|
|
versiune cu diacritice - aici
·
Îngrijeste-te sa
agonisesti multa cugetare smerita si
barbatie, si “rautatea lor nu se va atinge de sufletul
tau si biciul nu se va apropia de cortul tau, ca îngerilor
Sai va porunci ca sa te pazeasca pe tine”, iar acestia
vor izgoni de la tine toata lucrarea potrivnica. (Evagrie
Ponticul) 45
·
Daca te rogi împotriva patimii,
sau a dracului care te supara, adu-ti aminte de Cel ce zice:
“Voi alunga pe vrajmasii mei si-i voi prinde si nu ma
voi întoarce pâna ce nu-i voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei si nu vor putea
sa stea; cadea-vor sub picioarele mele”, si cele urmatoare.
Iar acestea le vei spune cu usurinta, daca te vei înarma cu
smerita cugetare împotriva vrajmasilor. (Evagrie Ponticul)
45
·
Cel ce este stapânit de
pacate si de mânii si îndrazneste cu nerusinare
sa se întinda la cunostinta lucrurilor mai dumnezeiesti,
sau sa se ridice chiar la rugaciunea nemateriala, sa
primeasca certarea Apostolului, care-i arata ca nu este
fara primejdie pentru el sa se roage cu capul gol, neacoperit;
“caci un asemenea suflet, zice, trebuie sa aiba pe cap
stapânire, pentru îngerii care stau de fata”, învelindu-se în
cuvenita rusine si smerita cugetare. (Evagrie Ponticul)45
·
Cel ce e smerit în cugetul sau
si împlineste o lucrare dumnezeiasca, când ceteste
dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce în legatura cu sine
si nu cu altul. (Marcu Ascetul)45
·
Cel ce are vreun dar duhovnicesc
si sufera împreuna cu cel ce nu-l are îsi
pastreaza darul prin împreuna patimire; iar cel mândru si-l
va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei. (Marcu Ascetul)45
·
Gura celui smerit în cugetare
graieste adevarul; iar cel ce i se împotriveste se
aseamana cu sluga aceea care a palmuit peste obraz pe Domnul.
(Marcu Ascetul)45
·
Sa nu te înalti întru inima
ta pentru ca întelegi cele zise în Scripturi, ca sa nu cazi cu
mintea în duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45
·
Sa nu te înalti când
versi lacrimi în vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a
atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)45
·
Am vazut oameni simpli
smerindu-se cu fapta si care s-au facut prin aceasta mai
întelepti decât cei ce pareau plini de toata
cunoasterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia ca sunt
laudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slava
desarta pentru simplitatea sa, a cazut în mândrie. (Marcu
Ascetul)45
·
Precum nu se îngaduie apa
si focul laolalta, asa nu se îngaduie întreolalta apararea
si smerenia. (Marcu Ascetul)45
·
Cel care cere iertare de pacate
iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osândeste pe altul îsi
pecetluieste relele sale. (Marcu Ascetul)45
·
De ai fost înaltat prin
laude, asteapta ocara. Caci zice: „Cel ce se înalta pe
sine, umili-se-va”. (Marcu Ascetul)45
·
Precum celui ce se
pocaieste îi e straina cugetarea semeata,
asa celui ce pacatuieste de bunavoie îi e cu
neputinta cugetarea smerita. (Marcu Ascetul)45
·
Daca vrei ca Domnul
sa-ti acopere pacatele, sa nu-ti arati
oamenilor virtutile. Caci ceea ce facem noi cu acestea aceea face
Dumnezeu cu acelea. Ascunzându-ti virtutea, nu te mândri, ca si când
ai împlini dreptatea. Caci dreptatea nu sta numai în a ascunse cele
frumoase, ci si în a nu gândi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45
·
Împrejmuieste-ti cuvântul
cu întarituri dinspre partea laudei de sine si cugetul dinspre partea
înaltei pareri despre tine, ca nu cumva cedând sa faci cele
dimpotriva. Caci binele nu se savârseste numai de
catre om, ci si de catre Dumnezeu, atotvazatorul.
(Marcu Ascetul)45
·
Sa vorbim acum putin
si despre patima nerationala a mâniei, care pustieste,
zapaceste si întuneca tot sufletul, si-l
arata pe om asemenea fiarelor în vremea miscarii si lucrarii
ei, mai ales pe cel ce aluneca lesne si repede spre ea. Patima
aceasta se sprijina mai ales pe mândrie; prin ea se întareste
si se face nebiruita. Caci pâna ce e udat copacul diavolesc
al amaraciunii, al supararii si al mâniei, cu apa
puturoasa a mândriei, înfloreste si înfrunzeste
îmbelsugat si aduce mult rod al faradelegii. Iar
cladirea celui rau în suflet nu poate fi doborâta, pâna ce
are ca sprijin si întarire temelia mândriei. Daca vrei,
asadar, sa se usuce în tine arborele faradelegii
(adica patima amaraciunii, a mâniei si a
supararii) si sa se faca neroditor, ca venind securea
Duhului sa-l taie si sa-l arunce în foc cum zice Evanghelia,
si sa-l scoata afara împreuna cu toata
rautatea; si daca vrei sa se darâme si sa se
surpe casa faradelegii, pe care cel rau o zideste cu
viclesug în suflet (si o face aceasta adunând de fiecare data în
gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de
lucruri si de cuvinte referitoare la cele materiale si ridicând în
suflet o cladire a rautatii, careia îi pune ca sprijin
si întarire gânduri de mândrie), sa ai smerenia Domnului
neîncetat în inima. Sa te gândesti cine a fost El si ce s-a
facut pentru noi, si din ce înaltimi de lumina a
dumnezeirii, - descoperita dupa putinta fiintelor de
sus si slavita în ceruri de toata firea rationala
a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începatorilor,
Stapâniilor, Heruvimilor si Serafimilor si a nenumitelor Puteri
spirituale, ale caror nume n-au ajuns pâna la noi, dupa cuvântul
tainic al Apostolului, - în ce adânc de smerenie omeneasca s-a coborât,
prin negraita Sa bunatate, asemanându-se întru toate noua,
celor ce sedeam în întunericul si în umbra mortii si
ajunseram robi prin calcarea lui Adam fiind stapâniti de
vrajmas prin lucrarea patimilor. Caci aflându-ne noi într-o
astfel de robie înfricosata si stapâniti fiind de
moartea nevazuta si vicleana, nu s-a rusinat de noi
Stapânul întregii firi vazute si nevazute, ci umilindu-Se
pe Sine si luând asupra Sa pe omul cazut sub patimile de ocara
si sub osânda dumnezeiasca, „s-a facut întru toate asemenea
noua, afara de pacat”, adica afara de patimile de
ocara. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru pacatul
neascultarii de catre hotarârea dumnezeiasca: moartea,
osteneala, foamea, setea si cele asemenea acestora, facându-Se ceea
ce suntem noi, ca noi sa ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup s-a
facut”, ca trupul sa se faca Cuvânt; „fiind bogat, s-a
facut sarac pentru noi, ca noi sa ne îmbogatim cu
saracia Lui”; s-a facut asemenea noua din multa iubire de
oameni, ca noi sa ne facem asemenea Lui prin toata virtutea.
Caci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoieste, prin harul
si puterea Duhului; omul zidit cu adevarat dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu. Iar prin aceasta înnoire ajunge la
masura dragostei desavârsite, care arunca afara frica,
nemaiputând sa cada niciodata. Caci „dragostea
niciodata nu cade”, fiindca „dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu
si cine ramâne în dragoste, în Dumnezeu ramâne”. De aceasta
masura s-au învrednicit Apostolii si cei ce s-au nevoit asemenea
lor întru virtute si s-au înfatisat pe ei
desavârsiti Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste
desavârsita, în toata viata lor. Gândeste-te,
asadar, totdeauna fara uitare la umilirea aceasta atât de mare,
pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negraita Sa iubire de oameni;
adica la salasluirea în Maica lui Dumnezeu – Cuvântul, la
luarea omului asupra Sa, la nasterea din femeie, la cresterea
treptata cu trupul, la ocari, la înjuraturi, la batjocuri, la
luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipari, la luarea în
bataie de joc, la hlamida rosie, la cununa de spini, la osândirea lui
de catre capetenii, la strigatul iudeilor celor
faradelege si de acelasi neam cu El, împotriva lui: „Ia-L, ia-L,
rastigneste-l!” la cruce, la piroane, la sulita, la
adaparea cu otet si fiere, la triumful pagânilor, la râsul
celor care treceau si ziceau: „De esti Fiul lui Dumnezeu,
pogoara-te de pe cruce si vom crede tie”, si la celelalte
patimi, pe care le-a rabdat pentru noi: „la rastignire, la moarte, la
asezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; la învierea din
morti, la scoaterea din iad si din moarte a sufletelor, care s-au
împreunat cu Domnul, la înaltarea la ceruri, la sederea
de-a-dreapta Tatalui, la cinstea si la slava mai presus de toata
începatoria, Stapânirea si de tot numele ce se numeste, la
închinarea ce o aduc toti îngerii Celui întâi nascut din morti,
din pricina patimilor, dupa cuvântul Apostolului, care zice: „Aceasta
sa se cugete în voi, ceea ce si în Hristos Iisus, care în chipul lui
Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a
umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemanarea omului facându-se
si la înfatisare aflându-se ca omul; si s-a smerit pe
Sine ascultator facându-Se pâna la moarte, iar moartea a crucii,
de aceea si Dumnezeu L-a preaînaltat pe El si i-a
daruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos
tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor
pamântesti si al celor de dedesubt”, … si urmatoarele.
Iata la ce slava si înaltime L-au ridicat, dupa
dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul facut om, pricinile mai înainte spuse.
(Marcu Ascetul)45
·
Definitia smeritei
cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al
Foticeii)45
·
Stiu pe cineva care iubeste
asa de mult pe Dumnezeu, plângând totusi ca nu-l poate iubi cât
vrea, încât sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorinta
fierbinte, ca Dumnezeu se slaveste în el, iar el este ca si
când n-ar fi. Despre sine nu stie ce valoare are, iar laudele cuvintelor
nu-l îndulcesc. Caci din multa dorire a smereniei nu-si cunoaste
vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa rânduiala preotilor.
Iar din multa iubire de Dumnezeu îsi ascunde amintirea vredniciei,
îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se
cuvine din pricina acestei vrednicii, ca sa-si para în cugetarea
sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul strain de
vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori
sa-l facem si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru
covârsitoarea bogatie a dragostei Domnului, care ne-a iubit
asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45
·
Smerita cugetare este un lucru greu
de câstigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe stradanii
pentru dobândirea ei. Ea se iveste în cei partasi de sfânta
cunostinta în doua cazuri si chipuri: când
luptatorul pentru evlavie se afla în mijlocul drumului
experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina
neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara
temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când
mintea e luminata de harul dumnezeiesc întru simtire si
siguranta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o
însusire fireasca, întrucât, fiind plin de bunatate dumnezeiasca,
nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca
ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai
smerit decât toti, în urma împartasirii de
bunavointa dumnezeiasca. Cea dintâi smerita cugetare
cuprinde de multe ori întristare si descurajare. Iar cea din urma
cuprinde bucurie împreunata cu o sfiala plina de
întelepci}ne. Fiindca cea dintâi se iveste, cum am zis, în cei
ce se afla la mijlocul nevointelor, iar cea de-a doua se trimite
celor ce s-au apropiat cu desavârsire. Cea dintâi se întristeaza
adeseori când e lipsita de fericirile pamântesti. Cea de-a doua,
chiar daca i-ar oferi cineva toate împaratiile
pamântului, nu se impresioneaza si nu simte sagetile
cumplite ale pacatului. Caci fiind cu totul duhovniceasca, nu
mai cunoaste de loc slava trupeasca. Dar tot cel ce se nevoieste
a trebuit sa treaca prin cea dintâi ca sa ajunga la cea
de-a doua. Caci daca nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra
noastra patimirile povatuitoare, ca sa
lamureasca voia noastra cea sloboda, nu ne-ar darui
stralucirea smereniei de pe urma. (Diadoh al Foticeii)45
|
