Discernamant - trezvie

ˇ        Staruie in inima ta luand seama la simturile tale si daca vei impaca cu tine amintirile lor, ai prins talharii care o fura, caci cel ce patrunde in toata amanuntimea gandurile sale cunoaste pe cei ce voiesc sa intre in el si sa-l intineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si renuntarea la voile proprii pentru a dobandi virtutile. Numai renuntand la propria voie castigam virtutile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa renuntam la implinirea voilor proprii implinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te ingrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei intelege ce te tulbura si din ce motive, indemnandu-te sa-ti schimbi din lene, fara nici un motiv serios locul si razgandindu-te, vei ramane acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se miste intre multe, dar si sa se leneveasca, insa cei ce cunosc viclenia lor raman neclintiti multumind Domnului pentru locul in care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Caci indelunga rabdare unita cu dragostea multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul in care omul este slavit, insa slava celor multi slabesc simturile, iar robia adusa in mod necesar de patimi il ia in stapanire si ca urmare paraseste infranarea cea ascunsa prin imprastiere si saturare. (Cand simturile slabesc, se amesteca in cele percepute raul - este luat in stapanire de patimi. Mai multa putere manifesta in simturi cel ce rabda si se infraneaza, cel cu mintea concentrata si neimprastiata. O minte dispersata lasa simturile slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire mintii. Simturile care au o tarie morala sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.)

ˇ        Cel ce voieste sa intre in Imparatie, sa pazeasca faptele ei. Caci Imparatia este oprirea a tot pacatul. Vrajmasii isi seamana in acela gandurile lor, dar ele nu odraslesc fiindca daca mintea ajunge sa priveasca dulceata dumnezeirii, sagetile lor nu mai patrund in ea ci este imbracata cu toate armele virtutilor care o pazesc si se ingrijesc de ea si nu ingaduie sa fie tulburata, ci o fac sa ramana cu vederea ei in cunostinta de unde sa fuga si in deosebirea celor doua cai si de una sa fuga, iar pe cealalta sa o iubeasca.

ˇ        Numai cand ai ajuns sa cunosti cele bune, cunosti cu adevarat cele rele opuse lor, in care te-ai complacut, caci pana n-ai ajuns sa recunosti cele bune prin osteneala pentru ele nu cunosti uratenia celor rele in care ai trait ci ai crezut ca ele sunt bune. In zadar iti spuneau altii ca sunt rele - nu-i credeai, despre ele tu aveai parerea ta si nu erau multi care indrazneau sa-ti spuna ca gresesti si ca ele sunt rele. Traiai deci in intuneric; desi vedeai raul ce-l faceai prin faptele tale altora, nu-ti pasa, caci ii dispretuiai pe aceia. Socoteai ca numai tu si parerile tale au importanta. Privirea ti se largeste si vezi valoarea altora cand ai parasit faptele egoiste. Numai cand ai ajuns sa cunosti dulceata si largimea celor bune ti se descopera uratenia si ingustimea celor rele in care traiai. O reala comparatie intre cele doua moduri de viata nu poate face decat cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la cele bune, lupta in mod hotarat sa nu recada in cele rele, dar sunt unii care nu fac aceasta.

ˇ        Pacatul sau raul este asezat ca un zid intunecos in fata mintii, de nu-L mai vede pe Dumnezeu si largimea tuturor in El. S-a asezat ca un zid despartitor de Dumnezeu, din care se raspandeste lumina explicativa peste toate. In acest caz, sufletul se goleste de un continut real; lumea insasi devine inexplicabila, strambata.

ˇ        De remarcat unirea intre lumina dumnezeiasca si sfesnicul omenesc al mintii. Mintea nu poate lumina daca nu are in ea pe Dumnezeu ca lumina, sau daca nu vine in ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina mintii. Mintea inchisa lui Dumnezeu nu mai are in ea lumina reala, sau redusa la lumina ei nu mai vede decat pe omul care are si lumea in sine, deci o lumina ingusta care nu explica nici pe om, nici lumea. Dar daca mintea este facuta ca sfesnic al luminii dumnezeiesti, numai unita cu ea realizeaza ceea ce este propriu firi ei. Implinirea poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu; implinirea lor ii pun in lumina celui ce le implineste importanta fiecarui om chiar de este dusman. Ii arata pe Dumnezeu care-l tine in existenta pe fiecare om, chiar daca nu face voia Lui. Implinirea acestor porunci largeste lumina cunoasterii celui ce le implineste sau lumina largita a cunoasterii il ajuta sa le implineasca. De aceea le-a implinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una cu binele caci binele fiind totdeauna facut altora largeste orizontul celor cunoscute si valoarea lor.

ˇ        Cel ce voieste sa cunoasca de s-a salasluit Hristos in el, va cunoaste din gandurile lui caci cata vreme pacatul convinge inima lui, Dumnezeu nu s-a salasluit inca in el, nici Duhul Lui n-a aflat odihna in el. (Se da relatia dintre barbat si femeie ca chip al relatiei dintre Hristos si inima omului. Cat timp inima se simte atrasa de gandurile pacatoase, Hristos nu este in om, ca in femeia lui si cat timp Hristos nu este in om, nici duhul omului nu este odihnit caci pacatul il tine in agitatie, iar Hristos ii aduce odihna precum ii aduce femeii prezenta barbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu sa se salasluiasca in om, ca omul sa savarseasca faptele in Dumnezeu, ca sufletul sa se elibereze de pacat caci ''Cel ce se lipeste de desfranata, este un singur trup cu ea, iar cel ce se lipeste de domnul, este un singur duh cu El.'' Astfel, toata starea contrara firii se numeste desfranata. (E contrar firii omului sa nu fie cu Dumnezeu, mai precis cu Hristos. Ea traieste in acel caz nu cu barbatul ei firesc, ci cu satana, care e vrajmas lui Dumnezeu. Traieste contrar starii care o face pe veci fericita, aratandu-i sensul adevarat al vietii.) Dar de se elibereaza sufletul si trece peste cele ce cauta sa-l impiedice in vazduh, ramane in Dumnezeu si primeste Duhul Lui, dupa spusa: ''Cel ce se lipeste de Domnul este un duh cu El.'' Hristos invata sufletul cum sa se roage, ca unul ce i se inchina lui neincetat si este lipsit de El, iar El ramane in suflet daruindu-i neincetat odihna, descoperindu-i cinstirile si darurile Lui negraite.

ˇ        Cerceteaza-te deci pe tine, frate ce lucru este al tau si mintea va afla care dintre ele rodeste lui Dumnezeu si care dintre ele se increde in pacat, cand ochii sunt rapiti spre placere, sau limba este biruita de vreo graba, sau inima ta se indulceste cu cinstirea omeneasca, sau urechile tale se bucura de vorbirea impotriva cuiva. Caci toate acestea sunt pagubitoare mintii, fiindca s-a scris in Levitic: ''Asa sa spui lui Aaron: Sa nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pata ca sa nu mori.'' (Lev. 22,18-20). Aaron este chip al mintii fiindca dusmania amesteca rautatea ei cu pretentia dreptatii, a poruncit ca sa se cerceteze inainte de a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca sa nu moara. Iar a muri inseamna a cobori de la contemplare si a se nevoi cu cei ce voiesc sa intineze simturile ei. (Adam dupa cadere n-a mai putut manca din pomul vietii sau din curatie caci din acesta nu se poate hrani cineva decat ramanand unit cu Dumnezeu, izvorul vietii fara inceput si fara sfarsit. Dumnezeu, curatia, viata sunt una. Hristos a reintrodus firea omeneasca asumata de El ''in raiul ascuns'', in raiul nevazut, nu in natura vazuta, ci in planul trait spiritual. Intai a introdus firea asumata de El in raiul trait spiritual apoi va introduce si pe cei ce s-au unit cu El. Dar curatia la care a introdus firea sumata de El si apoi pe cei uniti cu El prin credinta, nu ce poate dobandi fara cunostinta Lui si a poruncile Lui si fara pazirea acestora. Caci in poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viata al Lui ca om, conforma intru totul cu voia Lui dumnezeiasca.)

ˇ        Cel lucrator si iubitor de Dumnezeu trebuie sa fie atent la orice gand al sau si sa se sfatuiasca cu ele si sa le deosebeasca. Trebuie sa distinga de vin de la trup sau de la altceva caci pana ce domneste in vreunul din madularele lui cele contrare ale firii, inca nu e socotit ''fecioara''.

ˇ        Monahul trebuie sa stie ca sufletul are puteri indoite: parerea, inchipuirea si simtirea. (Parerea, inchipuirea au si ele o pretentie de cunoastere chiar daca nu cunosc realitatea adevarata. Simtirea este si ea intr-o legatura cu realitatea deosebita de subiectul ei.) Cele in care se manifesta viata sunt vointa si alegerea. Prin simtire se iveste in suflet patima care se uimeste in inchipuire (fantezia), iar din inchipuire se naste parerea. Apoi cugetarea cercetand parerea de este adevarata sau mincinoasa stabileste adevarul si prin acesta devine discernamant. De aceea si intelegerea vine de la a intelege si a deosebi adevarul. Iar ceea ce e distins si stabilit ca adevar, se numeste ratiune. In alt mod se cunoaste ca intaia miscare a mintii se numeste cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce intelegerea si aceasta are drept continut intelesul care exprima legatura sufletului cu ceea ce intelege, care e viata lui - iar aceasta se numeste reflexiune. Reflexiunea largita produce gandul care este cuvantul launtric, pe care definindu-l zicem ca este miscarea nedeplina a sufletului ca dialog interior nerostit, din care provine cuvantul rostit.

ˇ        De cunoastem care sunt patimile sufletului si care ale trupului, ale inimii si ale mintii, biruim usor gandurile rele. Mandria este o boala a sufletului, slava desarta la fel precum si inchipuirea, deci toate cele asemanatoare sunt ale inimii iar ale mintii sunt parerea, nalucirea, prostia, umflarea - ale mintii conducatoare. Suflarile tulburi ale duhurilor rautatii vin asupra intelegerii si constiintei fie spre a le pricinui cununi, fie rusine, iar gandurile urate care fac mintea usor de robit si le atrag in prinsoare facandu-l pe om sa se inchipuie cand imparat cand capetenie ori arhiereu peste cetati si tari, stapan peste tabere si averi, ziditor de biserici si manastiri, case de oaspeti si spitale, sunt cele pe care le naluceste si le preschimba desertaciunea mintii in monahii iubitori de slava desarta si doritori de-a placea oamenilor si in cei ce se cugeta oameni mari. Ele sunt ganduri ce-si fac cuiburi in ei din lipsa de frica, din nepasare si lenevie caci de nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin in noi pacatele iertate mai inainte si se raceste inima prin retragerea harului si indata se trimit in ea mustele pacatului, ganduri viclene si patimase care murdaresc mintea conducatoare, tulbura inima si intuneca cunostinta.

ˇ        Este nevoie de lupta si de trezvie multa ca sa consimta mintea cu inima si cu buzele la ora rugaciunii ca sa nu maniem pe Dumnezeu, in loc sa-I slujim Lui sa amestecam in tamaia rugaciunilor noastre mirosul iute al gandurilor rele si sa afle jertfa rugaciunilor intinata ca a lui Cain. (Rugaciunile in care ne daruim intregi lui Dumnezeu, uitand de noi sunt o jertfa a arderii de tot daca nu amestecam gandul capacitatii noastre in care ne afirmam cu mandrie in fata lui Dumnezeu, sau o socotim ca o isprava a voii noastre. Taierea voii noastre e ca o moarte spirituala a noastra, ca o varsare a sangelui nostru.) Caci e cumplita si pierzatoare increderea ascunsa in gandurile necurate. Fiindca din ganduri se iveste pe incetul instrainarea de Dumnezeu. Caci cand omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite pacat. (Incantandu-ne de ganduri, ne incantam pe noi insine de capacitatea noastra de a le produce, deci ne mandrim in fata lui Dumnezeu. Ele se amesteca ca un miros urat in buna mireasma a rugaciunii care trebuie sa fie jertfa totala a noastra adusa lui Dumnezeu.)

ˇ        Deci i se cuvine monahului sa patrunda in sufletul sau ca sa afle sa judece, sa examineze, sa biciuiasca, sa alunge din mintea lui gandurile urate care sunt: jucause, fermecatoare, vanatoare, comunicative, ucigatoare. Caci sunt si in suflet tulburari si zgomote produse de ganduri rele si cetati ale relelor si ale puterilor vrajmase.

ˇ        De nu vom curati omeneste caile, tulburarile si zapacelile produse de gandurile rele degeaba ne vom osteni. Deci cand vom pleca genunchiul spre cerere si rugaciune, la Dumnezeu, sa luam aminte de nu cumva cel rau a rapit vasele noastre bune prin care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt gandurile noastre. Daca acestea sunt rapite de vrajmasii nostri, prin ce vom sluji lui Dumnezeu? Nu are trebuinta Dumnezeu ca trupul si limba sa se roage, iar gandurile sa fie rapite si sa rataceasca risipite in afara. Voia lui Dumnezeu este ca gandurile, mintea si cugetarea sa fie indreptate catre El in chip neimpartit si in acest caz Dumnezeu nu se va desparti deloc de noi caci este in chip nevazut cu noi privind mintea, intelegerea si gandurile noastre, vazand cu cata ardoare il cautam, cum ne straduim sa luptam cu gandurile urate si rele si cum ne razboim cu intelesurile viclene; de cantam si ne rugam din tot sufletul. Caci stand in chip neobosit, cu hotarare, in chip cuminte si treaz la rugaciune indata sunt alungati demonii si ne incununeaza pe noi. Caci de ne vede indreptati prin gandurile noastre spre cautarea cu dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arata si ne intareste, ne lumineaza sufletul, imbracandu-l cu frumusete negraita. Si astfel ne daruieste ajutorul Lui si toata biruinta, scapandu-ne de vrajmasii nostri nevazuti. Dar de ne vede lenesi, molatici, zabavnici si nepasatori, stand la rugaciune cu mintea adormita, isi retrage ajutorul de la noi si ne facem vas ce se misca pe mare fara carma, batut neincetat de valurile ispitelor, clatinati ca o trestie de orice vant.

ˇ        De voiesti sa scapi de visurile necurate si de nalucirile si inrauririle urate ale demonilor, nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Caci in modul acesta ti se lumineaza mintea si-ti va straluci lumina cugetata in inima ta, iar demonii vor fugi de al tine plangand si tipand, iar sfantul inger te va imputernici impotriva patimilor pacatoase. (Dumnezeu, ingerii si demonii stau in jurul nostru si lucreaza diferit asupra noastra in sufletul nostru.)

ˇ        Agricultorul semanandu-si samanta asteapta inmultirea ei, dar daca va lucra impotriva vantului, intristarea ii va stapani inima pururea pentru pagubirea de seminte si pentru zadarnicia ostenelilor pe care le-a depus cu pamantul.

ˇ        Cel ce petrece pururea in inima lui, iese numaidecat din cele ale vietii trupesti caci umbland in duh, nu poate cunoaste poftele trupului deoarece acesta isi face calatoria in cetatea virtutilor. El are virtutile strajere la poarta vietii curate de aceea si uneltirile demonilor raman nelucratoare asupra lui. Sagetile dragostei lumesti ajung cel mult pana la ferestruicile firii.

ˇ        Gandurile mintii si miscarile inimii sunt cele ce incununeaza sau osandesc pe om. (Anima nu este goala, ea arata viata in gandurile bune sau rele exprimand intentiile si legaturile ei cu cele ce le cunoaste: cu lumea, cu Dumnezeu si gandurile ei aduc incununarea sau osanda chiar daca nu apuca sa le prelungeasca in fapte. Prin inima sau prin cugetarea sau simtirea ei se arata ca omul nu este singur, aceste ganduri de raman numai in legatura cu lumea sunt de la draci, iar de nu o vad pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. Dar pentru ca omul este cel ce primeste cu voia pe unele sau pe altele, el este incununat cand primeste gandurile bune de la Dumnezeu, sau este dus la chinuri cand primeste gandurile placerii egoiste, de la diavol.

ˇ        Monahul trebuie sa fie atent numai la sine si nu la lucrurile lumii, dar cand este atent numai la sine si nu la cele ale lumi, vrand nevrind da de Dumnezeu caci cu totul singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine in legatura cu Dumnezeu, se va bucura de liniste, nu va fi atras cand de o pofta cand de alta si afectat de vreun necaz sau de altul, de o frica lumeasca sau de alta. Va avea in sine numai frica de Dumnezeu si aceasta ii va da liniste.

ˇ        Din fiecare virtute este pericol sa se nasca o patima indata ce omul slabeste gandul la Dumnezeu si se gandeste mai degraba la sine cu multumire pentru virtutea in care socoteste ca a inaintat sau cand o virtute a fost dusa din incredere de sine prea departe: de pilda, din prea mult post se poate naste lacomia pantecelui, din prea multa osteneala - lenevia. Smerita cugetare si masura in toate sunt doua mijloace care feresc virtutile de a deveni pricini ale unor patimi contrare.

ˇ        Lupta cea dupa Dumnezeu este intru osteneala si in sudoarea ascunsa a inimii fata de gandul care te apasa ca sa nu lase sageata lui sa raneasca inima ta.

ˇ        Cel ce se linisteste trebuie sa se cerceteze in toata clipa, de a trecut peste cei ce-l tin in vazduh si de s-a eliberat de ei avandu-i inca in jur. Caci cata vreme este supus robiei lor, inca nu s-a eliberat. De aceea osteneala trebuie sa dureze pana ce se arata mila.

ˇ        Ia aminte la tine cu amanuntime ca sa te probezi in tot ce voiesti, graiesti, te intalnesti cu cineva, mananci, bei sau dormi, de este dupa Dumnezeu si abia atunci sa te hotarasti sa faci. Deci sa faptuiesti totul cum se cuvine inaintea lui Dumnezeu si astfel marturiseste-te in toate lucrurile tale inaintea lui Dumnezeu ca sa ai multa legatura cu El si indrazneala in rugaciune. (Inainte de a face orice lucru, sa ne gandim de este dupa voia lui Dumnezeu si care este adevarata pricina sau motiv care ne indeamna sa-l facem. Sa marturisim aceasta deschis in fata lui Dumnezeu despre orice vorba sau fapta, intalnire, mancare sau odihna, la ce-ti vine in gand spre implinire. Sa nu pornesti la nimic fara a te gandi inainte de este sau nu cu voia lui Dumnezeu ca sa nu-ti para rau dupa ce ai savarsit fapta. Aceasta inseamna sa fii in dialog cu Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai dupa ce l-ai facut, ci inca inainte de-al face. Sa nu te lasi condus numai de gandul personal ce-ti rasare in minte, sa nu te simti singur nici o clipa. Daca Dumnezeu vede inainte ce ai sa faci, intreaba-L pentru orice lucru pe care te gandesti sa-l faci si facand asa esti in permanenta relatie cu El si vei fi cu indrazneala in tot raspunsul ce i-l vei da pentru faptele savarsite.

ˇ        Viclenii draci se silesc asupra noastra neincetat si ca niste strajeri iau aminte la lucrarea noastra iscodind ce gandim noi, ce iubim si la ce ne silim, si astfel cunoscand ei spre ce inclinam, la aceea ne si silesc pe noi. Ca mai intai ne lupta gandurile patimilor facandu-ne vinovati intai de ganduri si pentru aceste ganduri cauta dracii pricina la noi. De aceea mai mult din vointa noastra cadem in pacat. Dracii nu ne pot sili la ceea ce noi nu voim si nu primim, iar ei cunosc ca nu-i vom asculta, ci mai intai ne incearca putin sa vada cu ce patima ne impacam, apoi mestesugeste asupra vointei si a poftei noastre, iar invoirea la patima se face din voia noastra. Cursele sunt bantuiala cea din pofte si ganduri spurcate; acestea sunt usile dracilor si ale patimilor prin care intra in noi robindu-ne. Pricinile intrarii dracilor mai sunt: somnul cel mult, imbuibarea si multa bautura. Mai intai bat la usa inimii punand ganduri pe ascuns ca niste talhari, fie ca este strajer fie ca nu, adica fie ca le primim, fie ca nu. Daca le primim incep a tocmi patima si a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta si gandurile spurcate avand mintea surda si muta catre acestea, atunci nu ne mai pot dracii vatama. Multe feluri de curse ne intinde vrajmasul: uitarea, iutimea, ignoranta, iubirea de sine, iubirea de indulcire, imbuibarea, curvia, neindurarea, vorbaria, trandavia, imputinarea cu sufletul, pizma, ura, fatarnicia, viclenia, cartirea necredinta, iubirea de agoniseala caliceasca (strangerea de carpe, petece, harburi, etc.), indoiala, iubirea de stapanire peste altii, a place oamenilor, rasul, nepasarea si uitarea. Dupa ce seamana parga rautatii, ne tulbura cu viforul cel mare, adica cu gandurile curviei, hulei, etc. neincetat ca sa-i infricoseze pe cei ce se nevoiesc si astfel sa arunce monahul in deznadejde ca sa nu se mai roage si sa se nevoiasca. De nu reusesc aceasta atunci nascocesc alt mestesug cautand ca facerea binelui sa ne fie prilej de slava desarta. Ne indeamna apoi a intocmi intrebari duhovnicesti cu fratii, a face indulciri cu mancaruri si bauturi, la odihna si la altele sub cuvant ca facem bine. Deci putin cate putin, fara ca noi sa bagam de seama, ne intuneca mintea aruncandu-ne astfel in bratele curviei, iar daca nici aceasta nu ne doboara, ne fac naluciri noaptea, pornesc oameni impotriva noastra si chiar ei insisi se ridica cu mare infricosare asupra noastra. Dar ostasul lui Hristos nu baga in seama aceste ispite, ci le rabda socotindu-le trecatoare. Inca si altfel ne lupta si anume, cu inaltarea mintii facandu-ne sa credem ca suntem ceva, fiindca dracii sunt ca vanatorii alergand de colo unde vad ca este vanat. Se reped unde vad partea slaba a sufletului si nu se departeaza nici nu slabesc pana nu ne arunca in groapa.

ˇ        Din imprastierea gandurilor se face intunecarea mintii, iar din aceasta caderea in pacat apoi deznadejdea, moartea si chinul vesnic.

ˇ        Zburdarea sufletului se face din umblarea printre smintelile lumesti, deci ni se cade a fugi ca de foc de acestea si a ne cerceta gandurile ca prin pazire sa scapam de faptele cele rele. De vom lasa mintea sloboda la desertaciuni, atunci se trezesc si patimile una cate una. Drept aceea, trezeste-te cu mintea si cauta un loc care sa fie de plangere, netrebnic oamenilor si departat de lume. Viata ta este pentru plans, asemanatoare dobitoacelor, caci in pustie chiar de vei si pofti vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla si vei fi astfel fara de cadere din pricina departarii caci numai prin departare de cele ale lumii - in pustie se sting patimile.