Patimi, ispite, necazuri, demonii

ˇ         Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupatiile si întâlnirile cu oamenii. Caci toate acestea se îndrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si închide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 27

ˇ         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie întâi ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie sa le dea înapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi înapoi. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a mânca, ci a mânca nemultumind, fara cuviinta si fara înfrânare. Caci esti dator sa tii trupul în viata, însa fara nici un gând rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mândrie. Nu e pacat neînfrânarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat la vorbire de rau. E pacat sa nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, când din sloboda alegere lucreaza cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Numai daca am fost încercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a însetat si nu manânca cu placere cel ce n-a flamânzit; de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a privegheat îndelung si nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice, daca nu le vom dispretui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Cei ce sunt siliti de niscai trebuinte sau împrejurari sa treaca înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapa de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; si de se scufunda putin, prinzându-se de ceva de la tarm, scapa. Dar cei ce vor fi beti, chiar daca de zeci de mii de ori vor lupta sa ajunga la tinta, nu vor putea, ci biruiti de vin se vor scufunda în valuri si îsi vor afla moartea. Tot asa si sufletul, cazând în învolburarea valurilor vietii, de nu se va trezi din pacatul materiei ca sa se cunoasca pe sine ca e dumnezeiesc si nemuritor si ca numai pentru scurta vreme a fost legat cu trupul cel muritor si plin de patimi, va fi atras de placerile trupesti spre pierzare; si dispretuindu-se pe sine si îmbatându-se de nestiinta, se va pierde si se va afla în afara de cei mântuiti. Caci trupul ne trage adeseori ca un râu spre placerile necuvenite. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Cei ce si-au înnoroiat vesmântul, întineaza si haina celor ce se apropie de ei. Asa si cei rai cu voia si nedrepti la purtare, petrecând cu cei simpli si vorbind cele ce nu se cuvin, le întineaza sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)27

ˇ          Dintre dracii care se împotrivesc lucrarii noastre, cei dintâi, care se ridica cu lupta, sunt cei încredintati cu poftele lacomiei pântecelui, cei ce ne furiseaza în suflet iubirea de argint si cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toti ceilalti vin dupa acestia sa ia în primire pe cei raniti de ei. Caci este cu neputinta sa cada cineva în mâinile duhului curviei, daca n-a fost doborât întâi de lacomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce lupta pentru mâncaruri, sau bani, sau slava. Si este cu neputinta sa scape de dracul întristarii cel ce nu s-a lepadat de toate acestea. Nici de mândrie, cel dintâi pui al diavolului, nu va scapa cineva, daca n-a smuls din sine iubirea de argint, radacina tuturor rautatilor, daca si saracia smereste pe om, dupa înteleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu neputinta sa cada omul în puterea vreunui drac, daca n-a fost ranit mai întâi de acele capetenii ale lor. De aceea si diavolul aceste trei gânduri i le-a înfatisat Mântuitorului: întâi îndemnându-l sa faca pietrele pâini, al doilea fagaduindu-i toata lumea daca i se va închina, si al treilea spunându-i ca va fi acoperit cu slava daca va asculta, întrucât nu va pati nimic dintr-o asa de mare cadere. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului sa mearga înapoia Lui. Prin acestea ne-a învatat ca nu este cu putinta sa alunge cineva de la sine pe diavolul, daca n-a dispretuit aceste trei gânduri. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Toate gândurile diavolesti furiseaza în suflet chipurile lucrurilor sensibile, cari, punându-si întiparirea în minte, o fac sa poarte în ea formele acelor lucruri. Deci de la însusi lucrul care se deapana în minte poti cunoaste care drac s-a apropiat de tine. De pilda, daca în cugetul mea se înfatiseaza chipul omului care m-a pagubit, sau m-a necinstit, el da pe fata gândul tinerii de minte a raului, furisat în minte. Daca iarasi se învârteste în minte gândul la bani sau la slava, dintr-acestea se va cunoaste duhul care ne necajeste. Asemenea si la alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de fata si îti furiseaza naluciri. Cu aceasta nu zic ca toate amintirile acestor fel de lucruri vin de la draci, deoarece si mintea însasi, stârnita de om, aduce închipuiri de lucruri si fapte; ci numai acelea dintre amintiri, care aprind mânia si pofta împotriva firii. Caci, prin tulburarea acestor puteri, mintea preacurveste în cuget si este razboita, neputând primi aratarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat legea, dar stralucirea luminii dumnezeiesti se arata puterii cugetatoare a sufletului în vremea rugaciunii, dupa înlaturarea gândurilor lucrurilor. (Evagrie Ponticul)27

ˇ          Nu va putea sa alunge de la sine amintirile patimase, omul care n-a avut grija de pofta si mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri si cu culcatul pe jos; iar pe cealalta îmblânzind-o cu îndelunga rabdare, cu suferirea raului, cu nepomenirea de rau si cu milostenii. Caci dintr-aceste doua patimi se tes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie si pierzanie. Dar este cu neputinta sa biruim patimile acestea, daca nu dispretuim mâncarurile, banii si slava, ba înca si propriul nostru trup, pentru cei ce cauta adeseori sa-l atâte. Pilda fara zabava sa luam de la cei ce se primejduiesc pe mare, care sar si din corabie de furia vânturilor si a valurilor rasculate. Aici însa trebuie sa fim cu luare aminte ca sa nu sarim din corabie spre a fi vazuti de oameni. Caci vom pierde plata noastra si ne va lua în primire un alt naufragiu si mai cumplit, suflând împotriva-ne vântul dracului slavei desarte. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Dintre necuratii draci, unii îl ispitesc ca om, iar altii îl tulbura pe om ca pe un dobitoc necuvântator. Cei dintâi apropiindu-se ne furiseaza gânduri de slava desarta, sau de mândrie, sau de pizma, sau de învinuire, care nu se ating de nici unul din dobitoace. Cei de-al doilea însa, aprind în trup mânie si pofta de fire. Acestea le avem îndeobste cu dobitoacele, fiind ascunse însa sub firea cea cuvântatoare. De aceea zice Duhul Sfânt catre cei ce cad în gânduri omenesti: “Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Preaînalt, toti; iar voi ca niste oameni muriti si ca orisicare dintre capetenii cadeti”. Iar catre cei stârniti dobitoceste zice: “Nu fiti cum e calul sau catârul, la care nu este întelepciune, ci trebuie sa strângi cu zabala si cu frâu falcile lor, caci nu se apropie de tine”. Dar sufletul care pacatuieste va muri. Si învederat este ca oamenii, daca mor ca oameni, se îngroapa de oameni, iar când sunt omorâti ca dobitoacele, sau cad jos, vor fi mâncati de vulturi. Iar dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, altii se tavalesc în sânge. Cel ce are urechi de auzit sa auda. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         De trei feluri sunt capeteniile dracilor care se împotrivesc lucrarii noastre. Lor le urmeaza toata tabara celor de alt neam. Acestia stau cei dintâi la razboi si cheama sufletele la pacat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lacomiei pântecelui, altii strecoara în suflet iubirea de argint, si în sfârsit altii ne momesc cu slava de la oameni. Daca râvnesti asadar rugaciunea curata, pazeste mânia; daca iubesti neprihanirea, stapâneste pântecele, nu-i da pâine sa se sature si necajeste-l cu apa. Privegheaza în rugaciune si alunga de la tine amintirea raului. Cuvintele Duhului Sfânt sa nu te paraseasca ci bate în portile Scripturilor cu mâinile virtutilor. Atunci îti va rasari nepatimirea inimii si vei vedea în rugaciune mintea în chipul stelei. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Când dracul pântecelui, luptând mult si adeseori nu izbuteste sa strice înfrânarea întiparita, atunci împinge mintea la pofta nevointei celei mai de pe urma, aducându-i înainte si cele privitoare la Daniil, viata lui saraca si semintele, si aminteste si de viata altor oarecari pustnici care au trait totdeauna asa, si sileste pe ascet sa se faca urmatorul acelora. Astfel, urmarind înfrânarea fara masura, va pierde si pe cea masurata, de la o vreme trupul nemaiputând-o pastra din pricina slabiciunii. Si asa va ajunge sa binecuvinteze trupul si sa blesteme inima. Socot deci ca e drept sa nu asculte acestia de acela si sa nu se retina de la pâine, untdelemn si apa. Caci aceasta rânduiala au cercat-o fratii, gasind-o foarte buna. Desigur aceasta sa nu o faca spre saturare si sa o faca numai o data pe zi. M-as mira daca vreunul, saturându-se cu pâine si cu apa, ar mai putea lua cununa nepatimirii. Iar nepatimire numesc nu simpla oprire a pacatului cu fapta, caci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile patimase, pe care Sfântul Pavel a numit-o si “taiere duhovniceasca împrejur a iudeului ascuns”. Iar daca se descurajeaza cineva auzind acestea, sa-si aduca aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame si sete. Dar imita si vrajmasul adevarului, dracul descurajarii, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrâneaza, retragerea cea mai de pe urma, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezatorul si a începatorului pustnicilor, Antonie, ca neputând rabda acesta retragerea îndelungata si neomeneasca, sa fuga cu rusine, parasind locul, iar dracul sa se laude zicând: “L-am biruit!”. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Gândurile necurate primesc multe materii pentru cresterea lor si se întind dupa multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea si nu se dau îndarat sa umble drumuri lungi pentru marea caldura a patimii. Dar cele ce sunt cât de cât curatite, sunt mai înguste decât acelea, neputându-se întinde împreuna cu lucrurile, pentru faptul ca patima e slabita. De aceea se misca mai degraba împotriva firii si, dupa înteleptul Solomon, hoinarind câtva vreme pe afara, aduc trestie la arderea nelegiuita a caramizii, ca sa se izbaveasca asemenea unor capre din lanturi si a unor pasari din curse. Caci e mai usor a curati un suflet necurat, decât a readuce din nou la sanatate pe unul curatit si iarasi ranit, dracul întristarii neîngaduind, ci aducând pururea înaintea ochilor, în vremea rugaciunii, idolul pacatului. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Caci singurul cunoscator al inimii este Cel ce stie mintea oamenilor si a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din miscarile inimii, pe baza cuvântului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. Vrând eu sa le arat acestea lamurit, m-a oprit Sfântul Preot, spunând ca e nevrednic lucru sa se raspândeasca acestea si sa le aduc la urechile celor întinati. Caci, zice, si cel ce ajuta pe uneltitor este vinovat dupa lege. Dar ca din astfel de simboluri cunosc cele ascunse în inima noastra, si din acestea iau prilejuri împotriva noastra, am aratat-o adeseori, respingând pe unii care graiau cele ce nu trebuie, nepurtându-ne cu dragoste fata de ei. De aceea am si cazut în puterea dracului tinerii de minte a raului si îndata am primit gânduri rele împotriva lor, pe care le cunoscusem mai înainte ca au venit asupra noastra. Pentru aceea pe drept ne mustra Duhul Sfânt: “Sezând ai vorbit împotriva fratelui, si împotriva fiului maicii tale ai adus sminteala”; si ai deschis usa gândurilor care tin minte raul si ti-ai tulburat mintea în vremea rugaciunii, nalucindu-ti pururea fata vrajmasului tau si având-o pe ea drept Dumnezeu. Caci ceea ce vede mintea rugându-se aceea e si potrivit de a spune ca îi este Dumnezeu. Deci sa fugim, iubitilor, de boala defaimarii, neamintindu-ne de nimeni cu gând rau; si sa nu ne întunecam privirea la amintirea aproapelui, caci toate înfatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri împotriva noastra, ca sa însele ćn vremea rugaciunii mintea smerita si sa stinga lumina ei fericita. Vezi ce zice si Sfântul Pavel catre Tit: “Dovedeste în învatatura cuvânt sanatos, nestricat si fara vina, pentru ca împotrivitorul sa se rusineze, neavând de zis nimic rau despre noi”. Iar fericitul David se roaga zicând: “Mântuieste-ma pe mine de clevetirea oamenilor”, numind si pe draci “oameni” pentru firea lor rationala. Dar si Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce seamana în noi neghina pacatului “om vrajmas”. Fie ca sa ne izbavim de el, cu harul lui Hristos si al Dumnezeului nostru, Caruia I se cuvine cinstea si slava în vecii vecilor. Amin. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Mintea care hoinareste o statorniceste citirea, privegherea si rugaciunea; pofta aprinsa o stinge foamea, osteneala si singuratatea; iar mânia o domoleste desavârsit cântarea de psalmi, îndelunga rabdare si mila. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Ce vor dracii sa lucreze în noi? Lacomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, tinerea minte a raului si celelalte patimi, ca îngrosându-se mintea prin ele sa nu se poata ruga cum trebuie. Caci stârnindu-se patimile partii nerationale nu o lasa sa se miste cu buna judecata. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Pazeste-te de cursele celor potrivnici. Caci se întâmpla ca, în vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se înfatiseze deodata înainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca la parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te înduplece sa crezi ca dumnezeirea este câtimea ce ti s-a descoperit tie deodata. Dar dumnezeirea nu este câtime si nu are chip. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Când pizmasul diavol nu poate misca memoria în vremea rugaciunii, atunci sileste starea umorala a trupului sa aduca vreo nalucire ciudata înaintea mintii si sa o faca pe aceasta sa primeasca o anumita forma. Iar mintea, având obiceiul sa petreaca în cugetari, usor se încovoaie. Si astfel cel ce sileste spre cunostinta nemateriala si fara forma e amagit, apucând fum în loc de lumina. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Când, în sfârsit, mintea se roaga cu curatie si fara patima, nu mai vin asupra ei dracii din partea stânga, ci din cea dreapta. Caci îi vorbesc de slava lui Dumnezeu si îi aduc înainte vreo forma din cele placute simtirii, încât sa-i para ca a ajuns desavârsit la scopul rugaciunii. Iar aceasta a spus-o un barbat cunoscator ca se înfaptuieste prin patima slavei desarte si prin dracul care s-a atins de creier. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Socotesc ca dracul, atingându-se de creier, schimba lumina mintii, precum voieste. În felul acesta este stârnita patima slavei desarte spre gândul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. Unul ca acesta nefiind suparat de patimi trupesti si necurate, ci înfatisându-se – zice-se – cu curatie, socoteste ca nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnica. De aceea socoteste aratare dumnezeiasca lucrarea savârsita în el de diavolul, care se foloseste de multa patrundere si, prin creier schimba lumina împreunata cu el si îi da, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Cu dreptate este sa nu-ti ramâna necunoscut nici viclesugul acesta, ca pentru o vreme se despart dracii între ei însisi. Si daca vrei sa ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalti în chipuri îngeresti si alunga pe cei dintâi, ca tu sa fii înselat de ei, parându-ti ca sunt îngeri. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Uneori dracii îti strecoara si apoi te atâta ca sa te rogi, chipurile, împotriva lor, sau sa le stai împotriva. Si atunci se departeaza de bunavoie, ca sa te înseli, închipuindu-ti despre tine ca ai început sa birui gândurile si sa înfricosezi pe draci. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Dracii cei vicleni asteapta noaptea ca sa tulbure pe învatatorul duhovnicesc, prin ei însisi; iar ziua, îl învaluiesc prin oameni în strâmtorari, defaimari si primejdii. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Pentru ca si în lucrurile evlaviei este o rânduiala si o însiruire, ca si în oricare altul, si trebuie pornit si în aceasta vietuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început si sunt atrasi de lucrurile mai placute sunt facuti de sila sa tina seama de sirul rânduielii, asa cum Iacov, atras de frumusetea Rachelei, nu s-a uitat la slabiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuti, ci a împlinit si saptamâna ei de ani. Cel ce vrea sa tina seama de ordinea vietuirii trebuie asadar sa nu mearga de la sfârsit spre început, ci sa înainteze de la început spre desavârsire. (Nil Ascetul)27

ˇ         Stiind marele Iacob, ca acestea, atunci când sunt cugetate si contemplate neîncetat, vatama si mai mult cugetarea, întiparind chipurile cele mai limpezi si mai vadite ale nalucirilor urâte, ascunde pe zeii straini în Sichem. Caci osteneala împotriva patimilor le ascunde si le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurta, ci „pâna în ziua de azi”, adica pentru tot timpul, întrucât „azi” se prelungeste cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de fata. Iar Sichem însemneaza lupta, ceea ce arata osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi da Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fratii sai lupta cu cea mai mare osteneala împotriva patimilor. (Nil Ascetul)27

ˇ         Fiindca obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintâi deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, îndata se întoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade lânga idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot sa ma ridic înaintea ta, fiindca ma aflu în rânduiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se odihneste de multi ani în lucrurile vietii, sade lânga idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au în ele nici un chip statornic si hotarât ci, simulând adevarul printr-o asemanare usor de întocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, când prin gânduri omenesti nascocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27

ˇ         Caci când largim trebuinta neaparata a trupului într-un lux fara rost, pregatind mâncarea cu nenumarate bunatati, iar hainele felurindu-se spre moleseala si desfatare, pe urma învinuiti de aceasta desertaciune, ca unii ce am urcat în desert la consumuri desfatatoare o trebuinta ce putea fi împlinita cu putine, faurim aparari ca pentru niste lucruri ce eram datori sa le savârsim, ce facem altceva decât ne silim sa dam forma materiilor fara forma? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet ca „sade”, caci sufletul care s-a învârtosat în asemenea judecati despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niste idoli, si slujeste de aici înainte obiceiului si nu mai slujeste adevarului; ba nici nu mai poate sa se mai ridice la adevar, ci prin obisnuinte întineaza firea lucrurilor, ca prin necuratia de fiecare luna. Iar prin sedere, Scriptura arata aici lenevirea de la cele bune si iubirea de placeri. Lenevirea, când vorbeste despre: „Cei ce sedeau în întuneric si în umbra mortii, ferecati în saracie si fier”. Caci atât întunericul, cât si lanturile sunt piedica a lucrarii. Iar iubirea de placere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt si graiau întreolalta: „Ne-am adus aminte de când sedeam lânga caldarile cu carne si mâncam carne pâna ne saturam”. Cu adevarat lânga caldarile cu carne sed cei ce-si aprind dorintele cu o caldura mustoasa si necontenita. Iar maica iubirii de placeri este lacomia pântecelui, caci aceasta naste iubirea de placeri, dar si multe din celelalte patimi. Pentru ca din aceasta, ca dintr-o radacina, puiesc celelalte patimi, cari, înaltându-se pe încetul, ca niste arbori, peste aceea care le-a nascut, îsi împing rautatile pâna la cer. Iubirea de bani, mânia si întristarea sunt puii si mladitele lacomiei pântecelui. Caci lacomul are mai întâi lipsa de bani, pentru a-si satura pofta care arde pururi si care totusi nu poate fi saturata niciodata. Iar fata de cei ce îl împiedica de la agonisirea banilor, trebuie sa-si aprinda mânia. Când însa mânia nu poate ajunge la tinta, din pricina slabiciunii, e urmata neaparat de întristare. De fapt cel ce se târaste pe piept si pe pântece, când are mijloacele care îi împlinesc placerile se târaste pe pântece, iar când e lipsit de acestea se târaste pe piept, unde este mânia. Caci iubitorii de placeri, când sunt lipsiti de ele, se înfurie si se amarasc. (Nil Ascetul)27

ˇ         Din iubirea de placere vine negrija si din negrija uitarea; caci Dumnezeu a daruit tuturor cunostinta celor de folos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Vrajmasul cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea cauta numai sa câstige consimtirea cugetului. Caci asa fie ca-l va face pe cel cazut în puterea lui sa se supuna ostenelilor pocaintei, fie ca, nepocaindu-se, îl va împovara cu necazuri fara voie. Ba se întâmpla uneori ca îl face sa lupte si împotriva necazurilor, ca în viata aceasta sa-i înmulteasca durerile, iar la iesirea sufletului sa-l dovedeasca necredincios din pricina lipsei de rabdare.27

ˇ         Diavolul nu dispretuieste pacatele cele mici, caci altfel nu poate conduce spre cele mai mari. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pricina a tot pacatul este slava desarta si placerea. Cel ce nu le uraste pe acestea nu va dezradacina patima. „Radacina tuturor relelor s-a zis ca este ca este iubirea de argint”, dar si aceasta e vadit ca se sustine prin acelea. Mintea devine oarba prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desarta si prin placere. Câtestreile sunt, dupa Scriptura, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpatare cu iubire de maica. Cunostinta si credinta, tovarasele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea. Mânia, furia, razboaiele, uciderile si tot pomelnicul relelor din pricina lor au prins atâta putere între oameni. Iubirea de argint, slava desarta si placerea trebuie urâte ca niste mame ale relelor si ca niste mame vitrege ale virtutilor. (Marcu Ascetul)27

ˇ         De nu vrei sa patimesti raul sa nu vrei nici sa-l faci, pentru ca lucrul dintâi urmeaza neaparat celui de al doilea. „Caci ce seamana fiecare, aceea va si secera”. Semanând de buna voie cele rele si secerându-le fara de voie, trebuie sa ne minunam de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindca s-a rânduit o vreme oarecare între semanat si seceris, nu credem în rasplata. (Marcu Ascetul)27

ˇ         E mai rau cel ce savârseste raul într-ascuns decât cei ce savârsesc nedreptate pe fata. Pentru aceasta, acela se va si munci mai rau. Cel ce împleteste viclenii si face raul într-ascuns este, dupa Scriptura, „sarpe ce sade în cale în cale si musca copita calului”. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Gândeste-te ca patimile de ocara sunt douasprezece. Daca iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pacatul este foc ce arde. Cu cât înlaturi materia, cu atât se stinge, si cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Gândeste-te ca patimile de ocara sunt douasprezece. Daca iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pacatul este foc ce arde. Cu cât înlaturi materia, cu atât se stinge, si cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Nu zi: „Nu vreau si vine”, caci cu siguranta daca nu iubesti lucrul însusi, iubesti pricinile lui. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Obisnuinta, care o ia înaintea voii si a cunostintei, este amintirea fara de voie a pacatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieste, ea e împiedicata sa înainteze pâna la patima; iar la cel biruitor e rapusa pâna la momeala. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce cauta lauda e supus patimii si cel ce se plânge de necaz iubeste placerea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Gândul celui împatimit de placere oscileaza ca o cumpana. Aici plânge si se tânguieste pentru pacate, aici se lupta cu aproapele si i se împotriveste aparându-si placerile. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Daca cineva se nimereste între oamenii care graiesc desertaciuni, sa se socoteasca pe sine însusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar daca nu are vreo vina proaspata, are vreuna mai veche. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Ia-ti gândul de la orice lacomie si atunci vei putea sa vezi uneltirile diavolului. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Din inima împatimita de placere, rasar gânduri si cuvinte spurcate. Iar din fum cunoastem materia, care mocneste înauntru. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când mintea iese din grijile trupesti, vede, în masura în care iese, lucraturile vrajmasilor. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Prinzându-te începutul vreunui pacat, nu zice: „nu ma va birui pe mine”. Caci întrucât ai fost prins, ai si fost biruit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Precum sunt serpi ce se întâlnesc în paduri si altii care umbla prin case, asa sunt patimi ce se închipuiesc de catre cuget, si altele care se lucreaza cu fapta, macar ca se preschimba unele într-altele. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Idolii constienti (chipurile) din fata mintii sunt mai rai si mai puternici. Dar cei gânditi sunt pricinuitorii si premergatorii celorlalti. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Este un pacat care stapâneste inima din pricina obisnuintei îndelungate; si este un alt pacat care ne razboieste cugetarea prin lucrurile de fiecare zi. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare, nu le va departa de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pacat spre moarte este tot pacatul nepocait. Chiar de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea pacat al altuia, nu e auzit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când inima e miscata de vreo placere de la locul ostenelilor de bunavoie devine anevoie de retinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleste la vale. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbata aduce durere trupului si întinare sufletului, la fel rascoala patimilor în trupul îmbatrânit si în sufletul sfintit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Parerea de sine si îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint si slava desarta sunt pricini ale neîndurarii si ale fatarniciei. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când diavolul vede ca mintea s-a rugat din inima, aduce ispite mari si rautacios uneltite. Caci nu vrea sa stinga virtuti mici prin ispite mari. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Ceea ce e casa vazuta pentru aerul obisnuit, aceea este mintea rationala pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoti mai mult materia afara, cu atât mai mult navaleste acela înauntru; si cu cât o mâni pe aceasta, mai mult înauntru, cu atât mai mult se retrage acela. Materia casei sunt vasele si mâncarile; iar materia mintii slava desarta si placerea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Fugi de ispita prin rabdare si prin rugaciune. Caci daca i te împotrivesti fara acestea, vine asupra-ti si mai navalnic. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce uraste patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e razboit de patimi, chiar daca nu vrea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când vrajmasul are în stapânire multe zapisuri de ale pacatelor uitate, îl sileste pe datornic sa le savârseasca si prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean mestesug de legea pacatului. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Sa nu zici: cum se va deda saracul placerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Caci cineva poate sa se dedea placerii prin gânduri, în chip si mai ticalos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cine întelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul Pavel, ca lupta noastra e împotriva duhurilor rautatii, va întelege si parabola Domnului, prin care a aratat ca trebuie sa ne rugam neîncetat si sa nu ne lenevim. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Orice placere trupeasca vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naste din necredinta. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce zace sub pacat nu poate birui singur cugetul trupesc. Caci atâtarea se misca fara odihna în madularele sale. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când afla diavolul pe un om, prins fara trebuinta de cele trupesti, mai întâi îi rapeste trofeele cunostintei, pe urma îi taie nadejdea în Dumnezeu cum i-ar taia capul. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Tot cuvântul lui Hristos descopera mila si dreptatea si întelepciunea lui Dumnezeu si toarna prin auz puterea lor în cei ce asculta cu placere. Dar cei nemilostivi si nedrepti, ascultând fara placere, nu au putut cunoaste întelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au si rastignit pe Cel ce o graia. Deci sa bagam si noi de seama de ascultam cu placere de El. Caci chiar El a zis: „Cel ce ma iubeste pe Mine va pazi poruncile Mele si va fi iubit de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata lui”. Vezi cum a ascuns aratarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzatoare este dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele. Iar aceasta ia fiinta din înfrânarea de la cele materiale si din linistirea gândurilor. Domnul, stiind aceasta, ne porunceste zicând: „Sa nu va îngrijiti de ziua de mâine”. Si cu dreptate. Pentru ca cel ce nu s-a izbavit de cele materiale si de grija lor, cum se va izbavi de gândurile rele? Iar cel învaluit de gânduri, cum va vedea pacatul, care este acoperit de ele? Caci pacatul e un întuneric si o ceata a sufletului, ce se lasa din gânduri, din cuvinte si din fapte rele. Si pacatul se naste asa ca diavolul ispiteste pe om printr-o momeala care nu-l forteaza si îi arata începutul pacatului, iar omul intra în vorba cu el din pricina iubirii de placere si a slavei desarte. Caci desi prin judecata nu voieste, dar cu lucrarea se îndulceste si îl primeste. Iar cel ce nu-si vede acest pacat cuprinzator, cum se va ruga pentru el ca sa se curateasca? Si cel ce nu s-a curatit, cum va afla locul fiintei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlauntru a lui Hristos, daca suntem casa lui Dumnezeu, dupa cuvântul proorocesc, evanghelicesc si apostolesc? Trebuie, asadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, sa cautam casa aceasta si sa staruim a bate la usa ei prin rugaciune, ca, fie acum, fie în ceasul mortii, sa ne deschida stapânul si sa nu ne spuna ca unora, care n-am avut grija: „Nu va stiu pe voi de unde sunteti”. Ba suntem datori nu numai sa cerem si sa luam, ci sa si pastram ceea ce ni s-a dat. Caci sunt unii care si dupa ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunostinta simpla, sau chiar si o experienta întâmplatoare a lucrurilor spuse mai-nainte o au si cei mai tineri si mai târzii la învatatura. Dar trairea staruitoare, cu rabdare, n-o au decât cei evlaviosi si mult încercati dintre batrâni, care, pierzând-o adeseori din neatentie, au cautat-o iarasi cu osteneli de buna voie si au aflat-o. Sa nu încetam sa facem si noi la fel, pâna când o vom dobândi într-o astfel de masura, încât sa nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia. De aceea, câti înca n-am împlinit poruncile libertatii înca n-am ajuns la Ierusalimul cel liber (caci Ierusalimul de sus este liber si el e maica noastra, care ne reuneste prin baia nasterii celei de-a doua), ci suntem înca pe drumul lui Cain si ratacim, umblând razna. Caci cel se cearta întru nestiinta si se împotriveste adevarului arata ca nu merge pe drumul drept, ci s-a abatut de la drum. De aceea fericitul Pavel, vazându-ne ca suntem zabavnici în urcusul spre desavârsire, zice: „Asa sa alergati ca sa o luati”. Iar daca n-am ajuns înca la cetate, când vom vedea templul si când vom intra în el, ca sa ne învrednicim sa aducem jertfa la altar? Dar ce poftesc despre credinta, despre templu si despre altar, când n-am lasat în urma nici macar fiarele din trestie, pe care Proorocul roaga pe Dumnezeu sa le certe, ca sa nu-i rapeasca animalele cele dintâi nascute care au fost rânduite sa fie aduse ca jertfa de Iudeul cel din ascuns. Caci în aceasta parte ne aflam daca, dupa tine, Iudeul din ascuns exista, potrivit cu cuvântul lui Pavel, dar templul înca n-a fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost înca pregatit de El. Pentru ca aceasta o sustine fatis cel ce zice ca sterge pacatul lui Adam prin nevointe si nu prin harul lui Dumnezeu. Dar harul acesta se afla în noi în chip ascuns de la Botez, însa nu ni se va face vazut decât atunci când, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gândurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare. Caci cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adica de la rabdarea necazurilor. Sarind din calea cea dreapta, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai de graba pe altii, decât pe stapânul lor. Abia putine din ele umbla pe calea cea dreapta si aceasta fiindca sunt pazite de rugaciune, legate de nadejde si îmboldite de încercari. Si numai acestea ajung la cetate si la templu, unde sunt aduse jertfa. Cetatea este dreapta socoteala întru Hristos, care e plina de lumina. Când aceasta chiverniseste cu evlavie si dupa lege lucrurile, vietuieste în pace si dreptate. Dar când greseste, se preda dusmanilor spre darâmare. Iar templul este locasul sfânt al sufletului si al trupului, care e zidit de Dumnezeu, în sfârsit altarul este masa nadejdii asezata în acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste gândul întâi nascut al fiecarei întâmplari, ca un animal întâi nascut adus ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca îl aduce neîntinat. Dar si acest templu are un loc în partea dinauntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înaintemergator, locuind de la Botez în noi, „afara numai daca nu suntem crestini netrebnici”. Acest loc este încaperea cea mai dinauntru, mai ascunsa si mai sincera a inimii, încapere care daca nu se deschide, prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si întelegatoare, nu putem, cunoaste în chip sigur pe Cel ce locuieste în ea si nu putem sti de-au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Caci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot asa se întâmpla si acum. Deschizându-se inima credincioasa prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gândurile întâi nascute ale mintii si le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: „Foc am venit sa arunc în lume si cât as vrea sa fie înca de pe acum aprins”! Iar gânduri întâi nascute a numit pe cele care nu apar într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndata de la prima aruncare si rasarire în inima, lui Hristos. Caci cele ce i se aduc din valmasagul cugetarii le-a numit Scriptura schioape, oarbe si pocite, si de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de catre Arhiereul ceresc si Stapânul Hristos. Odata ce te-ai îmbracat în Hristos prin Botez, ai putere si arme sa le surpi. „Iar armele ostasiei noastre nu sunt trupesti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca sa darâme întariturile; noi surpam gândurile mintii si orice înaltare care se ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu”. Dar daca, având putere împotriva lor, nu le alungi de la primul lor atac, e vadit ca iubesti placerea din pricina necredintei si consimti cu ele, si atunci tu esti pricina acestei lucrari a lor, nu Adam. Cum poate iubi placerea din pricina necredintei, sau cum poate consimti cu gândurile cel ce s-a închis în chilie si posteste în fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în saracie, în înstrainare de toate, în rugaciune si în purtarea altor multe suparari (necazuri) de felul acesta? Bine ai zis ca cel ce va face unele ca acestea suporta multe suparari. Caci daca am împlini fara suparare si cu bucurie virtutile mai sus pomenite, nu am iubi placerea cu mintea. Dar, fiindca ne lasam patrunsi de suparare, e cu neputinta ca, simtind durerea ostenelilor trupesti, sa nu stam de vorba cu gândurile care rasar ca niste momeli si sa nu ne mângâiem cu ele amaraciunea de pe urma ostenelilor. Daca n-am cauta asemenea mângâieri am dovedi ca nu suntem suparati de osteneli. Iar aceasta ni se întâmpla deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viata de aici asupra noastra. Din pricina aceasta socotim în chip gresit ca numai fapta rea este pacatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem ca e o lucrare straina. Dar e cu neputinta sa alunge lucrarea gândului aceia care socotesc ca nu e a lor, ci ca e straina. Exista desigur si fara consimtamântul nostru câte un gând neplacut si urât care, patrunzând pe furis, rapeste cu sila mintea la sine. Totusi, sa stii sigur ca si acesta îsi are pricinile în noi. Caci sau ne-am predat dupa Botez vreunui gând rau, ajungând pâna la fapta, si de aceea ne-am facut vinovati chiar fara sa ni se para, sau tinem în noi de bunavoie niscai seminte ale rautatii, si de aceea se întareste cel rau. Si acela, stapânindu-ne prin seminte, nu pleaca pâna ce nu le aruncam pe acestea. Iar daca ne stapâneste prin fapta noastra rea, va fi fugarit de abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest pacat nu-l numesc pacat al lui Adam, ci mai degraba al celui ce a facut raul si are semintele. Chiar daca în amândoua aceste cazuri pricina este un gând care a patruns ca un hot caci amândoura le premerg gândurile eu îti voi spune ca pricina adevarata este cel ce avea putere sa-l faca curat de la prima rasarire si nu l-a curatit, ci a stat de vorba cu el pâna a ajuns la fapta. Daca totusi poti face aceasta dupa fapta, trebuie sa întelegi ca si înainte de fapta îti ajuta Dumnezeu daca voiai. Si când vezi ca ti-a venit ajutorul prin inima, întelege ca nu ti-a venit harul de afara printr-o mutare din alta parte, ci ca harul, dat tie prin Botez în chip ascuns, a lucrat acum asa de tare, încât ai urât gândul si l-ai alungat. De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice sila, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inima. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind iubite, în masura în care sunt iubite sa si ramâna; si astfel sa se arate si harul lui Dumnezeu si voia omului, ce anume iubeste: ostenelile din pricina harului, sau gândurile din pricina placerii. Si sa nu ne miram ca suntem luati în stapânire cu sila numai de cele pe care le iubim, deoarece este între ele o înrudire pacatoasa, cum este si între pofte, ca si între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare pofta preda gândul, care a prins-o pe ea, dupa ce a zabovit mai mult, poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fara sa vrem, împins fiind cu sila si de obisnuinta cu cea dintâi. Caci cine, plin fiind de slava desarta, va putea fugi de mândrie? Sau, desfatându-se cu hrana îmbelsugata, nu va fi luat în stapânire de curvie? Sau cine, dându-se prada zgârceniei, nu va fi înabusit de lipsa de mila? Si cum, cei lipsiti de toate astea, nu se vor întarâta fara voie si nu vor împrosca cu furie? De aceea trebuie sa întelegem ca din pricina noastra suntem luati în stapânire de pacat, dar dupa Duhul suntem sloboziti de robia cu sila. „Caci legea Duhului vietii, zice, m-a slobozit pe mine de legea pacatului si a mortii”. Deci atârna de noi, care am auzit si am aflat poruncile Duhului, ca sa umblam sau dupa trup, sau dupa duh. De acea noi, care am fost amagiti asa de mult, suntem datori sa urâm de aici înainte lauda oamenilor si odihna trupului, prin care odraslesc gândurile rele chiar daca nu vrem noi; si sa spunem din inima Domnului cuvântul Proorocului: „Oare n-am urât, Doamne, pe cei ce te urasc pe Tine, si nu m-am topit împotriva dusmanilor Tai? Cu ura desavârsita i-am urât pe ei, si dusmani mi s-au facut mie”. Si cu adevarat dusmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedica sa se faca voia Lui, în vreme ce Acela „vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa vina la cunostinta adevarului” acestea ne amagesc prin patimi si ne închid calea spre mântuire. Deci sa urâm slava desarta si sa credem Lui în privinta tuturor, împlântând în El, ca în pamânt, orice gând al inimii si al nadejdii fara imagini. Caci facând asa, precum la începutul credintei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a facut mâncare credinciosului, tot asa cum mintea, devenita tare în credinta si curata, prin lepadarea gândurilor si prin nadejdea întelegatoare, se va face mâncare a lui Iisus. Pentru ca El a zis: „Mâncarea mea este sa fac voia Tatalui meu”. Iar aceasta este „ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa vina la cunostinta adevarului”, dupa cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus este deci adevarul cuprins în credinta întelegatoare, împreunata cu nadejdea, credinta care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh si despre care spune Scriptura ca e adeverirea lucrurilor nadajduite; caci este o credinta din auz si credinta aceasta care e adeverirea lucrurilor nadajduite. Ci prin ele aratam ca chiar de la Botez, dupa darul lui Hristos ni s-a daruit harul desavârsit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar ca pe urma tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineste poruncile, pe masura neîmplinirii e luat în stapânire de pacat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrarii nu savârseste lucrul. Caci neîmplinirea poruncilor vine din necredinta. Iar necredinta nu este un pacat strain, ci al celui care nu crede, facându-se pe urma maica si începatura a oricarui pacat. Deci fie ca vrem sa ne desavârsim repede, fie încet, suntem datori sa credem în chip desavârsit lui Hristos si sa lucram toate poruncile lui, odata ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrari; dar nu împlinindu-le una câte una si pe fiecare în parte, ci îmbratisând deodata pe cele singulare si astfel împlinindu-le pe toate în acelasi timp. Caci sunt porunci mai generale, care cuprind în ele o mare multime din celelalte. Prin urmare n-avem alta bucurie decât sa purtam aceasta lupta împotriva necredintei noastre si sa nu nesocotim poruncile cuprinzatoare, prin care ni se descopera în chip limpede harul dat noua. De acest lucru se roaga si Sfântul Pavel sa avem parte, zicând: „Pentru aceasta îmi plac genunchii înaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, sa va dea voua Domnul putere ca sa va întariti prin Duhul sau în omul dinauntru si ca sa locuiasca Hristos întru toata încredintarea si simtirea în inimile voastre prin credinta”. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, da numai lucrarea, pentru care ai luat puterea si te pregateste ca sa primesti aratarea celui ce locuieste întru tine. Si astfel ti se va arata tie Domnul, potrivit fagaduintei, în chip duhovnicesc, precum însusi stie: „Iar Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Atunci vei întelege ceea ce s-a spus ca: „Împaratia Cerurilor înlauntrul vostru este”. Dar mai trebuie stiut si aceea ca poruncile partiale, fiind din numarul celor partiale, se întregesc prin acelea care se numesc si singulare. Si cei ce au împlinit poruncile partial, pe masura aceasta vor intra în Împaratie. Dar cei ce voiesc sa ajunga la desavârsire sunt datori sa împlineasca toate poruncile în mod cuprinzator. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepadarea sufletului propriu, care e moartea. Si precum pâna când cineva mai traieste în trup e în lipsa cu împlinirea acesteia, tot asa pâna la iesirea din trup nu poate fi ferit de atacul gândului, pentru lipsa mai sus pomenita. Caci omul bun, zice Cuvântul, nu de la sine, ci „din vistieria cea buna a inimii scoate cele bune”. Iar prin vistierie întelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în inima credinciosilor. „Caci asemenea este Împaratia Cerurilor unei comori ascunse în tarina, pe care aflând-o omul a ascuns-o si ducându-se a vândut toate si a cumparat tarina aceea”. Acest cuvânt tâlcuieste foarte potrivit cele spuse. Caci cel ce a înteles limpede ca de la Botez are pe Hristos ascuns în sine, dupa cuvântul Apostolului, arunca toata lucrurile lumii si staruie numai în inima sa, pazind-o cu toata strajuirea si privind tinta la sfârsitul vietii, cum zice proverbul. De aceea el nu trebuie sa-si închipuie ca alunga pacatul lui Adam prin nevointe; dar nici pacatele care se nasc în el dupa Botez nu trebuie sa-si închipuie ca le scoate afara astfel, decât prin Hristos. Caci „El este cel ce lucreaza în voi si sa voiti si sa lucrati dupa bunavointa”. Adaugând Apostolul „dupa bunavointa”, a aratat ca a binevoi sa lucram virtutile atârna de noi. Dar si cuvintele Domnului: „Fara de Mine nu puteti face nimic”, sau: „Nu voi m-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, au acelasi înteles. Poate asa trebuie înteles si versetul: „Toate printr-însul s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din tot ce s-au facut”, daca în „toate” se cuprind si faptele noastre; la fel cuvintele: „Nimeni nu vine la Tatal, decât prin Mine”. De aceea si Proorocul n-a zis: „Din Ierusalim îti vor aduce tie împaratii daruri în templul Tau” ( cum se cuvenea si cum se facea), ci: „Din templul Tau îti vor aduce tie împaratii daruri în Ierusalim”. Aceasta pentru ca mintea, care e împaratul fiecaruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnuri bune si frumoase de la Hristos, care locuieste acolo, si le duce pâna la vietuirea virtuoasa, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; si apoi iarasi le aduce prin intentiunea cea buna lui Hristos, care i le-a daruit mai înainte. Cum zice Scriptura ca Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis ca este în inima? Nu numai Ierusalimul, ci si celelalte bunuri câte vor avea sa le primeasca dreptii la înviere stim ca sunt sus. Dar arvunile si pârga lor lucreaza duhovniceste în inimile celor cu credinta tare înca de pe acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranta despre cele viitoare, sa dispretuim toate cele de aici si sa iubim pe Dumnezeu pâna la moarte. De aceea n-a zis: „Aveti sa va apropiati”, ci: „V-ati apropiat de muntele Sionului si de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc”. Caci capabili de ele ne-am facut înca de la Botez. Dar numai cei tari în credinta se învrednicesc sa ajunga la ele, cei care mor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adica se ridica mai presus de toata preocuparea vietii de aici si nu mai cugeta la nimic altceva decât la un singur lucru: sa ajunga la dragostea desavârsita a lui Hristos, care este deschizatura cea mai dinauntru a inimii, unde a intrat ca înaintemergator Iisus. Aceasta a cautat-o mai presus de toate si Sfântul Pavel. De aceea a zis: „Alerg dupa ea, doar voi prinde-o, întrucât prins am fost si eu de Hristos”. (Adica ma straduiesc sa-L iubesc, întrucât si eu am fost iubit). Iar dupa ce a prins aceasta iubire, n-a mai vrut sa se gândeasca la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creatiunii, ci a lepadat aproape orice gând nemairabdând nici macar o clipa sa fie lipsit de lucrarea Duhului. Deci aratând toate câte le-a dispretuit pentru aceasta dragoste duhovniceasca, zice: „Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtoarea, ori prigoana, ori foamea, ori foametea, ori golatatea, ori primejdia, ori sabia?”, ca sa continue mai încolo: „Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata” si nici una din cele ce urmeaza; si iarasi: „Nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru”. Aceasta pentru ca n-a primit sa se gândeasca la nici una dintre acestea, ci numai cum sa staruie în aceea. Dar fiindca voi socotiti ca gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odata ca sunt pacatul lui Adam, altadata ca sunt însusi Satana si iarasi altadata ca sunt momeala aruncata de Satana, noi vom spune ca altceva este pacatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei si altceva gândurile noastre rele, chiar daca îsi au punctul de plecare în momeala. Satana este însusi ipostasul diavolului, care a încercat sa-l ispiteasca chiar si pe Domnul. Pacatul lui Adam este calcarea poruncii de catre primul om. Momeala aruncata de Satana, este aratarea unui lucru rau în forma exclusiva a unui gând. Ea foloseste putinatatea credintei noastre ca prilej sa se apropie de mintea noastra. Caci daca am primit porunca sa nu ne îngrijim de nimic, ci sa pazim cu toata strajuirea inima noastra si sa cautam Împaratia Cerurilor, aflatoare înlauntrul nostru, îndata ce se departeaza mintea de inima si de cautarea amintita, da loc momelii diavolului si se face în stare sa primeasca soapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea sa stârneasca gândurile noastre cu forta, pentru ca daca ar fi asa nu ne-ar cruta si ne-ar aduce cu sila orice gând si nu ne-ar îngadui sa cugetam la nimic bun. El are numai puterea sa ne arate în forma exclusiva a unui gând la prima lui rasarire întelesuri pacatoase, spre a ispiti launtrul nostru, dându-i prilej sa încline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât aceasta se împotrivesc întreolalta. Astfel daca-l iubim, ne miscam îndata gândurile spre lucrul aratat si cugetarea noastra începe sa se ocupe în chip patimas cu el; daca însa îl urâm, nu putem zabovi, ci urâm si momeala însasi. Iar daca momeala staruie chiar când e urâta (caci se întâmpla si acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru ca s-a întarit printr-o veche obisnuinta. De aceea ramâne neclintita pe loc, ca gând simplu, fiind împiedicata de neplacerea inimii sa progreseze la o cugetare dezvoltata si la patima. Caci aratarea aceasta izolata, fiind urâta de cel ce e atent la sine însusi, nu are puterea sa traga cu sila mintea în valmasagul patimas de gânduri, decât numai prin împatimirea inimii dupa placeri. Asadar de vom lepada cu totul împatimirea dupa placeri, nu vom mai putea fi vatamati nici de aparitia gândului simplu al vechilor obisnuinte, iar constiinta nu va mai avea îndoieli în ce priveste siguranta celor viitoare. Caci cunoscând mintea împotrivirea trândava a acestei obisnuinte si marturisind lui Dumnezeu vechea pricina, îndata e înlaturata si aceasta ispita. Si iarasi va avea mintea putere sa vegheze asupra inimii si sa o pazeasca cu toata strajuirea, încercând sa patrunda în cele mai dinauntru si mai netulburate camari ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila si sufletul si trupul în prapastiile voluptatii si le arunca în fântânile de smoala de asemenea nici vreo cale larga si încapatoare, pardosita cu cuvinte si cu chipuri de-ale întelepciunii lumesti, care sa vrajeasca pe cei ce pornesc pe ea, oricât de întelepti ar fi. Camarile acestea care sunt cele mai de dinlauntrul sufletului si casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie ca sunt rationale fie ca sunt nerationale, fara numai acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credinta, nadejdea si dragostea. Deci cel ce este iubitor de adevar si primeste osteneala inimii poate sa nu fie atras în afara nici de obisnuintele vechi în felul în care am aratat, ci sa vegheze asupra inimii si sa strabata tot mai înauntru si sa se apropie numai de Dumnezeu, fara sa se scârbeasca de ostenelile atentiei si ale staruintei. Caci nu poate sa nu se osteneasca cu inima cel ce ia aminte la împrastierile gândului si la placerile trupesti, având sa stea mereu închis între anumite hotare (sa se circumscrie), nu numai în cele din afara, ci si în cele dinauntru. Mai ales ca acele împrastieri si placeri adeseori abat si cugetul si fapta. Prin urmare e drept ca momeala ca gând simplu exercita o putere silnica atunci când staruieste, chiar daca e urâta. Dar convorbirea gândurilor ce se adauga atârna de voia noastra libera. Aceasta au aratat-o si cei ce n-au pacatuit întru asemanarea calcarii lui Adam, întrucât momeala n-au putut-o împiedica, dar convorbirea prietenoasa cu ea au lepadat-o cu totul. Sa zicem ca Adam a savârsit greseala prin vointa si pentru aceasta, fiind de aceeasi natura cu el, si noi cadem prin vointa. Dar atunci n-a avut el si momeala tot prin vointa? E sigur ca momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici pacat, nici dreptate, ci dovada libertatii voii. De aceea s-a si îngaduit sa se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclina spre împlinirea poruncii sa-i încununeze ca pe unii ca sunt credinciosi, iar pe cei ce înclina spre placere sa-i osândeasca ca pe unii ce sunt necredinciosi. Dar si aceasta trebuie sa o stim ca nu suntem judecati îndata dupa fiecare hotarâre, ca cercati sau netrebnici, ci dupa ce vom fi fost probati toata viata noastra pamânteasca, prin momeli, aratându-se aici biruitori, aici biruiti, aici cazând, aici ridicându-ne, aici ratacind, aici umblând bine. Abia atunci, în ziua iesirii din trup, socotindu-se toate, vom fi judecati potriviti cu ele. Prin urmare momeala nu este pacat. Sa nu fie! Caci desi ea arata în chip necesar lucrurile în forma simpla a unui gând, dar noi am, primit în Domnul puterea lucrarii duhovnicesti si sta în puterea noastra sa le judecam de la prima rasarire de cuget, spre a sti daca e vorba de ceva vatamator sau de ceva folositor, si astfel sa lepadam sau sa primim gândurile care vin; deci aceasta nu se înmultesc din necesitate, ci din buna placere. Ar trebui ca noi, care suntem rationali, sa stim ce auzim. Dar fiindca sufletul, întunecat de iubire de placere si de slava desarta, a cazut în adâncul nestiintei, nu mai aude nici porunca Scripturii si nu mai asculta nici de rânduiala firii, nici de povatuirea celor încercati, ci urmeaza numai socotintelor proprii. Caci cine crezând dumnezeiestii Scripturi si împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe masura ce sporeste în acestea, se departeaza gândurile si se încredinteaza ca acelea nu ne stapânesc prin puterea lor, ci prin putinatatea credintei si neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflam toti în aceeasi stare si nu suntem purtati de aceleasi cugetari: fiindca pricinile gândurilor stau în voia noastra sloboda. Cine nu stie ca ne îngramadim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul si cu cugetarea? Si cine nu stie ca pe cei ce ne ajuta la aceasta îi iubim ca pe niste binefacatori, iar pe cei ce ne împiedica îi ocolim ca pe niste dusmani? Dar daca iubim patimile amintite asa de mult încât le si aparam pe fata, cum vom urî momeala lor în forma de gând simplu si prim? Iar daca a fost primita prima rasarire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile atârnatoare de ea? Cunoaste deci, o omule, ca Domnul priveste la inimile tuturor si celor ce urasc prima rasarire de gând rau îndata le vine în ajutor ( le face dreptate), precum a fagaduit, si nu lasa roiul valmasagului de gânduri sa navaleasca si sa întineze mintea si cunostinta lor; iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credinta si nadejde, ci se lipesc cu dulceata de ele pe motivul ca vor sa le cunoasca bine si sa le probeze, îi lasa, ca pe unii ce sunt lipsiti de credinta si vreau sa se ajutoreze singuri, sa fie izbiti si de gândurile ce urmeaza, pe care de aceea nu le surpa fiindca vede ca momeala lor este iubita de aceia si nu este urâta de la prima mijire. De ce a venit atunci Domnul în trup, daca nu ca sa moara pentru toti, potrivit Scripturilor, si sa surpe pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul? Iar daca socotesti ca moartea cea din Adam mai stapâneste pâna acum din alta pricina decât pentru necredinta noastra, e vadit ca bagatelizezi venirea lui Hristos si tii Botezul de nedesavârsit, odata ce si cei botezati sunt tinuti înca sub moartea protoparintelui, fara o vina proprie. Dar atunci, o, omule, cum se mai poate spune ca te-ai facut un nou Adam cu harul lui Hristos si nu mai porti nimic din cel vechi în chip necesar, decât ceea ce se naste din credinta ta stricta si din neascultarea ta? Doar stim ca Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curateste pe noi prin Botez, ne aseaza în raiul Bisericii, ne îngaduie sa mâncam din tot pomul din rai, adica sa iubim pe tot cel botezat în Biserica si sa-l rabdam în înfrângerile ce le sufera si sa nu-l urmarim pe fiecare în toate zigzagurile lui si pentru lucrurile care ni se par bune sa-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele sa-l urâm. Caci aceasta înseamna a mânca din pomul cunostintei binelui si al raului, din care, gustând mintea, îndata se poticneste în propriile ei pacate si îsi descopera, prin iscodirea rautacioasa a aproapelui, goliciunea ei, de care mai înainte nu stia, fiind acoperita de valul întelegerii si al milei. De aceea li s-a poruncit celor asezati în raiul Bisericii: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati”, „Iertati si vi se va ierta voua”. Pe scurt li s-a spus: „Câte vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea. Caci aceasta este legea si proorocii”. Precum ai facut îti va fi tie. Dar de câte ori n-am calcat aceste porunci! De câte ori n-am osândit pe aproapele fara mila! De câte ori nu l-am urât, sau nu l-am nedreptatit, fara sa fim nedreptatiti! Iar daca asa este, ce mai batjocorim pe Adam si-l mai învinui si pentru rele straine? Caci daca am cazut în aceeasi moarte, am calcat si porunca cu voia, ca si acela. Asadar trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, si nu cum socotesti tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin orânduire mai înalta, calcarea poruncii prin necredinta si moartea prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a calcarii din necredinta. Noi am mostenit numai moartea lui Adam, pentru motivul ca nu puteam sa ne facem din morti vii, pâna ce nu a venit Domnul si ne-a facut pe toti vii. Iar prima înmugurire de gând o avem prin orânduire ca si acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de ea, dupa cum ne e voia. Dar pacatuirea cu gândul o avem din voia libera. Despre aceasta ne încredinteaza „cei ce n-au pacatuit întru asemanarea greselii lui Adam”, cum zice Apostolul. Caci daca aceia, fiind din Adam, au putut sa nu pacatuiasca întru asemanarea greselii lui Adam, e vadit ca si noi putem. De ce mai aducem atunci scuze pentru pacate si spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, ca adica ar îngadui sa fim razboiti de rele straine? Suntem datori sa stim exact ca toata vina ce izvoraste din Adam fiind desfiintata de Domnul, oricine mai patimeste de vreun pacat i se întâmpla aceasta pentru ca a dispretuit prin necredinta sa, sau prin iubirea de placere, desavârsirea pe care a primit-o în chip tainic la Botez. Caci chiar daca omul înca n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesavârsit în credinta si cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a daruit desavârsirea. Fiindca zice: „Tot darul desavârsit de sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor”. Iar acest dar desavârsit nu-l afla cineva oricum, chiar daca ar folosi toata istetimea lumeasca, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlineste din ele. Caci dupa cum e deosebita împlinirea lor, asa e deosebita si descoperirea darului. Deci nimeni sa nu se bizuie în cuvinte si în forme, daca nu are întelegerea aceasta. Caci zice: „Nu cel ce se lauda pe sine este cercat, ci cel pe care îl lauda Domnul”. Dar chiar si acela care primeste laude de la Domnul e dator sa se foloseasca de cuget drept si sa stie exact ca oricât ar fi luptat cineva împotriva necredintei sale si oricât ar fi înaintat în credinta si orice bun ar fi dobândit, nu numai prin cunostinta simpla, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decât ceea ce primise în chip tainic prin botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru ca zice: „Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat”. Dar Hristos, fiind Dumnezeu desavârsit, a daruit celor ce s-au botezat harul desavârsit al Duhului, care nu primeste nici un adaos de la noi, ci ni se descopera si ni se arata potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinta „pâna când toti vom fi ajuns la barbatul desavârsit, la masura vârstei plinirii lui Hristos”. Asadar orice i-am aduce Lui dupa ce-am fost nascuti din nou a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Cine a cunoscut gândul lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte ca sa i se întoarca dupa aceea ca rasplata? Pentru ca de la El si pentru El si întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”. Ele ne îndeamna sa-i rasplatim lui Dumnezeu cu purtarile noastre bune si cu toata virtutea, întrucât ne fac sa cugetam pururi cu buna constiinta la cuvântul proorocesc: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie?” Sa cugete deci sufletul la toate binefacerile de care i-a facut parte iubitorul de oameni Dumnezeu începând de la nastere; sau de câte primejdii a fost izbavit adeseori; sau în câte rele a cazut si în câte greseli s-a rostogolit fara sa fie predat, dupa dreptate, duhurilor care l-au amagit ca sa-l prinda si sa-l duca la moarte, ci, cu îndelunga rabdare. Stapânul iubitor de oameni, trecând cu vedere greselile, l-a pastrat, asteptând întoarcerea lui; sa cugete iarasi ca, slujind de buna voie duhurilor rele prin patimi. El îl hranea, acoperindu-l si ocrotindu-l în tot chipul, iar la urma l-a calauzit prin Duhul cel bun pe drumul mântuirii si i-a pus în inima dragostea de viata ascetica si l-a împuternicit sa paraseasca cu bucurie lumea si toata amagirea placerilor trupesti, împodobindu-l cu schima îngereasca a rânduielii ascetice si pregatind lucrurile în asa fel, ca sa fie primit cu usurinta de sfintii barbati, în obstea fratiei. Iar cugetând la acestea cu buna constiinta, cine nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine nu se va umple de nadejde tare, având atâtea dovezi de binefacere, fara ca el sa fi facut vreun bine mai înainte? Caci oricine va cugeta asa: Daca fara sa fi facut eu nici un bine, ba chiar pacatuind mult înaintea Lui si în necuratiile trupului si în alte multe rautati, totusi nu mi-a facut dupa pacatele mele, nici nu mi-a întors dupa faradelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri si haruri spre mântuire, daca ma voi hotarî cu totul sa-l slujesc de aici înainte numai Lui prin vietuire curata si prin împlinirea virtutilor, de câte bunatati si daruri duhovnicesti nu ma va învrednici, întarindu-ma, îndreptându-ma si calauzindu-ma spre tot lucrul bun? De aceea, cel ce se gândeste totdeauna la aceasta si nu uita de binefacerile lui Dumnezeu se rusineaza si se îndreapta si se nevoieste spre toata virtutea buna si spre toata lucrarea dreptatii, gata totdeauna sa faca cu râvna voia lui Dumnezeu. Pânċ când ne mai rezemam înca pe dreptatea paruta a omului din afara, în lipsa adevaratei cunostinte, si ne amagim pe noi însine cu îndeletnicirile din afara, vrând sa placem oamenilor si vrând slavi, cinstiri si laude de la ei. Caci va veni desigur Cel ce descopera cele ascunse ale întunericului si da la iveala sfaturile inimilor. Judecatorul care nu greseste si care nu se lasa rusinat de bogat, nici nu se milostiveste de sarac, care da la o parte înfatisarea de din afara si scoate la aratare adevarul ascuns înauntru. Acela va încununa pe luptatorii adevarati, care au vietuit potrivit cu cunostinta, în fata îngerilor si înaintea Tatalui Sau, iar pe cei ce au îmbracat chipul cucerniciei cu prefacatorie si au aratat numai oamenilor o paruta buna vietuire si s-au bizuit pe aceasta în desert, amagindu-se nebuneste pe ei însisi, îi va da pe fata înaintea Bisericii Sfintilor si a toata oastea cereasca, ca apoi sa-i trimita rusinati cumplit în întunericul cel mai din afara, fecioarelor nebune, pentru ca si acestea si-au pazit fecioria din afara a trupului, dat fiind ca întru nimic n-au fost învinovatite în privinta aceasta, ba au avut în parte si untdelemn în candelele lor, adica au fost partase si de oarecare virtuti si ispravi din afara si de oarecare dureri. De aceea candelele lor au si ars pâna la o vreme. Dar din pricina negrijii, nestiintei si a trândaviei, n-au fost cu prevedere si n-au cunoscut cu de-amanuntul roiul patimilor ascunse înauntru si puse în lucrare de duhurile rele. Din aceasta pricina cugetarea lor a fost stricata de înrâuririle vrajmase, încât s-au învoit cu ele prin gândurile lor. Si asa au fost amagite într-ascuns si biruite de pizma cea a tot rea, de ciuda care uraste binele, ce vrajba, de gâlceava, de ura, de mânie, de amaraciune, de pomenirea raului, de fatarnicie, de furie, de mândrie, de slava desarta, de dorinta de-a placea oamenilor, de bunul plac, de iubirea de argint, de trândavire, de pofta trupeasca ce trezeste în gânduri voluptatea, de necredinta, de lipsa de temere, de lasitate, de întristare, de împotrivire, de molesire, de somn, de înalta parere de sine, de vointa de-a se scuza, de îngâmfare, de laudarosenie, de nesaturate, de risipa, de zgârcenie, de deznadejdea care-i mai cumplita decât toate, si de celelalte miscari subtiri ale pacatului. Ele socoteau ca si lucrarea faptelor bune sau vietuirea cuvioasa se înfaptuieste cu puteri omenesti si de aceea cautau sa culeaga laude de la oameni. Din aceasta pricina chiar daca au fost partase de unele daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava desarta si placerea de la oameni. Împartasindu-se si de alte patimi, ele au amestecat în purtarile bune cugetele rele si trupesti. De aceea le-au facut necurate si neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-te de bucuria Mirelui si fiind lasate afara de nunta cereasca. Caci cel ce calatoreste dupa socoteala sa, fara cunostinta evanghelica si fara calauzirea cuiva, de multe se împiedica si cade în multe gropi si curse ale celui rau, mult rataceste si prin multe primejdii trece si nu stie la ce tinta va ajunge. Pentru ca sunt destui care au trecut prin multe osteneli si nevointe si au rabdat pentru Dumnezeu rele patimiri si scârbe multe. Dar prin faptul ca au umblat dupa socoteala lor si n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au ramas desarte si fara rost. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Ţinta cuvântului nostru este sa atraga atentia asupra celor trei uriasi puternici si tari ai celor de alt neam, pe care se reazema toata puterea protivnica a lui Holofern cel spiritual. Daca acestia vor fi rapusi si ucisi, toata puterea duhurilor necurate va slabi cu usurinta, pâna se va topi cu totul. Cei trei uriasi ai celui rau, care sunt socotiti ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: nestiinta, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreuna lucratoare si slujitoarea ei; si nepasarea trândava, care tese vesmântul si acoperamântul norului negru asezat peste suflet si care le sprijina pe amândoua, le întareste, le sustine si sadeste în sufletul cel fara grija raul înradacinat si statornic. Prin nepasarea trândava, prin uitare si prin nestiinta se întaresc si se maresc proptelele celorlalte patimi. Caci ajutându-se întreolalta si neputând sa fiinteze fara sa se sustina una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrajmasului si capetenii puternice ale celui rau. Prin ele se întareste si pe ele se reazema toata oastea duhurilor rautatii, ca sa-si poata duce la împlinire planurile. Fara ele nu se pot sustine nici cele mai-nainte spuse. De vrei, asadar, sa dobândesti biruinta împotriva patimilor mai-nainte pomenite si sa pui pe fuga usor multimea vrajmasilor spirituali de alt neam, aduna-le în tine însuti prin rugaciune si prin ajutorul lui Dumnezeu. Patrunzând astfel în adâncurile inimii, cauta urma acestor trei uriasi puternici ai diavolului, adica a uitarii, nepasarii trândave si a nestiintei care sunt propteaua dusmanilor spirituali de alt neam si pe sub care, furisându-se celelalte patimi ale rautatii, lucreaza, vietuiesc si prind putere în inimile celor iubitori de placere si în sufletele neînvatate. Si prin multa atentie si supraveghere a mintii, folosindu-te si de ajutorul de sus, vei afla relele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decât celelalte. Iar prin armele dreptatii, care sunt contrare lor, adica prin amintirea cea buna, care-i pricina tuturor bunatatilor, prin cunostinta luminata, prin care sufletul, priveghind, alunga de la sine întunericul nestiintei, si prin râvna cea buna, care îndruma si zoreste sufletul spre mântuire, vei birui întru puterea Duhului Sfânt, prin rugaciune si cerere, vitejeste si barbateste pe cei trei uriasi mai sus pomeniti ai vrajmasilor spirituali. Prin amintirea cea prea buna, cea dupa Dumnezeu, socotim totdeauna „câte sunt adevarate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie ca e virtute, fie ca e lauda”, vei alunga de la tine uitarea atotpacatoasa; prin cunostinta luminata si cereasca vei nimici nestiinta pierzatoare a întunericului; iar prin râvna atotvirtuoasa si prea buna, vei scoate afara nepasarea trândava, care lucreaza în suflet pacatul necredintei în Dumnezeu, înradacinata acolo. De vei câstiga virtuti, nu prin simpla vointa a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu si cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multa atentie si rugaciune, vei putea sa te izbavesti de cei trei uriasi mai-nainte pomeniti ai celui viclean. Caci armonia cunostintei adevarate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu si cu râvna cea buna, când va fi silita sa staruie în suflet, prin harul lucrator si va fi pazita cu grija, va sterge din el urmele uitarii, ale nestiintei si ale nepasarii trândave si le va reduce la nefiinta, iar pe urma va împarati în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus Hristos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Mângâierea cea buna vine sau în vreme de veghe a trupului sau ca o aratare în somn a vreunui bun viitor; însa numai când cineva, staruind în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mângâierea amagitoare vine, cum am spus, totdeauna când cel ce se nevoieste e furat de o toropeala usoara, amestecata cu o jumatate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, îndeamna în chip vadit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplându-se de multa bucurie. Cea de a dgua, obisnuind sa învaluie sufletul într-o adiere amagitoare, încearca sa fure prin somnul trupului simtirea mintii sanatoase, care pastreaza pomenirea lui Dumnezeu. Deci daca mintea se va afla, cum am spus, staruind cu luare aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la parere a vrajmasului si se va porni cu bucurie la razboiul împotriva lui, având la îndemâna ca arma, pe lânga har, experienta dobândita. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Se întâmpla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul în adâncul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se întâmpla în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel care e stapânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decât la aceea spre ceea ce a miscat. Când i se întâmpla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Caci îndulcindu-se atunci întreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adânca. Dar daca mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo îndoiala sub vreun înteles întinat, si se foloseste de sfântul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa înteleaga ca aceea mângâiere cu înfatisare de bucurie este de la înselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci când vede mintea laudându-se cu experienta simtirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarudui si duhul înselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de încredintarea ca harul s-a salasluit în adâncul mintii, iar duhurile rele petrec împrejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se înarmeze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Sufletul nu va dori sa se desparta de trup pâna nu-si va pierde orice placere pentru lumea de aici. Caci toate simturile trupului se împotrivesc credintei, fiindca ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vesteste maretia bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca cel ce se nevoieste sa nu se gândeasca niciodata la pomi cu ramuri bogate si umbroase, la izvoare cu ape curgatoare, la gradini felurite si înflorite, la case împodobite si la petreceri cu rudeniile; de asemenea sa nu-si aminteasca de ospetele care s-ar întâmpla la praznice, ci sa se foloseasca numai de cele strict trebuincioase cu toata multumirea, iar încolo sa socoteasca viata ca pe o cale straina, pustie de orice placere trupeasca. Caci numai strâmtorând astfel cugetarea noastra, o vom îndrepta întreaga pe urmele vietii vesnice. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Ca vederea, gustul si celelalte simturi slabesc tinerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste masura, ne-o spune cea dintâi, Eva. Caci pâna ce n-a privit la pomul oprit cu placere îsi amintea cu grija de porunca dumnezeiasca. De aceea era acoperita de aripile dragostei dumnezeiesti, nedându-si seama din aceasta pricina de goliciunea ei. Dar când a privit la pom cu placere si s-a atins de el cu multa pofta si în sfârsit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternica, îndata s-a patruns de dorinta dupa împreunarea trupeasca, aprinzându-se de patima prin faptul ca era goala. Si astfel toata pofta ei si-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului placut la vedere, în greseala ei si greseala lui Adam. De atunci, cu anevoie îsi mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururi în adâncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, sa petrecem în aceasta viata înselatoare, ca niste lipsiti de vedere. Caci e propriu întelepciunii duhovnicesti sa pazeasca pururi neînaripat dorul privirilor. La aceasta ne îndeamna si mult încercatul Iov, ricând: „Inima mea nu s-a luat dupa ochii mei”. Lucrul acesta este cu adevarat semnul celei mai de pe urma înfrânari. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Însusi cuvântul cunostintei ne învata ca multe patimi sufera la început sufletul contemplativ (vazator) si cuvântator de Dumnezeu. Dar mai mult decât toate, mânia si ura. Iar aceasta o patimeste nu atât pentru dracii care le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintarii sale. Pentru ca pâna ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar daca vede ca ceea ce e drept e calcat în picioare de unii sau de altii, ramâne nemiscat si netulburat, caci îngrijindu-se de poftele sale, nu-l intereseaza ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când începe sa se ridice deasupra patimilor, dispretul lucrurilor de aici si dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasa sa sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept, nici în sine nici în altul, ci se mânie si se turbura împotriva facatorilor de rele, pâna ce nu vede pe batjocoritorii dreptatii ca se fac aparatorii ei cu cuget cuvios. De aceea pe cei nedrepti îi uraste, iar pe cei drepti îi iubeste peste masura. Caci ochiul sufletului nu mai poate fi înselat când acoperamântul lui, adica trupul, a devenit prin înfrânare o tesatura foarte subtire. Totusi este cu mult mai bun lucru a plânge nesimtirea celor nedrepti, decât a-i urî. Caci desi aceia sunt vrednici de ura, dar ratiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu sa fie tulburat de ura. Fiindca pâna ce se afla ura în suflet, nu lucreaza în el cunostinta. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afara din suflet. Dar i se îngaduie, pentru pricinile mai-nainte pomenite, sa lucreze în el prin trup. Caci harul lui Dumnezeu se salasluieste în însusi adâncul sufletului, adica în minte. Pentru ca „toata slava fiicei împaratului, zice, e dinauntru”, nearatata dracilor. De aceea din adâncul inimii însusi simtim oarecum izvorând dragostea dumnezeiasca, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se muta si se încuibeaza în simturile trupului, lucrând prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt înca prunci cu sufletul. Astfel mintea noastra se bucura pururi, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului, iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul placerilor. De aceea harul, lucrând prin simtirea mintii, înveleste trupul celor ce sporesc în cunostinta cu bucurie negraita, iar dracii, lucrând prin simturile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne afla umblând fara grija si cu nepasare pe calea credintei. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cuvântul cunostintei ne învata ca sunt doua feluri de duhuri rele. Unele dintre ele sunt oarecum mai subtiri, iar altele mai materiale. Cele mai subtiri razboiesc sufletul. Celelalte obisnuiesc sa duca trupul în robie prin anumite îmboldiri staruitoare. De aceea dracii care razboiesc sufletul si cei care razboiesc trupul îsi sunt mereu potrivnici, cu toate ca au acelasi scop de-a vatama pe oameni. Când deci harul nu locuieste în om, acestia foiesc ca niste serpi în adâncurile inimii, neîngaduind câtusi de putin sufletului sa caute spre dorinta binelui. Dar când harul e ascuns în minte, se strecoara ca niste nouri întunecosi prin partile inimii, spre patimile pacatului, sau iau chipul feluritelor împrastieri ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, sa o desfaca de convorbirea cu harul. Când deci dracii, care supara sufletul nostru, ne aprind spre patimile sufletesti si mai ales spre înalta parere de sine, care este maica tuturor relelor, sa ne gândim la moartea trupului nostru si vom rusina umflarea iubirii de slava. Dar acelasi lucru trebuie sa-l facem si când dracii, care ne razboiesc trupul, ne împing inima sa se aprinda spre pofte de rusine. Caci singur acest gând, însotit cu pomenirea de Dumnezeu, poate opri feluritele lucrari ale duhurilor rele. Dar daca dracii, care razboiesc sufletul, vor sa se foloseasca si de acest gând, punându-ne în minte nimicnicia nemarginita a firii omenesti, ca neavând nici un pret din pricina trupului (caci aceasta iubesc sa o faca, dar vrea cineva sa-l chinuiasca cu acest gând), sa ne amintim de cinstea si de slava Împaratiei Ceresti, netrecând cu vederea nici amaraciunea si întunecimea osândei vesnice, ca printr-una sa ne mângâiem tristetea, iar prin cealalta sa întristam usuratatea inimii noastre. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Deci Satana, fiindca nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai-nainte, data fiind prezenta harului, calareste pe mustul carnii, ca unul ce a cuibarit în trup, ca prin firea usor de mânuit a acestuia sa amageasca sufletul. De aceea trebuie sa uscam trupul cu masura, ca nu cumva prin mustul lui sa se rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor. Deci se cuvine ca din însusi cuvântul Apostolului sa ne încredintam ca mintea celor ce se nevoiesc sta sub lucrarea luminii dumnezeiesti; de aceea si slujeste legii dumnezeiesti si se veseleste cu ea. Iar trupul primeste cu placere, pentru firea lui usor de mânuit, duhurile rele; de aceea si alege sa slujeasca rautatilor. De aici se vede si mai mult ca mintea nu este un salas comun al lui Dumnezeu si al diavolului. Caci cum ar zice atunci Pavel: „Slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii pacatului”? De aici iarasi se vede ca mintea mea sta întru toata libertatea în lupta cu dracii, slujind cu bucurie bunatatii harului, iar trupul primeste aburul dulce al placerilor nerationale, pentru faptul ca îngaduie, cum am zis, duhurilor rele sa stea cuibarite în el. „Caci stiu, zice, ca nu locuieste în mine, adica în trupul meu, binele”. E vorba de cei ce se împotrivesc pacatului, dar se afla pe la mijlocul nevointelor. Caci nu spune despre sine aceasta. Deci cu mintea se razboiesc dracii, iar trupul încearca sa-l povârneasca spre lunecusul placerilor prin îmboldiri staruitoare. Caci li se îngaduie, dupa o dreapta judecata, sa petreaca în adâncurile trupului, chiar si ale celor ce lupta întins împotriva pacatului, pentru faptul ca voia sloboda a cugetului omenesc este pururi sub cercare. Iar daca cineva poate sa moara prin osteneli înca pe când traieste, ajunge în întregime locasul Duhului Sfânt. Caci unul ca acesta a înviat, înca înainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se lupta în chip desavârsit împotriva pacatului. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         E drept ca inima izvoraste si din sine gânduri bune si rele. Dar nu rodeste prin fire cugetarile rele, ci amintirea raului i s-a facut ca un fel de deprindere din pricina ratacirii dintâi. Însa cele mai multe si mai rele dintre gânduri le zamisleste din rautatea dracilor. Dar noi le simtim pe toate ca iesind din inima. Si de aceea au banuit unii ca în minte se afla împreuna cu harul si pacatul. De aceea socotesc ei ca a zis si Domnul „ca cele ce ies din gura purced din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima purced gânduri rele, curvii” si cele urmatoare. Ei nu stiu însa ca mintea noastra, având o simtire foarte fina, îsi însuseste lucrarea gândurilor soptite ei de duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind ca firea lunecoasa a acestuia duce prin starea lui umorala si mai mult sufletul la aceasta stare, într-un chip în care nu stim. Numai fiindca trupul iubeste pare ca si gândurile semanate de draci în suflet purced din inima. Fapt e ca noi ni le însusim atunci când vrem sa ne îndulcim cu ele. Acest lucru l-a osândit Domnul când a spus cuvântul de mai înainte. Caci cel ce se îndulceste cu gândurile suflate lui de rautatea Satanei si înscrie oarecum amintirea lor în inima sa, e vadit ca de aici înainte le rodeste din cugetul sau. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cei ce iubesc placerile vietii de aici trec de la gânduri la greseli. Caci fiind purtati de o judecata nesocotita, doresc sa prefaca aproape toate gândurile lor patimase în cuvinte nelegiuite si în fapte necuviincioase. Iar cei ce încearca sa duca o viata de nevointe, scapând de greseli, trec usor la gânduri rele, sau la cuvinte rele si vatamatoare. Caci daca dracii vad pe acestia tinându-se cu placere de ocari, sau graind lucruri desarte si nelalocul lor, sau râzând cum nu trebuie, sau mâniindu-se fara masura, sau poftind slava goala si desarta, se înarmeaza cu gramada împotriva lor. Pentru ca luând mai ales iubirea de slava ca prilej pentru rautatea lor si sarind prin ea înauntru, ca printr-o oarecare portita întunecoasa, ei izbutesc sa rapeasca sufletele. Deci cei ce vreau sa vietuiasca la un loc cu multimea virtutilor sunt datori sa nu doreasca nici slava, nici întâlniri multe, nici sa faca iesiri dese, sau sa defaime pe cineva, chiar daca ar fi vrednic de defaimare, nici sa vorbeasca multe, chiar daca ar putea sa le spuna toate bune; caci vorba multa împrastiind fara masura mintea, nu numai ca o opreste de la lucrarea duhovniceasca, ci o si preda dracului trândaviei, care, slabind-o peste masura, o preda apoi dracului întristarii si pe urma celui al mâniei. Deci se cuvine ca mintea sa se ocupe pururi cu pazirea sfintelor porunci si cu pomenirea adânca a Domnului slavei. „Caci cel ce pazeste, zice, porunca, nu va cunoaste cuvânt rau”, adica nu se va abate la gânduri sau la cuvinte rele. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Când va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, ramân sa-l mai razboiasca doi draci. Dintre acestia, unul supara sufletul, ducându-l de la multa iubire de Dumnezeu la o râvna nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea sa placa si altul lui Dumnezeu, afara de el. Iar celalalt supara trupul, stârnindu-l printr-o anumita aprindere spre pofta împreunarii. Aceasta se întâmpla trupului din pricina ca o atare placere e proprie firii în scopul nasterii de prunci si de aceea e usor de biruit; dar si din pricina îngaduintei (parasirii) din partea lui Dumnezeu. Caci când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat în multimea virtutilor, îl lasa sa fie întinat de acest drac, ca sa se socoteasca pe sine mai nevrednic decât toti oamenii din viata. Supararea din partea acestei patimi sau urmeaza ispravilor de vrednicie, sau chiar le premerge uneori, ca fie într-un fel, fie într-altul, sa dea sufletului parerea ca e netrebnic, oricât de mari ar fi ispravile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multa smerenie si dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere si gândire adânca la moarte. Simtind astfel neîncetat lucrarea Duhului Sfânt, ne vom ridica si deasupra acestor patimi, întru Domnul. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrajmasilor si o vei vedea ca fuge de la tine slabita, sa nu ti se bucure inima. Caci rautatea duhurilor este în urma lor. Ei pregatesc un razboi si mai rau decât cel dintâi si aduna forte înapoia cetatii, poruncindu-le sa nu se miste din loc. Daca te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slabiciune. Dar daca te vei înalta întru inima ta, pe motiv ca i-ai izgonit si vei parasi cetatea, se vor ridica unii de la spate, altii din fata si bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fara scapare. Cetatea este rugaciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastra este mânia. (Isaia Pustnicul)27

ˇ         Dracii se învaluie si se acopera pentru o vreme în viclesugul lor, ca doar îsi va lasa omul sloboda inima, socotind ca s-a izbavit de lupta. Iar daca se întâmpla aceasta, sar dintr-o data asupra bietului suflet si îl rapesc ca pe o vrabie. Si daca se afla mai puternici decât bietul suflet, îl pravalesc fara mila în pacate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat sa fie iertat. Sa stam deci cu frica lui Dumnezeu si sa strajuim inima, desavârsind lucrarea noastra. Caci pazind virtutile, împiedicam rautatea vrajmasilor. Iisus Hristos, învatatorul nostru, stiind vrajmasa lor neîndurare si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit sa pazim inima cu strictete, zicând: „Fiti gata în tot ceasul, ca nu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind sa va gaseasca dormind”; si iarasi: „Vedeti sa nu se îngreuieze inima voastra întru desfrânare, betie si griji lumesti si sa vie peste voi fara de veste ceasul acela”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si daca se va întovarasi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te prada de ea. Caci cel ce se deprinde sa deosebeasca precis gândurile recunoaste pe cele ce vor sa intre si sa-l spurce, fiindca acestea tulbura mintea ca sa se faca mândra si trândava. Dar cei ce cunosc rautatea lor ramân netulburati, rugându-se Domnului. (Isaia Pustnicul)27