Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Pocainta

·        Cel ce a iesit din lume pentru a se usura de sarcina pacatelor sale sa urmeze pilda celor ce sed înaintea mormintelor din afara cetatii si sa nu înceteze din lacrimile fierbinti si înfocate si din vaietele fara glas ale inimi pâna ce nu va vedea si el pe Iisus venit si rostogolind piatra cea învârtosata a inimii si dezlegând mintea noastra ca pe un alt Lazar din legaturile pacatelor si poruncind îngerilor: “Dezlegati-l din patimi si lasati-l sa plece spre fericita nepatimire.” Iar de nu va face asa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastra. (Cum plâng cei apropiati lânga morminte pe cei aflati în ele, asa sa ne plângem si noi sufletul nostru mort si îngropat sub pacate, sub piatra nepasatoare a lor. Numai înmuind aceasta nepasare prin lacrimi fierbinti, facem sa vina Iisus si sa rostogoleasca deplin aceasta piatra sub care sta îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotita si inima noastra împietrita prin pacatele întiparite cu nesimtirea lor în ea. Învârtosarea aceasta vine prin condensarea pacatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinte create din care iradiaza libertatea puternica pe care ei si-o trezesc si întaresc si în noi libertatea, care înseamna nepatimire. Nepatimirea ca libertate în ceea ce priveste legatura sau influenta patimilor, ne permite sa ne miscam spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu si a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum pacatul. Deci se vorbeste despre plânsul neîncetat, caci plânsul lucreaza si pazeste, pricinuind la sfârsit fericita nepatimire. Caci zicea avva Isaia: “Sa ne nevoim fratilor sa rupem de la noi valul întunericului care este uitarea si sa vedem si sa vedem lumina pocaintei. Sa ne facem ca Marta si Maria care sunt greaua patimire si plânsul si care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazar, sau mintea cea legata cu multele legaturi ale voilor sale.”)

·        Inima îndurerata este inima care sufera pentru pacate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfaptuieste prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinta pentru pacatele savârsite.

·        Fiind chemati de Dumnezeu si Împaratul, sa alergam cu râvna, ca nu cumva având viata scurta, sa ne aflam în ziua mortii fara rod si sa murim de foame. (Daca la moarte ne lipseste rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrani în viata viitoare si atunci vom “muri” sufleteste de tot, din aceasta lipsa a hranei. Caci acolo ne vom hrani din rodul pe care l-am rodit în viata aceasta din harul lui Dumnezeu si din sârguinta noastra, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe altii, vom fi ajutati; am vazut pe Dumnezeu în inima noastra curatita, Îl vom vedea nesfârsit mai mult atunci si ne vom hrani din aceasta priveliste. Altfel vom “muri de foame” dar vom fi constienti de “moartea“ aceasta. Vom suferi de un cumplit gol constient în sufletul nostru si în jurul nostru.)

·        Aducerea aminte de focul vesnic, pe de o parte ne arde sau arde împatimirea noastra de cele lumesti, pe de alta stinge acest foc sau ne încalzeste pentru cele ceresti si stinge caldura patimilor rele. Aceasta aducere aminte nu ne lasa reci nici într-o privinta, nici în alta; nu este o aducere aminte nepasatoare de focul vesnic, nici o gândire rece la putinta fericirii vesnice. Ne aprinde râvna de a scapa de focul vesnic si râvna de a dobândi fericirea vesnica. Nepatimirea crestinului nu este o indiferenta, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele si pentru cele bune.

·        Este propriu îngerilor de a nu cadea sau, dupa cum spun unii, de a nu putea cadea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cadea si de a se ridica iarasi în scurta vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.

·        Constiinta este oglinda launtrica în care te vezi asa cum esti. Alti oameni îti pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc asa de bine cum ne cunoastem noi însine privindu-ne constiinta noastra. Sau ne amagesc laudându-ne din cine stie ce interese. Constiinta este o oglinda de negraita finete, limpezime si sinceritate. Niciodata nu ajunge viata noastra sa nu mai arate nici o pata în oglinda constiintei noastre de aceea ea neîncetat pe sfinti la pocainta.

·        Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mângâieri trupesti, gândul osândirii de sine si îngrijirea neîngrijata de sine, rabdarea de bunavoie a necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea puternica a pântecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adânca.

·        Pacatul este îmbibat ca o otrava în toata fiinta omului, pocainta este deci o miscare totala, existentiala de curatire a întregii fiinte omenesti în toate gândurile si faptele ei.

·        Cel ce se osândeste sincer pe sine, nu este osândit de Dumnezeu caci trezeste mila Lui vazând durerea ce o are cel ce a pacatuit ca L-a suparat pe El prin aceasta si da dovada ca revine la iubirea fata de El.

·        Ajungând la manastirea celor ce se pocaiau am vazut într-adevar, daca nu e prea îndraznet sa spun “cele ce ochiul omului nepasator nu le-a vazut si la inima omului trândav nu s-au suit”, lucruri si cuvinte care pot sa-L sileasca pe Dumnezeu; îndeletniciri si chipuri de viata care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am vazut pe unii din vinovatii aceia nevinovati stând toata noaptea pâna dimineata afara în aer liber cu picioarele nemiscate, clatinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii si nedaruindu-si nici un pic de odihna, ci lovindu-se si trezindu-se cu ocarâri si certari; pe altii privind cu jale la cer si cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâsietoare. Unii stateau la rugaciune cu mâinile legate la spate ca niste osânditi; îsi tineau fata întristata aplecata la pamânt si se osândeau socotindu-se nevrednici sa priveasca la ceruri, ba neputând nici macar sa se roage lui Dumnezeu, stapâniti de nepriceperea gândurilor si a constiintei, nestiind cum si de unde sa ceara ajutor. Ei îsi înfatisau doar sufletul lui Dumnezeu, fara cuvânt si mintea fara glas si plina de întuneric si de o unda subtire de deznadejde. Pe altii, sezând pe pamânt în sac si cenusa si acoperindu-si fata cu genunchii si batându-si fruntea de pamânt. Unii, lovindu-si mereu pieptul si chemându-si înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pamântul cu lacrimi, iar altii, fiind lipsiti de lacrimi, se loveau pe ei însisi. Unii se vaitau pentru sufletele lor ca pentru niste morti neputînd sa rabde întristarea din inima lor. Altii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însa deoarece nu mai puteau sa-l tina, tipau dintr-o data. (Inima umpluta de întristare pentru slabiciunea si neputinta ei din pricina faptelor trupesti aratate, umple locul faptelor trupesti. Ea topeste adica acele fapte si se aseaza în locul lor. Pe locul oricarei fapte trupesti apare inima întristata, tinându-le în cumpana si covârsindu-le; sau orice fapta trupeasca face sa nasca întristarea inimii. Din rana produsa de o placere, se naste durerea; din saturarea de mâncaruri grase, se naste înfrânarea tamaduitoare.)

·        Am vazut acolo pe unii ca iesiti din ei însisi în felul purtarii si al gândirii, pierduti si întunecati de multa mâhnire si nesimtitori fata de toate cele ale vietii, apoi scufundati în adâncul smereniei si frigându-si în focul întristarii lacrimile ochilor. Pe altii, zacând jos însingurati si cautând la pamânt, miscându-si capetele si racnind ca niste lei din fundul inimii, scrâsnind din dinti si suspinând. Unii cereau cu buna nadejde iertarea de toate, altii dintr-o smerenie negraita se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare si nefiind în stare sa se apere, strigau catre Dumnezeu. Caci ziceau cautând în jos la pamânt: “Stim, stim, ca suntem vrednici de toata pedeapsa si chinuirea si pe drept cuvânt ca nu ne ajunge puterea de a raspunde pentru multimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toata lumea sa plânga pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugam, numai atâta cerem: “Nu cu mânia Ta sa ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta sa ne pierzi pe noi” nici dupa judecata Ta cea dreapta sa ne trimiti pe noi la chinuri. Ci cruta-ne si ne va fi de ajuns ca sa ne izbavim de marea Ta amenintare si de chinurile fara de nume si ascunse. Pentru ca nu îndraznim noi, cei ce nu ne-am pazit nepatata fagaduinta noastra, ci am întinat-o dupa iubirea ta de oameni si dupa iertarea de mai înainte”! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevarat în chip vadit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri si încovoiati pâna la sfârsitul vietii lor, umblând toata ziua întristati. Oameni care uitau sa-si manânce pâinea lor, iar apa si-o beau amestecata cu lacrimi si pâinea tavalita în cenusa si în praf. Se puteau vedea altii având pielea lipita de oase si fiind uscati ca iarba vesteda. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât aceste cuvinte: “Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruta-ma, cruta-ma, Stapâne!” Unii strigau: “Miluieste-ma, miluieste-ma!” iar altii mai jalnic: “Iarta-ma, Stapâne! Iarta-ma de se poate!” Unii se pedepseau pe ei însisi cu arsita iar altii se chinuiau cu frig. Unii gustând putina apa, o departau de la ei îndata gustând doar atât cât sa nu moara de sete; altii împartasindu-se de putina pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântatoare, ca unii ce-au savârsit faptele celor necuvântatoare. Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbarie fara rost? Unde vreo fapta a iutimii? Unde vreo urma de mânie? Nici nu mai stiau de este printre oameni ceea ce se cheama mânie, caci plânsul alungase din ei cu desavârsire iutimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo sarbatoare? Unde vreo îndrazneala? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului? Unde vreo urma de slava desarta? Unde vreo nadejde de desfatare? Unde gândul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de continutul vreunor oale? Unde îndulcirea gâtlejului? Nadejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pamântesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toti sedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: “Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotarârea? Care va fi sfârsitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecatii, smeritii, osânditii? Oare a avut cererea noastra putere sa ajunga înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilita si rusinata? Oare intrând, cât folos a agonisit? Pornind din trupuri si guri necurate si neavînd nici o putere, a împacat ea oare pe Domnul cu desavârsire sau macar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii pazitori sau înca stau departe de noi? Caci de nu s-au apropiat, toata osteneala noastra este desarta pentru ca ruga noastra n-are puterea nici întrariparea curatiei pentru a intra la Domnul daca îngerii nostri calauzitori nu se vor apropia de noi ca sa o ia pe aceasta si sa o aduca Domnului. ”Pentru aceea îndemnându-se unii pe altii ziceau: “Sa alergam, fratilor! E nevoie de alergare pentru ca am ramas afara din buna noastra fratime. Sa alergam, necrutînd trupul nostru murdar si pornit spre rele, ca sa-l omorâm cum ne-a omorât si el pe noi.” E ceea ce si faceau acei fericiti stapâniti de simtul vinovatiei. Se vedeau la ei genunchi uscati de multimea mataniilor; ochi topiti si scufundati înauntru, undeva în adânc. Erau lipsiti de par; obrajii erau raniti si arsi de multimea lacrimilor; fetele vestejite si galbene, nedeosebite întru nimic de fetele mortilor. Ce înseamna greaua patimire a celor îndraciti pe lânga a acelora? Sau a celor îndurerati pentru morti? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osânditi pentru omoruri? Nimic nu e chinul si pedeapsa fara de voie a acestora, pe lânga cea de bunavoie a acelora. Si va rog sa nu socotiti cele spuse, povesti fratilor! Acestia îl rugau de multe ori pe judecatorul acela mare, pe pastorul si îngerul între oameni, sa le puna mâinile si grumazul în fiare si sa le tintuiasca picioarele în butuci ca la cei osânditi, si sa nu-i dezlege înainte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevarat vrednica de mila si iubirea zdrobita catre Dumnezeu, caci când vedeau acestia ca vor purcede catre Domnul îl rugau prin întîistatatorul lor, pe acel mare pastor, sa nu-i învredniceasca pe ei de înmormântare omeneasca, ci sa fie aruncati ca niste dobitoace, în apa râului sau sa fie lasati în tarina cutreierata de fiare. Iar eu, vazând si auzind acestea de la ei, putin a trebuit sa nu deznadajduiesc cunoscând nepasarea mea si asemanând-o cu greaua lor patimire. Dar cum era si asezarea acelui loc si întocmirea lui? Însasi vederea locului îndemna la pocainta si la plâns, caci cele ce altora le sunt grele si anevoie de primit, celor ce-au cazut din virtute si din bogatia duhovniceasca le sunt placute si usor de primit. Pentru ca sufletul care s-a lipsit de îndrazneala de mai înainte si a cazut din nadejdea nepatimirii, care a stricat pecetea curatiei, a fost jefuit de bogatia darurilor, s-a înstrainat de mângâierea dumnezeiasca, nu numai ca primeste cu toata râvna ostenelile, ci si pe sine se sârguieste a se ucide în chip binecredincios prin nevointa, daca a mai ramas în el o scânteie de iubire si de frica a Domnului. Asa faceau cu adevarat fericitii acestia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunatilor, ca nevointele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de altii pe când altora pricinuitoare de deznadejde. Barbatul viteaz îsi va lua din acestea bold si sageata de foc si, râvna primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-si slabiciunea si dobândind îndata smerenie prin osândirea de sine continua, va alerga si el în urma celui dintâi, dar nu stiu de-l va ajunge. Barbatul lenes nu trebuie sa asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznadajduindu-se, sa risipeasca si ceea ce a lucrat pâna acum, ori sa i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptura: “De la cel ce nu are osârdie, ŗi aceea care i se pare ca o are i se va lua.” (Matei 25,29)

·        Când omul îsi aduce aminte de pacatele sale si se pedepseste pe sine, atunci si Dumnezeu are grija de el ca sa-l odihneasca, pentru ca Dumnezeu se bucura ca si-a dat siesi certare pentru abaterea de la calea Lui. Caci acesta este semnul nepatimirii. Si pe cât de mult îsi sileste sufletul sau, pe atâta se înmulteste cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.

·        Cel ce se pocaieste cu adevarat, toata ziua în care plânge o socoteste ca pierduta chiar daca a savârsit alte lucruri bune în ea.

·        Cel ce se plânge pe sine însusi, nu se îngrijeste de plânsul, de caderea sau de ocarârea altuia.

·        Câinele muscat de o fiara, se mânie si mai mult pe ea înfuriindu-se neasemanat mai mult pe aceasta din durerea ranii. Sa luam aminte de nu cumva nu din curatie, ci din înrautatire, a încetat constiinta sa ne muste. Semnul iertarii caderii sta în a te socoti pururea dator. Constiinta curata e pricinuita de ostenelile nevointei, ca postul, privegherea, îndelunga rabdare.

·        Semnul iertarii nu sta într-o liniste nepasatoare, ci într-o grija ca esti mereu dator sa faci ceva pentru a merita iertarea. Pacatul savârsit devine astfel un bold de continua înaintare în cele bune. El poate fi astfel o forta de continua sensibilizare spirituala.

·        Nu e nimic deopotriva cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce deznadajduieste s-a înjunghiat pe sine. (Cel ce deznadajduieste în mila lui Dumnezeu, s-a omorât pe sine sufleteste, caci nu mai face nimic pentru a se ridica din rautatea pacatului pentru a înainta în bine.)

·        Semnul pocaintei pline de grija sta în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile vazute ce ni se întâmpla, ba înca de si mai multe.

·        Regula si chip, pilda si icoana de pocainta sa-ti fie tie mai înainte pomenitii sfinti osânditi de bunavoie si nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viata ta.

·        Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi si un plâns de fiecare ceas.

·        Tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite. (Teama de moarte este fireasca omului si îsi are originea în neascultare).

·        Dupa cum pâinea este cea mai necesara dintre toate alimentele, tot astfel meditatia asupra mortii între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce voieste sa tina pururea în sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor si împrastierilor lumesti, este asemenea celui ce înoata dar voieste sa-si ciocneasca palmele. Adevarata pomenire a mortii taie pofta de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a fost stavilita cu ajutorul smereniei, totodata sunt stavilite si patimile. Insensibilitatea inimii întuneca mintea, iar multimea mâncarurilor seaca izvorul lacrimilor. Setea si privegherea necajesc inima, iar inima necajita varsa lacrimi.

·        Aspre celor lacomi la mâncare si de necrezut celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar barbatul faptuitor le va cerca cu sârguinta. Cel care le-a cunoscut prin cercare va râde de usurinta cu care a izbândit; cel care este însa mereu în cautare fara a trece la fapte odata, înca si mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerata de pacate face si mintea învârtosata, adica ia omului sensibilitatea întelegerii starii sale. Cunoasterea de sine a omului este deci o chestie de simtire. Un om nesimtit nu se cunoaste cu adevarat.

·        Cine bea mult nu poate plânge.

·        Mi-a povestit odata un calugar egiptean: “Înfigându-mi pomenirea mortii în simtirea inimii, am voit odata, determinat de o imperioasa nevoie sa dau putina mângâiere lutului, dar am fost împiedicat de pomenirea mortii ca de un judecator. Iar ceea ce era mai minunat, e ca voind sa alung pentru putin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinta.”

·        Un altul, deseori iesea dintru sine prin aceasta cugetare asa încât facea impresia unui lesinat sau epileptic, ba câteodata îl gaseau aproape fara suflare.

·        Cei ce cugeta la moarte, adaugând neîncetat frica la frica, nu se odihnesc pâna nu se va topi si însasi puterea oaselor.

·        Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul Isihie Horevitul când era el sa se savârseasca, numai atât am auzit de la el: “Iertati-ma! Nimeni, de va avea pomenirea mortii întru inima sa nu va putea sa mai pacatuiasca vreodata!”

·        Cel ce a murit tuturor, si-a adus aminte de moarte, dar cel ce este înca legat de ele, nu înceteaza de a lucra el însusi împotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atractie si falsa plinatate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i asteapta dupa despartirea de ele prin moarte. Perspectiva infinitatii vesnic noi a curatiei, a iubirii se deschide pentru cineva dupa ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusiva de lume, alipire ce pare sa aiba si ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetitiei, deci o infinitate aparenta. O infinitate care la un moment dat devine lesinata, lipsita de interes, când ajungi sa te saturi de a tot acapara acelasi fel de lucruri care nu ofera nimic nou, nimic care sa satisfaca setea de infinitatea adevarata. Infinitatea mincinoasa crapa la un moment dat pentru spiritul saturat si dezgustat de ea si prin aceasta crapatura tâsneste din ascunzimea sa adevarata infinitate – cea a ordinii Duhului. Aspiratia de înaintare în ea este ajutata nu numai de dorul ei, ci si de frica continua de a ramâne înlantuit prin patimi în monotonia acestei lumi.)

·        Nu te amagi nepriceputule cu gândul ca vei face mâine ce –ai facut azi, caci nu-ti va fi tie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai fata de stapân. Noua oamenilor nu ne este cu putinta a petrece cu pietate o singura zi din viata daca nu vom cugeta ca aceasta este ultima pe care o mai apucam. Si este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra mortii (Platon în Phaidon si Cicero în Tusculanae).

·        Suprema valorificare a timpului este conditionata de întelegerea fiecarei zile ca stând la usa vietii de dincolo – a eshatologicului. “Carpe diem” – foloseste intens ziua – ca fiind ultima ce ne poate asigura viata eterna. Timpul este un dar de la Dumnezeu însa si o datorie de a-l umple cu fapte daruite domnului cu sârguinta de a ne desavârsi. Nu trebuie sa pierdem nici o clipa caci chiar de l-am folosi întreg, nu ne ajunge sa împlinim toata datoria ce ne este data odata cu el.

·        Aceasta este a sasea treapta: cel ce s-a suit pe ea nu va mai pacatui niciodata, daca e adevarat ce s-a spus: “Adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si în veac nu vei pacatui.” (Înt. I. Sirah)

·        Strapungerea inimii este un chin neîncetat al constiintei care primeste împrospatarea râvnei.

·        Mustrarea constiintei este uitarea firii, devreme ce printr-însa cineva “a uitat sa-si manânce pâinea sa”. Pocainta este lipsirea neîntristata de toata mângâierea trupeasca.

·        Plânsul sau strapungerea inimii este o marturisire a pacatelor facuta de minte lui Dumnezeu, un dialog nevazut neîncetat si îndurerat în care sufletul îsi recunoaste necontenit pacatele în fata lui Dumnezeu. Sufletul este atât de concentrat în aceasta marturisire îndurerata, ca uita sa manânce, biruind trebuintele firii.

·        Celor care voiesc a spori în fericita plângere le sunt doua virtuti: înfrânarea în toate si tacerea buzelor; celor desavârsiti: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunavoie, de necazuri, neosîndirea celor ce pacatuiesc si nemarginita mila pentru cei ce gresesc.

·        Tristetea pentru starea degradanta este atât de mare, ca cel ce o traieste nu mai simte tristetea pentru lipsa mângâierilor sau placerilor trupesti.

·        Când ai ajuns la plâns, tine-l cu toata taria caci înainte de a se îmbiba în tine, usor ti se rapeste. Si este topit ca ceara de tulburari, de griji trupesti, de placeri si mai ales de multa vorbarie si de glume usuratice.

·        Plânsul, predispozitia pentru plâns dispare usor înainte de a ti se face o calitate a firii, de a câstiga întreaga ta fiinta calitatea plânsului, care nu este decât dorul intens dupa viata în Dumnezeu.

·        Daca nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât lacrimile, nimic nu i se împotriveste acesteia ca râsul. (Smerita cugetare este rugaciunea necontenita cu lacrimi si cu durere caci aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasa pe om sa se încreada nebuneste în puterea si întelepciunea sa, nici sa se înalte fata de altii caci acestea sunt boli cumplite ale patimii mândriei.)

·        Staruie plin de cutremur în cererea rugaciunii în fata Judecatorului ca un vinovat ca sa stingi cu înfatisarea din afara si cu starea dinauntru mânia Dreptului Judecator. Caci nu poate sa treaca cu vederea sufletul care sta plin de durere în fata Lui si daruieste osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocaieste, cere neîncetat iertare Judecatorului, cum cere vaduva din Evanghelie. El nu osteneste în aceasta cerere de la Cel ce nu se osteneste – plictiseste – de a-l auzi. Lui Dumnezeu îi face placere ca acest dialog de intensa simtire a sufletului cu El sa dureze neîncetat. Starea sufletului ce se pocaieste este starea de rugaciune, luarea aminte cu evlavie, cu strapungere si cu durere însotita de marturisirea pacatelor cu suspine negraite.)

·        Sa nu faci ca cei care, îngropând mortii, odata îi bocesc si apoi benchetuiesc în urma lor, ci sa fii asemenea celor condamnati la spart piatra care în fiecare ceas sunt biciuiti de catre soldati.

·        Cel care uneori plânge iar alteori se desfateaza si râde este asemenea celui ce alunga cu pâine câinele iubitor de placeri si care în felul acesta face impresia ca-l goneste, pe când prin fapta sa îl îndeamna a starui înainte. (Inima iubitoare de placeri este temnita si lant în vremea mortii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, caci acestea nu-i mai fac placere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovnicesti dupa care a nazuit cu durere.)

·        Nu suntem chemati, o prieteni, aici la nunta, cu adevarat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plânge pacatele noastre.

·        Sa-ti fie întinderea în pat chip al zacerii tale în mormânt si vei dormi mai putin.

·        Desfatarea de la masa sa-ti aduca aminte ca tu însuti vei servi drept hrana viermilor si nu te vei mai îmbuiba. Nici când te împartasesti de bautura apei, sa nu uiti de setea provocata de acea vapaie vesnica si negresit vei sili firea la cumpatare. Când suferim necinstirea cinstita a îndrumatorului care ne mustra, ne umileste si ne pedepseste, sa avem în minte înfricosata sentinta a Marelui Judecator. Prosteasca tristete si amaraciune ce s-a semanat între noi, cu blândetea si rabdarea o vom ucide ca si cu un palos cu doua ascutisuri.

·        Seara, la culcare si când te scoli, fii mereu cu gândul la focul cel vesnic si nu vei mai fi stapânit de lenevie în rânduiala ta.

·        Sa te îndemne la plâns chiar haina ta caci toti cei ce-i plâng pe morti se-mbraca-n negru.

·        De nu poti plânge, ar trebui sa plângi tocmai pentru ca nu ai acest dar; daca însa plângi – mai mult ar trebui sa versi lacrimi pentru ca prin pacatele tale ai cazut din starea înalta în cele mai de jos, asemanându-te dobitoacelor.

·        Am vazut picaturi mici ca de sânge, varsat cu durere si am vazut curgând valuri de lacrimi fara nici o remuscare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult dupa durerea lor si nu dupa lacrima si cred ca si Dumnezeu la fel.

·        Celor care voiesc sa petreaca în durerea inimii si în plâns nu li se cuvine a teologhisi caci de se vor îndeletnici cu aceasta, cu siguranta vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeste despre Dumnezeu se aseamana celui ce sade în scaunul judecatoresc, pe când cel ce plânge, se aseamana celui ce petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a si raspuns David cel care desi plângea, era totusi învatator si întelept, celor care l-au întrebat: “Cum voi cânta cântarea Domnului în pamânt strain?” (Psalmi 136,4) adica în pamântul împatimirii.

·        Strapungerea face sufletul ca un burete moale si umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spala murdaria pacatelor asa cum apa spala murdaria unei haine dupa ce o înmoaie.

·        Pe lânga strapungerea pe care o producem noi prin sârguinta si gândurile noastre, mai este si cea care se misca de la sine, sau cea care e miscata de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decât cea produsa de puterile noastre.

·        Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge decât cel ce voieste ceea ce voieste Dumnezeu. De aici se vede ca întâlnirea cu Dumnezeu se înfaptuieste în stare de plâns, de adânca înduiosare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vadit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne da puterea sa plângem facându-ne sa simtim iubirea Lui fata de noi. Întâlnirea este o întâlnire pricinuitoare de o simtire pâna la lacrimi.

·        Cei ce-au dobândit plânsul întru simtirea inimii si-au urât însasi viata lor ca una ce e plina de osteneala, pricinuitoare de lacrimi si de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un dusman.

·        Când vedem la cei ce par sa plânga dupa Dumnezeu mânie si mândrie, sa socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu caci “ce partasie are întunericul cu lumina?” (II Cor. 6,15)

·        Rodul strapungerii mincinoase este închipuirea de sine, iar al celei adevarate este mângâierea. Precum focul topeste trestia, asa lacrima topeste toata întinaciunea vazuta si gândita.

·        Parintii afirma ca este greu a deosebi, mai ales la începatori care sunt lacrimile adevarate, acest lucru fiind acoperit de multe obscuritati si aparente. Ca ei spun ca lacrimile pot sa izvorasca din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din laudare, din slava desarta, din dragoste, etc. Dupa ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, sa cautam a ne agonisi si lacrimile curate si sincere ale cugetarii la moarte, deoarece în acestea nu se afla nici înselaciune nici mândrie, ci dimpotriva, ele ne curata, ne sporesc dragostea fata de Dumnezeu, ne spala de pacate si ne elibereaza de patimi.

·        Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de curatirea desavârsita caci nu are crezare vinul stors de curând din teascuri.

·        Cel ce calatoreste în plânsul neîncetat dupa Dumnezeu nu înceteaza a praznui în fiecare zi, dar cel ce este într-o permanenta sarbatoare; poate tocmai de aceea bunul acela plângator a spus suspinând: “Scoate din temnita sufletul meu.” (Psalmi 141,7) ca sa se bucure în lumina Ta negraita.

·        Am vazut la unii plâns si am vazut la altii alt plâns din neputinta plânsului. Acestia desi îl au, se simt ca si cum nu-l au si prin nestiinta lor cea buna ramân nejefuiti de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: “Domnul întelepteste orbii”. (Psalmi 145,8)

·        Precum vaduva care si-a pierdut barbatul, având un fiu unul nascut, îl are dupa Dumnezeu numai pe el spre mângâiere, asa si sufletul care a cazut nu are alta mângâiere în vremea iesirii decât neplacerile gâtlejului, (postul) si lacrimile. Nu vor cânta unii ca acestia niciodata, nici nu vor salta în cântece de veselie caci ele sunt pagubitoare plânsului. Iar de vei încerca sa chemi plânsul prin ele, el se va departa si mai mult de la tine caci plânsul este durerea îmbibata într-un suflet învapaiat. El s-a facut în multi înainte mergator al fericitei nepatimiri, facând materia usor de stapânit curatind-o si subtiind-o.

·        Lacrimile nascute din amintirea mortii au nascut frica, iar dupa frica ce naste lipsa de frica, se iveste bucuria.

·        Unui osândit care si-a primit sentinta la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacole de teatru. Cel ce plânge cu adevarat, nu va mai lua seama vreodata la desfatare, marire, mânie ori la furie. Plânsul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic durere peste durere, fiind ca si femeia în durerile nasterii.

·        Plânsul neîncetat naste obisnuinta (dispozitia permanenta a sufletului) trecând apoi la simtirea inimii si cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice, false si trecatoare daca nu dobândim inima îndurerata.

·        Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc în ele (în izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer. (Materiile care usuca în noi izvoarele sunt vinul, stapânirea si cinstirea fara de masura, caci acestea doua din urma înalta cugetul prin care a cazut si diavolul.)

·        De multe ori însasi pustietatile aspre si deprimante sau austeritatea chiliei sa îndemne mintea noastra la strapungere. Sa te încredinteze despre aceasta Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau în singuratate. (Si locul ajuta mult si înlesneste lucrarea virtutii.)

·        De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul, dar este de mirare ca un singur cuvânt l-a adus iarasi.

·        Nu vom fi învinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului ca n-am savârsit minuni, nici ca n-am teologhisit, ori ca n-am fost vazatori; dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plâns!

·        A fost a saptea treapta: cel ce s-a învrednicit de ea sa ma ajute si pe mine, caci si el a fost ajutat sa spele prin aceasta petele acestui veac.

·        Unul din mijloacele de penitenta, înainte, era si petrecerea în preajma gunoaielor urât mirositoare cf. Iov.

·        Nimeni vietuind în pacate sa nu deznadajduiasca de sine, stiind ca plugaria schimba soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.

·        Exista o deznadejde din multimea de pacate, din povara constiinte, a întristarii de nesuportat si din pricina coplesirii sufletului din pricina multimii ranilor, si o scufundare a lui în adâncul deznadejdii sub greutatea acestora. Si exista o deznadejde care ni se întâmpla din mândrie si din închipuirea de sine, din pricina ca socotim caderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastra. Cine ia seama, va afla în acestia aceasta stare: cel dintâi se preda pe sine nepasarii, cel ce-al doilea nu mai are nadejde în nevointa, ambele fiind vatamatoare, pentru ca pe unul obisnuieste sa-l tamaduiasca înfrânarea si buna nadejde, iar pe al doilea smerenia si neosîndirea celorlalti.