versiune cu diacritice - aici
·
Oamenii se socotesc rationali
însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au
învatat cuvintele si cartile vechilor
întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul
rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este
raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului
si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului;
iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre
Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie
cel Mare)7
·
Omul cu adevarat rational
are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si
sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul
sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o
asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice
soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit
sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne
dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I
multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul
nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în
cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta
mântuirea si desavârsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7
·
Cel ce poate îmblânzi pe cei
neînvatati, ca sa iubeasca învatatura
si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca.
Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre
petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce
schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si
înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul
oamenilor. (Antonie cel Mare)7
·
Om se numeste sau cel
rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate
fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii
ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc
laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle
niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7
·
Cel ce urmareste
vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu
grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt
bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se
împartaseste numai pe cât se poate, dupa cum da
si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie
de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpa hraneste numai
trupul; cunostinta lui Dumnezeu însa, înfrânarea, bunatatea,
facerea de bine, buna cinstire si blândetea, acestea îndumnezeiesc
sufletul. (Antonie cel Mare)7
·
Sufletul este în trup, iar în suflet
este mintea si în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înteles
si preamarit face sufletul nemuritor, dându-i nestricaciunea
si fericirea vesnica. Caci Dumnezeu le-a daruit
tuturor fapturilor existenta numai pentru bunatatea Sa. (Antonie
cel Mare)7
·
Mintea vede toate, chiar si cele
din Ceruri. Si nimic nu o întuneca fara numai pacatul.
Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînteles, iar cuvântului sau
nimic nu-i este cu neputinta de exprimat. (Antonie cel Mare)7
·
Cuvântul care are înteles
si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea
desarta, care cauta sa masoare cerul si
pamântul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o
nascocire a omului care se osteneste în desert. Caci
cautând cele ce nu folosesc nimic, osteneste în zadar, ca si cum
ar vrea sa scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu
neputinta oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7
·
Necunostinta lui Dumnezeu
este o nesimtire si nebunie a sufletului, caci raul se
naste din nestiinta, iar binele, care mântuieste
sufletul, din cunostinta lui Dumnezeu. Prin urmare daca te vei
sârgui sa nu faci voile tale, petrecând cu trezvie si cunoscând pe
Dumnezeu, mintea ta va fi cu grija la virtuti. Daca însa te
vei sili sa faci voile tale pentru placere, ametit de
necunostinta lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând
la relele ce ti se vor întâmpla dupa moarte. (Antonie cel Mare)7
·
Ochiul priveste cele
vazute, iar mintea întelege cele nevazute caci mintea care
iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce
are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe
Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7
·
Cel care are minte se stie pe
sine ca este om stricacios iar cel ce se stie pe sine pe toate
le stie ca sunt fapturile lui Dumnezeu si s-au facut
pentru mântuirea omului. Caci sta în puterea omului sa
înteleaga toate si sa creada drept. Iar un asemenea
barbat cunoaste sigur ca cei ce nu pun pret pe cele
lumesti au osteneala foarte putina, iar dupa moarte
dobândesc de la Dumnezeu odihna vesnica. (Antonie cel Mare)7
·
Precum trupul fara suflet
este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este
nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel
Mare)7
·
Sufletul se afla în lume fiind
nascut. Mintea este mai presus de lume fiind nenascuta. Sufletul
care întelege lumea si vrea sa se mântuiasca în fiecare
ceas are o lege pe care nu o calca. El cugeta întru sine ca acum
e vreme lunga si de cercetare si nu asteapta sa o
faca aceasta judecatorul. El stie ca-si poate pierde
mântuirea primind cea mai mica placere urâta. (Antonie cel
Mare)7
·
Sufletul cu adevarat
rational vazând fericirea celor rai si bunatatea celor
nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor în viata
aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit
nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si
judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca
Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.
(Antonie cel Mare)7
·
Omului credincios si celui ce
vrea sa înteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar
daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia
tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvântul Lui.
Si toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7
·
Dintre cele ce le cugetam, unele
îsi pun tiparul pe minte si dau o forma, altele îi dau numai o
cunostinta si nu-si pun tiparul pe ea si nici
nu-i dau o forma. De pilda: “La început era Cuvântul si Cuvântul
era la Dumnezeu” lasa un înteles în inima, dar nu dau o
forma mintii, nici nu-si pun tiparul pe ea. Cuvintele: “luând
pâine” dau o forma mintii, iar: “a frânt-o” iarasi îsi
pun tiparul pe ea. Versetul: “Am vazut pe Domnul sezând pe un scaun
înalt si ridicat”, îsi pune tiparul pe minte, afara de “am
vazut pe Domnul”. Aceste cuvinte, dupa litera par
sa-si puna tipar}l pe minte, dar întelesul lor nu si-l
pune. Proorocul a vazut cu un ochi profetic firea rationala,
înaltata prin fapte bune, primind în sine cunostinta
lui Dumnezeu. Caci se zice ca Dumnezeu sade acolo unde se
cunoaste, fiindca mintea curata se zice si scaun al lui
Dumnezeu. Dar se zice si de femeie, ca e scaun al necinstei,
întelegându-se prin femeie sufletul care uraste cele drepte; iar
necinstea sufletului este pacatul si nestiinta. Asadar
notiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun tiparul pe minte,
ci dintre cele ce nu-si pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roaga
trebuie sa se desparta cu totul de cele ce-si pun tiparul pe
minte. Aceasta te face sa te întrebi daca, precum este în
privinta trupurilor si a sensurilor lor, asa este si în
privinta celor trupesti si a ratiunilor lor; si
daca altfel se modeleaza mintea privind o minte, si altfel va fi
starea ei cugetând întelesul aceleia? Desigur stim ca
cunostinta duhovniceasca departeaza mintea de
sensurile care îsi pun tiparul pe ea si o
înfatiseaza fara nici un tipar, lui Dumnezeu,
fiindca notiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun
tiparul. Caci Dumnezeu nu este trup, ci mai degraba din cele ce
nu-si pun tiparul. Si iarasi stim ca, dintre
vederile care nu-si pun tiparul pe minte, unele însemneaza
fiinta celor netrupesti, altele ratiunile lor. Dar nu se
întâmpla la fel ca în cazul trupurilor si al celor netrupesti.
Caci în cazul celor trupesti unele îsi pun tiparul pe minte,
altele nu, pe când dincolo, nimic nu-si pune tiparul pe minte. (Evagrie
Ponticul)7
·
Cel ce a dobândit
cunostinta si culege din ea rodul placerii nu mai
crede dracului slavei desarte, care îi înfatiseaza
toate placerile lumii. Caci nu i-ar putea fagadui un mai
mare lucru ca vederea duhovniceasca. Câta vreme însa n-am gustat
din cunostinta sa ne supunem voiosi ostenelilor cu
fapta, aratând lui Dumnezeu tinta noastra: ca toate le
facem pentru cunostinta lui. (Evagrie Ponticul)7
·
Pâna ce mintea nu s-a ridicat
mai presus de contemplarea firii trupesti, înca n-a privit locul lui
Dumnezeu. Caci poate sa se afle în cunostinta celor
inteligibile si sa se faca felurita ca ele. (Evagrie
Ponticul)7
·
Cunostinta este tot ce
poate fi mai bun, caci este împreuna lucratoare a
rugaciunii, trezind din somn puterea de întelegere a mintii,
pentru contemplarea cunostintei dumnezeiesti. (Evagrie
Ponticul)7
·
Sa parasim lucrurile
lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când
vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget
barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata
ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se înainteaza
la lucrurile mai înalte? Caci aceia, schimbându-se cu vârsta, îsi schimba
si aplecarea spre jocuri si parasesc cu
usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim
ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri
si mingi. Copiii sunt împatimiti de ele numai pâna ce au
mintea nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret.
Dar dupa ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le
arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa
sârguinta. Noi însa am ramas la pruncie, minunându-se de
cele ale copilariei, care sunt vrednice de râs, si nu vrem sa ne
apucam de grija celor mai înalte si sa începem a ne gândi la
cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul
barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamântesti ca si
cu niste nuci, dând prilej de râs celor ce judeca lucrurile urmând
rânduiala firii. Caci pe cât este de rusinos sa vezi un
barbat întreg sezând în cenusa si desenând în
tarâna figuri copilaresti, tot pe atât de rusinos
sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice,
tavalindu-se în cenusa celor pamântesti si
rusinând desavârsirea fagaduintei, prin
îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei
stari a noastre, pe cât se vede, sta în faptul ca socotim
ca nu exista nimic mai bun decât cele vazute si nu
cunoastem, în comparatie cu neînsemnatatea celor de acum,
covârsirea bunatatilor viitoare; înconjurati de
stralucirea bunatatilor de aici, socotite de pret, ne
legam deplin cu pofta de ele. Caci totdeauna în lipsa celor mai bune
se cinstesc cele mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca
daca am avea o întelegere mai înalta despre cele viitoare, n-am
ramânea lipiti de acestea. (Nil Ascetul)7
·
Citind dumnezeiestile Scripturi
cugeta la cele ascunse într-însele; „caci câte mai-nainte s-au scris,
toate-zice- spre a noastra învatatura s-au scris”.
(Marcu Ascetul)7
·
Nestiinta îndeamna la
împotrivire fata de cele ce sunt de folos si nerusinându-se
sporeste numarul pacatelor. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce nu cunoaste cursele
vrajmasului va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu
stie pricinile patimilor va cadea. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce dispretuieste
cunostinta si se lauda cu lipsa de
învatatura nu e simplu numai în cuvânt, ci si în
cunostinta. (Marcu Ascetul)7
·
Precum altceva e maiestria
cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea în
cuvânt si altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7
·
Simplitatea cuvintelor nu
vatama pe cel preacuvios, precum nici maiestria cuvintelor pe
cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7
·
Nu zice: „Nu stiu ce se cuvine
si deci sunt nevinovat daca nu fac aceea.” Daca le-ai face pe
toate câte le stii ca sunt bune, ti s-ar descoperi pe urma
si celelalte, cunoscându-se una din cealalta. De aceea nu-ti
foloseste sa cunosti cele de al doilea, înainte de împlinirea
celor dintâi. Caci „cunostinta îngâmfa”, îndemnând la
nelucrare, iar „dragostea zideste”, îndemnând la rabdarea tuturor.
(Marcu Ascetul)7
·
Cuvintele dumnezeiestii
Scripturi citeste-le prin fapte si nu le întinde în vorbe multe,
îngâmfându-te în desert cu simpla lor întelegere. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce a lasat fapta si se
reazema pe cunostinta simpla tine în loc de sabie cu
doua taisuri bat de trestie, care în vreme de
razboi, cum zice Scriptura, gaureste mâna si strecoara
în ea otrava firii înainte de cea a vrajmasilor. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce nu cunoaste adevarul
nu poate nici crede cu adevarat. Caci cunostinta
naturala premerge credintei. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce primeste cuvintele
adevarului primeste pe Dumnezeu Cuvântul. Caci zice: „Cel ce
va primeste pe voi pe Mine ma primeste”. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce zice ca cunoaste
toate mestesugurile diavolului, se da pe sine ca
desavârsit fara sa stie nimic. (Marcu Ascetul)7
·
Unii numesc întelepti pe
cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar întelepti sunt cei ce
stapânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7
·
Daca esti iubitor de
învatatura, fa-te iubitor si de osteneala. Caci
simpla cunostinta îngâmfa pe om. (Marcu Ascetul)7
·
Adeseori, din negrija pentru fapte,
se întuneca si cunostinta. Caci lucrurile, a
caror împlinire a fost nesocotita, s-au sters în parte si
din amintire. (Marcu Ascetul)7
·
Scriptura de aceea ne îndeamna sa
dobândim cunostinta lui Dumnezeu, ca sa-L slujim Lui cum se
cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7
·
Nu pot fi iertate din inima
greselile cuiva, fara cunostinta
adevarata. Caci aceasta îi arata fiecaruia toate
greselile câte le face. (Marcu Ascetul)7
·
Mintea, care a uitat de
cunostinta adevarata, se lupta pentru cele protivnice,
ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7
·
Tuturor relelor le premerge
nestiinta; iar a doua dupa nestiinta e
necredinta.7
·
Cunostinta lucrurilor
creste în proportie cu împlinirea poruncilor; iar cunoasterea
adevarului, pe masura nadejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7
·
Cunostinta lucrurilor
foloseste omului în vreme de ispita si de trândavie. Dar în
vreme de rugaciune îl pagubeste. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce a învatat bine legea
se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereste de tot raul.
(Marcu Ascetul)7
·
Cel ce nu cunoaste
judecatile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de
amândoua partile de prapastii si usor de
rasturnat de orice vânt. Când e laudat, se umfla de mândrie;
când e dojenit, se otareste; când îi merge bine, îsi pierde
cuviinta; când ajunge în suferinte, se tânguieste; de
întelege ceva cauta numaidecât sa arate; când nu întelege,
se face ca întelege; daca e bogat, se îngâmfa; daca e
sarac, se face ca nu e; când se satura, e plin de
îndrazneala; când posteste, se umple de slava
desarta; cu cei ce-l mustra se ia la cearta; iar pe cei
ce-l iarta îi socoteste prosti. Daca, prin urmare, cineva
n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevarului
si frica de Dumnezeu, se raneste cumplit nu numai de patimi, ci
si de alte întâmplari. (Marcu Ascetul)7
·
Întelepciunea nu sta numai
în a cunoaste adevarul din înaltimea naturala, ci
si în a rabda rautatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a
noastra proprie. Caci cei ce ramân la cea dintâi se umfla
de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.
(Marcu Ascetul)7
·
Definitia cunostintei:
a te uita pe tine când te gândesti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
·
Cuvântul duhovnicesc umple de siguranta
simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce
izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se
îndeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea
despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca
grija. Fiindca atât de mult se largeste prin vederi, cât
vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu
credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a
cuvânta. Caci nimic nu e mai sarac decât cugetarea care, stând
afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al
Foticeii)7
·
Nici cel ce este înca luminat nu
se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel
învaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfântului
Duh sa nu înceapa a cuvânta, pentru ca lipsa luminii aduce
nestiinta; iar belsugul nu îngaduie sa
vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragoste catre
Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului.
Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada
a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste
sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea
iluminarii hraneste credinta celui ce graieste
întru credinta. Caci rânduiala este ca cel ce învata
pe altii sa guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul
cunostintei, asa cum plugarul care se osteneste trebuie
sa se împartaseasca el mai întâi din roade. (Diadoh
al Foticeii)7
·
Atât întelepciunea, cât si
cunostinta, cât si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale
unuia si aceluiasi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îsi are
lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat întelepciune, altuia
cunostinta întru acelasi Duh, marturiseste Apostolul.
Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta,
dar nu îndeamna sufletul sa cuvânteze despre lucruri. De aceea unii
dintre cei ce petrec în viata monahala sunt luminati de ea în
simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca însa
se da cuiva pe lânga cunostinta si
întelepciune, în duh de frica, lucru ce rar se întâmpla, aceasta
descopera însasi lucrarea cunostintei, prin dragoste.
Fiindca cea dintâi obisnuieste sa lumineze prin
traire, a doua prin cuvânt. Dar cunostinta o aduce
rugaciunea si linistea multa, când lipsesc cu
desavârsire grijile; iar întelepciunea o aduce meditarea
fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai
ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)7
·
Cuvântul duhovnicesc
pastreaza sufletul celui ce-l graieste pururi neiubitor de
slava desarta. Caci mângâind toate partile
sufletului prin simtirea inimii, îl face sa nu mai aiba trebuinta
de slava de la oameni. De aceea îi pazeste pururi cugetarea
fara naluciri, prefacând-o întreaga în dragostea de
Dumnezeu. Dar cuvântul întelepciunii lumesti îl îndeamna pe om
pururi spre iubirea de slava. Caci neputând mângâia si satisface
pe cei ce-l graiesc, prin experienta simtirii, le daruieste
placerea laudelor, fiind el însusi o plasmuire a oamenilor
iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara
ratacire aceasta înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, daca
vom cheltui ceasurile când nu graim, în tacere lipsita de griji
si în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
·
Când cercetam adâncul
credintei, se tulbura, dar când îl privim cu dispozitia
simpla a inimii, se însenineaza. Caci adâncul credintei,
fiind apa uitarii relelor, nu rabda sa fie cercetat de cugetari
iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea întelegerii,
ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
·
Cel ce s-a împartasit
de sfânta cunostinta si a gustat din dulceata lui
Dumnezeu, nu mai trebuie sa judece pe nimeni niciodata. Fiindca dreptatea
capeteniilor lumii acesteia e coplesita cu totul de dreptatea
lui Dumnezeu. Caci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu si
oamenii veacului acestuia, daca dreptul acestora n-ar aparea ca
nedesavârsit fata de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi
se numeste drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiasca.
Astfel Mântuitorul nostru fiind ocarât nu raspundea cu ocara,
dat la chinuri nu ameninta, ci rabda în tacere sa fie
dezbracat si de haine si pentru mântuirea noastra a suferit
durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatalui pentru cei care îl
chinuiau. Dar oamenii lumii nu înceteaza sa se judece pâna ce
nu-si iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judeca, mai
ales când îsi primesc dobânzile înainte de a li se plati datoria.
Asa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate.
(Diadoh al Foticeii)7
·
Toate darurile (harismele)
Dumnezeului nostru sunt bune foarte si datatoare de toata
bunatatea. Dar nici unul nu ne aprinde si nu ne misca inima
asa de mult spre iubirea bunatatii Lui, cum o face harisma
cuvântarii de Dumnezeu (teologia). Caci aceasta fiind un rod timpuriu
al bunatatii lui Dumnezeu, daruieste sufletului cele
dintâi daruri. Ea ne face mai întâi sa dispretuim cu bucurie
toata dragostea de viata, ca unii ce avem, în locul poftelor
stricacioase, ca bogatie negraita, cuvintele lui
Dumnezeu. Apoi lumineaza mintea noastra cu focul care o
preschimba, încât o face sa fie în comuniune cu duhurile slujitoare.
Sa pasim deci, iubitilor, cu toata inima spre
aceasta virtute, cei ce ne-am pregatit pentru ea. Caci ea este
frumoasa, atotvazatoare si departeaza toata
grija, hranind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerarile
luminii negraite; ca sa nu spun multe, ea pregateste
sufletul rational pentru comuniunea nedespartita cu
Dumnezeu, prin Sfintii Prooroci, ca si între oameni (o minune!)
sa se cânte limpede stapânirea lui Dumnezeu, în sunete
dumnezeiesti, armonizate de aceasta dumnezeiasca aducatoare
a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7
·
Mintea cuvântatoare de Dumnezeu
(teologica), îndulcindu-si si încalzindu-si sufletul
cu însesi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeste nepatimirea în
masura potrivita. Caci „cuvintele Domnului, zice, sunt
cuvinte curate, argint lamurit în foc pe seama pamântului”. Iar
mintea cunoscatoare (gnostica), întarita prin
experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si
mintea cuvântatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei
cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si
mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa
(vazatoare), daca îsi pastreaza
neratacita puterea discriminatoare a sufletului. Caci nu se
întâmpla ca sa se dea amândoua darurile în întregime
fiecarei minti. Iar pricina este ca amândoua sa se minuneze
de ceea ce are mai mult cealalta decât ea si asa sa
sporeasca în ele smerita cugetare, împreuna cu râvna
dreptatii. De aceea zice Apostolul: „Unuia prin Duhul i s-a dat
cuvânt de întelepciune, altuia cuvânt de cunostinta în
acelasi Duh”. (Diadoh al Foticeii)7
