Pocainta

ˇ        Cine se obisnuieste cu amânarea greu mai scapa de aceasta obisnuinta; cine se opreste din urcus, a cazut în aceiasi clipa mai jos de unde este. Cel ce cedeaza lenei devine robul ei, îsi slabeste libertatea sau stapânirea asupra lui însusi.

ˇ        N-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipa impune o datorie unica pentru veci pe care n-o mai poti îndeplini altadata. Fiecare clipa s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu având o însemnatate pentru vesnicie.

ˇ        O clipa poate fi cea din urma, în alt sens sa cugetam ca orice ceas ar putea fi ceasul din urma al vietii noastre moarte si deci, ceasul trezirii noastre din moarte la viata daca auzim glasul celui în stare sa ne trezeasca la o existenta responsabila, sa ne faca treji ca sa ne dam seama ca existam. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obisnui sa nu-l mai auzim niciodata ramânând deci în moarte definitiv facând din aceasta clipa în sens contrar, clipa noastra cea din urma. Cine “intra în chilie” sau în intimitatea sensibila cu Dumnezeu parasind alipirea de lucrurile moarte, a trait în momentul acela si traieste tot timpul cât ramâne în aceasta stare ceasul din urma în sens bun.

ˇ        Gândeste-te ca putina vreme vom petrece în lume!

ˇ        Cine urca, o face pentru ca aude glasul Domnului care-l cheama, însa cel ce se obisnuieste sa nu dea toata atentia poruncii lui Dumnezeu îndata ce o aude asteptând sa i se spuna a doua oara, sa i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptiva a inimii, începe sa se toceasca, sa se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simtirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului în cel al automatismului naturii încetând sa mai fie el însusi. Se afirma iarasi importanta lui acum si al lui astazi, necesitatea de a împlini în aceasta clipa ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipa ne este data pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima în noi ceea ce ne cere si Dumnezeu Însusi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

ˇ        Sa nu ne cheltuim, frate, zilele noastre în împrastiere, ci sa câstigam plânsul plin de lacrimi ca sa dobândim fericirea.

ˇ        Asteapta ziua iesirii si te vei usura de plictiseala!

ˇ        Prin pastrarea amintirii mortii omul se gândeste ca este muritor, iar cel muritor nu este vesnic, iar cel ce stie ca nu este vesnic paraseste de bunavoie cele ale veacului acestuia.

ˇ        Adu-ti aminte ca vom parasi fara voie lumea si ca viata noastra nu este lunga caci ce este viata omului? N-avem câtusi de putin siguranta ca vom trai pe lumea aceasta nici de dimineata pâna seara. Sa parasim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegându-ne mai degraba negrija de lucrurile pamântesti cei ce dorim sa ne aratam fetei lui Dumnezeu. Grabeste-te, paseste repede “pâna ce e ziua” înainte de a cadea noaptea în care vor plânge cei nepasatori si lenesi cautând atunci în zadar a se pocai. Afla ca timpul nu se va lungi iar când va veni ceasul sa ne temem de ziua si de ora aceea înfricosatoare în care nu vom mai avea îndurare caci cine s-a rugat lui si a fost auzit? Sa ne temem de ziua aceea înfricosatoare în care nu vom mai avea ca aparator nici frate nici rudenie, putere, bogatie sau slava. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Sa vindem lucrurile stricacioase care ne atrag în adâncul fara fund cumparându-ne în schimb haina de nunta. (“ceasul care va veni” este ceasul prin excelenta, ceasul cel din urma în care sunt concentrate toate ceasurile traite anterior si dupa care nu vom mai avea nici un ceas al hotarârilor noi.)

ˇ        Fii ascultator si smerit cerându-ti socoteala pentru ce-ai facut în fiecare zi. Sa nu-ti scape vreo clipa de sub stapânire, sa nu ti se întâmple în vreo clipa ceva ce n-a fost sub atentia ta. Sa nu-ti rapeasca diavolul clipele date tie spre cresterea ta. Nu lasa vreun “acum” sa treaca nefolosit; sa nu amânam împlinirea a ceea ce ni se cere în acest moment caci prin aceasta ne obisnuim sa tot amânam. Fa fapta buna pe care ti-o cere situatia chiar în acel moment. Tot timpul si spatiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul ca fiecare moment al timpului si al persoanei îsi are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuinta în acel moment arata ca nici momentele timpului nici împlinirile persoanei nu sunt destinate sa se topeasca într-o esenta indistincta ci îsi au ecoul lor prelungit si unic ca multumire sau osânda în eternitatea persoanei. Trebuie sa mai vedem si ceea ce nu este potrivit sa facem într-un moment dat, la aceasta ajutându-ne discernamântul.

ˇ        Întrebarile arata si ele o nemultumire a omului cu starea în care se afla, deci o vointa de trecere peste ea, de iesire din ea. Este framântare spre viata nu o împacare cu nesimtirea patimasa.

ˇ        Cel ce plânge din durere pentru pacatele sale îsi înmoaie fiinta, intra cu adevarat în comunicare cu Dumnezeu si cu semenii, a iesit din starea rigida si egoista a pacatului – este un om nou. S-a spalat, a înlaturat rugina care-l învârtosa si-i acoperea fata adevarata de om adevarat, comunicativ. S-a facut un om simtitor care nu mai poate continua viata nesimtita în pacat.

ˇ        Este necesara o comunitate de gânduri pentru sanatatea trupeasca a omului. Omul nu este sanatos când se închide în sine, aceasta o arata caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gândurile mele sa fie comune nu pentru a le sustine, ci pentru a le lepada. Adica trebuie lepadate gândurile care sustin egoismul si nu se pot lepada decât comunicându-le altuia cu scopul hotarât al lepadarii. Cel caruia le comunici trebuie sa-ti devina un sot de comuniune. Nu ma pot lepada de egoism daca nu intru în comuniune cu altul caci numai unei alte constiinte ma pot descarca aratându-i ca parasesc egoismul. Cel ce nu simte ticalosiile sale ca pacate si se lauda cu ele este nesimtit si cinic – acesta nu mai poate iesi din ele. Dar nici cel ce le recunoaste glumind nu le simte cu adevarat si ca atare nu se poate lepada de ele. Adevarata simtire a lor este împreunata cu o adânca nemultumire si cu o mare suferinta pentru ele, acesta este începutul adevarat al schimbarii prin pocainta si strapungere a inimii.

ˇ        Tocirea sau nesimtirea inimii, orbirea mintii sunt unite între ele. Nesimtirea inimii este legata de neîntelegerea valorii celorlalti oamenii, a necunoasterii lui Dumnezeu si a sensului vietii pe care-l lumineaza cunoasterea Lui.

ˇ        Semnul iertarii pacatelor îl are cineva în aceea ca le uraste si nu le mai face, caci câta vreme mai cugeta la ele si inima lui are placere de ele, este semn ca înca nu i s-au iertat, ci este înca tinut de ele. (Ţi s-au iertat pacatele când ai cerut cu adevarat iertare pentru ele si ai cerut cu adevarat iertare pentru ele când nu-ti mai place sa persisti în ele ci te dezgusta provocându-ti repulsie, deci nu mai vrei sa le savârsesti în continuare. Daca înca îti place sa le faci înseamna ca sunt înca întiparite în fiinta ta, ca n-au fost câtusi de putin sterse de acolo pentru ca n-ai voit cu putere sa ceri sa ti se stearga cu adevarat. Nu ti se iarta un pacat daca continui sa fii atasat de el.)

ˇ        Învârtosarea inimii este de fapt ca un somn foarte adânc, o mare nesimtire. Jigneste pe altul fara sa simta durerea ce i-o pricinuieste. Învârtosarea este ca o piele sau ca o pânza de ghimpi pusa peste inima facând-o pe de o parte nesimtita, pe de alta înteapa cu ghimpii ei pe altii. Aceasta însa îi provoaca si lui suferinta caci i se raspunde si lui cu aceiasi moneda.

ˇ        În tot lucrul trebuie sa ai nemultumire de sine caci chiar de vei face cer nou si pamânt nou, nu poti fi fara de grija!

ˇ        Prezenta mortii iminente în mintea noastra sa sprijine cugetul tau, caci este ascunsa de tot omul. Sa ne sârguim sa facem bine înainte sa fim luati de aici caci nu stim în ce zi ni se va face chemarea.

ˇ        Perseverarea, încapatânarea, cantonarea în rau cu toate greutatile si impedimentele ce se nasc din aceasta, sporeste raul din noi caci învârtoseaza tot mai mult fiinta noastra si acesta este raul cel mai mare. El ne dezobisnuieste de a ne mai pocai, de a ne mai pare rau, de a ne înmuia, cu toate greutatile si suferinta ce decurge din aceasta stare. Aceasta ne face sa întelegem iadul vesnic sau chinul vesnic în care te chinuiesti în rautate, în mândrie fara sa mai ai puterea de a scapa de ele prin pocainta. Întunericul cel mai dinafara – singuratatea extrema în afara oricarei comunicari cu viata ce-ti vine din legatura de iubire cu altii si cu Dumnezeu – supremul izvor al iubirii. Viermele care secreta venin – mândria care secreta veninul încapatânarii chinuitoare si te roade mereu. Scrâsnirea dintilor – de scârba, dar si de gol, de plictiseala, de încapatânare.