·
Zis-a avva Isaia: de nu se va face
omul pilda intru toate, nu poate locui impreuna cu aproapele.
(Filocalia XII)
·
Zis-a avva Isaia: ''Nimic nu-i
umileste mai mult pe demoni, nu intareste sufletul si nu
lumineaza mintea ca marturisirea celor cugetate Parintilor
duhovnicesti; si nimic nu-i bucura pe demoni, nu intuneca mintea,
nu impietreste inima si nu innoroiaza constiinta ca
ascunderea gandurilor. Cand vrea monahul sa-si faca cunoscute
relele sale si sa-si descopere gandurile urate il tulbura
demonii si incep sa semene in inima lui rusine zicandu-i: Acest
batran se tine duhovnicesc si sfant; curat si
fara pata, iar tu vrei sa-ti aduci osanda si
sa te faci dispretuit de ceilalti si sa produci
sminteala? Nu te gandesti ca-l vei face sa te
stapaneasca si sa rada de tine caci nu va
pazi taina? Apoi, pana acum ceilalti te cinstesc inca
si in vreme ce te socotesc toti intelept si istet in
stare sa deosebesti lucrurile, vrei sa ajungi dispretuit
si de rasul tuturor? Mai rabda deci inainte de ati
marturisi gandurile acestuia caci ce vatamare iti va
urma? Este cineva care sa nu treaca prin acestea? Ce altii nu se
tem de Dumnezeu?'' acestea soptesc demonii catre bietul monah
caci stiu ca sufletul nicidecum nu propaseste
decat prin descoperirea gandurilor si monahul nu cade decat
daca-si ascunde gandurile. (Omul are nevoie sa-si
dezvaluie gandurile rele, egoiste ca sa poata scapa de ele.
Are nevoie de ajutorul altuia - insasi comunicarea este un act de
smerenie si al iesirii din increderea mandra de sine.) (Filocalia
XII)
·
Trebuie sa tinem pe cat
putem ascunse ostenelile noastre pentru cel bune ca sa nu cadem in
patima slavei desarte. Mai ales prin limba suntem ispititi
sa facem cunoscute ostenelile noastre, dar aceasta e una cu a le preda
vrajmasilor ca sa le foloseasca impotriva noastra, sau
ca sa faca pe unii si altii sa ne laude si astfel
sa produca-n noi mandria. Dar vrajmasii se folosesc de ele
si pentru a ni le intoarce asociate cu ispita mandriei. (Fil. XII)
·
Cel ce-si face numai voile lui
traieste o sfasiere a inimii neputind sa le
implineasca totdeauna. Pana la urma traieste o robie
completa constand de fapt ca nu-si face deloc voile sale, ci e
stapanit de patimi sau de legi, sau de altii iar aceasta este
adevarata pieire a sa ca persoana proprie. (Fil. XII)
·
Cel ce cunoaste pe Dumnezeu
isi cunoaste pacatele si viceversa; dimpotriva: cel ce
nu-l cunoaste pe Dumnezeu, nu-i cunoaste pacatele caci
impotriva cui ar fi pacatuit? Acela nu se cunoaste nici pe sine,
nici nu poate porni pe calea unei indreptari. (Fil. XII)
·
Voia proprie nu e stramta
si nu voieste sa ne ingusteze, ci cauta sa faca
orice. Vointa aceasta de largime care se impaca si cu o lenevie,
care nu vrea sa i se impotriveasca sa faca ceva
dispretuieste stramtorarea ce i-o impune voia lui Dumnezeu,
stramtorare care pe de alta parte adanceste pe om in cele proprii
spirituale, sau in cele bune. (Fil. XII)
·
Daca nu te cureti pe
tine de voile trupesti si nu te pazesti de cele ce le nasc,
nu te poti pazi de pacat iar aceasta e slabiciunea
sufletului - maica cea rea a pacatului. Aceasta trandavie
naste o voie favorabila ei si voia aceasta si largimea
ei nasc dispretul. Inima care vrea sa fie independenta
naste iubirea conlucrarii cu lumea, pornirea de a cauta cele ce
nu se deosebesc de tine, pornirea de a-ti preda auzul celui ce-i
vorbeste de rau pe altii, pornirea de a auzi cuvinte si
de-a le transmite altuia, pornirea de-a cauta cele ale lumii, de-a
cauta sa inveti cu orice pret chiar pe cei ce nu te
intreaba, pornirea de-al musca pe aproapele si multe alte rele. (Fil.
XII)
·
Cel ce se teme de slabiciunea
trupului nu ajunge la starea cea dupa fire. (Cel ce se teme de
slabiciunea trupului nu are putere sa se curete de patimile
care-l aduc la starea neconforma firii, dar cade in rugaciune la
Dumnezeu. Cerand ajutorul lui Dumnezeu, primeste putere sa
savarseasca ostenelile curatirii de patimi si
sa se simta odihnit chiar in aceste osteneli.) (Fil. XII)
·
Ce este smerenia? Smerenia consta in a se socoti cineva pe sine inaintea lui
Dumnezeu ca este pacatos si ca nu face nimic bun, iar
fapta smereniei este tacerea si a nu se masura omul pe sine in
vreo ceva (smerenia consta si in a nu se masura cineva ca sa
constate pana unde a ajuns prin vreo fapta a sa; a privi la ea cat de
importanta, cat de mare, a nu o lua in seama). Smerenia mai sta
in: a nu se sfadi, in supunere, in a cauta mereu cu privirea in jos,
a avea ochii morti; a te pazi de minciuna, a nu te lasa
prins de vorbe desarte, a nu te impotrivi nimanui, a te sili pe tine
la osteneala, a rabda defaimarea, a uri odihna, si a nu
supara pe nimeni. Ingrijeste-te deci sa implinesti acestea
intocmai ca sa nu se faca sufletul tau lacas a
toata patima si sa nu ispravesti viata ta
fara rod pentru vecii vecilor. (Fil. XII)
·
In cel ce nu vrea sa stie
de Dumnezeu apare slava desarta si toate cate le
uraste Dumnezeu locuiesc in sufletul iubitorului de sfada
si al celui mandru. (Fil. XII)
·
A se judeca intai pe sine aduce
smerita cugetare si a renunta la voia proprie in favoarea aproapelui
intru cunostinta. (Se cere renuntarea voii proprii in
favoarea aproapelui intru cunostinta, adica in
constiinta valorii lui si a datoriei mele fata de el,
nu intr-un mod sentimental pentru a-l castiga prin aceasta pentru
interesele mele.) (Fil. XII)
·
Ceea ce voieste Dumnezeu de
la om nu este altceva decat a se smeri pe sine fata de aproapele in
toate si a-si taia voia sa fata de toate, a se ruga
totdeauna ca sa-i dea omului ajutor mana Lui si sa-si
pazeasca ochii de somnul uitarii si de amagirea robiei
dat fiind ca firea omului e schimbatoare si lesne inclinata
spre rau. (Fil. XII)
·
A nu te masura pe tine iti
aduce plansul. (A nu ma masura pe mine nu inseamna numai a nu
cauta multumirea de masura la care am ajuns, ci si in a
plange in constiinta ca nu sunt nimic, ca n-am realizat
nimic din datoriile mele.) (Fil. XII)
·
Dumnezeu nu voieste de la om
decat smerirea fata de aproapele, taierea voii lui in
relatie cu acela. Dumnezeu isi face cauza aproapelui cauza Sa
caci El este Creatorul si Sustinatorul aproapelui si
vrea sa o arate ca atare cu ajutorul omului. Aceasta este si o
pretuire pe care o acorda Dumnezeu si omului ajutat si
celui ce ajuta. Dumnezeu vrea ca omul sa ajute pe om , dar si sa
ceara la randul sau ajutorul lui Dumnezeu in aceasta. Dumnezeu
si omul isi cer reciproc grija de aproapele - este si in aceasta
o treime. Doi isi intaresc grija fata de al treilea;
Dumnezeu cere omului grija aproapelui si omul cere grija lui Dumnezeu pentru
ca uitarea omului de catre om cucereste mai usor pe om. (Fil.
XII)
·
Pana ce este inca in
razboi, omul se afla sub frica si cutremur fie ca a
invins astazi, fie ca a fost invins sau ca va invinge, ori
ca va fi invins maine. Caci lupta inconjoara si strange
inima; numai lipsa patimilor este nerazboita caci a primit
cununa si nu se mai ingrijoreaza de cele trei (suflet, trup si
duh) caci sunt impartite cand ajung sa se impace intre ele
prin Dumnezeu. (Fil. XII)
·
Fericiti sunt ochii care se
rusineaza intru cunostinta sa priveasca spre
Dumnezeu si se ingrijesc sa-si vindece ranile lor intru
cunostinta, si-si cunosc pacatele lor rugandu-se
pentru iertare. (Cel ce inainteaza in cele bune se rusineaza
inaintea lui Dumnezeu de pacatele savarsite pentru ca le
cunoaste gravitatea, pentru ca se ingrijeste sa le vindece
prin cunoasterea combaterii lor. Cunostinta pacatelor este
unita cu cunostinta lui Dumnezeu impotriva caruia se savarsesc.
Cine nu-l cunoaste pe Dumnezeu nu cunoaste nici anumite fapte ale
sale ca fiind pacatoase. De recunoasterea lui Dumnezeu ca
existenta personala Care vrea binele ca viata in
armonie a tuturor si a carui voie neimplinind-o oamenii ies din
armonia care-i face fericiti, depinde orice cunoastere a tuturor sau
sensul lor.) (Fil. XII)
·
Cel ce suporta defaimarea
si-si supune voia aproapelui pentru Dumnezeu ca sa nu-l lase pe
vrajmas sa vina la mijloc arata ca este
lucrator. Cel ce tine la voia lui nu se afla in pace nici macar
cu cei sfinti, fiindca nepasarea, mania si aprinderea
fata de ceilalti urmeaza voii lui pe care tine
neaparat sa si-o faca. (Cand iti afirmi voia ta
impotriva aproapelui, lasi pe vrajmas sa va
desparta unul de altul dar si pe tine, sau poate pe amandoi de
Dumnezeu caci Dumnezeu nu poate fi acolo unde este vrajmasul
care desparte pe oameni intre ei si de Dumnezeu. Si nu acolo unde
isi afirma omul voia sa este El activ sau arata ca are
putere, ci unde isi calca peste ea.) (Fil. XII)
·
Cel cu inima
invartosata spune in inima sa: ''N-am gresit niciodata!'',
iar cel ce a dobandit smerita cugetare suporta mustrarea aproapelui
zicand: ''Da, am gresit.'' Cel ce insa o dispretuieste are in
inima gandul ca e intelept si n-a jignit niciodata pe
nimeni, dar cel ce are frica de Dumnezeu se ingrijeste de
virtuti ca nu cumva sa piarda vreuna din ele. (Fil. XII)
·
In ceea ce priveste dorinta
de a-i invata pe altii trebuie sa fim cu frica de a nu
cadea alaturea de ceea ce invatam caci cata
vreme cazi intru acestea, nu esti in masura sa inveti
pe altii. (Fil. XII)
