|
|
versiune cu diacritice - aici
·
Cei ce socotesc nefericire pierderea
banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa
stie întâi ca trebuie sa se multumeasca cu cele date
de Dumnezeu; iar când trebuie sa le dea înapoi, sa fie gata a face
aceasta cu recunostinta, întru nimic scârbindu-se pentru
lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Caci dupa ce
s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi înapoi.
(Antonie cel Mare)41
·
Cei ce nu sunt multumiti cu
cele ce le au la îndemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi
patimilor, care apoi tulbura sufletul si îi insufla gânduri
si închipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum
hainele mai mari mai mari decât masura împiedica la miscare pe
cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste
masura împiedica sufletele sa lupte sau sa se
mântuiasca. (Antonie cel Mare)41
·
Starea în care se afla cineva
fara sa vrea îi este si paza si osânda. Deci
îndestuleaza-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemultumire,
sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea
spre aceasta este una singura: dispretuirea celor
pamântesti. (Antonie cel Mare)41
·
Cât priveste hainele, sa nu
poftesti sa ai haine de prisos, ci îngrijeste-te numai de cele
care sunt de trebuinta trupului. “Arunca mai bine asupra
Domnului grija ta si El va purta grija de tine”. “Caci el se
îngrijeste, zice, de noi”. Daca esti lipsit de hrana sau de
haine, nu te rusina sa primesti când ti le vor aduce
altii, caci rusinea aceasta este un fel de mândrie. Iar
daca prisosesti tu în aceasta, da si tu celui lipsit.
Asa voieste Dumnezeu sa se chiverniseasca între dânsii
copiii Sai. De aceea scrie Apostolul catre Corinteni cu privire la
cei lipsiti: “Prisosul vostru sa împlineasca lipsa altora, ca
si prisosul acelora sa împlineasca lipsa voastra; ca
sa se faca potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a
prisosit si celui ce are putin, nu i-a lipsit”. Deci având pentru
timpul de acum cele de trebuinta, nu te griji pentru vremea ce vine,
nici pentru o zi, nici pentru o saptamâna si nici pentru o
luna. Caci venind de fata ziua de mâine, va aduce El cele
de trebuinta. Tu cauta mai bine împaratia
cerurilor si dreptatea lui Dumnezeu. “Cautati, zice Domnul,
împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate
acestea se vor adauga voua”.(Evagrie Ponticul)41
·
Despre faptul ca nu trebuie
sa ne îngrijim de îmbracaminte si bucate, socot de prisos a
mai scrie, însusi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu
va îngrijiti, zice, în sufletul vostru ce veti mânca, sau ce
veti bea, sau cu ce va veti îmbraca”, caci toate
acestea le fac pagânii si necredinciosii, care leapada
purtarea de grija a Stapânului si tagaduiesc pe
Facatorul. De crestinii este cu totul strain acest lucru,
de îndata ce cred ca si cele doua vrabii vândute cu un
ban stau sub purtarea de grija a Sfintilor îngeri. Au însa
dracii si obiceiul acesta: dupa gândurile necurate, aduc în suflet
si pe acelea ale grijii, ca sa se departeze Iisus de la noi,
umplut fiind locul cugetarii cu multime de gânduri, si sa
nu mai poata rodi cuvântul, fiind coplesit de gândurile grijii.
Lepadând dar asemenea gânduri, sa lasam toata grija
noastra în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de fata, cu
îmbracaminte si hrana saracacioasa, ca
sa slabim în fiecare zi pe parintii slavei desarte.
Iar daca cineva socoteste ca nu-i sta bine în haina
saracacioasa, sa priveasca la Sfântul Pavel cum
asteapta în frig si dezbracat, cununa dreptatii.
Daca Apostolul a numit lumea aceasta stadion si teatru, oare cel ce
s-a îmbracat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre
rasplatirea chemarii de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate
sa lupte cu începatoriile, cu domniile si cu stapânitorii
întunericului veacului acestuia? Eu nu stiu daca-i va fi cu
putinta; acest lucru l-am învatat de la însesi
cazurile vazute. Caci se va împiedica în haina si se va
rostogoli la pamânt, ca si mintea de gândurile purtarii de
grija, daca e adevarat cuvântul care zice ca mintea
ramâne statornic lipita de comoara sa, ca “unde este comoara ta,
acolo va fi si inima ta”. (Evagrie Ponticul)41
·
Când vor fugi degraba de la noi
vreunele din gândurile necurate, sa cautam pricina pentru care
s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de gasit
materia, sau pentru nepatimirea noastra, n-a putut
vrajmasul nimic împotriva noastra? De pilda daca unui
pustnic i-ar veni în minte gândul ca i s-a încredintat ocârmuirea
duhovniceasca a primei cetati, desigur ca nu va zabovi
la închipuirea aceasta; si pricina se cunoaste usor din cele
spuse mai înainte. Dar daca unuia i-ar veni acest gând în
legatura cu oricare cetate s-ar nimeri, si ar cugeta la fel,
acela fericit este ca a ajuns nepatimirea. Asemenea si în
privinta altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelasi
chip. Acestea trebuie sa le stim pentru râvna si puterea
noastra, ca sa vedem daca am trecut Iordanul si ne-am
apropiat de verdeata, sau înca petrecem în pustie, loviti
de cei de alte neamuri. De pilda foarte multe fete mi se pare ca
are dracul iubirii de argint si e foarte dibaci în puterea de-a
amagi. Astfel când e strâmtorat de desavârsita lepadare de
sine, îndata face pe purtatorul de grija si iubitorul de
saraci. Primeste bucuros pe strainii care nu-s înca de
fata, celor lipsiti le trimite ajutor, cerceteaza
închisorile orasului si rascumpara sclavii; arata
alipire femeilor bogate, îi face îndatorati pe cei carora le merge
bine, sfatuieste pe altii sa se lepede de punga lor
larga. Si astfel amagind sufletul, pe încetul îl învaluie
în gândurile iubirii de argint si-l da pe mâna dracului slavei
desarte. Iar acesta aduce înainte multimea celor ce slavesc pe
Domnul pentru aceste purtari de grija si pune pe unii sa
vorbeasca întreolalta câte putin despre preotie, prevestind
moartea preotului de acum si iscodind nenumarate chipuri ca sa
nu scape. Si asa biata minte, învaluita într-aceste
gânduri, se lupta cu înversunare cu aceia dintre oameni care nu l-au
primit, iar celor ce l-au primit le face daruri si-i primeste cu
recunostinta. Pe cei ce se împotrivesc îi da pe mâna
judecatorilor si unelteste ca sa fie scosi din
hotarele cetatii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlauntrul
sau si învârtindu-se în minte, îndata ce
înfatiseaza dracul mândriei, nalucind straluciri
necontenite si draci înaripati în vazduhul chiliei, ca pâna
la urma sa scoata pe om din minti. Noi, însa, dorind
pierzarea astor fel de gânduri, sa traim cu multumire în
saracie. “Caci e vadit ca nimic n-am adus în lume
si nimic nu putem duce din ea. Având hrana si
îmbracaminte, sa ne îndestulam cu ele”, aducându-ne aminte
de Sfântul Pavel, care zice ca “ radacina tuturor relelor este
iubirea de argint”. (Evagrie Ponticul)41
·
Domnul s-a lepadat cu totul de
grija celor pamântesti si a poruncit sa cautam
numai Împaratia Cerurilor, noi însa, silindu-ne sa
umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului,
si departându-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus
nadejdile în mâini. El a spus: “Priviti la pasarile
cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna
în jitnite si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste
pe ele”, si iarasi: “Priviti la crinii câmpului, cum cresc
si nu se ostenesc, nici nu torc”. Ba chiar a poruncit Apostolilor sa
nu-si ia cu ei nici traista, nici punga, nici toiag, ci sa
tina seama de fagaduinta nemincinoasa, pe care
le-a dat-o trimitându-i la slujba de ajutorare a celorlalti oameni
când le-a spus: “Vrednic este lucratorul de hrana sa”. El stia
ca mai mult ne asigura Providenta cele necesare, decât
sârguinta noastra. Noi, însa, nu ne oprim de a agonisi
pamânt cât se poate de mult. Cumparam turme de oi, boi de
munca, râvniti la înfatisare si marime,
si magari bine hraniti. Oile vrem sa ne dea din
belsug lâna pentru trebuinte; boii sa ne slujeasca la
lucrarea pamântului, aducându-ne noua hrana, iar lor si
celorlalte dobitoace nutret; în sfârsit vitele de povara sa
faca mai aleasa hrana necesara, întregind cele ce lipsesc în
tara, cu marfuri din strainatate, pentru a spori
placerile vietii noastre. Dar nu ne multumim numai cu atât, ci
alegem si mestesugurile cele mai aducatoare de câstig,
care nu ne lasa deloc vreme sa ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc
toata grija spre ele. Iar mai pe urma învinuim mai de graba
slabiciunea purtatorului de grija decât pe noi însine,
pentru alegerea ce am facut-o. Dar chiar daca nu marturisim prin
cuvânt, suntem vaditi prin lucruri, ca ne bucuram de-o
vietuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleasi lucruri
ca si ei si mai degraba zabovim în osteneli trupesti.
Astfel multi cred ca evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri,
si ca nu alegem viata, odinioara linistita
si fericita, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasa
cinstire de Dumnezeu sa fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare,
iar pe de alta, câstigând slobozenie spre placeri, sa putem da
pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multa nerusinare
fata de cei simpli, iar uneori si fata de cei ce ne
întrec, socotim viata virtuoasa ca o îndreptatire la
asuprire, dar nu ca o pricina de smerenie si de
îngaduinta. De aceea suntem socotiti chiar de cei ce
trebuie sa ne cinsteasca ca o turma usuratica. Ne
calcam în picioare unii pe altii prin târguri, amestecati
într-o adunatura de tot soiul, neavând nimic care sa ne
deosebeasca de ceilalti oameni, cum ar trebui. Vrând sa fim
cunoscuti nu din felul de vietuire, ci din înfatisare
si ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele,
facând teatru din adevarul de odinioara. De acea numele lui
Dumnezeu este hulit, iar viata cea preadorita s-a facut
urâta; si dobânda celor ce vietuiesc cu adevarat întru
virtute a ajuns sa fie socotita amagire. Gem orasele de cei
ce ratacesc prin ele degeaba si sunt tulburati cei de prin
case, carora le e sila si sa-i mai priveasca,
vazându-i ca staruie la usi, cersind tot mai nerusinat;
iar multi, dupa ce sunt primiti în case, fatarind
pentru putin timp evlavia si acoperind cu masca
fatarniciei gândul de viclesug, îi jefuiesc pe aceia, iar
pe urma pleaca, încât fac sa se întinda peste toata
viata monahala un nume urât. Si asa sunt alungati din
orase ca o ciuma cei ce erau odinioara îndreptatorii lor;
si sunt izgoniti ca niste spurcati, mai rau decât cei
umpluti de lepra. Mai bucuros se hotaraste cineva
sa creada tâlharilor si spargatorilor, decât celor ce
se îndeletnicesc cu viata monahala, socotind ca e mai usor
pot sa se pazeasca de rautatea vadita, decât de prefacuta
vrednicie de crezamânt, care unelteste în ascuns. Acestia nici
n-au început macar viata de evlavie si nu cunosc folosul
linistirii, ci au fost împinsi la viata singuratica
fara judecata poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit
lucrul acesta ca o treaba de negustorie, bun pentru câstigarea celor
trebuincioase. Si eu socotesc ca ar face lucrul acesta mai
cuviincios, daca n-ar umbla pe la toate usile, ci ar socoti ca
înfatisarea îi împiedica de la primirea unor daruri mai
bogate, ca nu cumva, vrând sa plateasca trupului birul datorat,
sa nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci si pe cel care l-au
nascocit desfatarile celor ce duc un trai molatic,
împlinindu-si poftele lor nemasurate. Dar a tamadui pe cei
ce sufar de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41
·
Caci cu ce se alege viata
noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu
toata zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana
si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului
acestuia de trup. De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si
alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina
sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile
dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? Îl
hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie
în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa
fie mai tare în razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca
aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa
trebuinta trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta
pâna la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în
pâine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar
pâinea nu e atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? Si ne-o
putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se
împaca fara ca sa fim împrastiati, decât
foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija
îmbracamintea? Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea
venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine
din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a
purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei
si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând
aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe
urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va
hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste
pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste
crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta
sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta
credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de
trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? Unde este,
asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra,
daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta
si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are
lipsa de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa
facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur
ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în
trupul nostru o putere care sa tina cumpana
slabiciunii, încât sa putem purta si durerea venita din
neputinta si sa primim înca si cununi pentru
barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui
ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este
izvorul mântuirii si al întelepciunii. Bine este, asadar,
iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire
si sa ne însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci
cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca
ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, având destula
mângâiere în slava înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor
urma pilda. Pentru ca nu mic va fi câstigul celor care au început
aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei
chipul unei vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea
lor. (Nil Ascetul)41
·
Ci, cum se predau pe ei
însisi, asa sa predea si toate ale lor, bine
stiind ca ceea ce ramâne afara, tragând necontenit
cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe
urma îl va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt
sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se
apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus
printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a
lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze învatatorului
sau? „Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi înaintea
lui; si a taiat boii si i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi
arata caldura râvnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi
si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a
socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul
de dorinta care îl tragea sa fie lânga
învatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit
sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau
împiedica adeseori se face pricina a razgândirii. De ce apoi si
Domnul, îmbiind bogatului desavârsirea vietii dupa
Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vânda averile si sa le
dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic?
Fiindca stia ca ceea ce ramâne se face, ca si
întregul, pricina de împrastiere. Dar socotesc ca si
Moise, rânduind celor ce vreau sa se curateasca în
rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit
prin aceasta sa se lepede cu desavârsire de averi, iar în al
doilea rând sa uite de familie si de toti cei apropiati în
asa masura, încât sa nu mai fie câtusi de putin
tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul)41
·
Nu e de nici un folos a se
lepada de lucruri cei ce nu staruiesc în aceasta judecata,
ci se lasa târâti si dusi iarasi de gând si
de aceea se întorc necontenit spre cele parasite, vadindu-si
dragostea fata de ele, ca femeia lui Lot. Caci aceea,
întorcându-se, sta pâna azi, prefacuta în stâlp de sare, ca
pilda celor ce nu asculta. Tot astfel îi întoarce
obisnuinta, al carei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor
sa se desparta fara sa se schimbe. Dar ce vrea sa
spuna si legea, care porunceste ca cel ce intra în templu,
dupa ce a împlinit cele ale rugaciunii, sa nu se întoarca
pe aceeasi poarta pe care a intrat, ci sa iasa pe cea
dimpotriva facându-si drumul, neîntors, drept înainte? Nimic
altceva decât ca nu trebuie sa-si slabeasca cineva
prin îndoieli încordarea pasirii înainte spre virtute. Caci
neîncetatele aplecari spre lucrurile din care am iesit ne trag prin
obisnuinta cu totul spre cele dindarat si,
slabanogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele si o
fac sa tânjeasca dupa vechile pacate. (Nil Ascetul)41
·
Fiindca obisnuinta
trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea
dintâi deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta
se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a
stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e
clintita putin cu sila, îndata se întoarce la sine. Iar
daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai întoarce la
integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce
la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din
obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la
sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade
lânga idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu
vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care
cauta sa-l calauzeasca spre cele mai înalte. El zice:
„Nu pot sa ma ridic înaintea ta, fiindca ma aflu în
rânduiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se
odihneste de multi ani în lucrurile vietii, sade lânga
idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la
mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara
forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale
vietii, care nu au în ele nici un chip statornic si hotarât ci,
simulând adevarul printr-o asemanare usor de întocmit, primesc
de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam
noi, când prin gânduri omenesti nascocim închipuirea unui folos pe
seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27
41
·
Sa râvnim virtutile
sfintilor si, desfacându-ne de poruncile slujirii trupului
sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de
Ziditor în pustie, care nu aude racnetele mânatorului si-si
bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pâna acum
sa poarte poveri, înjugându-l la patimile pacatului, sa-l
dezlegam de legaturi, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt
stapâni nu prin fire, ci si-au câstigat stapânirea prin
obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune,
daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata
starea dinauntru a sufletului, „ca Domnul are trebuinta de
el”. Si îndata îl vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi împodobit
cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al
Cuvântului; sau, fiind slobozit sa se întoarca în stravechile
imasuri ale Cuvântului, sa caute, dincolo de orice verdeata
(ceea ce înseamna a ramânea la frunzisul sau la litera
dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata
cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si
desfatare multa. Dar se iveste întrebarea cum cauta dincolo
de orice verdeata asinul salbatec lasat slobod de Dumnezeu
în pustie, odata ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca salas
pamântul sarat, stiut fiind ca pamântul sarat
si pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru cresterea
verdetei? Întelesul este acesta, ca numai cel pustiu de patimi
este în stare sa caute cuprinsul contemplatiei în cuvintele
dumnezeiesti, dupa ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil
Ascetul)41
·
Sa parasim lucrurile
lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când
vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget
barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata
ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se
înainteaza la lucrurile mai înalte? Caci aceia, schimbându-se cu
vârsta, îsi schimba si aplecarea spre jocuri si
parasesc cu usurinta placerea pentru cele
materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e
alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt
împatimiti de ele numai pâna ce au mintea
nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa
ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le arunca pe
acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa
sârguinta. Noi însa am ramas la pruncie, minunându-se de
cele ale copilariei, care sunt vrednice de râs, si nu vrem sa ne
apucam de grija celor mai înalte si sa începem a ne gândi la
cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul
barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamântesti ca si
cu niste nuci, dând prilej de râs celor ce judeca lucrurile urmând
rânduiala firii. Caci pe cât este de rusinos sa vezi un
barbat întreg sezând în cenusa si desenând în
tarâna figuri copilaresti, tot pe atât de rusinos
sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice,
tavalindu-se în cenusa celor pamântesti si
rusinând desavârsirea fagaduintei, prin
îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei
stari a noastre, pe cât se vede, sta în faptul ca socotim
ca nu exista nimic mai bun decât cele vazute si nu
cunoastem, în comparatie cu neînsemnatatea celor de acum,
covârsirea bunatatilor viitoare; înconjurati de
stralucirea bunatatilor de aici, socotite de pret, ne
legam deplin cu pofta de ele. Caci totdeauna în lipsa celor mai bune
se cinstesc cele mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca
daca am avea o întelegere mai înalta despre cele viitoare, n-am
ramânea lipiti de acestea. (Nil Ascetul)41
·
Sa ne dezbracam deci,
rogu-va, de toate, caci vrajmasul ne asteapta la
lupta gol. Oare atletii lupta îmbracati? Legea de
lupta îi aduce în arena dezbracati. Fie ca e cald, fie
ca e frig, asa intra ei acolo, lasând afara
vesmintele. Iar daca vreunul dintre ei nu vrea sa se dezbrace,
nu primeste nici lupta. Noi însa, care am fagaduit sa
luptam si înca cu vrajmasi cu mult mai ageri decât cei
ce lupta la aratare, nu numai ca nu ne dezbracam, ci
încercam sa luptam luând pe umeri înca si
nenumarate alte poveri, dând vrajmasilor multe mânere de care
sa ne poata prinde. De aceea zice proverbul catre cel ce
gateste pe luptator: „Scoate-i haina, caci a trecut la
rând”. Pâna ce era afara de locul de lupta, i se potriveau bine
hainele celor care nu lupta, acoperindu-i barbatia
luptatoare cu învelisul vesmintelor. Dar odata ce a trecut
la lupta „scoate-i haina”. Pentru ca trebuie sa se lupte gol,
mai bine zis nu numai gol, ci si uns. Caci prin dezbracare
luptatorul nu mai are de ce sa fie prind de catre potrivnic; iar
prin ungerea cu untdelemn, chiar daca ar fi prins vreodata, i-ar
aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapa din prinsoare. De aceea
potrivnicii cauta sa arunce cu tarâna unul în
celalalt, ca, înasprind prin praf alunecusul undelemnului,
sa se poata face usor de apucat la prinsoare. Ceea ce este
praful acolo, aceea sunt lucrurile pamântesti în lupta noastra;
si ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Si
precum acolo cel uns se desface cu usurinta din prinsoare, dar
daca ar lua pe el praf, cu anevoie ar scapa din mâna protivnicului,
tot asa aici, cel ce nu se îngrijeste de nimic, anevoie poate fi
prins de diavolul, daca e plin de griji si îsi
înaspreste lunecusul lipsei de griji a mintii prin praful
grijilor, cu anevoie va scapa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)41
·
Bine este dar sa ramânem
între hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu
toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca
suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un
temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte.
Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar,
ci o nazuinta fara sfârsit si o
desertaciune fara capat sporeste necontenit
osteneala în jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin
adaugirea materiei. (Nil Ascetul)41
·
Caci cei ce au trecut odata
hotarele trebuintei firesti si încep sa înainteze în
viata materiala, voiesc sa adauge la pâine ceva dulce pe
deasupra, iar la apa, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar
din acesta pe cel mai de pret. Ei nu mai vreau sa se
multumeasca cu vesmintele de trebuinta, ci mai întâi
îsi cumpara lâna de cea mai frumoasa, alegând
însasi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate
din in si lâna, pe urma umbla dupa haine de
matase, la început dupa cele simple, apoi dupa cele
împestritate cu razboaie, cu fiare si cu istorii de tot felul,
îsi aduna apoi vase de argint si de aur, care slujesc nu numai
la mese, ci si dobitoacelor, si le aseaza pe multe
policioare. Ce sa mai spunem despre ambitia lor atât de
desarta, pe care o întind pâna la cele mai necinstite
trebuinte, neprimind sa li se faca nici macar de necinste
din alta materie, ci vrând sa le faca argintul si
aceasta slujba? Caci asa este placerea. Se întinde pe
sine pâna la cele mai de pe urma si cinsteste lucrurile
necinstite prin stralucirea materiei. Dar a cauta acest prisos e un
lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41
·
Caci vietuirea potrivit cu
firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de
catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu
catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si
dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele
o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre
într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept
cuvânt, mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân
între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi,
oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea
rânduiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt
nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si
bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece?
Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si
îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor,
dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si
placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele
cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea
între barbatus si femeiusca. Caci un singur
timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii
le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii,
spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se
înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de
dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa
placerile desfrânate, odraslita din belsugul si
felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase,
neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme.
(Nil Ascetul)41
·
Daca L-a chemat si pe
Domnul însusi, zicându-i: „Toate ti le voi da tie, de vei
cadea si Te vei închina mie”, si daca a încercat sa
amageasca prin lucruri ce par stralucitoare si pe Cel ce
n-are trebuinta de ele, cum nu-si va închipui ca poate
sa amageasca pe oamenii usor de prins, care sunt asa
de aplecati spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41
·
Nimic n-a folosit cel ce s-a lepadat
de toate si se îndulceste cu patima. Caci ceea ce facea
prin avutie, face si acum neavând nimic. De asemenea cel ce se
înfrâneaza, daca agoniseste avere, e frate la cuget cu cel de
mai înainte; caci lor este aceeasi pentru placerea din cuget,
iar tatal este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)41
·
Legea porunceste figurat sa
lucram sase zile, iar a saptea sa ne odihnim. Lucrarea
sufletului sta în facerea de bine prin bani si lucruri. Iar odihna
lui, în a vinde toate si a le da saracilor, dupa cuvântul
Domnului. Si cel ce ajuns astfel la odihna prin lepadarea de
averi, petrece în nadejdea mintala. La aceasta odihna ne
îndeamna si Pavel sa intram cu sârguinta, zicând:
„Sa ne silim sa intram la aceasta odihna”. Acestea
le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotarând ca aici este
rasplata obsteasca, ci fiindca trebuie sa avem întâi
harul Duhului Sfânt lucrând în inima si apoi sa intram, pe
masura vredniciei noastre, în Împaratia Cerurilor. Acesta
descoperind-o si Domnul a zis: „Împaratia Cerurilor este
înauntrul vostru!” Dar a spus-o si Apostolul: „Credinta e
adeverirea celor nadajduite”; si iarasi:
„Alergati asa sa o luati”; si iarasi:
„Cercetati-va pe voi însiva de sunteti în
credinta. Sau nu cunoasteti ca Iisus Hristos
locuieste în voi? Afara numai daca nu sunteti crestini
netrebnici.” (Marcu Ascetul)41
·
Definitia neiubirii de argint: a
vrea sa nu ia bani, asa cum vrea cineva sa aiba. (Diadoh
al Foticeii)41
·
E foarte potrivit si cât se
poate de folositor ca odata ce am cunoscut calea evlaviei sa vindem
îndata toate avutiile noastre, iar banii de pe ele sa-i
împartim dupa porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv ca
vrem sa împlinim poruncile totdeauna, sa nesocotim porunca
mântuitoare. Caci facând asa vom dobândi întâi negrija cea
buna si apoi saracia nepândita care ne tine
cugetul mai presus de orice nedreptate si de orice judecata, dat
fiindca nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai
mult decât celelalte virtuti ne va încalzi si ne va odihni la
sânul ei, pe noi cei ramasi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o
mama care îsi încalzeste copilul, luându-l în bratele
sale, când din simplitate copilareasca acela si-a aruncat
departe de el haina de care s-a dezbracat, gasind placere, din
pricina nerautatii, mai degraba în goliciune, decât în
culoarea pestrita a hainei. Caci zice Scriptura: „Domnul
pazeste pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit”.
(Diadoh al Foticeii)41
|
