Smerenia – mândria

ˇ        Zis-a avva Isaia: de nu se va face omul pilda întru toate, nu poate locui împreuna cu aproapele. (Filocalia XII)

ˇ        Zis-a avva Isaia: “Nimic nu-i umileste mai mult pe demoni, nu întareste sufletul si nu lumineaza mintea ca marturisirea celor cugetate Parintilor duhovnicesti; si nimic nu-i bucura pe demoni, nu întuneca mintea, nu împietreste inima si nu înnoroiaza constiinta ca ascunderea gândurilor. Când vrea monahul sa-si faca cunoscute relele sale si sa-si descopere gândurile urâte îl tulbura demonii si încep sa semene în inima lui rusine zicându-i: Acest batrân se tine duhovnicesc si sfânt; curat si fara pata, iar tu vrei sa-ti aduci osânda si sa te faci dispretuit de ceilalti si sa produci sminteala? Nu te gândesti ca-l vei face sa te stapâneasca si sa râda de tine caci nu va pazi taina? Apoi, pâna acum ceilalti te cinstesc înca si în vreme ce te socotesc toti întelept si istet în stare sa deosebesti lucrurile, vrei sa ajungi dispretuit si de râsul tuturor? Mai rabda deci înainte de ati marturisi gândurile acestuia caci ce vatamare îti va urma? Este cineva care sa nu treaca prin acestea? Ce altii nu se tem de Dumnezeu?” acestea soptesc demonii catre bietul monah caci stiu ca sufletul nicidecum nu propaseste decât prin descoperirea gândurilor si monahul nu cade decât daca-si ascunde gândurile. (Omul are nevoie sa-si dezvaluie gândurile rele, egoiste ca sa poata scapa de ele. Are nevoie de ajutorul altuia – însasi comunicarea este un act de smerenie si al iesirii din încrederea mândra de sine.) (Filocalia XII)

ˇ        Trebuie sa tinem pe cât putem ascunse ostenelile noastre pentru cel bune ca sa nu cadem în patima slavei desarte. Mai ales prin limba suntem ispititi sa facem cunoscute ostenelile noastre, dar aceasta e una cu a le preda vrajmasilor ca sa le foloseasca împotriva noastra, sau ca sa faca pe unii si altii sa ne laude si astfel sa produca-n noi mândria. Dar vrajmasii se folosesc de ele si pentru a ni le întoarce asociate cu ispita mândriei. (Fil. XII)

ˇ        Cel ce-si face numai voile lui traieste o sfâsiere a inimii neputînd sa le împlineasca totdeauna. Pâna la urma traieste o robie completa constând de fapt ca nu-si face deloc voile sale, ci e stapânit de patimi sau de legi, sau de altii iar aceasta este adevarata pieire a sa ca persoana proprie. (Fil. XII)

ˇ        Cel ce cunoaste pe Dumnezeu îsi cunoaste pacatele si viceversa; dimpotriva: cel ce nu-l cunoaste pe Dumnezeu, nu-i cunoaste pacatele caci împotriva cui ar fi pacatuit? Acela nu se cunoaste nici pe sine, nici nu poate porni pe calea unei îndreptari. (Fil. XII)

ˇ        Voia proprie nu e strâmta si nu voieste sa ne îngusteze, ci cauta sa faca orice. Vointa aceasta de largime care se împaca si cu o lenevie, care nu vrea sa i se împotriveasca sa faca ceva dispretuieste strâmtorarea ce i-o impune voia lui Dumnezeu, strâmtorare care pe de alta parte adânceste pe om în cele proprii spirituale, sau în cele bune. (Fil. XII)

ˇ        Daca nu te cureti pe tine de voile trupesti si nu te pazesti de cele ce le nasc, nu te poti pazi de pacat iar aceasta e slabiciunea sufletului – maica cea rea a pacatului. Aceasta trândavie naste o voie favorabila ei si voia aceasta si largimea ei nasc dispretul. Inima care vrea sa fie independenta naste iubirea conlucrarii cu lumea, pornirea de a cauta cele ce nu se deosebesc de tine, pornirea de a-ti preda auzul celui ce-i vorbeste de rau pe altii, pornirea de a auzi cuvinte si de-a le transmite altuia, pornirea de-a cauta cele ale lumii, de-a cauta sa înveti cu orice pret chiar pe cei ce nu te întreaba, pornirea de-al musca pe aproapele si multe alte rele. (Fil. XII)

ˇ        Cel ce se teme de slabiciunea trupului nu ajunge la starea cea dupa fire. (Cel ce se teme de slabiciunea trupului nu are putere sa se curete de patimile care-l aduc la starea neconforma firii, dar cade în rugaciune la Dumnezeu. Cerând ajutorul lui Dumnezeu, primeste putere sa savârseasca ostenelile curatirii de patimi si sa se simta odihnit chiar în aceste osteneli.) (Fil. XII)

ˇ        Ce este smerenia? Smerenia consta în a se socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si ca nu face nimic bun, iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura omul pe sine în vreo ceva (smerenia consta si în a nu se masura cineva ca sa constate pâna unde a ajuns prin vreo fapta a sa; a privi la ea cât de importanta, cât de mare, a nu o lua în seama). Smerenia mai sta în: a nu se sfadi, în supunere, în a cauta mereu cu privirea în jos, a avea ochii morti; a te pazi de minciuna, a nu te lasa prins de vorbe desarte, a nu te împotrivi nimanui, a te sili pe tine la osteneala, a rabda defaimarea, a urî odihna, si a nu supara pe nimeni. Îngrijeste-te deci sa împlinesti acestea întocmai ca sa nu se faca sufletul tau lacas a toata patima si sa nu ispravesti viata ta fara rod pentru vecii vecilor. (Fil. XII)

ˇ        În cel ce nu vrea sa stie de Dumnezeu apare slava desarta si toate câte le uraste Dumnezeu locuiesc în sufletul iubitorului de sfada si al celui mândru. (Fil. XII)

ˇ        A se judeca întâi pe sine aduce smerita cugetare si a renunta la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunostinta. (Se cere renuntarea voii proprii în favoarea aproapelui întru cunostinta, adica în constiinta valorii lui si a datoriei mele fata de el, nu într-un mod sentimental pentru a-l câstiga prin aceasta pentru interesele mele.) (Fil. XII)

ˇ        Ceea ce voieste Dumnezeu de la om nu este altceva decât a se smeri pe sine fata de aproapele în toate si a-si taia voia sa fata de toate, a se ruga totdeauna ca sa-i dea omului ajutor mâna Lui si sa-si pazeasca ochii de somnul uitarii si de amagirea robiei dat fiind ca firea omului e schimbatoare si lesne înclinata spre rau. (Fil. XII)

ˇ        A nu te masura pe tine îti aduce plânsul. (A nu ma masura pe mine nu înseamna numai a nu cauta multumirea de masura la care am ajuns, ci si în a plânge în constiinta ca nu sunt nimic, ca n-am realizat nimic din datoriile mele.) (Fil. XII)

ˇ        Dumnezeu nu voieste de la om decât smerirea fata de aproapele, taierea voii lui în relatie cu acela. Dumnezeu îsi face cauza aproapelui cauza Sa caci El este Creatorul si Sustinatorul aproapelui si vrea sa o arate ca atare cu ajutorul omului. Aceasta este si o pretuire pe care o acorda Dumnezeu si omului ajutat si celui ce ajuta. Dumnezeu vrea ca omul sa ajute pe om , dar si sa ceara la rândul sau ajutorul lui Dumnezeu în aceasta. Dumnezeu si omul îsi cer reciproc grija de aproapele – este si în aceasta o treime. Doi îsi întaresc grija fata de al treilea; Dumnezeu cere omului grija aproapelui si omul cere grija lui Dumnezeu pentru ca uitarea omului de catre om cucereste mai usor pe om. (Fil. XII)

ˇ        Pâna ce este înca în razboi, omul se afla sub frica si cutremur fie ca a învins astazi, fie ca a fost învins sau ca va învinge, ori ca va fi învins mâine. Caci lupta înconjoara si strânge inima; numai lipsa patimilor este nerazboita caci a primit cununa si nu se mai îngrijoreaza de cele trei (suflet, trup si duh) caci sunt împartite când ajung sa se împace între ele prin Dumnezeu. (Fil. XII)

ˇ        Fericiti sunt ochii care se rusineaza întru cunostinta sa priveasca spre Dumnezeu si se îngrijesc sa-si vindece ranile lor întru cunostinta, si-si cunosc pacatele lor rugându-se pentru iertare. (Cel ce înainteaza în cele bune se rusineaza înaintea lui Dumnezeu de pacatele savârsite pentru ca le cunoaste gravitatea, pentru ca se îngrijeste sa le vindece prin cunoasterea combaterii lor. Cunostinta pacatelor este unita cu cunostinta lui Dumnezeu împotriva caruia se savârsesc. Cine nu-l cunoaste pe Dumnezeu nu cunoaste nici anumite fapte ale sale ca fiind pacatoase. De recunoasterea lui Dumnezeu ca existenta personala Care vrea binele ca viata în armonie a tuturor si a carui voie neîmplinind-o oamenii ies din armonia care-i face fericiti, depinde orice cunoastere a tuturor sau sensul lor.) (Fil. XII)

ˇ        Cel ce suporta defaimarea si-si supune voia aproapelui pentru Dumnezeu ca sa nu-l lase pe vrajmas sa vina la mijloc arata ca este lucrator. Cel ce tine la voia lui nu se afla în pace nici macar cu cei sfinti, fiindca nepasarea, mânia si aprinderea fata de ceilalti urmeaza voii lui pe care tine neaparat sa si-o faca. (Când îti afirmi voia ta împotriva aproapelui, lasi pe vrajmas sa va desparta unul de altul dar si pe tine, sau poate pe amândoi de Dumnezeu caci Dumnezeu nu poate fi acolo unde este vrajmasul care desparte pe oameni între ei si de Dumnezeu. Si nu acolo unde îsi afirma omul voia sa este El activ sau arata ca are putere, ci unde îsi calca peste ea.) (Fil. XII)

ˇ        Cel cu inima învârtosata spune în inima sa: “N-am gresit niciodata!”, iar cel ce a dobândit smerita cugetare suporta mustrarea aproapelui zicând: “Da, am gresit.” Cel ce însa o dispretuieste are în inima gândul ca e întelept si n-a jignit niciodata pe nimeni, dar cel ce are frica de Dumnezeu se îngrijeste de virtuti ca nu cumva sa piarda vreuna din ele. (Fil. XII)

ˇ        În ceea ce priveste dorinta de a-i învata pe altii trebuie sa fim cu frica de a nu cadea alaturea de ceea ce învatam caci câta vreme cazi întru acestea, nu esti în masura sa înveti pe altii. (Fil. XII)