·
Înainte de toate, întâia
lupta este cea care însoteste înstrainarea sau plecarea de
unul singur când parasesti toate si pleci în alt loc ducând
cu tine o credinta desavârsita, nadejdea si
o inima întarita împotriva voilor tale. Caci facând
aceasta, gândurile te învaluiesc în multe cercuri înfricosându-te cu
ispite, cu saracie aspra si cu tot felul de închipuiri
facându-te sa te întrebi ca de vei cadea în ele ce vei face
neavînd pe cineva care sa se îngrijeasca de tine. Bunatatea lui
Dumnezeu te probeaza ca sa se arate râvna ta si iubirea
fata de El. În sfârsit, de vei fi parasit sigur în
chilie, vor fi semanate în tine gânduri grele de frica si de
împutinare care-ti vor spune ca nu numai înstrainarea
mântuieste pe om, ci si pazirea poruncilor, aducându-ti
aminte de cei apropiati de tine dupa trup, gânduri care te fac
sa zici: “Oare acestia nu sunt si ei oare robi ai lui Dumnezeu?”
Îti sunt aduse în inima temeri pentru impuritatea aerului, despre
slabirea trupului din pricina lipsurilor, dar de va fi în tine iubire
si nadejde, rautatea acestor gânduri nu te va înrâuri si se
va arata în tine râvna fata de Dumnezeu sau faptul ca-L
iubesti mai mult decât odihna trupului. Iar pe cei ce rabda
(necazurile) greutatea înstrainarii, aceasta greutate îi duce la
nadejde iar nadejdea îi pazeste de cele de partea trupului.
Caci nu ti se cere numai înstrainarea, ci sa te
pregatesti ca sa lupti cu vrajmasii si
sa stii sa arunci pe fiecare la vremea lui, pâna, ajungând
la odihna nepatimirii te vei elibera, ca unul ce l-a biruit pe fiecare
rapunându-l la vremea lui. (Fil. XII)
·
Nu putem fi saraci decât în
Dumnezeu, cu ajutorul Lui, altfel egoismul ne împinge spre
îmbogatire, spre încrederea egoista în noi însine care e
una cu amagirea si robia. Caci a tine la avere
înseamna a te robi celor materiale. Saracia, detasarea, te
face liber de ele, liber de toate. Dar numai constiinta ca îl ai
pe Dumnezeu nu tulbura ci te face cu adevarat liber; numai în Dumnezeu
esti liber, în constiinta ca în El ai totul. (Fil. XII)
