Discernamântul – trezvia

ˇ        Cei ce voiesc sa slujeasca cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie sa aiba grija de a-si alege dupa sfaturile parintilor si prin constiinta lor proprie, locurile, felurile de viata, chipurile de virtute si îndeletnicirile potrivite cu ei însisi. Caci nu toti pot duce o viata cenobitica din pricina lacomiei, dupa cum iarasi nu toti pot trai în sihastrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar sa cerceteze care îi este viata cea mai potrivita.

ˇ        Observând din curiozitate faptele bucatarului, l-am vazut purtând o mica tablita ce-i atârna la cureaua cu care era încins si pe care am aflat ca-si însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le marturisea pastorului. Dar nu numai pe acesta l-am vazut procedând astfel, ci si pe multi altii, caci precum am auzit, asa le-a poruncit lor staretul.

ˇ        Lupta-te neîncetat cu propria-ti cugetare ca, risipita fiind aceasta, sa o aduni pe cât poti în sine. Dumnezeu nu cere de la începatori rugaciune nerisipita. Nu deznadajdui când atentia îti este furata spre altceva, ci persevereaza pururea chemându-ti mintea sa intre în sine.

ˇ        Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine si respectiv dincolo de aparentele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunata în ea însasi, pentru ca prin ea sunt transparente si pentru ca infinitatea lor se aseamana cu indefinitul mintii intrând astfel cu usurinta în legatura cu el.

ˇ        Aduna-ti mintea si nu iubi deloc a te arata pentru a te putea desprinde de cele pamântesti caci dracii se tem de adunarea mintii cum se tem hotii de câini. (Priveste cu atentie în inima ta uitând de toate si cerceteaza de e întinata si din ce cauza, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie sa ceri iertare, sau de poti vedea prin curatia ei transparenta pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunata în inima pentru ca astfel îl vedem pe Dumnezeu si traim legatura cu El, de care e lipita atât de tare ca nu mai poate fi furata de ei.)

ˇ        Nesimtirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii si a nepasarii, a trecut în fire.

ˇ        Împietrirea este o cugetare amortita, o fiica a gândurilor patimase ce au pus stapânire pe om(a prejudecatilor), o înghetare a râvnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si dupa nastere, o fiica a fiicei sale. (Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea odata nascuta, naste la rândul ei uitarea. E ceva obisnuit patimilor ca facând pui, acestia le nasc la rândul lor pe ele, adica se maresc ele însesi prin puii care-i nasc. Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice, iar uitarea e lepadare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor, îsi reduce viata la clipa de fata, se întuneca din pricina lipsei de orizont. Nehranita de amintirea trecutului si de gândul la viitor, viata clipei slabeste, trece ca un abur în nimic, e mai mult moarta. Moartea unui astfel de om se arata si în faptul ca traieste lenes din prejudecati, din ramasite sau din gânduri ce vin de la altii care staruiesc moarte în el fara sa le mai dea el viata, gândindu-le si prelucrându-le el însusi. Filozofia lui este fixa si rigida; ea nu se mai adapa din viata în continua miscare. El nu mai gândeste, nu mai vibreaza din adânc, mintea lui este inerta.)

ˇ        Împietritul este un filozof neîntelept care se osândeste pe sine însusi voind sa se arate învatator altora, orator care se condamna pe sine însusi prin vorbele pe care le rosteste, orb care pretinde ca-i învata pe ceilalti sa vada ceea ce nici el nu vede. Vorbeste despre felul vindecarii unei rani în timp ce nu înceteaza sa si-o scarpine pe a sa; vorbeste împotriva bolii dar nu înceteaza sa manânce cele ce-i sunt vatamatoare; se roaga sa fie eliberat de pacat pentru ca îndata sa se întoarca la patima sa. “Fac raul” striga el, însa cu osârdie continua sa-l faca. Se roaga cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasa sa lupte contra ei. Filozofeaza despre moarte dar se poarta ca si cum ar fi nemuritor, suspina sa se desparta de trup, dar doarme ca si când ar fi vesnic. Predica înfrânarea, dar se straduieste sa-si satisfaca lacomia. Fericeste ascultarea dar e cel dintâi care o ignora. Citeste despre înfricosata judecata si începe sa zâmbeasca, citeste despre slava desarta si chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregateste pentru priveghere, dar îndata cade într-un somn adânc; lauda rugaciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Lauda pe cei lipsiti de rautate dar nu se rusineaza sa tina minte raul si sa se lupta pentru o zdreanta. Înfuriindu-se, se amaraste si din pricina ca s-a amarât din nou se înfurie, si cu toate ca este de doua ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Saturându-se se caieste si dupa putin timp, adauga alta saturare. Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbarie. Învata despre blândete dar se mânie chiar în timp ce învata despre ea. Trezindu-se din somn suspina parându-i rau dar lasându-si capul pe perna iarasi se supune patimii. Ocaraste râsul si învata zâmbind despre plâns. Înaintea oricaruia se acuza pe sine de slava desarta si semetie, dar prin aceasta dezaprobare se slaveste pe sine. Priveste patimas la fete si vorbeste despre neprihanire; petrecând în mijlocul lumii lauda pe cei retrasi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de rusine. Slaveste pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei saraci îi ocaraste; se osândeste pururea pe sine însa nu voieste sa aiba constiinta raului savârsit, ca sa nu zic ca nici nu poate.

ˇ        Este o lupta a omului cu sine însusi, o continua contradictie, niciodata deplin depasita; ea este proprie celui împietrit în sensul ca se complace cu voia în aceasta stare. Aceasta boala este prezentata într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare si de aceea este mereu un astfel de om amenintat sa cada tot mai mult în ea. Împietrirea creste cu prelungirea si sporirea pacatului, este o învârtosare crescânda a firii. Ea înabusa toate pornirile spre bine si spre eliberare, omoara orice zvâcnire de viata adevarata traind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întiparita si atotstapânitoare. Aceasta trebuie lovita puternic si mereu ca sa fie ea însasi distrusa, ca firea sa se trezeasca prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinta asprei nevointe, bunavointa trecatoare, trezita a celui cazut în aceasta moarte nu are putere sa-l elibereze de nesimtire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.

ˇ        Mintea întunecata de murdarii nu poate scapa de uitare si întelepciunea nu-si poate deschide ei usa sa.

ˇ        “Cei ce au legamânt cu mine, vazând morti, râd, stând la rugaciune sunt cu totul învârtosati si întunecati; vazând Sfânta Masa ramân nesimtiti, împartasindu-se de Dar se poarta ca si când ar gusta pâine simpla, vazându-i pe cei strapunsi la inima râd de dânsii. Am învatat de la tatal care m-a nascut pe mine sa omor toate cele ce se nasc din barbatie si osteneala. Eu sunt maica râsului, hranitoarea somnului, prietena îmbuibarii, nu sufar dojana si sunt împletita cu evlavia mincinoasa.

ˇ        Nesimtitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust si aceasta lâncezeala interioara de care vorbesc Parintii, încât se poate spune ca este înveninat de o otrava rece care secatuieste si ucide sufletul. (nesimtire morala, trândavie intelectuala)

ˇ        Ceea ce-ti aduci aminte, fa! Si ceea ce nu-ti aduci aminte ti se va descoperi si nu vei preda cugetarea fara discernamânt uitarii prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întareste prin neglijenta si nepasarea noastra; uitarea rupând legatura prezentului cu trecutul din pricina alipirii patimase de placerile prezente, slabeste chiar adâncimea si intensitatea vietii prezente prin care nu e fructificata constient de amintirile faptelor trecutului.

ˇ        Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este si se cunoaste ca fiind îndeosebi cunoastere sigura a voii dumnezeiesti în orice timp, loc si lucru. Dreapta socoteala este constiinta nepatata si simtirea curata.

ˇ        În toate nevoile sa apelam imediat, dupa Dumnezeu, la propria constiinta ca la un îndreptar si ca la o calauza pentru ca stiind din ce parte vine suflarea vânturilor, dupa ele sa întindem si noi pânzele. (Corabia se scufunda uneori din pricina valurilor dinafara, alteori din pricina poverii dinauntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin pacatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinauntru, dar mai cu grija trebuie sa fim fata de gânduri.)

ˇ        Când izbutesc diavolii sa înfrânga sufletul si sa rastoarne lumina mintii nu mai e în noi nenorocitii nici trezvie nici discernamânt, nici socotinta sau rusine, ci tocire, nesimtire, nedeosebire si orbire.

ˇ        Nu putina nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, caci dracii vazându-ne zacând neputinciosi din pricina slabiciunii, mai mult ne înteapa cu sagetile lor. de bolnavii din lume se apropie dracul mâniei si al hulei, de cei ce s-au retras din lume, daca au totusi din belsug cele de trebuinta, se apropie dracul lacomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere si pricinuitoare de nevointe, le întinde curse stapânul trândaviei si al nemultumirii.

ˇ        Am vazut cum fiara curviei înmulteste durerile celui bolnav si chiar în timpul bolii îi sadeste simtiri necuviincioase si îi provoaca scurgeri. E mai mare mirarea sa vezi cum zburda si se îndraceste trupul cu toate ca se afla muncindu-se în dureri cumplite. I-am vazut apoi pe altii zacând si fiind mângâiati pe patul însusi de lucrarea dumnezeiasca sau de strapungerea inimii si prin aceste mângâieri departând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit sa se izbaveasca de boala niciodata. Si iarasi am vazut pe altii chinuindu-se, dar izbavindu-se de boala ca printr-o certare si l-am slavit pe Cel ce prin lut curata lutul.

ˇ        Daca cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate si mai ales daca voiti sa-mi urmati sfatul, trebuie sa stiti ca pentru a respinge atacul miilor si zecilor de mii de vrajmasi este bine sa nu fim schimbatori si a nu ne împrastia ticalosul nostru suflet în toate partile caci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile si înca ne va fi cu neputinta sa patrundem si sa biruim toate vicleniile lor.

ˇ        Greu este sa învingem gândurile furisate în noi care provin din amintirea pacatelor de mai înainte, iar cei ce nu înceteaza sa adauge la ele au deznadajduit de ei însisi sau nu s-au folosit cu nimic din lepadare. Totusi stim ca Dumnezeu toate le poate si nimic nu-i este Lui cu neputinta.

ˇ        În privinta succesiunii patimilor, nu exista o ordine sau o întelegere între cele fara întelegere, ci o totala neorânduiala si nestatornicie. Legatura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru ca toate pornesc din acelasi hau de întuneric pornit spre rau; ele ies împreuna, sunt legate între ele.

ˇ        Dupa cum atunci când scoatem apa din fântâna, ni se întâmpla sa scoatem fara sa bagam de seama si câte o broasca, la fel când lucram virtutile, de multe ori lucram si patimile în chip nevazut cu ele. Daca rautatea ar iesi la iveala goala în viata noastra, neacoperita de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

ˇ        Cel ce nu cunoaste cursele si mestesugirile vrajmasului este sfâsiat cu usurinta si cel ce nu stie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecata cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adica o virtute desavârsita. Daca prima se desparte de cealalta devine viclenie, iar a doua – prostie. Prima face rau, a doua se lasa usor amagita. Unirea lor a cerut-o Hristos: “Fiti întelepti ca serpii si blânzi ca porumbeii.” Prin multe moduri si prin toate ne lupta vrajmasul de aceea cel ce voieste sa se izbaveasca, trebuie sa aiba ochi multi.

ˇ        Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugaciunea, privegherea, postul, strapungerea neîncetata a inimii.

ˇ        Strajuirea gândurilor înseamna a alunga diferitele gânduri si atacuri prin rugaciune, iar pazirea mintii înseamna a pastra mintea nerobita si nedespartita de pomenirea lui Dumnezeu; si precum este mai înalta mintea decât gândul, pe atât si pazirea ei este mai grea si mai de trebuinta. Caci minte numim iarasi puterea noastra întelegatoare si oarecum ochiul sufletului nostru, iar gând – lucrul vazut de minte si întiparit în ea. Si pazirea mintii este pastrarea ei în stare de refuz al oricarui atac, care e cea dintâi lucrare voluntara a ei. Strajuirea gândurilor este respingerea celor întiparite prin lucrarea ei voluntara.

ˇ        Fiecare clipa a timpului este data pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trai viata noastra dupa mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adica în chip placut Lui, sau sfintit. Trebuie sa aflam acordul între momentele timpului si momentele vietii noastre. Exista armonii mai înainte stabilite între unele si altele pentru normele si sanatoasa dezvoltare a vietii noastre. Timpul nu este un gol pe care sa-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vietile omenesti. Exista în el armonii potentiale cu desfasurarea vietii noastre, aceasta pentru ca viata noastra însasi este facuta ca sa se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem sa ne desfasuram viata si în raspar cu timpul dar aceasta nu e o normala dezvoltare a ei. În gasirea acestei armonii se arata din nou darul discernamântului; trebuie sa stii pentru care moment al timpului se potriveste un moment al vietii tale caci numai atunci potentele fiintei noastre se actualizeaza deplin si armonios. Fiecare clipa a timpului este potrivita pentru alta potenta a fiintei noastre, iar potentele acestea fac si ele un tot. Clipa înseamna tot ansamblul de împrejurari care cere de la noi un anumit lucru. Pe lânga aceea, acordul acesta depinde de o deplina curatie de patimi. Numai aceasta da o vedere deplin clara si o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.

ˇ        Deci sa nu cautam înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru) amagindu-ne dintr-o pornire a mândriei; sa nu cautam iarna cele ale verii; nu în samânta – snopii, pentru ca timpul semanatului cere osteneli si timpul secerisului aduce haruri negraite, iar de nu facem asa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercati în lucruri mari îsi pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înainteaza repede pentru ca fiecare lucru îsi are rândul lui si fiecare vietuire îsi are rânduita vremea ei.)

ˇ        Când ne stau în fata rele pe care nu le putem ocoli trebuie sa le cântarim si sa alegem dintre ele pe cele mai putin vatamatoare.

ˇ        În toate lucrurile savârsite si în toate felurile de vietuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie vazute, fie gândite, acesta sa-ti fie dreptarul – daca sunt dupa Dumnezeu. De pilda: daca savârsind un lucru oarecare nu câstigam mai multa smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc ca-l savârsim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cerceteaza cu de-amanuntul, caci toti putem cunoaste daca place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)

ˇ        Vazduhul curatit de nori arata soarele stralucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale pacatelor faptuite mai înainte, prin lupta neobosita, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntara a pacatelor de mai înainte. Cel ce se nevoieste o împiedica sa înainteze la fapta, învingatorul desfiintând pâna si atacul (momeala). Mintea este mereu atârnata în chip patimas de amintirea pacatului si de chipul îngustat si opac al faptei pacatoase savârsite.

ˇ        Putin foc curateste toata materia, precum o spartura mica nimiceste toata osteneala. Pazeste-te de cele asa-zis mici ca sa nu cazi în cele mari!

ˇ        Exista un asa-numit înaintemergator al duhurilor care ne ia în primire îndata ce ne desteptam din somn si întineaza primul nostru gând; deci, tu da pârga zilei tale Domnului, caci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrator prea bun al Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de ascultat: “Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineata.”

ˇ        În ce chip doreste cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii sa cunoasca ceea ce este bineplacut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toata inima si sa afle numai ceea ce este conform cu aceasta voie, ci si ceea ce este conform cu aceasta voie, ci si ceea ce-i amestecata cu semanaturile dracilor, si cu atât mai mult pe cea vadit potrivnica. Despre aceasta cuvântul nostru are, cu adevarat multe de spus si anevoie de tâlcuit. La fel doreste calugarul sa cunoasca ce lucruri trebuie sa se faca mai presus de toate si fara nici o amânare potrivit celui ce a spus: “Vai celui ce amâna zi dupa zi si timp dupa timp.” (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie facute cu blândete si cu chibzuinta, cum bine zice cel ce a spus: “Cu povatuire se face razboiul.” (Pilde 24,6) si iarasi “Toate cu bunacuviinta si dupa rânduiala.” (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevarat, nu tuturor le este dat a cunoaste îndata si cu buna deslusire lucruri atât de greu de patruns caci chiar David, purtatorul de Dumnezeu si cel care avea pe Duhul graind întru dânsul se îngrijora spunând: “Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbaveste-ma!”

ˇ        Toti cei care voiesc sa cunoasca deslusit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate sa si-o omoare întâi pe a lor si rugându-se cu credinta si cu simplitate nefortata si întrebând întru smerenia inimii parintii sau fratii, sa primeasca cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar daca cele ce li se spun ar parea potrivnice si nelalocul lor (nefiresti, neadaptate situatiei) si chiar daca cei întrebati n-ar fi oameni duhovnicesti. Caci nu e nedrept Dumnezeu ca sa lase sa fie amagite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere si simplitate, acceptând si punând mai presus de stiinta lor sfatul si judecata aproapelui, chiar daca cei întrebati ar fi ca niste animale necuvântatoare. Ei stiu ca Cel ce graieste prin ei este însa Cel nematerial si nevazut.

ˇ        Cei ce vor urma fara îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multa smerenie.

ˇ        Daca cineva poate gasi în Sfânta Scriptura raspunsul la problemele ce-l framânta, cu cât mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei carti neînsufletite? (Mai mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât sa ne marginim a interpreta noi spre “folosul” nostru vre-un text al Scripturii.)

ˇ        Sunt unii dintre cei ce cauta sa afle voia lui Dumnezeu, care îndepartându-si gândul de la orice înclinare patimasa adica de la aceea care-l face sa doreasca ceva si de la aceea care-l face sa respinga altceva, si-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugaciune fierbinte, sufletul lor gol de orice vointa proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru ca Mintea cea mai presus de minte a vorbit mintii noastre, fie ca Dumnezeu a nimicit cu desavârsire una din cele doua cugetari ale sufletului, nelasând-o decât pe aceea care este conforma proniei Lui.

ˇ        Altii au înteles din greutatea si împiedicarea ce a urmat hotarârii de a face ceva ca acestea sunt dumnezeiesti, potrivit celui ce a spus: “Am voit sa vin la voi o data si de doua ori, si ne-a împiedicat satana.” (I Tes. 2,18). Altii dimpotriva, din neasteptatul ajutor al lui Dumnezeu în lucrul început, au simtit ca acesta este bine primit de Dumnezeu si si-au adus aminte de cuvintele: “Fiecaruia care alege binele, îi ajuta Dumnezeu.” (Rom. 8,28).

ˇ        Îndoiala în a lua o hotarâre, neîncrederea, nesiguranta, oscilarea care staruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat si mândru caci nu e nedrept încât sa închida usa celor ce bat cu smerenie.

ˇ        Inima dreapta s-a izbavit de felurimea lucrurilor, plutind fara primejdii în corabia nerautatii.

ˇ        De multe ori scopul vrajmasilor este sa ne îndemne la cele mai presus de puterea noastra, ca descurajându-ne, sa ne lepadam si de cele dupa putere.

ˇ        Se întâmpla ca pricina celor mai mari rele este uneori educatia, mediul – adica locul de vietuire si alteori petrecerea cu altii. Dar deseori însasi coruptia sufletului este suficienta spre a-i aduce pierzarea. Nu exista loc mai bun si mai sigur decât cerul, dar si de aici au cazut îngeri din pricina propriei lor înclinari si deci neinfluentati de nimic din exterior.

ˇ        Multa, cu adevarat multa si greu de patruns este viclenia duhurilor necurate si numai putinora le este deslusita; ba socotesc ca nici acestora nu le este pe deplin, caci cum de multe ori desfatându-ne de mâncare si îmbuibându-ne – priveghem întru trezvie, iar postind si asuprindu-ne trupul suntem doborâti în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singuratate si linistindu-ne de zarva lumii ne înasprim si vietuind împreuna cu altii suntem strapunsi de umilinta? Cum îndurând foamea suntem ispititi de somn si ghiftuindu-ne, ramânem neispititi? Cum înfrânându-ne ne facem întunecati si nestrapunsi la inima, iar în bauturi de vin veseli cu sufletul si usor de strapuns la inima? Cel ce poate, sa lumineze aceste lucruri în Domnul caci noi suntem nepriceputi în unele ca acestea. Totusi vom spune ca aceste rasturnari nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie si miscari interne ale trupului.

ˇ        Auzirea minunatelor fapte ale parintilor duhovnicesti ne desteapta mintea si sufletul la râvna, auzirea învataturilor este lumina în întuneric, întoarcerea celor rataciti, faclie datatoare de lumina celor ce nu vad bine.

ˇ        Cauta fara încetare si semnele patimilor si atunci vei cunoaste ca multe sunt întru tine desi nu te poti cunoaste, fie pentru ca esti bolnav, fie din pricina slabiciunii, fie din pricina adânc înradacinatelor deprinderi.

ˇ        Dumnezeu judeca intentia dar cauta cu iubire de oameni si lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsa în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedica sa facem cele usoare si mult mai folositoare noua si ne îndeamna sa ne apucam de cel peste puterea noastra. (Cel ce din iubire s-a apucat si de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar sa luam seama ca uneori aceasta este o ispita a celui rau, ca neputând duce la bun sfârsit, sa ne descurajam cu totul. Ca aceasta este o ispita vicleana se vede când nu facem cele dupa puterea noastra dar vrem sa ne apucam neaparat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi sa le facem pe acelea si abia pe urma sa ne apucam de acestea.)

ˇ        Acest “adânc al uitarii pacatelor mai înainte facute” poate fi asemanat cu subconstientul de care vorbeste psihologia. El are totusi o eficienta pentru ca da o obisnuinta repetarii acelorasi pacate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamna la repetarea acelorasi pacate si cum alteori uitarea lor duce la savârsirea lor din nou. În amândoua cazurile lipseste pocainta, care este o amintire continua a pacatelor, dar o amintire asociata cu durerea pentru faptul de a le fi savârsit. Contrar aruncarii pacatelor trecute în subconstient, care echivaleaza cu o anumita slabire a constiintei de sine, pocainta tine totul în amintire, dar nu într-o amintire placuta, ci într-una dureroasa care echivaleaza cu un acut simt al responsabilitatii, sau cu o continua accentuare a constiintei de sine în fata lui Dumnezeu ca persoana suprema.

ˇ        Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, desi acestia sunt doar de aceeasi fire. Nu cumva din pricina înjugarii cu ei? (Sufletul nu cunoaste pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legatura oarecum fireasca ce s-a stabilit între el si ei în starea lui morala. Prin aceasta subiectul uman facând voia acelora se identifica oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaste precis.)

ˇ        Dracul poftelor trupesti si al mâniei, al lacomiei pântecelui, leneviei si al somnului nu obisnuiesc sa înalte cornul mintii, dar duhul iubirii de arginti, al iubirii de stapânire si al limbutiei obisnuiesc sa adauge raului pe care-l produc ele însesi si pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însotitorul acestora.

ˇ        Sa cercetam înainte de toate de unde sufla vântul, ca nu cumva sa ne aflam întinzând pânzele împotriva lui.

ˇ        Este cu neputinta sa ne curatim de la început cu totul de lacomia pântecelui si de slava desarta . Sa nu cautam însa cumva sa luptam cu slava desarta prin desfatarea cu mâncari caci saturarea pântecelui naste si ea slava desarta – aceasta în ceea ce priveste începatorii. Mai degraba sa luptam împotriva ei prin împutinarea mâncarii si asa va veni în cei ce se silesc ceasul, si acum este, când Domnul va supune si pe acesta sub picioarele noastre.

ˇ        Avem trebuinta de multa dreapta socoteala pentru a cunoaste când suntem datori a sta, în ce fel si pâna când sa ne luptam cu prilejurile si cu mijloacele patimilor si când sa ne retragem, caci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slabiciunii noastre, decât o moarte sigura.

ˇ        Trebuie sa vedem si sa luam seama în ce timp si cum putem sa scapam de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalta si care ne smeresc, care ne înaspresc sau ne învârtoseaza si care ne mângâie; care ne fac trândavi si care porniti spre rele, care tristi si care veseli.

ˇ        Sa nu ne înspaimântam de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vietuiri dupa Dumnezeu mai împatimiti de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca sa dobândim însanatosirea, trebuie mai întâi sa se dezlantuie în noi toate pricinile care au dus la boala. Daca fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi vazute, tot astfel si patimile.

ˇ        Când li se întâmpla celor ce sunt aproape de desavârsire sa fie biruiti de demoni într-un lucru de putina importanta, îndata acestia se straduiesc din rasputeri sa-si rascumpere greseala însutit.

ˇ        Este propriu celor desavârsiti sa cunoasca pururea care gând este al constiintei, care al lui Dumnezeu si care de la draci caci dracii nu insufla de la început cele potrivnice. De aceea si este atât de întunecoasa problema aceasta discernerii gândurilor.

ˇ        Iertare au dobândit multi în scurta vreme, dar nepatimire nu, caci aceasta are nevoie de timp mult dar si de Dumnezeu.

ˇ        Simtirea sufletului este o însusire a lui, iar pacatul este palmuirea simtirii. Simtirea de sine pricinuieste oprirea pacatului sau micsorarea lui, iar ea este frica constiintei. Iar constiinta este cuvântul si mustrarea pazitorului dat noua la botez, ce aceea pe cei nebotezati nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele pacatoase, ci cu mult mai putin. (Poate fi vorba de cuvântul si mustrarea îngerului pazitor redat noua la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit constiinta noastra trezita din nou la botez, mai degraba este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Sau într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu constiinta noastra trezita prin aceasta, încât aceasta poate fi socotita una cu El caci constiinta este raspundere iar raspunderea nu poate fi înteleasa fara cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere sa-I raspundem. Constiinta este bipersonala sau interpersonala si cu deosebire este relatia dintre om si Dumnezeu. Prin constiinta suntem trasi la raspundere, cu cât simtim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeste. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întretine în noi constiinta si înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.

ˇ        Intentia buna este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtutile. Fiica virtutii este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetari continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea buna a fiintei.

ˇ        Sezând la înaltime ia seama la tine însuti si atunci vei vedea cum, când, de când, câti si care furi vin sa intre si sa fure strugurii. Obosind de pânda, ridica-te si iarasi sezând tine-te cu barbatie de lucrarea de mai înainte.

ˇ        Ia seama calugare însingurat la ceasurile fiarelor caci nu vei putea altfel sa le întinzi cursele potrivite. Daca cea care a luat carte de despartire s-a dus cu totul de la tine (trândavia), e de prisos orice grija pentru ea, dar de mai îndrazneste sa se apropie nu stiu cum te vei putea linisti.

ˇ        Cel ce se linisteste si lupta cu trândavia se pagubeste de multe ori caci va cheltui timpul rugaciunii si al vederii duhovnicesti în mestesugirile si luptele cu ea.

ˇ        Cel ce a înaintat nu lucreaza numai când este treaz, ci si când doarme, de aceea unii îi ocarasc pe draci când vin la ei în vise si îndeamna femei desfrânate la neprihanire.

ˇ        Dobândeste ochi neîmprastiat al sufletului împotriva închipuirii de sine caci nimic nu poate fura si pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta buna este risipita de nalucire si de lauda deci sa nu-ti destrame sufletul închipuirea de sine.)

ˇ        Câstiga-ti o stare sufleteasca neiscoditoare caci curiozitatea poate întina linistea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arata un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamna la rau, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui si a adunarii tuturor în Sine.)

ˇ        Întîistatatorul nu trebuie sa se umileasca totdeauna fara judecata nici sa se înalte totdeauna nebuneste, ci sa priveasca la Pavel, folosindu-se de amândoua (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor calauziti fata de lipsurile întîistatatorului, iar acesta aratându-le lor pe acestea a trezit în ei necredinta.

ˇ        Nu te scuza cu nestiinta caci cel ce nu stie si face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru ca nu a învatat.

ˇ        Gândurile ce tind în jos târându-se pe pamânt ca niste serpi, gânduri care se salasluiesc în inima ca într-un cuib, rapesc mintea si fac întelegerea sa cada în naluciri ducând omul în ratacire. Ele îl cuprind usor pe cel ce le asculta facându-l prin fantezie capetenie, conducator de osti, închipuindu-si în jurul lui ostasi înarmati, sumedenie de trupe si arme multe pe care le atinge. Conduce tabere si regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri si distinctii, zideste cetati, rânduieste capetenii si le departeaza pe altele. Iar când vede ca de fapt asa ceva nu este potrivit cu statutul sau trece la ceva mai adecvat si anume ca este întronizat arhiereu a toata lumea care hirotoneste mitropoliti, depune episcopi, aduna preoti, trimite misionari, daruieste titluri de arhimandriti, numeste pe altii, zideste biserici, înfiinteaza chinovii, înalta aziluri de batrâni, case de oaspeti si spitale, îmbraca orfani, apara vaduve si se vede pe sine doctorul sef al oropsitilor vindecând în dar pe toti. Aceste gânduri si multe altele asemanatoare atragându-i mintea si hranind-o cu o cugetare desarta, fac sa i se cuibareasca în madulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de vesmântul preotesc si al slavei de staret. Acestea îi învârtoseaza inima si o umple de boala iubirii de arginti, de îndrazneala slavei desarte, orbeste ochii inimii, agita trupul, atâta simturile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea semintei în groapa desfrâului cu mintea, la miscarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipairi, îmbratisari de trupuri, împreunari de buze, uniri de madulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea miscarilor. Si astfel sarmanul monah se îndulceste pe nesimtite prin aceasta fantezie complacându-se în aceasta stare.