·
Sa ne aratam
tacuti si fara stiinta în fata
celorlalti caci abia atunci dovedim si dobândim cea mai
multa cunostinta caci mintea nerisipindu-se în vorbe
multe, distinge cu mai multa claritate tot ce observa si
afla.
·
Tacerea fara rost este
pricinuita ori din mândrie, ori din lenea mintii si aceasta-i
semnul tâmpeniei, pe când tacerea cu rost este semnul unei lucrari
intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existentei.
În aceasta tacere mintea omeneasca se întâlneste cu
lucrarea intensa a Sfântului Duh Care îi comunica taine mai presus de
cuvânt. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci
si a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana
poate tacea în felul acesta intens de gândire.
·
Alunga departe de tine duhul
mult vorbitor caci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna,
îndrazneala, gluma usuratica, râsul, calomnia, rautatea,
vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa
vorbire nu va lipsi pacatul.” (Pilde 10,19) Barbatul
tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da
socoteala pentru orice cuvânt desert. (Teodor al Edesei)
·
Limbutia este tronul slavei
desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se
faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti
pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a
prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea
umilintei, nascatoarea trândaviei, înainte-mergatoarea
somnului, împrastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului,
racirea fierbintelii inimii, întunecarea rugaciunii.
·
Tacerea întru
cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia
cugetelor, pazitoarea râvnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea
gândurilor, straja împotriva dusmanilor, închisoare unde intra
sufletul si-si plânge pacatele, lucratoare a pomenirii
mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a
judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristarii
(pocaintei), vrajmasa îndraznelii, tovarasa
linistii, potrivnica iubirii de a învata pe altii, adaus de
cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres
nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu.
·
Cel ce nu-si cunoaste
greselile îsi înfrâneaza limba, iar vorbaretul nu s-a
cunoscut înca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat
pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta.
·
Un singur cuvânt rostit a Petru
si din pricina aceasta a plâns cu amar, caci a uitat a s-a spus: “Zis-am:
pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.” (Psalmi
38,1) si de ceea ce-a spus altul: “Mai bine sa cazi de la
înaltime pe pamânt, decât din pricina limbii.” I
·
Tacerea creeaza o stare de
liniste a mintii care poate în felul acesta sa se ocupe cu
patrunderea într-o lume necunoscuta înca si pe care
cauta sa o înteleaga. Când se scufunda în Dumnezeu
si în cunoasterea smereniei sale în fata lui Dumnezeu, ea
da nastere rugaciunii.
·
Tacerea întru
cunostinta nu numai ca ne pazeste de
vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie.
·
Cine s-a cunoscut pe sine cum
trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Îsi
da seama ca de negraitul omenesc, pe lânga aceasta,
cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta
micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic
caci orice cuvânt vrea sa învete pe altul ceva. Daca numai
în tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai în tacere
se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea în
care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu
Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaste pe Dumnezeu ca
subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. “De-ti
vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul
strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si
prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însa de vei fi biruit de
limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din
întuneric.”
·
Limbutia se naste sau din
prea mare libertate în vorbire si din obisnuinta cea rea –
deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins
si precum îi cere obiceiul, asa si graieste – sau mai
ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la
ei si deseori din lacomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori
multi dintre cei care-si înfrâneaza stomacul cu oarecare
sfortare opresc si multa graire a limbii.
·
Cel ce se sârguieste în
cugetarea la moarte îsi opreste limba, iar cel ce a agonisit plânsul
inimii se fereste de vorbarie ca de foc.
·
Iubitorul de singuratate si
liniste si-a ferecat gura; cel caruia îi place sa se arate
în lume însa, este alungat din chilie de catre însasi
patima sa.
·
Cel ce a simtit focul
dumnezeiesc fuge de însotirea cu oamenii cum fuge albina de fum, caci
precum fumul necajeste albina, tot asa acestuia îi este
neplacuta si respingatoare întâlnirea cu oamenii.
·
Foarte greu se poate opri puhoiul
unei ape dezlantuite, dar si mai greu este a opri potopul de
cuvinte daca nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea –
cel ce a biruit-o a taiat radacina unei multimi de patimi!
·
Dupa cum lovind piatra cu un
fier aceasta scapara scântei, tot astfel minciuna se naste din
vorba multa, gluma prosteasca si prea multa veselie.
·
Minciuna este nimicirea dragostei,
iar juramântul mincinos – tagaduirea lui Dumnezeu. Nimeni ,
daca este sanatos la minte, nu-si va închipui ca
minciuna este un pacat de mica importanta, caci Duhul
Sfânt a rostit un verdict înfricosator: “Pierde-i-vei pe toti
cei ce graiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor
patimi atunci cei ce nu ezita sa întareasca minciuna
cu juraminte?
·
I-am vazut pe unii care,
laudându-se întru minciuna lor si producând râsul prin glume
usuratice si de prost gust, vorbe gaunoase si povestiri
nerusinate, ca au nimicit si au alungat plânsul celor ce-i ascultau
lasându-i într-o stare jalnica.
·
De multe ori maica minciunii este
fatarnicia caci unii spun ca fatarnicia
nu este altceva decât planuirea si nascocirea minciunilor având
împletit juramântul. Cel ce pururea se teme de Domnul e strain de
minciuna, având ca judecator nemitarnic propria
constiinta.
·
Judecatorii îi lecuiesc pe
mincinosi prin tortura; cei ce se pocaiesc însa
înlatura cu desavârsire minciuna prin multimea
lacrimilor.
·
Mincinosul gaseste ca
pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmarit sau
faptul ca a voi sa-si ajute aproapele si astfel
socoteste ca fiind o fapta dreapta aceea care în realitate îi
pierde sufletul.
·
Numai când ne vom curati cu
totul de minciuna si numai atunci sa încercam a o folosi,
însa cu numai multa teama si doar în caz de forta
majora.
·
Mincinosul prezinta realitatea
în chip distorsionat ca sa puna pe cineva în situatia de a nu
lucra potrivit cu ea si deci de a se pagubi. Dar uneori cineva
trebuie crutat de a afla realitatea în toata grozavia ei pentru
a-l pregati treptat pentru ea.
·
Nu cunoaste pruncul minciuna
si nici sufletul izbavit de viclenie. Cel veselit de vin spune
fara sa vrea adevarul în toate, la fel si cel
îmbatat de umilinta nu va putea minti.
