine – face rau; când e dojenit – batjocoreste. El ia în râs pe cei ce vietuiesc bine, îi pizmuieste pe cei ce sporesc, se scârbeste de sfaturile bune, îi defaima si dispretuieste pe frati, îi dezbina, razvrateste, îi face rai, îi zeflemiseste pe cei îndelung-rabdatori, se fatarniceste fata de straini, cleveteste, se asociaza cu fiecare împotriva celuilalt, atâta la sfada, întarâta pe unul contra altuia, e gata la ocari, defaimari si în a face numai rau. Precum se vede mânia, întuneca mintea si îl tine pe om într-o agitatie continua si accentuata ducându-l pâna la nebunie. Între functiile sufletesti este o strânsa legatura, ele înrâurindu-se reciproc.

ˇ        Legea ca nedesavârsita, zice: “Ia aminte la tine însuti” (Deuteronom 4,9), iar Domnul, cel mai presus de desavârsire a poruncit sa-l îndreptam pe aproapele nostru zicând: “De-ti va gresi fratele tau…..” (Matei 18,15). Daca mustrarea ta, mai bine zis, aducerea aminte îndreptata spre el e curata si smerita, sa nu ocolesti sa împlinesti porunca Domnului, iar de n-ai ajuns înca la aceasta masura, împlineste macar masura legii. (Evanghelia lui Hristos e legea iubirii aproapelui, e legea depasirii de sine. Ea cere numai sa nu se faca rau celorlalti, ci sa li se faca bine. Ea a patruns la ultima cunoastere a omului aratându-ne ca el nu se poate mântui decât punându-si viata sa pentru mântuirea aproapelui. Legea Evangheliei talmaceste legea cea mai adânca a însasi fiintei omenesti, tâlcuind ceea ce omul însusi experiaza ca aspiratia cea mai adânca a lui si ca singura care îl face fericit. Ea corespunde unei etape mai avansate a omenescului. Fericirea nu e decât prelungirea eterna a acestei fericiri reale la care poate ajunge omul de aici. Fericirea nu este de fapt în noi, ci în altii si în ultima analiza în Cel Care i-a facut si îi sustine pe toti ca sa se scufunde, unificându-se fara confundare, unii în altii. Dar aproapele nu poate fi mântuit de noi fara vointa lui, de aceea trebuie trezit la constiinta pacatoseniei lui când greseste. Noi îl ajutam trezindu-l la responsabilitatea lui personala, dar trebuie sa o facem cu iubire necoborîndu-l iarasi la starea de obiect si necultivînd iarasi închiderea noastra în noi prin mândria unei mustrari aspre si dispretuitoare. Fericirea comuniunii vesnice va fi o comuniune între persoane ce se iubesc si se respecta ca egale. Ne scufundam unii în altii ca persoane în persoane, fara sa ne contopim.

ˇ        Când voiesti sa-l îndemni pe cineva la bine, odihneste-l mai întâi trupeste si cinsteste-l pe el cu un cuvânt de iubire, ca nimic nu-l face pe om sa se rusineze si sa se schimbe de la rautatea lui spre cele bune ca bunatatile trupesti si ca cinstirea pe care o primeste de la tine.

ˇ        De te vei îmbraca în toata blândetea si nemânierea, nu te vei obosi mult ca sa slobozesti mintea ta din robie.