Retragerea

ˇ        Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cu un lant poate sa umble, dar mai greu caci si osânditii care au picioarele încatusate nu rareori umbla însa se împiedica mereu si din aceasta pricina îsi produc rani. Un om necasatorit însa legat de catre grijile lumesti este asemanator celui ce are doar mâinile încatusate; de aceea, când voieste sa alerge spre viata monahiceasca, nu este împiedicat; cel casatorit însa, se aseamana cu cel legat de mâini si de picioare.

ˇ        Retragerea din lume este ferirea de bunavoie de dorita materie si tagaduinta firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stapânirea celor create si ridicarea ei la starea de stapânire adevarata a lor. Stapânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a facut partas de puterile dumnezeiesti mai presus de fire.)

ˇ        Este o mare rusine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adica al mortii, dupa ce am parasit toate cele desarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheama în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte si a nu fi gasit potrivit pentru Împaratia cerurilor.

ˇ        Sa ascultam ce a spus Domnul tânarului care a îndeplinit toate poruncile: “Un lucru-ti lipseste: vinde averile si da-le saracilor” – si tu însuti sa te faci sarac primind milostenie.

ˇ        Cei ce voim sa alergam cu sârguinta în câmpul vietii duhovnicesti, sa observam cu luare aminte ca toti cei ce petrec în lume, desi vii, au fost socotiti morti de catre Domnul, atunci când a spus oarecaruia: “Lasa mortii” adica pe cei din lume, “sa-si îngroape mortii lor”, adica pe cei ce au murit trupeste.

ˇ        Cel ce a urât lumea, s-a izbavit de tristete iar cel ce mai pastreaza legatura cu lucrurile vazute, înca nu s-a izbavit de tristete caci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrageste? Peste tot însa noi avem nevoie de multa înfrânare de care sa ne ocupam cu întelepciune, mai mult decât de altele.

ˇ        “Iesiti din mijlocul lor si va departati, iar de necuratia lumii nu va apropiati” (Isaia 52,11) zice Domnul, caci cine dintre aceia a facut vreodata minuni? Cine a înviat morti? Cine a alungat dusmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putu savârsi si cei din lume lucruri asemanatoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneala si de retragere în singuratate?

ˇ        Cel ce s-a înstrainat de lume pentru Domnul nu mai pastreaza nici o relatie cu vreun lucru sau vreo fiinta pentru a nu se arata dus în ratacire de patimi.

ˇ        Fugi ca si de bici de locurile unde poti sa cazi caci dupa fructele care nu le vezi, nici nu cauti mereu sa te întinzi.

ˇ        Bine este a-i întrista pe parinti si nu pe Domnul, caci El este Cel ce ne-a zidit si tot El ne-a mântuit; iar aceia care si-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut si i-au dat chinului vesnic.

ˇ        Înstrainat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca si unul ce nu cunoaste limba printre cei de alta limba.

ˇ        Sa nu-ti fie mila de lacrimile parintilor si ale prietenilor daca voiesti sa nu plângi tu însuti pururea.

ˇ        Retragerea sa ne fie în regiunile cele mai lipsite de mângâiere, mai aspre si mai deprimante, altfel vom zbura din lume ducând cu noi si patimile noastre.

ˇ        Nu putem naste în noi obiceiul cel bun si statornic decât prin osteneala si truda, iar cel îndreptat cu multa osteneala poate sa piara într-o clipa. “Prieteniile rele strica obiceiurile bune.” (I Cor. 15,33) Cel ce dupa departarea de lume mai are înca relatii cu cei din lume sau cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cadea în cursele lor, ori îsi va întina inima cugetând la cele ale lor, sau de va ramâne curat, osândindu-i pe cei întinati si va întina si pe sine-si dimpreuna cu ei.

ˇ        Daca te grabesti spre înstrainare si spre singuratate nu cauta tovarasia si sprijinul unor suflete iubitoare de lume pentru ca furul vine pe neasteptate. De aceea multi încercând sa mântuiasca împreuna cu ei pe altii nepasatori si zabavnici si-au pierdut împreuna cu acestia focul sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Daca ai primit flacara, alearga caci nu stii când se va stinge si te va lasa în întuneric.

ˇ        Mustra amânarile care adorm mereu miscarile spre cele bune.

ˇ        Cel ce se înstraineaza sezând între cei de aceiasi limba ca unul de alta limba nu se socoteste pe sine vrednic sa spuna ceva altora sau sa vorbeasca cu ei. ( “Întru cunostinta” poate însemna si ca este constient ca trebuie sa ramâna strain deci ca nu trebuie sa caute sa se înteleaga cu ceilalti.)

ˇ        N-am venit, zice Domnul, sa aduc pace pe pamânt si iubirea parintilor fata de fii si a fratilor fata de fratii care se hotarasc sa nu-Mi slujeasca Mie, ci lupta si sabie; adica sa despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe iubitorii de slava, de cei smeriti la cuget. Caci Domnul se bucura de împerecherea si de dezbinarea ce se naste din iubirea fata de El.

ˇ        Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica necredintei, scuza mincinoasa pentru boli, prevestirea batrânetii, frica de seceta, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint râde de evanghelii si le nesocoteste. (Zgârcitul vede în sine numai trupul de aceea cauta sa-i lungeasca viata cât mai mult vadindu-si nebunia în aceasta pornire spre un fel de durata socotita fara de sfârsit aici pe pamânt. De aceea patima zgârceniei este legata cu o mare lasitate – abdica de la orice ca sa-si prelungeasca viata trupului. Cel liber de lacomie, dimpotriva, cunoscând ca sufletul este infinit mai valoros decât trupul si ca el este nemuritor, dispune de un mare curaj. El poate renunta la toate ale lumii, pâna si la trup; iubitorul de argint departându-se de iubirea de Dumnezeu, iubeste idolii. Auzind “vinde averile tale si le da saracilor”, râde de porunca socotind-o imposibila, la fel auzind “nu va îngrijiti de ziua de mâine”, nu crede, ci face împotriva. Pentru el, banii si bunurile materiale sunt cele mai sigure valori. El nu-L nesocoteste numai pe Dumnezeu, ci îi calca si pe semenii lui în picioare.)

ˇ        Viata iubitorului de argint este ca o camera pentru morti, avându-le pe toate, gândeste la ceea ce nu are. În general iubirea de argint întretine în viata chinul unei permanente nesigurante din lipsa credintei. Pe de o parte ea da un pret absolut vietii pamântesti, pe de alta traieste o spaima continua. În zgârcenie si lacomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de placeri iubeste argintii ca prin ei sa se desfateze, iubitorul de slava ca prin ei sa fie slavit, necredinciosul ca sa-si asigure confortul viitor si sa elimine greutatile batrânetii, bolii si a strainatatii. El crede mai mult în bani decât în Dumnezeu, Ziditorul si Purtatorul de grija al întregii creatii pâna la cele mai mici si mai neînsemnate vietati. În fond, iubitorul de argint nu cunoaste ca realitatea suprema este o Persoana care ne iubeste si are puterea sa sustina totul, ci se încrede ca în realitati supreme si sigure în obiectele de consum stricacioase si lipsite de capacitatea de a darui mereu viata din iubire.

ˇ        Cel ce-a biruit aceasta patima si-a taiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodata în chip curat.

ˇ        Calugarul neagonisitor este stapânul lumii; el a încredintat grijile sale lui Dumnezeu si prin credinta toate i se supun lui. (El nu este stapânit de nimic, el refuza toate aratând ca este mai presus de ele. Daca ajunge sa posede ceva, da aratând ca este stapân peste orice ar putea avea; el a descoperit planul nesfârsit mai bogat în viata a persoanelor si al legaturii iubitoare dintre ele si în ultima analiza al Persoanei lui Dumnezeu, care întemeiaza existenta si viata în iubire a tuturor persoanelor.)

ˇ        Sa nu ne aratam o, calugari mai necredinciosi decât pasarile, caci acestea nu se îngrijesc pentru viitor, nici nu aduna.

ˇ        Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia si întristarea din iubitorul de arginti. Cel ce dispretuieste bunurile materiale s-a izbavit de judecati si de certuri, dar iubitorul de agoniseala se lupta pentru un ac pâna la moarte.

ˇ        Credinta adevarata curma grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuieste lepadarea de trup.

ˇ        Iubirea de arginti este radacina tuturor relelor caci ea pricinuieste ura, furtisaguri, pizma despartiri, dusmanii, certuri, tineri de minte a raului, nemilostivire si crime.

ˇ        Precum cei ce dormiteaza sunt usor de pradat asa sunt si cei ce se îndeletnicesc cu virtutea în apropiere de lume.

ˇ        Începutul linistirii sta în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbura adâncul iar sfârsitul ei sta în a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimtitor la acestea.

ˇ        În general Parintii recomanda linistirea împreuna cu altul care pe de o parte îi usureaza trezvia, pe de alta îi da putinta cugetarii neîmprastiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei recomanda linistirea în trei.

ˇ        Linistea marii si arsita soarelui de amiaza pun la încercare rabdarea corabierului; lipsa celor de trebuinta vadeste sârguinta celui ce se linisteste. Cel dintâi pluteste molesit pe ape, cel de-al doilea trândavindu-se se amesteca în multime. (Nu trebuie parasita linistea în vremea ispitelor închipuind motive, zica-se binecuvântate ci trebuie sa sezi înauntru si sa rabzi primind cu barbatie pe toti cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trândaviei, care fiind mai tare ca toti face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însa de lupta sau te lasi biruit îti vei face mintea nepriceputa si lasa.)

ˇ        Nu te teme de zgomotele care te tulbura caci plânsul nu stie de frica nici nu se sperie.

ˇ        Nu astepta vizite nici nu te pregati pentru ele caci starea de liniste este simpla si libera de orice alegere.