ˇ Ce ne invata si istoria lui Isboset? Sa nu ne alipim cu grija de cele trupesti, nici sa lasam paza noastra pe seama simtirii (lucrarii simturilor: perceptiei). Caci acela fiind rege si odihnindu-se in camara sa, i-a ingaduit unei femei sa faca paza la usa. Dar venind oamenii lui Recab si afland-o pe ea alegand boabe de grau si dormitand, au intrat pe nebagate de seama si au omorat pe Isboset, aflandu-l si pe el dormind. Caci toate dorm, si mintea si sufletul si sufletul si simtirea, cand stapanesc cele trupesti. Faptul ca pazitoarea de la usa alege boabe de grau, arata ca cugetarea se ocupa cu multa grija de cele trupesti, indeletnicindu-se nu in chip trecator, ci cu sarguinta, de curatenia lor. Caci mintea fiecaruia, asemenea unui rege, petrece undeva inauntru, avand ca paznic a simturilor cugetarea. Cand acestea se deda grijilor trupesti (a alege boabe de grau e lucru trupesc), cu usurinta se strecoara dusmanii si omoara mintea. De aceea marele Avram nu incredinteaza femeii paza usii (caci cunostea cat de usor poate fi amagita simtirea), ca nu cumva, vrajita de vederea celor supuse simturilor, sa imprastie mintea si sa o induplece sa ia parte cu ea la desfatari, chiar daca ar fi primejdioasa impartasirea de ele, ci sade el insusi de paza, lasand intrarea deschisa gandurilor dumnezeiesti, iar grijilor lumesti inchizandu-le usa. (Nil Ascetul)29

ˇ Iar dupa ce au facut aceasta, trebuie sfatuiti, daca au iesit de curand din tulburari, sa se indeletniceasca cu linistirea si sa nu improspateze, prin drumuri dese, ranile produse cugetarii prin simturi, nici sa aduca alte forme vechilor chipuri ale pacatelor, ci sa ocoleasca furisarea celor noua si toata sarguinta sa le fie spre a sterge vechile inchipuiri. Desigur linistirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepadat de curand, caci amintirea, luandu-si acum ragaz, misca toata necuratia care zace in ei, ceea ce n-a apucat sa faca mai inainte pentru multimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe langa osteneala, linistirea are si folos, izbavind mintea cu vreme de tulburarea gandurilor necurate. Caci daca vreau acestia sa-si spele sufletul si sa-l curateasca de toate petele care il necuratesc, sunt datori sa se retraga din toate lucrurile prin care creste intinaciunea si sa dea cugetarii multa liniste; de asemenea sa se duca departe de toti cei care ii intarata si sa fuga de impreuna petrecere cu cei mai apropiati ai lor, imbratisand singuratatea, maica intelepciunii. Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi in mrejile din care socotesc ca au scapat, cand se grabesc sa petreaca in lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos, celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-au despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea castigata cu multa sarguinta, prin indeletniciri urate si sa le improspateze amintirile relelor savarsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curand de pacat se aseamana cu trupul care a inceput sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej intamplator i se face pricina de-a recadea in boala, nefiind inca destul de intremat in putere. Caci nervii mintali ai acestora slabi si tremuratori, incat e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atatata de imprastierea in tot felul de lucruri. Prin urmare sa nu se amestece monahul, inainte de ce a dobandit deprinderea desavarsita a virtutii, in tulburarile lumii, ci sa fuga cat mai departe, asezandu-si cugetarea la marea departare de zgomotele ce rasuna jur imprejur. Caci nu e de nici un folos celor ce s-au desfacut de lucruri ca sa fie ciocaniti din toate partile de vestile despre ele si, dupa ce au parasit cetatea faptelor lumesti, sa se aseze in poarta ca Lot, ramanand plini de zgomotul de acolo. Trebuie sa iasa afara ca marele Moise, ca sa inceteze nu numai faptele, ci si vestile lor, precum zice: ''Cand voi iesi din cetate si voi intinde mainile mele, vor inceta vocile''. Caci atunci vine desavarsita linistire, cand nu numai faptele, ci si amintirile lor inceteaza, dand sufletului timp sa poata vedea chipurile intiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici intiparirile de mai inainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face in chip necesar mai grea, acestea castigand tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu asemenea unui rau in curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia raului, mai pastrand in ea doar cateva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotand apa din locul in care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple indata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arata pamantul fara osteneala, apa ramasa ducandu-le la vale de la sine si lasandu-le pamantul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, cand simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar cand acestea trimit inauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curata peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se starni, din lipsa intalnirilor dese, dar strecurandu-se pe nebagate de seama se intaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)29

ˇ De asemenea pamantul calcat necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala, caci batatorirea picioarelor ii opreste sa rasara. Dar in sanul lui se intind radacinile tot mai adanci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli indata, atunci cand le va ingadui timpul sa rasara. Tot asa patimile, impiedicate de lipsa intalnirilor necontenite sa iasa la aratare, se fac mai tari si, crescand in liniste, navalesc mai pe urma cu multa putere, facandu-le razboiul greu si primejdios celor care la inceput n-au avut grija de lupta impotriva lor. (Nil Ascetul) 29

ˇ Dar poate si marele Iov, gandindu-se la sine, ne da sa intelegem un asemenea lucru, zicand ca papura si rogozul sunt hranite de balta, iar cand e lipsita de rau toata planta se usuca; si ca leul furnicar se prapadeste cand nu mai are ce manca. Caci vrand marele Iov sa arate cursele pe care le intinde patima, i-a nascocit un nume compus de la leul cel foarte indraznet si de la furnica cea foarte marunta. De fapt momelile (atacurile) patimilor incep de la inchipuirile cele mai marunte, furisandu-se pe nebagate de seama ca o furnica, dar la sfarsit se umfla asa de tare ca alcatuiesc pentru cel pe care l-au prins in cursa o primejdie nu mai mica decat napustirea leului. De aceea luptatorul trebuie sa lupte cu patimile inca de atunci de cand vin ca o furnica, punand in fata putinatatea ca o momeala. Caci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu sa le biruiasca si tare il vor stramtora. Trebuie sa nu le dea nicidecum de mancare. Iar mancarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simturi. Caci acestea hranesc patimile, inarmand la rand pe fiecare idol (chip) impotriva sufletului. Dar cel ce nu stie nici aceea ca simturile au multa amestecare cu lucrurile supuse simturilor iar din aceasta amestecare se naste cu usurinta ratacirea, si nu-si da seama de vatamarea ce-i vine din acestea, ci convietuieste cu ele fara grija, cum va cunoaste la vreme cursa ratacirii, daca n-a fost invatat de mai inainte sa le deosebeasca? Ca intre simturi si lucruri sensibile se naste o lupta si lucrurile sensibile pun bir asupra simturilor e vadit din razboiul Asirienilor impotriva Sodomitilor. Scriptura infatisand istoric intamplarea dintre cei patru imparati ai Asirienilor si cei cinci imparati din jurul Sodomei, spune ca intre acestia la inceput s-au facut intelegeri, invoieli si jertfe de pace la Marea Sarata, pe urma au slujit cei cinci doisprezece ani, iar in al treisprezecelea s-au rasculat si intr-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu razboi impotriva celor cinci si i-au luat robi. Istoria se ispraveste aici. Noi insa din istoria aceasta avem sa invatam cele ce ne privesc pe noi, si anume sa luam cunostinta despre razboiul simturilor impotriva lucrurilor sensibile. Caci fiecare dintre noi, de la nastere pana la doisprezece ani, neavand inca curatita puterea de discernamant, isi supune simturile fara cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stapane: vederea, lucrurilor care se vad; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipaitul, lucrurilor care pot misca aceasta simtire. Pana la acea varsta omul nu poate distinge sau destrama nici una dintre perceptii, din pricina copilariei. Dar cand i se intareste cugetarea si incepe sa simta paguba ce-o sufera, planuieste indata rascularea si scaparea de aceasta robie. Si daca s-a facut puternic in cugetare, isi intareste aceasta hotarare, declarandu-se slobod pentru totdeauna, scapat de stapanii amarnici. Dar daca judecata lui e prea slaba pentru aceasta sfortare, isi lasa iarasi roabe simturile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; si acestea vor rabda mai departe robia, fara vreo nadejde de bine. De aceea si cei cinci regi din istorie, fiind biruiti de cei patru, ''se arunca in fantanile de smoala'', ca sa invatam ca cei biruiti de lucrurile sensibile se arunca prin fiecare simt, ca prin niste prapastii si fantani, in smoala lucrului sensibil corespunzator cu acel simt, nemaiintelegand nimic din cele vazute, deoarece si-au legat pofta de lucrurile pamantesti si iubesc mai mult lucrurile de aici decat cele cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29

ˇ Cel ce a implinit o porunca sa astepte ispita pentru ea. Caci dragostea fata de Hristos se probeaza prin cele protivnice. (Marcu Ascetul)29

ˇ Nu voi sa auzi rautatile straine; caci printr-o asemenea vointa de-a auzi se sapa si in tine trasaturile rautatilor. (Marcu Ascetul)29

ˇ Daca iti intra in urechi cuvinte urate, manie-te pe tine si nu pe cel ce le graieste. Caci daca urechea e rea, rau e si cel care o poarta. (Marcu Ascetul)29