ˇ Dar ce sa zicem despre dracul care face sufletul nesimtit? Caci ma tem a si scrie despre el. Când navaleste acela, iese sufletul din starea sa fireasca si leapada cuviinta si frica Domnului, iar pacatul nu-l mai socoteste pacat, faradelegea n-o mai socoteste faradelege si la osânda si la munca vesnica se gândeste ca la niste vorbe goale. De cutremurul purtator de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl marturiseste, însa poruncile Lui nu le cinsteste. De-i bati în piept când se misca spre pacat, nu simte: de-i vorbesti din Scripturi, e cu totul împietrit si nu asculta. Îi amintesti de ocara oamenilor si nu o ia în seama. De oameni nu mai are rusine, ca porcul care a închis ochii si a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei desarte. Si daca nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui. De fapt dracul acesta este dintre cei ce ataca rar pe frati. Iar pricina este învederata. Caci nenorocirile altora, bolile celor dosaditi, închisorile celor nefericiti si moartea naprasnica a unora, pun pe fuga acest drac, întrucât sufletul e strapuns putin câte putin si e trezit la mila, fiind dezlegat de împietrirea venita de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, data fiind si raritatea celor cuprinsi de neputinte printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceste în Evanghelii sa mergem la cei bolnavi si sa cercetam pe cei din închisori, zicând: Bolnav am fost si n-ati venit la Mine. În orice caz sa se stie: daca cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu si-a parasit chilia din nepasare, unul ca acesta a primit din cer rabdarea si neprihanirea si fericit este pentru o nepatimire ca aceasta. Iar câti s-au fagaduit sa cinsteasca pe Dumnezeu locuind laolalta cu lumea sa se pazeasca de acest drac. Caci a zice sau a scrie mai multe despre el, ma rusinez si de oameni. (Evagrie Ponticul)1

ˇ Când sufletul nostru începe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamântului, se furiseaza de cele mai multe ori în el un gând de trândavie, care nu-i îngaduie sa stea cu placere nici în slujba cuvântului si nu-i lasa nici dorinta hotarâta dupa bunurile viitoare; ba îi înfatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavând nici un rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si însasi cunostinta o dispretuieste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavârsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru între hotare foarte înguste, cautând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai întorcându-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea împrastiere nesocotita. (Diadoh al Foticeii)1