Pocainta

ˇ        Dumnezeu cunoscând de la început rautatea diavolului si faptul ca prin ispita Lui vom cadea în pacate, a dat firii noastre si posibilitatea pocaintei. Diavolul n-are aceasta posibilitate pentru ca rautatea lui are alte proportii si nu se datoreaza vreunei ispite straine, ci inclusiv propriei vointe. În noi pacatul nu s-a nascut exclusiv din vointa noastra si nici nu s-a sters orice posibilitate de bine, deci de regret pentru raul facut. Regretul pentru binele nesocotit nu înseamna si puterea revenirii totale prin noi însine la bine. La aceasta ne ajuta Dumnezeu, dar ajutorul lui Dumnezeu se uneste cu regretul nostru pentru binele parasit, sau cu dorinta lui. Binele nu ni se impune cu sila; ajutorul pentru deplina revenire la bine pentru iesirea din pacat, deci pentru mântuire ne-a venit numai prin Hristos caci unindu-ne cu El ca om, ne unim cu El ca Dumnezeu. (Filocalia XII)

ˇ        Pocainta a carui posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Sau când se va întrupa, este ca o candela. Noi trebuie sa întretinem flacara din ea cu untdelemnul faptelor noastre si numai de vom fi luminati prin lumina candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de lumina al tuturor, vom putea intra în Împaratia luminii. Numai de vom fi luminati cunoscând si acceptând pe Hristos ca lumina lumii, ca sens al existentei; prin faptul ca arata pe Dumnezeu ca Tata iubitor, având un Fiu iubitor, vom avea parte în veci de lumina. Pocainta e candela luminata, care ne lumineaza persoana, pentru ca prin ea ne vedem cum ar trebui sa fim si vedem si legatura noastra cu Dumnezeu si cu semenii. (Filocalia XII)

ˇ        Întunericul iadului este produsul întunericului dracilor care nu cunosc, sau nu recunosc pe Dumnezeu deci sensul pozitiv al existentei, astfel sporeste întunericul în care au început sa traiasca sufletele care n-au voit sa-L cunoasca pe Dumnezeu, care explica existenta si da fericire din iubirea Lui ca plinatate de viata. (Filocalia XII)

ˇ        Pocainta fiind si un regret pentru pacatele egoismului este si o silinta de revenire în comunicare cu ceilalti. Placerile trupesti sunt însotite de împrastierea cugetarii; ele îl fac pe om sa nu se concentreze în sine si sa vada bucuria ce i-o aduce fapta buna fata de altul. Placerea împiedica de aceea cunoasterea de sine a omului, cunoastere care e lumina proiectata în sine dar si în relatiile lui cu tot ce exista, inclusiv cu Dumnezeu. (Filocalia XII)

ˇ        Pocainta înseamna a ne întoarce de la pacat – iar pacatul nu este unul, ci întreg omul vechi se numeste pacat, (Pacatul este întreg omul cazut în ceea ce este contrar firii lui. Pocainta ne îndeamna sa ne opunem acestui om întreg cazut din normalitatea firii. Este o silinta a omului vechi întreg de a deveni un om nou al binelui.) De aceea zice Apostolul: “Cel ce se lupta se înfrâneaza de la toate.” (Filocalia XII)

ˇ        Sa credem cu toata convingerea ca Dumnezeu ia în seaea pocainta noastra. Sa nu avem nici o îndoiala si sa nu amânam manifestarea ei în fata lui Dumnezeu, caci si Dumnezeu o ia în seama imediat. Amânarea încrederii ca Dumnezeu va lua în seama pocainta noastra, înseamna slabirea ei. Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu ca o ia în seama, cu atât este mai puternica si cu cât o amânam mai mult, cu atât slabeste mai mult si o ia Dumnezeu mai putin în seama. Caci este o însusire importanta a lui Dumnezeu mila fata de cei îndurerati, iar unde este pocainta mare este si durere mare. Pocainta este astfel o întoarcere hotarâta a omului de la viata patimasa la o viata virtuoasa, o întoarcere din durere si cu durere, ca atare este o revolutie afectiva în viata omului. (Filocalia XII)

ˇ        Moartea este noaptea de care sunt constient si deci ma chinuie. Cunoasterea iubirii lui Dumnezeu aratata de Hristos este lumina, este ziua, este sensul satisfacator al vietii mele. Aceasta ziua, aceasta lumina a îndepartat noaptea care ma înconjoara. Dar moartea aceasta nu este numai una cu întunericul si cu moartea din el într-un mod oarecum constient, ca el însusi devine acestea. Pe de alta parte si între somn, betie si moarte este o identitate. Noaptea ne face sa dormim si ne îndeamna la betie si acestea ne fac sa dorim noaptea. Somnul este si el întuneric si moartea spirituala le mareste, iar betia la fel. Dar somnul spiritual nu este inconstienta totala, ci cosmar chinuit, sau un sir de cosmaruri, la fel si betia. În somn si în betie strâmbam si facem fara sens toata realitatea – asa va fi iadul. Somnul si betia nu sunt una cu moartea, ca un fel de cosmar care întuneca si strâmba realitatea, ci si una cu patimile caci patimile te fac sa te repezi la placerile momentane pierzând perspectiva vietii îndelungate a bucuriei nesfârsite. (Filocalia XII)

ˇ        Sa nu cadem cu sufletul din faptele conforme firii caci el este pe de alta parte schimbator din fire. Adica se poate abate prin fire de la cele conforme firii; se poate abate “prin fire”, nu întrucât firea ar cere-o, ci întrucât firea îi da si aceasta posibilitate datorita libertatii cu care este înzestrat. Poate cadea prin fire din starea conforma firii. (Filocalia XII)

ˇ        Cel ce se gândeste pururea la moarte, la focul vesnic, la viermele neadormit, la întunericul cel mai dinafara, la plânsul cel nemângâiat, la scrâsnirea dintilor, la rusinea ce-o avea înaintea scaunului înfricosator al judecatii lui Hristos, dinaintea îngerilor si a oamenilor, topeste bucuria placerii si întoarce toata pofta spre Dumnezeu. (Filocalia XII)

ˇ        “Focul si întunericul cel mai dinafara” este întunericul neîntelegerii ultime pe care si-au cultivat-o cei ce n-au voit sau nu s-au ostenit sa cunoasca adevarul ca toate au un sens numai daca sunt de la un Creator constient si iubitor. Lipsa lor de cunostinta fiind lipsa iubirii, ei n-au nici o bucurie ci traiesc într-un chin nesfârsit asemenea unui foc care-i arde. Amândoua sunt la marginea extrema a existentei, oarecum în afara ei, daca gradul suprem al existentei se arata în iubirea si în nemarginita cunoastere a lui Dumnezeu, iubirea tripersonala suprema. (Fil. XII)

ˇ        Întunericul si chinurile iadului sunt “întunericul cel mai dinafara” caci este zona cea mai saraca a existentei si cei ajunsi în ea nu înteleg nimic din rostul existentei. (Fil. XII)

ˇ        “Carnea si sângele nu pot sa mosteneasca Împaratia lui Dumnezeu, nici stricaciune nu mosteneste nestricaciunea.” (I Cor.15,50) Daca noi nu ne silim sa înaintam spre trupul înduhovnicit, nu vom mosteni nestricaciunea trupului lui Hristos caci desi nu pier definitiv nici trupurile în iad, ele vor suferi de anumite chinuri proprii trupurilor stricacioase: durerile produse de focul arzator, de întepaturi, de lucrarea viermilor. (Fil.XII)

ˇ        Cei din iad nu sunt lasati acolo pentru ca asa vrea Dumnezeu, ci pentru ca ei se încapatâneaza sa nu stie de Dumnezeu. Este marea taina a libertatii si a mândriei unora în afirmarea ei. Chiar în suferinta lor, vor sa-si afirme cu încapatânare sfidarea fata de Cineva care este superior. (Fil.XII)

ˇ        Cel care n-a luptat aici pentru a câstiga credinta, respectiv cunoasterea lui Dumnezeu si-a pregatit o stare de încapatânare vesnica în necredinta. (Fil.XII)

ˇ        Cel care a fost în comuniune cu cei pacatosi pe pamânt si i-a aprobat, se va descoperi în ziua judecatii ca a fost în comuniune cu diavolul. (Fil.XII)

ˇ        De ai fost un fel de învatator al celui pacatos aici fara sa-l îndrepti, te vei afla partas la pedeapsa lui în ziua judecatii. (Fil.XII)

ˇ        Dreptatea lui Hristos va lasa si pe vrajmasii nostri sa fie prezenti în partea stânga, la judecata finala pentru a arata întrucât ca le-am urmat lor iubind mai mult pacatul decât virtutea. Îngerii ce vor sta de-a dreapta se vor bucura toti de iubirea fiecaruia care s-a îndreptat spre toti. Iubirea va uni atunci pe toti iar egoismul de pe pamânt aratat atunci pe fata va singulariza pe cei ce l-au practicat. (Fil. XII)

ˇ        Hristos trebuia sa arate, înainte de a se lasa rastignit ca e mai tare ca toate încercarile si ispitirile, ca e mai tare si decât moartea. Asa îi putea convinge pe apostoli ca a putut învinge moartea, desi în moartea Lui arata o si mai mare putere si are o si mai mare semnificatie putând-o învinge chiar dupa ce se lasa El Însusi dus în stare de moarte si învie nu pentru a reveni la viata istorica, ci deschizându-ne viata în vesnicie. (Fil. XII)

ˇ        Mintea care nu mai este stapânita de nimic din cele ale lumii se pregateste, îsi aduna simturile îndreptate spre lume, spre o singura tinta: sa se pregateasca prin moarte spre trecerea la nemurirea vietii viitoare împreuna cu Hristos pe care-L vedem ca model în aceasta. Simturile i-au devenit un trup unic cu Hristos, deci totodata un trup cu Hristos prin împartasirea cu El. Si El Care a învins moartea prin cruce imprima trupului celui ce s-a împartasit de El aceasta pornire spre moarte si spre trecerea prin ea la viata vesnica în unire cu El. (Fil. XII)

ˇ        “În ora crucii este o mare primejdie. Propriu-zis nu pentru Sine se roaga Iisus Hristos sa treaca paharul mortii, ci pentru noi. El putea sa suporte prin sine acest pahar, dar si-a însusit frica noastra de el cerând ajutor Tatalui ca sa ne faca si pe noi sa cerem acest ajutor în clipa încercarii extreme. Numai cu ajutorul Tatalui putem învinge crucea pe care am primit-o ca sa o învingem si pe ea dupa ce-am învins celelalte patimi egoiste ale noastre prin patimiri neplacute. (Fil. XII)

ˇ        Ce trebuie cugetat despre bucuria ce va veni sufletului care s-a hotarât sa slujeasca lui Dumnezeu si sa-si desavârseasca lucrarea? De fapt, la iesirea lui din lumea aceasta lucrul lui va merge înaintea lui si se vor bucura cu el îngerii lui Dumnezeu pentru ca l-au vazut mântuit de stapîniile întunericului. Când sufletul va iesi din lume, vor merge împreuna cu el îngerii si-l vor întâmpina toate puterile întunericului voind sa-l împiedice cercetându-l de are ceva de-al lor în el. Atunci nu îngerii vor lupta pentru el, ci faptele pe care le-a facut îl împrejmuiesc împotriva acelora ca sa nu se atinga de el. Iar când vor învinge faptele lui, vor cânta îngerii înaintea lui pâna se va întâlni cu Dumnezeu întru veselie. Atunci, în acea ora va uita toata osteneala si toata suferinta. Deci si noi fratilor sa împlinim lucrarea noastra lucrând bine scurta si greaua viata de aici, ferind lucrul nostru de tot raul pâna ce ne vom scapa mintile de ispitele celor vicleni ce vor veni înaintea noastra, caci vor cerceta cu putere tot lucrul nostru, fiind rai si fara mila. Fericit cel în care nu se va afla nimic de-al lor deoarece veselia si bucuria lor va fi vesnica. (Fil. XII)